Răspundere delictuală a ziariştilor pentru articolele publicate.

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Pentru a se putea considera că există un delict civil, pentru care s-ar impune acordarea de măsuri reparatorii, trebuie să se poată reţine, în mod cumulativ, existenţa unui prejudiciu dovedit,

existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu (fapta să cauzeze prejudiciul), precum şi existenţa vinovăţiei.

Libertatea de informare este unul din elementele libertăţii de exprimare, protejată prin art. 10 din CEDO. Sub rezerva limitărilor prevăzute de dispoziţiile de la paragraful 2 al textului, conţinutul oricărui mesaj adresat publicului trebuie să fie liber, respectându-se diversitatea de idei.

Restricţiile impuse publicării unei opinii sau informaţii trebuie să fie examinate amănunţit, respectându-se principiul acţionării cu bună credinţă din partea celui care face publicarea, în aşa fel încât să ofere informaţii exacte, în respectul deontologiei profesionale specifice jurnaliştilor.

Libertatea de exprimare a ziariştilor poate presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le formulează. (cauza Dalban c. României, hotărârea din 28 sept. 1999), cu condiţia ca afirmaţiile să aibă o bază factuală a cărei realitate să poată fi demonstrată.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mehedinţi la data de 05.07.2010 reclamantul P T a chemat în judecată pe pârâţii , D. E. P. şi C.R. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa aceştia să fie obligaţi la plata de daune morale după cum urmează:

- obligarea pârâtei S.C. T. S. S. SRL la plata sumei de 184.000 lei ,cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a editării în ziarul „I..S.” din data de 10.11.2008 a articolului „P.T . una spune alta face”;

- obligarea pârâtului D.E.P. la plata sumei de 183.000 lei cu titlu de daune morale

pentru prejudiciul suferit ca urmare a publicării în acelaşi ziar din data de 20.11.2008 a articolului „P.T., urmărit penal”;

- obligarea pârâtului C. R. la plata sumei de 183.000 lei cu titlu de daune morale

pentru prejudiciul suferit ca urmare a publicării în acelaşi ziar din data de 21.11.2008 a articolului „ I ... 200 milioane euro”

- obligarea pârâtei S.C. T. S. S. SRL în solidar cu fiecare dintre cei doi pârâţi , la plata sumelor de bani sus menţionate şi de asemenea obligarea pârâtei să publice pe cheltuiala proprie în ziarul ” I. S.” şi în orice altă publicaţie pe care o editează dispozitivul hotărârii pronunţate.

La cererea pârâţilor, instanţa a dispus în conformitate cu prevederile art. 164, alin. 4 cod procedură civilă, conexarea la prezenta cauză a unei alte cauze înregistrată ă la Judecătoria Drobeta Turnu Severin, între cele două existând identitate de obiect, cauză şi părţi (cu menţiunea modificării cuantumului pretenţiilor) .

In cauza respectivă reclamantul a chemat în judecată, în afara pârâţilor din prezenta cauză, şi pe A. E., sub pseudonimul Al.D., autorul articolului intitulat „ P.T.-una spune, alta face”, însă acesta a decedat iar reclamantul a precizat acţiunea, inclusiv după conexarea dosarelor, în sensul că pentru prejudiciul ce i s-a produs prin publicarea acestui articol solicită despăgubiri doar de la S.C. T. S. S. SRL-

Prin sentinţa civilă nr.226/14.07.2011, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi - Secţia Civilă s-a respins acţiunea formulată de reclamantul P. T., . împotriva pârâţilor S.C. T. S. S. SRL , D. E. P. şi C. R., pentru următoarele considerente

În cursul lunii noiembrie 2008, perioadă în care se afla în derulare campania electorală pentru alegeri parlamentare la care reclamantul candida pentru o funcţie de senator în judeţul Mehedinţi, în ziarul „I S” patronat de S.C. T. S. S. SRL, au apărut la data de 10.11.2008, un articol intitulat „Pamflet” de A. D.- „P. T. - una spune alta face”, la data de 20.11.2008, articolul „P. T., urmărit penal” sub semnătura P. E. care este pseudonimul lui D.E.P. şi la data de 21.08.2011 un nou articol (sub semnătura lui C. R. - pseudonim M. I.) în care reclamantului i se aduc acuzaţii de falimentare a S.C.S. S.A.

Reclamantul acuză că publicarea celor trei articole a fost de natură să-i producă serioase prejudicii de imagine, morale şi de sănătate motiv pentru care solicită acordarea de daune în cuantum câte 550.000 lei de la pârâţii S.C. T. S. S. SRL, C.R., D.E. P.( autorul A. D. a decedat în cursul judecăţii ) .

Din lecturarea celor trei articole s-a constatat că :

Primul dintre articole, de altfel intitulat „Pamflet”, descrie într-o manieră mai mult sau mai puţin satirică aspecte din activitatea reclamantului, parcursul său de om de afaceri, modul în care a participat la gestionarea resurselor unor societăţi comerciale, şi, deşi este vădit că autorul nu apreciază modalitatea de abordare a reclamantului, nu reiese în nici un fel din acest material că acesta din urmă nu a dat dovadă de spirit de afacerist, că şi-a condus activitatea cu rea credinţă, articolul încadrându-se în ceea ce literatura defineşte a fi pamfletul .

Cel de-al doilea articol „P.T.-urmărit penal” este consecinţa unei prealabile informări, prin adresa Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 1 Bucureşti comunicându-se autorului articolului că împotriva reclamantului se efectuează cercetări penale, adresa fiind şi ea publicată în facsimil .

Este adevărat că în titlul articolului se foloseşte noţiunea de „urmărit” şi nu cea de „cercetat” dar este greu de presupus că publicul larg face diferenţa între cele două noţiuni juridice pe de o parte, iar pe de altă parte dacă articolul a stârnit curiozitatea cititorului, avizat sau nu, din lecturarea conţinutului acestuia reiese clar ce fel de activităţi se derulează împotriva reclamantului .

Cât priveşte cel de-al treilea articol incriminat de reclamant, intitulat „I ..200 de milioane de euro” atât în cererea iniţială adresată Judecătoriei Drobeta Turnu Severin cât şi în cea adresată Tribunalului Mehedinţi, se reclamă faptul că în articol reclamantul este acuzat de falimentarea S.C. S. S.A. .

In conţinutul articolului nu este menţionat nici măcar o dată numele acestei societăţi ceea ce denotă că nici măcar reclamantul nu a avut curiozitatea de a-l citi.

In fapt articolul este o relatare detaliată şi aparent informată a evoluţiei economice a unor societăţi din Moldova, în privinţa căreia se pare există suspiciunea unor nereguli, suspiciune confirmată de faptul că în această privinţă Parchetul derulează cercetări cu privire la eventuale infracţiuni economice .

Referirile la reclamant vizează doar încercările acestuia de a obţine pachetul majoritar de acţiuni la „M. export - import”, încercări neconcretizate, dar care nu reprezintă în forma prezentată în articol vreo infracţiune .

Faţă de conţinutul concret al articolelor vizate, s-a apreciat că afirmaţiile din acestea nu sunt de natură a aduce atingere imaginii, onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantului, fiind acţiuni de informare desfăşurate într-un context specific, acela al campaniei electorale, când aşa cum acceptă însuşi reclamantul în concluziile depuse „limitele criticii admisibile sunt mai largi” .

Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 998 cod civil conform cărora „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara” şi art. 1000 cod civil „Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde” , art. 54 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 30 alin 6 şi 8 din Constituţie .

Deşi martorii propuşi de reclamant au susţinut că au observat modificarea atitudinii, stării de spirit şi de sănătate a reclamantului în perioada ulterioară apariţiei acestor articole, nu a fost depusă vreo probă din care să reiese că acesta a suferit un anume prejudiciu în sensul că a făcut vreun consult medical sau a urmat vreun tratament.

Cum s-a reţinut deja că cele trei articole, deşi critice la adresa reclamantului nu i-au creat acestuia un prejudiciu, încadrându-se în ceea ce articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului defineşte a fi „libertatea de exprimare” stabilind totodată restrângerile de la această libertate în sensul că include nu numai informaţiile şi ideile care sunt primite favorabil de opinia publică dar şi pe cele care ofensează, şochează sau deranjează, astfel că eventualul disconfort pe care l-a resimţit ulterior apariţiei acestora nu poate fi pus pe seama conţinutului lor, cu atât mai mult cu cât informaţiile nu erau de dată recentă, ele fiind vehiculate în mass-media încă din anul 2006 .

In concluzie chiar dacă a existat o anumită afectare a stării de spirit a reclamantului în perioada de după apariţia acestor articole (care a coincis cu campania electorală), aceasta nu poate fi pusă pe seama conţinutului lor .

Cât priveşte capătul cererii de chemare în judecată în obligarea pârâtei S.C. T. S. S. SRL să publice în toate publicaţiile pe care le patronează, dispozitivul hotărârii, instanţa a apreciat că în contextul în care politica editorială aparţine fiecărei publicaţii şi faţă de analiza celorlalte capete de cerere, aceasta nu se impune .

Faţă de aceste considerente tribunalul a apreciat că în speţă nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 998 cod civil respectiv existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre acesta şi fapta incriminată.

împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamantul P. T., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin motivele de apel a solicitat admiterea apelului şi modificarea totală a hotărârii, în sensul admiterii acţiunii pe calea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

A arătat apelantul că afirmaţiile articolului „Pamflet - P. T., una spune alta face” publicat în data de 10.11.2008 în ziarul „I. .S.”, care nu îndeplineşte condiţiile de formă şi de fond ale pamfletului, i-au afectat în mod direct şi foarte grav onoarea, demnitatea, imaginea personală şi implicit capitalul politic.

Fără a avea nici o urmă de dovadă, s-a afirmat că ar fi falimentat societăţi cum ar fi M. export - import, S. SA, inducând ideea că ar fi contribuit la falimentarea acestor societăţi şi la pierderea locurilor de muncă a mii de oameni.

I s-au adus acuze şi de trafic de influenţă asupra anumitor persoane din mediul politic cu funcţii de decizie, în a dispune anumite măsuri favorabile care să-i aducă profit.

A fost „acuzat” şi pentru că ar fi salvat de la faliment, SC C. SA.

De asemenea a arătat că în 20.11.2008, acelaşi ziar a publicat articolul „P. T., urmărit penal” unde se publică o serie de informaţii denigratoare şi neadevărate în legătură cu un dosar în care s-ar fi început urmărirea penală pentru săvârşirea unor infracţiuni economice referitor la activitatea a două societăţi M export - import şi SC F. S.A. Iaşi, fără a se face distincţie în mod intenţionat între cele două instituţii de drept penal, cercetare şi urmărire penală.

In data de 21.11.2008, acelaşi cotidian a revenit cu un nou articol prin care se afirmă că este cercetat penal şi i s-au aduse grave acuze, fără ca acestea să fie susţinute cu probe.

A apreciat că situaţia prezentată în sentinţa atacată nu este cea reală.

Deşi limitele criticii admisibile sunt mult mai largi în privinţa unui om politic decât a unui individ obişnuit, iar ziariştilor le revine obligaţia de a răspândi informaţii şi idei în legătură cu problemele dezbătute în arena politică, presa nu trebuie să depăşească limitele stabilite, printre altele, în vederea protecţiei dreptului la reputaţie, care, ca element al vieţii private, este protejat de art.8 al Convenţiei.

Ori, instanţa de fond a analizat în mod greşit speţa dedusă judecăţii în raport de probele administrate, deoarece ar fi trebuit să constate că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv există fapta ilicită, există prejudiciu moral şi vinovăţia ziariştilor, care cu intenţie au făcut aceste afirmaţii şi o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

A solicitat admiterea apelului, modificarea totală a hotărârii în sensul admiterii cum a fost formulată

In drept şi-a întemeiat apelul pe dispoziţiile art. 282 298 C.pr.civ.

Prin decizia civilă nr. 390 din 19.12.2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul P. T reţinându-se următoarele:

Acţiunea promovată de reclamant presupune analizarea angajării răspunderii civile delictuale a pârâţilor, cărora li se cere să repare prejudiciul moral suferit de reclamant prin publicare a unor articole de presă defăimătoare la adresa acestuia.

In atare situaţie, instanţa trebuie să stabilească dacă a existat un prejudiciu, dacă pârâţii au săvârşit o faptă ilicită, care a generat respectivul prejudiciu.

In acelaşi timp, acţiunea se analizează şi din perspectiva dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la exprimare, recunoscut pârâţilor ziarişti, şi care comportă îndatoriri şi responsabilităţi, putând fi supus unor restrângeri, în condiţiile paragrafului 2 al textului convenţional.

Pornind de la aceste statuări ale instanţei europene de la Strasbourg, transformate în reguli de drept în condiţiile art. 20 din Constituţie, se apreciază că publicarea unor articole, unul din ele chiar subintitulat pamflet, referitoare la activitatea reclamantului nu poate constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, aşa cum impun dispoziţiile art. 998, 999 cod civil, decât dacă viaţa privată a reclamantului ar fi substanţial atinsă.

In esenţă,s-a reţinut faptul că, nu trebuie confundate sentimentele negative resimţite de reclamant la citirea unor articole ce îi sunt defavorabile cu îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în speţă neexistând legătura de cauzalitate între publicarea articolelor şi ceea ce reclamantul pretinde ca prejudiciu moral.

Concluzia care se impune este aceea că articolele de presă care conţineau informaţii despre reclamant, activitatea sa profesională şi politică, nu constituie fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, soluţia adoptată de prima instanţă fiind legală şi temeinică.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul reclamant.

Prin decizia civilă nr.3703/27.07.2012 pronunţată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de reclamantul Paul Tudor, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, reţinându-se că, în virtutea cazului de suspendare reglementat de art. 243 C.P.civ. , prevăzut la îndemâna părţii interesate sau a moştenitorilor pentru continuarea judecăţii, instanţa nu putea trece peste lipsa unei cereri de renunţare expresă la judecată din partea reclamantului, în ceea ce priveşte pârâtul decedat , ca act de dispoziţie unilateral.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova

Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor din apel şi a dispoziţiilor legale aplicabile, instanţa reţine următoarele:

In rejudecare, în raport cu dezlegările date de instanţa de recurs, la 27 feb. 2013 , constatând că în cauză sunt întrunite prevederile art. 243 alin.1 C.P.civ. instanţa de apel a dispus suspendarea judecării cauzei până la identificarea moştenitorilor pârâtului decedat A.E.şi adresei acestora în vederea introducerii lor în cauză.

Judecata a fost reluată, la 12 iunie 2013, apelantul reclamant T. P.depunând la dosar declaraţia autentificată sub numărul 837/2013 la B.N.P. A.E.R. şi Ş.A.R. , prin care acesta a renunţat la pretenţiile formulate împotriva pârâtului A. E. - decedat - şi a eventualilor săi moştenitori .

Faţă de această împrejurare , instanţa constată că pamfletul lui A.D. ( pseudonimul lui A.E.) intitulat „ P. T. - una spune, alta face” nu mai face obiectul cercetării judecătoreşti, întrucât autorul, chemat în judecată de reclamant în dosarul Tribunalului Mehedinţi, a decedat anterior pronunţării sentinţei civile 348/28 iunie 2010 prin care tribunalul a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Judecătoriei Dr. Tr. Severin, iar reclamantul a înţeles să renunţe la pretenţiile formulate împotriva acestuia şi a eventualilor săi moştenitori , conform declaraţiei sale exprese .

Pentru soluţionarea cauzei de faţă, este necesară analizarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâţilor, chemaţi în judecată pentru acoperirea prejudiciul suferit de reclamant urmare a publicării unor articole de presă defăimătoare la adresa acestuia.

Temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului l-a constituit art. 998-999 şi următoarele C.civ. potrivit cărora orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.

Art. 1003 Cod civil stabileşte că atunci când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, ele sunt ţinute solidar pentru despăgubire.

Pe cale de consecinţă, pentru a se putea considera că există un delict civil, pentru care s-ar impune acordarea de măsuri reparatorii, ar trebui să se poată reţine, în mod cumulativ, existenţa unui prejudiciu dovedit, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu (fapta să cauzeze prejudiciul), precum şi existenţa vinovăţiei.

In ceea ce priveşte prejudiciul, acesta trebuie să fie dovedit, nu doar afirmat, iar paguba şi/sau suferinţa să fie reală.

Cât priveşte fapta ilicită, aceasta trebuie să constea într-o încălcare a unei norme legale în vigoare.

In ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, fapta ar trebui ar trebui să producă direct şi nemijlocit prejudiciul, iar în ceea ce priveşte vinovăţia, ar trebui dovedit faptul că s-ar fi acţionat cu depăşirea limitelor bunei credinţe.

In ceea ce priveşte obiectul prezentei cauze, respectiv reparaţia unui pretins prejudiciu moral, instanţa reţine că cauză există o pluralitate de pârâţi şi mai multe de fapte generatoare de prejudiciu.

Se reţine în acelaşi timp că, potrivit art. 30 alin. 1 din Constituţia României , libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor ca şi libertatea creaţiilor de orice fel (inclusiv prin scris) sunt inviolabile.

Conform alin. 6 , libertatea de exprimare nu poate prejudicia libertatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei după cum nici dreptul la propria imagine, iar conform alin. 8, răspunderea civilă pentru informaţia făcută publică revine editorului sau autorului, în condiţiile legii.

In acelaşi timp, acţiunea urmează a fi circumscrisă şi dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la exprimare, recunoscut pârâţilor ziarişti,dar care, astfel cum s-a statuat prin jurisprudenţa în materie, poate fi supus unor restrângeri, în condiţiile paragrafului 2 al textului convenţional.

Cu privire la articolul „P.T., urmărit penal” acesta conţine o eroare cu privire la stadiul procesual al cercetărilor efectuate de parchet faţă de reclamant, în sensul că nu era începută urmărirea penală, însă se apreciază că eroarea este scuzabilă pentru că noţiunile juridice de urmărire penală şi cercetare penală, ca şi consecinţele ce decurg din aceste două situaţii de drept, sunt chestiuni care ţin de practicarea dreptului şi pot fi dificile pentru un necunoscător.

Cu privire la prezentarea informaţiilor intr-un articol de presa, aceasta nu trebuie sa aibă precizia faptelor prezentate intr-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, anumite verificări de detaliu putând scăpa jurnaliştilor.

Ziariştii nu sunt jurişti si raţionamentul lor nu poate fi urmărit cu rigoarea cu care se analizează un raţionament al unui jurist, specialist intr-o anume materie a dreptului.

O prezentare de tipul celei expuse în articolele incriminate nu este neobişnuită în timpul campaniilor electorale, iar eventualele păreri critici faţă de calităţile de lider politic sau de manager economic al unui candidat nu pot constitui temei de fapt al răspunderii civile delictuale cât timp se bazează pe fapte concrete.

Se reţine că în viziunea publicului cititor asupra reclamantului nu se produc schimbări decisive, în sensul negativ, dacă se face o confuzie între aceste noţiuni, o mică parte a persoanelor cărora informaţia le era adresată ar putea face distincţia între respectivele etape procesuale.

În afara acestei confuzii terminologice, articolul nu conţine afirmaţii defăimătoare, ci face referire la fapte uşor verificabile.

Astfel, ziaristul arată că numele reclamantului a apărut pe o listă întocmită de un anumit organism, cuprinzând candidaţi incompatibili, ceea ce constituie o informare pură şi simplă, fără elemente de subiectivism.

În continuare, autorul face referire la informaţiile care apar despre reclamant folosind motorul de căutare Google şi dă detalii despre un alt articol, apărut în presă la 9 oct. 2006, redând, în rezultat, conţinutul acestuia.

Concluzia care se desprinde lecturând articolul „P. T., urmărit penal” este aceea că ziaristul D. E. P. nu a făcut afirmaţii defăimătoare la adresa reclamantului, care să fie asimilate unui fapt ilicit cauzator de prejudicii.

In acest sens este si vasta jurisprudenţa CEDO care arata ca ziaristul sau ziarul nu poate fi sancţionat pentru ceea ce alţii au spus mai înainte iar jurnaliştii au preluat si transmis publicului.

Astfel libertatea de informare este unul din elementele libertăţii de exprimare, protejată prin art. 10 din CEDO. Sub rezerva limitărilor prevăzute de dispoziţiile de la paragraful 2 al textului, conţinutul oricărui mesaj adresat publicului trebuie să fie liber, respectându-se diversitatea de idei.

Curtea a admis că libertatea de exprimare a acestora presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le formulează ( cauza Dalban c. României, hotărârea din 28 sept. 1999), cu condiţia ca afirmaţiile să aibă o bază factuală a cărei realitate să poată fi demonstrată.

Mai mult, reclamantul a recunoscut la interogatorul ce i-a fost luat la data de

11.02.2011 că ştia despre articolul apărut în 2006 .

In aceste condiţii instanţa reţine că readucerea în memoria publicului cititor a unor informaţii mai vechi prin preluarea acestora în alte articole de presă nu poate constitui un temei al răspunderii civile delictuale, nefiind o legătură de cauzalitate între publicarea articolului în anul 2008 şi un eventual prejudiciu suferit de reclamant, cum chiar el a recunoscut.

Cel de al treilea articol la care reclamantul se referă în acţiune, se constituie, de asemenea, ca o prezentare de fapte concrete, de natură economică, privitoare la anumite firme comerciale, la care reclamantul a avut calitatea de acţionar, informaţiile oferite sunt exacte, realitatea lor poate fi demonstrată, ele fiind preluate din alte surse, deja publicate.

Calităţile manageriale ale reclamantului pot fi apreciate subiectiv de ziarist, ca şi de orice persoană, fără ca aceasta să constituie o atingere adusă vieţii sale personale sau să genereze un prejudiciu de natură morală.

. Fiind opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, deci implicit concluzii proprii, judecăţilor de valoare nu li se aplica cerinţa demonstrării veridicităţii lor, cum se întâmplă in cazul informaţiilor, ele bucurându-se de protecţia art. 10 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, in măsura in care se bazează pe o argumentare logica a autorului lor, respectiv au la baza elemente obiective care sa le justifice.

Atâta timp cat judecăţile de valoare sunt fondate pe un minim de fapte, se poate retine ca ele au fost formulate cu buna credinţă in exerciţiul normal al libertăţii de exprimare,

La fel se retine când, la baza emiterii judecăţii de valoare exista un început de proba..

Prin deciziile sale, CEDO a statuat ca libertatea presei presupune dreptul de a recurge la o doza de exagerare, provocare şi de a utiliza expresii care ar putea să fie considerate drept polemice sau chiar lipsite de măsură pe plan personal si transmiterea de informaţii in termeni violenţi ori care ofensează, şochează sau deranjează.

Faptul ca reclamantul este o astfel de persoana publica, implicata in activităţi politice, rezulta nu doar din înscrisurile depuse in dosarul cauzei, ci si din recunoaşterea intimaţilor.

Insă articolele de presă privind un om politic, limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în privinţa unui particular, deoarece persoanele publice se expun conştient unui control atent al faptelor, trebuie să dea dovadă de toleranţă, iar imperativele protecţiei vieţii lor private se pun în balanţă cu interesele discutării în public a unor probleme politice, cea ce duce la concluzia că excepţiile de la libertatea de exprimare se interpretează mult mai restrictiv (cauza Lopes Gomes da Silva c. Portugaliei, hotărârea din 28 sept. 20000).

Pornind de la aceste statuările instanţei europene de la Strasbourg, transformate în reguli de drept în condiţiile art. 20 din Constituţie, se apreciază că publicarea unor articole, unul din ele chiar subintitulat pamflet, referitoare la activitatea reclamantului nu poate constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, aşa cum impun dispoziţiile art. 998, 999 cod civil, decât dacă viaţa privată a reclamantului ar fi substanţial atinsă.

. Instanţa reţine astfel că nu este îndeplinită condiţia de existenta a faptei ilicite, fata de împrejurarea ca faptele criticată au caracter licit, in considerarea faptului ca suntem in situaţia atipica a exercitării unui drept subiectiv “colectiv”, astfel cum este reţinut acesta de catre CEDO si de către jurisprudenţa sa, respectiv dreptul de exprimare si la informare prin mass-media (si art. 30 si art. 31 al Constituţiei).

Fapta reclamata fiind una licita, “comisa” in exercitarea dreptului la libera exprimare si a dreptului a primi si comunica informaţii, numai exercitare abuziva deci cu rea credinţă, deci cu o vădită intenţie directa a acestui drept poate antrena răspunderea civilă delictuală.

Prin practica si doctrina ce interpretează Convenţia Europeana a Drepturilor Omului sa statuat ideea că deşi libertatea de exprimare este un drept recunoscut tuturor cetăţenilor, libertatea presei este categoria de discurs cel mai bine apărată.

Instanţa constată că în cauză nu este îndeplinită nici condiţia vinovăţiei pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

. Având in vedere faptul ca fapta a fost săvârşită in exerciţiul unui drept subiectiv re reţine că numai o exercitare abuziva a dreptului la exprimare poate fi sancţionată

In cadrul vinovăţiei civile, singura atitudine psihica fata de fapta si urmările sale ce atrage răspunderea delictuala in speţa este intenţia.

In speţă, doar intenţia directa sau indirecta va trebui reţinuta pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, or, in sarcina intimaţilor persoane fizice nu poate fi reţinută reaua-credinţă ci buna-credinţă.

In acest sens este si vasta jurisprudenţa CEDO care arata ca ziaristul sau ziarul nu poate fi sancţionat pentru ceea ce alţii au spus si jurnaliştii au preluat si transmis publicului, prin intermediul ziarului.

Cu privire la pretinsa legătura de cauzalitate se reţine că apelantul reclamant nu a dovedit ce anume prejudicii au produs articolele incriminate ca fapte pretins ilicite, in ce măsura efectele negative ale acestora -dat fiind momentul publicării articolelor plasat în timpul campaniei electorale - sunt altele fata de alte publicări anterioare, recunoscute a fi fost realizate de alţi ziarişti.

Or, aşa cum a decis CEDO atunci când un prejudiciu produs nu i se poate imputa celui ce si-a exercitat dreptul la exprimare, sancţionarea acestuia nu se impune.

Referitor la atragerea răspunderii a S.C.T. S. S., se reţine că cererea este de asemenea nefondată, acordarea posibilităţii unor jurnalişti de a se exprima prin intermediul unui ziar, este perfect legală pentru că are în vedere dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 30 alin. 2 din Constituţia României.

Cu privire la răspunderea comitentului ce se impută acestei intimate, instanţa reţine că intre aceasta şi autorii materialelor de presa incriminate nu pot exista raporturi de prepuşenie, având in vedere că în cauză nu există raporturi de prepuşenie ci este vorba despre raporturi specifice presei scrise.

Potrivit art. 1000 alin. 3 C.civ. comitentul răspunde “de prejudiciul cauzat de prepuşii lor in funcţiile ce li s-au încredinţat.”

Pornindu-se de la ideea ca legea se refera la o răspundere pentru fapta prepusului “in funcţiile încredinţate”, ceea ce este definitoriu pentru calităţile de comitent si prepus este existenta unui raport de subordonare care îşi are temeiul in împrejurarea ca, pe baza acordului dintre ele, o persoana fizica sau juridica a încredinţat unei persoane fizice o anumita însărcinare.

Din aceasta încredinţare decurge posibilitatea pentru prima persoana - denumita comitent - de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma si controla activitatea celeilalte persoane - denumita prepus - acesta din urma având obligaţia de a urma îndrumările si directivele primite.

Acesta dependenţă funcţională a prepusului fata de comitent, respectiv subordonarea constituie nota caracteristica a raportului de prepuşenie care atrage aplicarea dispoziţiilor art. 1000 alin. 3 C. civ., dacă sunt întrunite condiţiile generale si cele specifice ale răspunderii.”

Ori , in condiţiile in care cenzura de orice fel este interzisa , în presa scrisă , jurnalistul nu poate primi directive obligatorii, in sensul de a scrie sau a nu scrie ceva, aceasta ingerinţa in libertatea de exprimare fiind interzisa chiar prin Constituţie.

Jurnaliştii colaborează cu ziarele prin intermediul unor contracte de cesiune drepturi de autor, intre jurnalist si publicaţia ca atare nu exista relaţie de subordonare (raport de prepuşenie), ziaristul fiind cel care garantează si este singurul răspunzător pentru materialul propus.

In speţă, nu exista un contract intre S.C. T. S. si pârâţi prin care sa se fi comandat un subiect privindu-l pe apelantul reclamant, prin urmare faptele nu au fost săvârşite in funcţiile ce le-au fost încredinţate apelanţilor persoane fizice.

Ziaristul este cel care scrie articolul pe un anumit subiect, în funcţie de sursele pe care le are la dispoziţie şi de contextul domeniului în care scrie.

Prin urmare, in speţă nu exista un raport de prepuşenie intre S.C. T. S. si jurnaliştii pârâţi, neexistând un raport de subordonare, societatea nefiind in situaţia in care ar fi încredinţat semnatarilor materialelor de presa “funcţia” de a scrie despre intimat sau de a scrie despre subiectele ce fac obiectul articolelor incriminate.

Pentru toate aceste considerente, instanţa concluzionează că articolele de presă incriminate nu constituie fapte ilicite cauzatoare de prejudicii , soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică , motivele de apel sunt nefondate în întregime astfel că, în temeiul art. 296 C.P.civ va respinge apelul declarat ca fiind nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţată de instanţa de fond.

(Decizia civilă nr.43 / 19.06. 2013 - Secţia I civilă, rezumat judecător Carmen Tomescu)

← Malpraxis. Procedura contestării cazului de malpraxis.		Despăgubiri acordate în baza Codului de procedură penală.... →

Răspundere delictuală a ziariştilor pentru articolele publicate.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Răspundere delictuală a ziariştilor pentru articolele publicate.