Ordonanţa de poprire. Fapta ilicită a terţului poprit
| Comentarii |
|
C.proc.civ., art. 455 C.civ., art. 998-999
Fapta terţului poprit de a debloca conturile debitoarei reprezintă o încălcare a obligaţiilor legale ce îi reveneau ca urmare a comunicării ordonanţei de poprire, potrivit art. 455 C.proc.civ.
întrucât ordonanţa de poprire nu a fost invalidată de instanţă, iar terţul poprit a recunoscut iniţial efectele acesteia, confirmând şi înfiinţând poprirea, fapta terţului poprit a fost săvârşită cu vinovăţie, în condiţiile art. 998-999 C.civ.
I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 3482 din 8 iunie 2005
Reclamanta reprezentantă de SC E.C. SRL, a chemat în
judecată pârâta I.N.G. B., solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei actualizată conform indicelui de inflaţie; cu dobânzile aferente, cu titlul de despăgubiri civile, pentru repararea prejudiciului cauzat prin deblocarea la data de 18 mai 1999, de către terţul poprit a sumelor aflate în conturile debitoarei SC C.E. SRL, indisponibilizate în urma înfiinţării popririi.
Prin sentinţa comercială nr. 5921 din 25 aprilie 2003, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că ordonanţa de poprire emisă de Judecătoria sector 1 nu a fost comunicată cu respectarea dispoziţiilor procedurale.
S-a apreciat că prin deblocarea contului debitoarei reclamante, nu se poate reţine în sarcina pârâtei săvârşirea vreunei fapte ilicite,că prejudiciul nu întruneşte condiţiile prevăzute de lege.
împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat recurs, solicitând modificarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată; s-a invocat netemeinicia şi nelegalitatea în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Prin decizia comercială nr. 1789/2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, a casat hotărârea recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat că instanţa de fond nu a analizat prejudiciul pretins de recurenta-reclamantă din perspectiva încheierii din 7 noiembrie 2001, încheiere prin care judecătorul sindic a dispus încheierea procedurii reorganizării şi falimentului privind debitoarea SC C.E. SRL, apreciind că astfel s-a probat existenţa prejudiciului, a certitudinii şi a imposibilităţii de recuperare prin executarea silită asupra averii debitorului, precum şi faptul că instanţa nu a procedat la analiza materialului probator, a expertizei contabile administrată în cauză.
în fond după casare, prin sentinţa comercială nr. 8928 din 26 iunie 2004, Tribunalul Bucureşti a respins ca nefondată cererea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că este irelevant faptul că prejudiciul întruneşte cerinţele art. 379 C.proc.civ. şi nu a fost reparat.
Pârâta nu poate fi obligată la acoperirea prejudiciului întrucât nu există fapta ilicită. Prin deblocarea conturilor debitoarei, terţul poprit nu a încălcat o normă a dreptului obiectiv, ordonanţa nefiind comunicată în conformitate cu dispoziţiile art. 455 C.proc.civ. şi art. 86 C.proc.civ., însuşi creditorul a înţeles să-şi restrângă pretenţiile la valoarea rămasă în cont, deşi avea posibilitatea să solicite validarea până la concurenţa sumei cuprinsă în titlu.
împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii precizate, obligarea pârâtei la plata prejudiciului cauzat prin deblocarea contului debitoarei la 18 mai 1999.
Prin decizia nr. 706 din 29 noiembrie 2004 Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul formulat de apelanta W.M.B. şi I.N.G. B., a schimbat în tot sentinţa apelată şi a obligat-o pe pârâtă la plata despăgubirilor, obligând-o, în acelaşi timp pe intimată ,şi la plata cheltuielilor de judecată în fond şi apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că prejudiciul creditoarei este cert şi actual, că există legătură de cauzalitate între prejudiciu şi atitudinea culpabilă a terţului poprit, constând în deblocarea nelegală a contului debitoarei şi că nu se poate reţine culpa creditoarei.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta I.N.G. B. N.V. Amsterdam, Sucursala Bucureşti, solicitând casarea deciziei recu-rate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii ca neîntemeiat a apelului şi admiterii cererii de aderare la apel.
Recurenta apreciază că hotărârea atacată este nelegală întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor apărări privind inexistenţa unei comunicări, ca act de procedură, inexistenţa culpei pârâtei şi a legăturii de cauzalitate (art. 304 pct. 10 C.proc.civ.) şi a făcut o aplicare greşită a legii, atunci când a reţinut ca fiind întrunite condiţiile art. 998-999 C.civ. referitoare la existenţa faptei ilicite, a culpei şi a legăturii de cauzalitate (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).
Examinând recursul, prin prisma motivelor formulate, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că acesta este nefondat.
în primul rând, există o contradicţie între cele două motive de recurs invocate: pe de o parte recurenta a susţinut, în primul motiv de recurs, că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor apărări privind inexistenţa
unei comunicări legale, inexistenţa culpei şi inexistenţa legăturii de cauzalitate iar, în al doilea motiv de recurs, că s-a făcut o greşită aplicare a legii, atunci când a reţinut ca fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C.civ. referitoare la existenţa faptei ilicite a culpei şi a legăturii de cauzalitate.
Dincolo de faptul că al doilea motiv de recurs îl anulează pe primul, acest prim motiv de recurs este nefondat. Din decizia instanţei de apel rezultă că această instanţă a analizat pe larg şi argumentat atât comunicarea ordonanţei de poprire cât şi culpa pârâtei şi legătura de cauzalitate între fapta acesteia şi prejudiciu, aşa încât nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 10 C.proc.civ.
în privinţa celui de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., deşi criticile dezvoltate privesc în principal temeinicia soluţiei atacate, şi nu legalitatea acesteia, Curtea a constatat că şi acesta este nefondat.
în mod legal, cu respectarea prevederilor art. 86, art. 91, art. 100 şi art. 105 alin. (2) C.proc.civ., instanţa de apel a înlăturat criticile pârâtei-intimată privitoare la pretinsa inexistenţă a comunicării ordonanţei de poprire. în speţă, a existat o comunicare către terţul poprit, a ordonanţei de înfiinţare a popririi, terţul poprit a primit ordonanţa semnată de preşedinte şi grefier, cu ştampila băncii şi a dat curs acestei ordonanţe, prin adresele din 11 şi 12 mai 1999, confirmând înfiinţarea popririi dispuse prin încheierea din 10 mai 1999, informând că soldul debitoarei este de 2.511.676.000 lei. Ca atare, comunicarea ordonanţei de înfiinţare a popririi a existat şi a produs efecte juridice iar terţul poprit putea invoca nulitatea relativă a comunicării, în cadrul executării silite, cu respectarea cadrului procesual şi a anumitor condiţii, dar nu a facut-o.
Terţul poprit nu a invocat nelegalitatea ordonanţei de poprire şi nu a contestat validitatea acesteia iar încălcarea dispoziţiilor legale privind comunicarea popririi nu reprezintă un caz de nulitate absolută, ci relativă, care, deşi expres prevăzută în dispoziţiile art. 86 C.proc.civ., nu poate fi invocată decât pe cale de excepţie, în cadrul executării silite, în condiţiile art. 105 alin. (2), cu dovedirea unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.
Instanţa de apel, cu respectarea prevederilor art. 998-999 C.civ. a stabilit că sunt întrunite condiţiile de angajare a răspunderii delictuale a pârâtei recurente.
în mod corect, s-a reţinut că fapta terţului poprit de a debloca, la data de 18 mai 1999, conturile debitoarei reprezintă o încălcare a obligaţiilor
legale ce îi reveneau ca urmare a comunicării ordonanţei de poprire, potrivit art. 455 şi urm. C.proc.civ., reprezintă o faptă ilicită.
Câtă vreme ordonanţa de poprire nu a fost invalidată de instanţă, iar terţul poprit a recunoscut iniţial efectele acesteia, confirmând şi înfiinţând poprirea, fapta ilicită a fost săvârşită cu vinovăţie, în condiţiile art. 998-999 C.civ. Fără a relua argumentele, pârâta recurentă, în calitate de terţ poprit, nu a utilizat niciunul dintre mijloacele legale în vederea invalidării ordonanţei de poprire.
Legătura de cauzalitate între prejudiciul cauzat reclamantei-creditoare şi fapta ilicită, săvârşită cu vinovăţie de pârâta, terţ poprit, este evidentă, întrucât această faptă a avut drept consecinţă imposibilitatea de executare silită a debitoarei pentru întreaga sumă pe care o avea iniţial în conturile poprite.
In consecinţă, înalta Curte, în baza art. 312 C.proc.civ., a respins recursul declarat de I.N.G. B. ca nefondat.
| ← Sechestru asigurător. Condiţii de admisibilitate a cererii | Instituirea sechestrului asigurător. Neachitarea cauţiunii... → |
|---|
