Partaj bunuri comune. calitatea de bun comun sau propriu. dar manual

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 106/R din data de 24.02.2016

Prevederile art. 30 alin. 1 din Codul familiei (în vigoare la data dobândirii imobilelor din litigiu) instituie o prezumție de comunitate în privința bunurilor dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei, iar potrivit dispozițiilor alin. 3 al normei legale evocate, calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită, ceea ce presupune că sarcina de a proba contrariul revine soțului care contestă starea de comunitate, în sensul că anumite bunuri îi aparțin în exclusivitate, ca fiind dobândite într-una din modalitățile enumerate de art. 31 din Codul familiei.

Darul manual se perfectează prin simplul fapt al predării, și, ca atare, fiind o chestiune de fapt, aceasta ar putea fi dovedită prin orice mijloc de probă. Dovezile administrate în cauza dedusă judecății nu sunt de natură a confirma susținerile recurenților, nefiind probată existența în sine a darului manual, din perspectiva predării efective de către intervenient pârâtului a sumei de bani reprezentând prețul apartamentului menționat, pentru a se putea conchide, în afara oricărui dubiu, în privința calității acestuia de bun propriu, potrivit dispozițiilor legale anterior evocate.

 C. fam. : art. 31 lit. b;

 C. civ. : art. 845.

Prin Sentința civilă nr. xxx, Judecătoria Craiova a admis în parte acțiunea precizată, având ca obiect partaj bunuri comune, formulată de reclamanta G.S., în contradictoriu cu pârâtul M.E.F. și cu intervenientul în interesul acestuia, M.I., a respins cererea reconvențională formulată de pârât, precum și cererea de intervenție accesorie și, în consecință:

- a dispus ieșirea din indiviziune a părților cu privire la bunurile comune stabilite prin Încheierea de admitere în principiu din 4 iunie 2013, în cote de 1/3 pentru reclamantă și 2/3 pentru pârât;

- a confirmat raportul de expertiză efectuat de ing. expert specialitatea autovehicule, circulație rutieră G.L.D. și a atribuit părților autoturismul în litigiu, conform variantei I propusă de expert în suplimentul la acest raport de expertiză, depus la data de 5 mai 2014, astfel :

- Lotul I, în valoare de 13.794,34 lei, s-a atribuit reclamantei, care nu va primi bunuri în natură, iar față de valoarea lotului său, aceea de 13.794,34 lei, urmează a primi de la pârât cu titlu de sultă suma de 13.794,34 lei;

- Lotul nr. II, în valoare de 41.383 lei, s-a atribuit pârâtului, care va primi în natură autoturismul M 1 marca NISSAN, varianta XXX, având număr de omologare XXX, an de fabricație 2007, număr de identificare XXX, cilindree 1995 cmc, sursa de energie - motorină, culoare negru, cu număr de înmatriculare XXX și, față de valoarea lotului său, aceea de 27.588,66 lei, va achita cu titlu de sultă reclamantei suma de 13.794,34 lei;

- a omologat raportul de expertiză efectuat de ing. expert specialitatea construcții civile, industriale și agricole D.N. și a atribuit bunul imobil părților conform variantei I propuse de expert, așa cum a fost completată la data de 29 ianuarie 2014, astfel:

- Lotul nr. I, în valoare de 69.167 lei, s-a atribuit reclamantei, care nu va primi bunuri în natură, iar față de valoarea lotului său, aceea de 69.167 lei, va primi de la pârât suma de 69.167 lei cu titlu de sultă;

- Lotul nr. II, în valoare de 300.000 lei, s-a atribuit pârâtului, care va primi în natură următoarele bunuri imobile : imobilul apartament cu două camere și dependințe situat în Xxx, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 2560/18 august 2006 la BNP Asociați D.T. și A.T., precum și cota indiviză de 1/2 din imobilul apartament situat în Xxx, compus din 3 camere și dependințele aferente, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. xxx la BNP Asociați D.T. și A.T., iar față de valoarea lotului său, aceea de 230.833 lei, va achita reclamantei, cu titlu de sultă suma de 69.167 lei;

- s-a stabilit termen de 6 luni pentru plata sultelor, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii;

- reclamanta a fost obligată să restituie către stat, la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii, suma de 3.279,35 lei, reprezentând ajutor public judiciar privind reducerea plății taxei judiciare de timbru, acordată prin încheierea de ședință pronunțată în Camera de Consiliu la data de 17 octombrie 2014;

- au fost compensate în parte cheltuielile de judecată efectuate de părți, iar pârâtul a mai fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând jumătate din cuantumul onorariilor de experți.

Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria a reținut că reclamanta și pârâtul s-au căsătorit la data de 16 august 1992, iar prin Sentința civilă nr. 18766/ 13 noiembrie 2010, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 10846/215/2010, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă în urma pronunțării deciziei civile nr. 2439/2012/R/31 mai 2012 de către Curtea de Apel Oradea - Secția I Civilă, s-a dispus desfacerea căsătoriei, din culpa comună a soților.

S-a mai reținut că potrivit probatoriului administrat în cauză - înscrisuri, interogatorii și martori, părțile au dobândit în timpul căsătoriei bunurile anterior descrise și că acestea sunt, potrivit dispozițiilor art. 339 din Codul civil, bunuri comune în devălmășie, calitate care nu trebuie dovedită - conform prevederilor art. 343 din Codul civil, prezumția relativă de comunitate putând fi infirmată de oricare dintre părți care ar putea pretinde o contribuție mai mare la dobândirea bunurilor, ceea ce s-a și confirmat în privința pârâtului, dat fiind faptul că părțile s-a gospodărit în timpul căsătoriei împreună cu părinții acestuia, care i-au ajutat financiar în mai multe rânduri.

Astfel, Judecătoria a reținut că în luna iulie 2006 intervenientul a înstrăinat un teren proprietatea sa (conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 1640/19 iulie 2006 la BNP D.F.), în schimbul prețului de 118.000 euro (circa 425.000 lei RON), iar la circa o lună - august 2006, pârâtul a cumpărat apartamentul situat în Xxx, bloc D 30, scara 1, apt. 2 (conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 2560/18 august 2006 la BNP Asociați D.T. și A.T.), cu privire la care martorii audiați în cauză au arătat că din spusele ambilor soți știu că intervenientul l-a ajutat financiar pe fiul său cu o parte din preț, după ce și-a vândut propriul imobil, operând, totodată, și o prezumție a ajutorului pecuniar al intervenientului, având în vedere intervalul de timp foarte scurt dintre cele două vânzări.

În ceea ce privește cota indiviză de 1/2 din imobilul apartament situat în Craiova, strada Brazda lui Novac, bloc 36IVA1, scara 1, apt. 8,s-a reținut că martorii propuși de reclamantă au confirmat că știu de la părți că mama acesteia i-a dat suma de 10.000 dolari pentru ca soții să-i achite intervenientului prețul acestei cote, astfel că nu poate fi primită susținerea pârâtului și a intervenientului, potrivit căreia nu s-a achitat niciun preț, respectiva susținere fiind înlăturată de depozițiile martorilor reclamantei, care au auzit când deseori pârâtul se plângea de faptul că intervenientul i-a dat bani doar fratelui său și că relațiile dintre pârât și tată erau reci și încordate, certându-se des, iar cu ocazia înstrăinării cotei indivize în discuție, pârâtul l-a amenințat pe intervenient că îl va evacua, motiv pentru care acesta din urmă și-a rezervat dreptul de uzufruct viager.

Referitor la autoturismul marca Nissan Qashqai, Judecătoria a reținut că din probele administrate, respectiv înscrisuri și depozițiile martorilor, rezultă că acesta a fost cumpărat în urma înstrăinărilor succesive a mai multor autoturisme cumpărate de soți în timpul căsătoriei, primul dintre acestea fiind un autoturism marca Dacia 1310, cu nr. de înmatriculare XXX (dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit din data de 2 iunie 2001, în schimbul prețului de 25 milioane lei ROL), ulterior acesta fiind înstrăinat cu suma de 55 milioane lei ROL, în anul 2004, iar la data de 18.08.2006 soții au cumpărat un autoturism marca OPEL A., pe care l-au înstrăinat în anul 2009 și au cumpărat mai târziu autoturismul din litigiu, în privința căruia martorii au declarat că pârâtul a fost ajutat la plata diferenței de preț de către intervenient, care deținea sume mari de bani rezultate în urma înstrăinării imobilelor dobândite prin moștenire de la soția sa, M.C.M., decedată la data de 9 februarie 2003.

În privința contribuției la dobândirea bunurilor comune, s-a reținut că, deși ambii soți au fost încadrați în muncă și au obținut venituri substanțiale din prestarea unor activități suplimentare în cadrul policlinicii particulare "Centrul medical A.T.B.";, din ansamblul probelor administrate în cauză a rezultat că pârâtul a avut o contribuție mai mare, întrucât obținea venituri și din prestarea unor activități de mecanic auto, laborant foto, depanator sisteme IT, curierat și șofer, majoritatea acestora fiind recunoscute de către reclamantă la interogatoriu.

De asemenea, Judecătoria a mai reținut sub același aspect și că, în ciuda relațiilor temporar încordate dintre pârât și intervenient, este de netăgăduit că acesta din urmă i-a dat fiului său sume mari de bani pentru cumpărarea primului apartament și pentru plata diferenței prețului autoturismului din litigiu, fapt dovedit prin depozițiile martorilor audiați, recunoașterea intervenientului la interogatoriu și înscrisuri, fiind, totodată, de notorietate nivelul redus al salariului unui laborant și tehnician salariat în cadrul U.M.F. Craiova, astfel încât, per a contrario, dacă s-ar exclude ipoteza ajutorului financiar al unei terțe persoane, ar fi fost imposibil ca soții să acumuleze sume de bani pentru cumpărarea, începând cu anul 2006, a bunurilor supuse partajului, să se gospodărească în comun și să petreacă de minim trei ori pe an concedii la munte și la mare cu familia.

În consecință, Judecătoria a apreciat că nu se poate a reținut că părțile au avut o contribuție egală la dobândirea bunurilor comune, astfel că a stabilit în favoarea pârâtului o cotă de 2/3, iar în favoarea reclamantei o cotă de 1/3, cumulând în privința acesteia și munca în gospodărie și pentru creșterea copilului rezultat din căsătorie, conform prevederilor art. 326 din Codul civil.

De asemenea, raportat la cele anterior relevate, desprinse din ansamblul probator administrat, Judecătoria a respins cererea reconvențională prin care pârâtul solicita să se constate că bunurile din litigiu îi aparțin în exclusivitate, ca bunuri proprii dobândite prin donație de la tatăl său - intervenient accesoriu în cauză, pentru aceleași considerente fiind respinsă și cererea de intervenție a acestuia din urmă, formulată în interesul pârâtului.

Împotriva hotărârii anterior descrise au declarat apel toate părțile, căile de atac fiind înregistrate inițial pe rolul Tribunalului Dolj, instanță care, prin Încheierea din 10.02.2015, a admis excepția tardivității în privința apelului reclamantei, constatând că acesta a fost promovat cu depășirea termenului legal de 15 zile, reglementat de art. 284 alin.1 din vechiul Cod de procedură civilă (filele 52-53-Dos.Trib.Dolj).

Ulterior, prin Încheierea nr. 698/12 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, în dosarul nr. 473/1/2015, s-a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Harghita, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite de Tribunalul Dolj înainte de strămutare.

Prin urmare, Tribunalul Harghita a constatat că este învestit doar cu soluționarea apelului declarat de pârât și intervenient, iar prin Decizia civilă nr. 741/7 octombrie 2015, a admis primul apel și l-a respins pe cel de-al doilea, a anulat hotărârea atacată și, rejudecând cauza cu evocarea fondului, a admis în parte acțiunea reclamantei, a respins acțiunea reconvențională a pârâtului, precum și cererea de intervenție în interesul acestuia și, în consecință:

- a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei următoarele bunuri comune, în valoare totală de 246.920,15 lei, în cotă de 1/3 parte de către reclamantă și în cotă de 2/3 parte de către pârât, după cum urmează: 1/2 parte din apartamentul situat în xxx, compus din 3 camere și dependințe, identificat prin C.F. nr. xxx Craiova, în valoare de 92.604,65 lei; apartamentul situat în xxx, compus din 2 camere și dependințe, identificat prin C.F. nr. xxx Craiova, în valoare de 112.932,50 lei; autoturismul marca NISSAN, tip QASHQAI, nr. de înmatriculare XXX, an fabricație 2007, nr. de identificare XXX, în valoare de 41.383 lei;

- a dispus ieșirea din indiviziune a părților cu privire la bunurile sus arătate conform cotelor stabilite, respectiv de 1/3 pentru reclamantă și 2/3 parte pentru pârât, în sensul că:

- a atribuit în natură pârâtului următoarele bunuri, în valoare totală de 246.920,15 lei, după cum urmează: 1/2 parte din apartamentul situat în xxx, compus din 3 camere și dependințe, identificat prin C.F. nr. xxx Craiova, în valoare de 92.604,65 lei; apartamentul situat în municipiul Xxx, compus din 2 camere și dependințe, identificat prin C.F. nr. xxx Craiova, în valoare de 112.932,50 lei; autoturism marca NISSAN, tip QASHQAI, nr. de înmatriculare XXX, an fabricație 2007, nr. de identificare XXX, în valoare de 41.383 lei;

- a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 82.306,71 lei cu titlu de sultă;

- a compensat cheltuielile de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, a obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 1.000 lei, reprezentând onorar expertiză și a obligat reclamanta să plătească pârâtului cheltuieli de judecată în sumă de 750 lei, reprezentând onorar avocat;

- a obligat reclamanta să restituie către stat suma de 3.279,35 lei, reprezentând ajutor public judiciar;

- a obligat intimata G.S. să plătească apelantului M.E.F. cheltuieli de judecată în apel în sumă de 5.716,77 lei.

Pentru a decide în sensul arătat, Tribunalul a reținut că în mod greșit Judecătoria Craiova a soluționat cauza în baza prevederilor noului Cod de procedură civilă (art. 987, art. 998, art. 453 alin. 2), întrucât litigiul a fost înregistrat la data de 30.10.2012, iar conform prevederilor art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind noul Cod de procedură civilă, dispozițiile acestuia se aplică numai proceselor începute după intrarea lui în vigoare, respectiv după data de 15.02.2013.

S-a mai constatat că aceeași instanță a aplicat în mod greșit și normele de drept material reglementate de Noul Cod Civil, deși bunurile comune au fost dobândite anterior intrării în vigoare a acestuia, respectiv la data de 01.10.2011, fiind vorba de bunuri dobândite în anii 2006 (cele două apartamente), respectiv 2009 (autoturismul Nissan), iar în conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod Civil, actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea acestui cod în vigoare nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

Pentru motivele arătate, instanța de apel a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile Codului civil din 1864, ale Codului de procedură civilă din 1865 și ale Codului familiei din 1953, iar sub aspectul modalității de sistare a stării de indiviziune, a constat că Judecătoria a încălcat prevederile art. 673 ind. 5 din codul de procedură civilă amintit, întrucât, deși a atribuit toate bunurile în natură pârâtului, a procedat și la alcătuirea de loturi, unele fiind formate doar din bunuri, iar altele din sume de bani.

Prin urmare, pronunțându-se în baza unor prevederi legale care nu erau aplicabile în cauză, Tribunalul a reținut că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 (în exprimarea ulterioară, Codul de procedură civilă), a anulat hotărârea apelată și a reținut cauza spre judecată, cu evocarea fondului.

Examinând în continuare pretențiile pârâtului-reclamant reconvențional, Tribunalul a subliniat că potrivit dispozițiilor art. 30 din Codul familiei, aprobat prin Legea nr. 4/1953, bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, iar calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită, revenind în sarcina soțului pârât obligația de a dovedi că bunurile din litigiu au fost dobândite în exclusivitate de către el și că ar constitui bunurile sale proprii, în sensul prevederilor art. 31 din Codul familiei.

Sub acest aspect, Tribunalul a reținut că, deși potrivit extrasului de cont din 22.11.2006, la data de 16.08.2006 intervenientul a ridicat din contul său bancar suma de 30.066,73 euro (filele 38-39 dosar fond), iar la data de 18.08.2006 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare prin care pârâtul a achiziționat apartamentul nr. xxx, în cauză nu s-a făcut dovada, conform prevederilor art. 813 din Codul civil, a faptului că într-adevăr suma menționată ar fi fost donată pârâtului în acest scop, or, potrivit dispozițiilor art. 1173 din același cod, actul autentic are deplină credință în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce a constatat, iar în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare amintit s-a menționat că pârâtul este căsătorit și că, în calitatea sa de cumpărător, declară că a luat cunoștință de prevederile art. 30 din Codul familiei, privind regimul juridic al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți.

În ceea ce privește declarațiile unor martori autentificate de notar public (filele 111-118 dosar fond), instanța de apel a reținut că acestea nu pot fi avute în vedere, întrucât nu au fost administrate în condiții de contradictorialitate, conform prevederilor art. 169 din Codul de procedură civilă, iar relativ la declarațiile celorlalți martori (M.I. și B.L.C., filele 186, 189 dosar fond), s-a subliniat că aceștia nu au fost de față când intervenientul i-ar fi dat bani pârâtului, susținerile lor fiind doar probe indirecte, care nu sunt în măsură să răstoarne forța probantă a actului autentic de vânzare-cumpărare, ținându-se cont și de prevederile art. 1191 din Codul civil, cu atât mai mult cu cât nu există niciun început de dovadă scrisă, în sensul art. 1197 din același cod, care ar putea să confirme susținerile apelanților.

De asemenea, relativ la aplicarea în cauză a prevederilor art. 225 din Codul de procedură civilă, din perspectiva neprezentării reclamantei la interogatoriu în fața instanței de apel, Tribunalul a reținut că textul de lege invocat nu instituie o obligație, în sensul ca o astfel de conduită să fie apreciată ca o recunoaștere a pretențiilor pârâtului, poziția intimatei-reclamante fiind exprimată prin întâmpinarea formulată.

Pentru motivele arătate, Tribunalul a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada faptului că imobilul dobândit la data de 18.08.2006 ar fi fost achiziționat de către intervenient și în mod exclusiv în favoarea pârâtului, astfel că prezumția comunității de bunuri instituită prin art. 30 din Codul familiei nu a fost răsturnată.

De asemenea, instanța de apel a reținut că aceeași este situația și în privința cotei de 1/2 din apartamentul nr. xxx, care a fost achiziționat în timpul căsătoriei tot pe numele pârâtului-reclamant reconvențional, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2928/06.09.2006, vânzător fiind tatăl acestuia, apreciindu-se că nu pot fi primite declarațiile martorilor pârâtului, în sensul că prețul nu ar fi fost achitat, acestea fiind doar aspecte aflate de la cei doi, inapte să răstoarne prezumția de legalitate a actului autentic, în care s-a consemnat că intervenientul a încasat suma de 45.000 lei, precum și împrejurarea că pârâtul a luat cunoștință de prevederile art. 30 din Codul familiei, privind regimul juridic al comunității de bunuri.

Cât despre invocarea de către pârât a prevederilor art. 845 din Codul civil, prin care se instituie o prezumție de donație în favoarea moștenitorilor rezervatari în situația în care s-a constituit uzufruct viager asupra imobilului vândut, Tribunalul a reținut că această prevedere legală poate fi invocată numai de și în beneficiul altor moștenitori rezervatari, cu ocazia deschiderii succesiunii, nu și față de soțul coproprietar.

Totodată, instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada faptului că autoturismul marca NISSAN QASHQAI, dobândit în baza Facturii nr. 1064/27.03.2009, emisă de S.C. B.I. S.R.L., ar fi fost cumpărat de tatăl pârâtului și în exclusivitate în favoarea acestuia, neexistând nicio probă în sensul respectivei susțineri, din Adresa nr. 161651/03.12.2012, emisă de Primăria Municipiului Craiova - Direcția Impozite și Taxe rezultând că pârâtul a figurat anterior în evidențele fiscale cu un autoturism marca Opel A., însă și acesta a fost cumpărat în anul 2006, nedovedindu-se că bunul ar fi constituit proprietatea sa exclusivă (fila 42 dosar fond).

Prin urmare, constatând că nu a fost răsturnată în cauză prezumția legală a comunității de bunuri instituită prin art. 30 din Codul familiei, nefiind probată donația invocată din partea intervenientului, Tribunalul a respins în rejudecare acțiunea reconvențională și cererea de intervenție, iar pe fondul acțiunii principale a menținut cotele de contribuție stabilite în primul ciclu procesual de Judecătoria Craiova, respectiv de 1/3 pentru reclamantă și 2/3 pentru pârât, în considerarea neînrăutățirii situației acestuia în propria cale de atac (potrivit dispozițiilor art. 296 din Codul de procedură civilă) și a veniturilor suplimentare la care s-a referit prima instanță, în mare parte recunoscute de reclamantă la interogatoriu.

De asemenea, în temeiul prevederilor art. 673 ind. 5, 9 și 10 din Codul de procedură civilă, instanța de apel a dispus sistarea stării de indiviziune prin atribuirea bunurilor anterior menționate în favoarea pârâtului, corelativ cu obligarea acestuia la plata în favoarea reclamantei a sultei corespunzătoare valorilor stabilite prin expertizele tehnice efectuate (constatând că aceasta nu a solicitat atribuirea niciunui bun), iar în privința mobilierului tip "cameră de tineret"; s-a arătat că, deși pârâtul a recunoscut că respectivul bun a fost cumpărat de reclamantă, instanța nu a fost legal învestită cu soluționarea cererii de constatare a calității de bun propriu al acesteia, întrucât înainte de strămutare s-a admis excepția tardivității în privința declarării apelului său.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată avansate în fond, instanța a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. 1, raportat la art. 276 din Codul de procedură civilă, dispunând compensarea parțială a acestora, iar temeiul dispozițiilor art. 50 ind. 2 din O.U.G. nr. 51/2008, a obligat reclamanta la restituirea către stat suma de 3.279,35 lei, reprezentând ajutorul public judiciar de care aceasta a beneficiat.

Relativ la cheltuielile de judecată din apel, Tribunalul, în baza art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a dispus obligarea intimatei-reclamante la plata în favoarea apelantului-pârât a cheltuielilor reprezentând taxă judiciară de timbru - 1.500 lei, onorariu avocațial - 2.000 lei, contravaloare cazare pentru 4 termene de judecată - 998,21 lei și contravaloare combustibil pe ruta Craiova - Miercurea Ciuc (dus-întors) la 4 termene de judecată (363 km x 2 = 726 x 7,5% = 54,4 litri x 217,60 lei x 4 termene = 1.218,56 lei).

În fine, în temeiul dispozițiilor art. 296 din Codul de procedură civilă, Tribunalul a respins apelul declarat de intervenientul în interesul pârâtului, reținând sub acest aspect împrejurarea că, potrivit celor expuse în precedent, nu s-a făcut dovada faptului că bunurile dobândite de foștii soți în timpul căsătoriei ar fi bunurile proprii ale pârâtului, constatarea acestei împrejurări fiind singura solicitare a intervenientului.

Pârâtul și intervenientul au declarat recurs împotriva soluției anterior descrise, solicitând, în principal, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii integrale a apelului și schimbării în tot a sentinței pronunțate de Judecătoria Craiova, corelativ cu respingerea acțiunii principale și admiterea acțiunii reconvenționale, precum și a cererii de intervenție, iar în subsidiar, pentru situația în care se va aprecia că starea de fapt nu a fost pe deplin stabilită prin probatoriul administrat, s-a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vederea suplimentării dovezilor.

În motivarea recursului au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 din Codul de procedură civilă, iar pentru solicitarea subsidiară, dispozițiile art. 312 alin. 5 și 61 din același cod.

Prin intermediul memoriului cuprinzând detalierea motivelor de recurs s-a susținut că Tribunalul a încălcat prevederile art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă - nedând eficiență rolului activ al judecătorului, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, precum și dispozițiile art. 261 din același cod - nereferindu-se în motivarea soluției adoptate la declarațiile celor doi martori audiați în apel și, în special, la declarația martorului propus de pârât (M.D.M.), care a arătat că știe în amănunt situația bunurilor aflate în litigiu, în sensul că: acestea au fost achiziționate în exclusivitate din banii intervenientului, care a înțeles să-l gratifice pe pârât și fără vreo contribuție din partea foștilor soți; că pentru cota de 1/2 din apartamentul cu 3 camere nu s-a achitat nicio sumă de bani intervenientului; că atunci când acesta i-a donat pârâtului suma de 28.500 euro a fost prezentă o prietenă foarte apropiată părților și martorului, acesta din urmă aflând aspectele relatate chiar de la respectiva persoană (C.Ș.), care a și dat în acest sens o declarație notarială autentificată; că la semnarea actelor de vânzare-cumpărare a celor două apartamente și a certificatului de moștenitor după mama pârâtului, precum și la schimbul autoturismelor și, implicit, la cumpărarea celui din litigiu, a fost martor un alt prieten comun (C.V.), care a dat și el o declarație notarială sub incidența art. 292 din Codul penal; că, deși foștii desfășurau și anumite activități sporadice pentru a-și suplimenta veniturile, acestea erau destinate concediilor de odihnă; că părinții intimatei-reclamante nu aveau mijloace financiare pentru a o ajuta cu bani, astfel că aceasta nu a avut nicio contribuție proprie la dobândirea bunurilor ce fac obiectul cauzei.

În privința declarației martorului audiat în apel la propunerea intimatei, recurenții au susținut că aceasta este contradictorie și mincinoasă, la fel cum sunt și declarațiile martorilor audiați în fața instanței de fond, încercându-se a se proba în mod tendențios că pârâtul nu se înțelegea cu tatăl său, pe motiv că acesta din urmă l-ar fi gratificat cu bunuri mobile și imobile doar pe celălalt fiu, ori că reclamanta obținea venituri substanțiale din tehnoredactarea de lucrări la Universitatea de Medicină, iar mama acesteia i-ar fi ajutat pe foștii soți cu suma de 10.000 euro (și nu dolari, cum a arătat intimata și un alt martor al acesteia).

Referindu-se în continuare la cele două contracte de vânzare-cumpărare privind apartamentele din litigiu, recurenții au susținut că natura juridică a acestora se impunea a fi stabilită prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauză, astfel că instanța de apel în mod greșit nu a reținut ca probă a donației primite din partea intervenientului extrasul de cont din data de 16.08.2006, în contextul în care apartamentul cu 2 camere a fost achiziționat la doar două zile după ce acesta a ridicat din contul său personal suma de 30.000 euro, iar contractul a fost semnat numai de către pârât, neinserarea în cuprinsul actului autentic a unor mențiuni referitoare la proveniența sumei reprezentând prețul achitat nefiind suficientă, în opinia recurenților, pentru a conduce la concluzia comunității de bunuri, întrucât este de notorietate faptul că preconstituirea unui înscris între părinți și copii este o imposibilitate de ordin moral și material, părțile din litigiu optând pentru o asemenea conduită în scopul evitării unor reproșuri și nemulțumiri din partea intimatei-reclamante.

În ceea ce privește cota de 1/2 din apartamentul cu 3 camere, recurenții au arătat că prin dispozițiile art. 845 din Codul civil s-a instituit în favoarea moștenitorilor rezervatari o prezumție relativă, potrivit căreia înstrăinarea cu titlu oneros făcută unui succesibil în linie dreaptă reprezintă o donație, dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, motiv pentru care nelegal a reținut instanța de apel că și acest imobil intră doar și numai sub incidența prevederilor art. 30 din Codul familiei, astfel interpretând în mod greșit natura actului dedus judecății, contrar prevederilor art. 977 din Codul civil, respectiv prin neluarea în considerare a intenției comune a părților contractante, aceea de gratificare a pârâtului de către intervenient, în calitate de fiu (recurenții invocând în sprijinul acestei idei practica judiciară a altor instanțe, filele 20-45, 75-110).

Relativ la autoturismul din litigiu, s-a susținut că și acesta a fost inclus în mod greșit în masa bunurilor comune, întrucât la data de 19.07.2006 pârâtul a primit de la intervenient suma de 28.500 euro (cu ocazia vânzării de către acesta a unui teren bun propriu), sumă din care pârâtul a achiziționat la data de 18.08.2006 un autoturism Opel A., la prețul de 8.500 euro, după care, la data de 27.03.2009 acesta a fost dat la schimb pentru achiziționarea autoturismului Nissan Qashqai, plus o diferență de 10.000 euro, rămasă din cea anterior primită de la intervenient, aspecte pe care acesta din urmă le-a recunoscut prin răspunsurile la interogatoriu.

Sub același aspect, recurenții au mai arătat că și reclamanta a recunoscut în fața primei instanțe că s-a achitat suma de 10.000 euro la schimbul celor două autoturisme, reieșind, prin urmare, că soții ar fi economisit respectiva sumă în decurs de mai puțin de 3 ani, însă acest fapt este contrazis de datele consemnate chiar de aceasta în agenda personală atașată interogatoriului pregătit pentru a-i fi luat în apel, agendă în care se regăsesc consemnate veniturile și cheltuielile lunare ale familiei, rezultând indubitabil inexistența vreunei economii, iar în contextul în care reclamanta nu s-a prezentat în mod repetat la interogatoriu, instanța de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 225 din Codul de procedură civilă, câtă vreme a apreciat proba ca fiind pertinentă și utilă.

Pentru motivele succint prezentate, recurenții au concluzionat că instanța de apel a interpretat total eronat probele administrate, limitându-se în considerente strict la prevederile art. 30 din Codul familiei, fără o analiză profundă a contribuției părților la achiziționarea bunurilor aflate în litigiu, ceea ce a condus la pronunțarea unei hotărâri date cu aplicarea greșită a legii și care cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare, dar prin concluziile scrise depuse pentru termenul de judecată din 17 februarie 2016 a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că aspectele invocate în prezenta cale de atac au fost corect și legal examinate de către instanța de apel, iar probele administrate în cauză au confirmat faptul că bunurile supuse partajului au fost dobândite prin contribuția exclusivă a foștilor soți pe perioada unei căsnicii de 18 ani, câștigurile din salarii fiind completate cu veniturile suplimentare pe care ambii le obțineau din tehnoredactarea de lucrări de licență și cărți, din colaborarea cu o policlinică particulară și din alte activități care le-au permis să aibă un trai decent și să economisească sume consistente de bani.

Examinând recursul dedus judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 306 alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865 (în exprimarea ulterioară - Codul de procedură civilă), Curtea a constatat că acesta este nefondat, astfel că va fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 304 din Codul de procedură civilă, modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată numai în situațiile descrise la pct. 1-9 ale textului de lege amintit și doar pentru motive de nelegalitate, însă mare parte din argumentația expusă prin intermediul memoriului de recurs se circumscrie în realitate unor critici de netemeinicie, care sunt incompatibile cu instituția juridică a recursului - cale extraordinară de atac, nedevolutivă, care nu permite instanței de control judiciar să procedeze la reevaluarea sau interpretarea probatoriului administrat, ci doar să verifice aplicarea corectă a legii la starea de fapt stabilită de instanțele inferioare.

Prin urmare, Curtea nu este legal îndrituită a analiza, prin raportare la probele administrate, declarațiile martorilor audiați la propunerea părților în etapa judecării apelului, așa cum tind recurenții a obține prin referirile pe care le-au făcut sub acest aspect, dar, răspunzând criticii potrivit căreia Tribunalul ar fi încălcat din această perspectivă prevederile art. 261 din Codul de procedură civilă, se a constatat că în cuprinsul deciziei atacate au fost expuse pe larg motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în adoptarea soluției supuse analizei, precum și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, judecătorii având dreptul de a se rezuma la aspectele pe care le consideră suficient de relevante pentru lămurirea pricinii, fără a fi obligați să se refere la toate declarațiile făcute în cauză, câtă vreme silogismul juridic expus este suficient de clar și susține din punct de vedere legal hotărârea pronunțată.

De asemenea, Curtea nu împărtășește nici opinia privind nesocotirea de către instanța de apel a rolului activ reglementat de art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, subliniind sub acest aspect faptul că norma legală invocată nu este menită a transforma judecătorul în apărătorul uneia dintre părți, ordonarea din oficiu a unor probe fiind determinată doar de ipoteza în care cele pe care înseși părțile le propun spre administrare - în îndeplinirea obligației prevăzute de 129 alin. 1 teza finală, nu ar fi suficient de îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului.

Or, în cauza dedusă judecății a fost administrat un vast probatoriu în fața primei instanțe - înscrisuri, interogatorii, martori și expertize tehnice, probatoriu care în apel a fost suplimentat conform cererii părților, iar neprezentarea reclamantei la un alt interogatoriu propus de apelantul-pârât nu este de natură a confirma nesocotirea de către judecătorii din apel a rolului activ și nici de a conduce la aplicarea automată a prevederilor art. 225 din Codul de procedură civilă, în sensul aprecierii acestei împrejurări ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul părții potrivnice, cu ignorarea celorlalte probe deja administrate și a poziției exprimate de reclamantă prin chiar întâmpinarea formulată.

Din perspectiva considerentele anterior relevate, Curtea a înlăturat ca neîntemeiată și susținerea afirmată în subsidiar de către recurenți, relativ la necesitatea suplimentării probatoriului, simpla împrejurare că instanțele inferioare au ajuns la concluzia că pretențiile acestora nu au fost dovedite nefiind suficientă pentru a atrage soluția casării cu trimitere spre rejudecare în acest scop, față de prevederile art. 129 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care obligă deopotrivă părțile să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, precum și să-și probeze pretențiile și apărările.

În ceea ce privește invocarea motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, se a constatat că acesta nu este incident în cauză, deoarece norma legală amintită are în vedere ipoteza în care hotărârea judecătorească nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, or, astfel cum rezultă din ansamblul considerentelor expuse în cuprinsul deciziei atacate (și succint relevate în precedent), Tribunalul a examinat în detaliu criticile apelanților, prin raportare la probatoriul apreciat ca fiind relevant din perspectiva problematicii juridice în discuție, neregăsindu-se afirmații contradictorii ori străine de pretențiile concrete ale părților, de natură a atrage nelegalitatea hotărârii pe acest considerent.

Nu poate fi reținută nici incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă, argumentat de către recurenți prin invocarea interpretării eronate a celor două contracte de vânzare-cumpărare din litigiu, contrar prevederilor art. 977 din Codul civil de la 1864 (în exprimarea ulterioară - Codul civil), respectiv prin neluarea în considerare a intenției comune a părților contractante, aceea de gratificare a pârâtului de către intervenient, în calitate de fiu, Curtea subliniind sub acest aspect faptul că motivul de nelegalitate amintit vizează strict ipoteza în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a actului dedus judecății, ori înțelesul acestuia, instanța ar fi reținut un cu totul alt act juridic sau conținut, precum situația în care ar examina un contract de vânzare-cumpărare ca pe unul de locațiune sau dacă ar stabili, fără niciun suport probator, anumite obligații în sarcina unei părți, fără ca acestea să fi fost avute în vedere la încheierea contractului, iar din probele administrate rezultă neîndoielnic această împrejurare.

Or, astfel cum reiese din conținutul inechivoc al celor două acte juridice în discuție, este vorba de operațiuni tipice de înstrăinare în schimbul unui preț, susținându-se, însă, că acesta provine - în cazul contractului încheiat la data de 18.08. 2006, dintr-o sumă de 30.000 euro, afirmativ donată pârâtului de către intervenient, iar în cazul contractului încheiat la data de 06.09.2006 - că prețul nu ar fi fost achitat și că, fiind vorba de o vânzare cu păstrarea dreptului de uzufruct viager de către intervenientul-vânzător, operează prezumția unei donații în favoarea pârâtului-cumpărător (fiu), din perspectiva dispozițiilor art. 845 din Codul civil.

Prin urmare, Curtea a constatat că nu sunt întrunite condițiile motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă, Tribunalul analizând în mod corect obligațiile asumate de părțile contractante prin raportare la voința reală a acestora, consemnată în cuprinsul actelor juridice încheiate în formă autentică și prin raportare la probatoriul administrat, care nu a fost de natură a confirma susținerile recurenților.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate subsumate cazului reglementat de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea a reținut că argumentația instanței de apel este, de asemenea corectă, prevederile art. 30 alin. 1 din Codul familiei (în vigoare la data dobândirii imobilelor din litigiu) instituind o prezumție de comunitate în privința bunurilor dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei, iar potrivit dispozițiilor alin. 3 al normei legale evocate, calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită, ceea ce presupune că sarcina de a proba contrariul revine soțului care contestă starea de comunitate, în sensul că anumite bunuri îi aparțin în exclusivitate, ca fiind dobândite într-una din modalitățile enumerate de art. 31 din Codul familiei.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a pretins că beneficiază de protecția prevederilor art. 31 lit. b) din Codul familiei - potrivit cărora sunt bunuri proprii ale fiecărui soț cele dobândite prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune - susținând că prețul de 100.000 lei pentru apartamentul cu 2 camere, achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2560/18.08.2006, a fost achitat integral din suma de 30.000 euro primită de la tatăl-intervenient, care în data de 16.08.2006 a ridicat dintr-un cont bancar personal suma de 30.066,73 euro (potrivit extrasului de cont din data de 22.11.2006, filele 38-39 dosar fond).

Prin urmare, pârâtul induce în cauză ideea unui dar manual - o categorie specială de donație, pentru validitatea căreia se cer a fi îndeplinite două condiții: 1). - acordul de voință pentru a transfera și dobândi un drept cu titlu gratuit și, 2). - tradițiunea, adică predarea efectivă și reală (materială) a bunului dăruit, operațiune care ar fi fost urmată, mai apoi, de o subrogație reală cu titlu universal, în sensul prevederilor art. 31 lit. f) din Codul familiei, prin înglobarea valorii darului manual în bunul imobil la care s-a făcut anterior referire.

Numai că, deși darul manual se perfectează prin simplul fapt al predării, și, ca atare, fiind o chestiune de fapt, aceasta ar putea fi dovedită prin orice mijloc de probă, dovezile administrate în cauza dedusă judecății nu sunt de natură a confirma susținerile recurenților, nefiind probată existența în sine a darului manual, din perspectiva predării efective de către intervenient pârâtului a sumei de bani reprezentând prețul apartamentului menționat, pentru a se putea conchide, în afara oricărui dubiu, în privința calității acestuia de bun propriu, potrivit dispozițiilor legale anterior evocate.

În plus, după cum corect a observat Tribunalul, niciunul dintre martorii audiați în cauză nu au fost în măsură a confirma prezența lor la momentul transmiterii respectivei sume de bani către pârât, la fel cum nici martorul audiat în apel nu s-a exprimat în acest sens, iar referirea la declarațiile autentice notariale nu poate fi primită în contra unor probe administrate în mod nemijlocit în fața instanței de judecată, cu respectarea prevederilor art. 169 din Codul de procedură civilă, cu atât mai mult cu cât nu s-a depus niciun început de dovadă scrisă, în sensul art. 1197 din Codul civil, de natură a fi în măsură să contrazică, prin coroborare cu celelalte probe administrate, aspectele consemnate în cuprinsul actului autentic încheiat, astfel că prezumția comunității de bunuri nu a fost răsturnată.

De asemenea, Curtea a constatat că situația este similară și în privința cotei de 1/2 din apartamentul cu 3 camere, achiziționat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2928/06.09.2006, fiind eronată susținerea recurenților relativ la incidența în cauză a prevederilor art. 845 din Codul civil, care instituie în favoarea moștenitorilor rezervatari o prezumție relativă, potrivit căreia înstrăinarea cu titlu oneros făcută în favoarea unui succesibil în linie dreaptă (descendentă sau ascendentă) reprezintă o donație deghizată (supusă reducțiunii), dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului viager - situația din speță, sau cu sarcina unei rente viagere, iar deghizarea nu este invocată de un moștenitor în linie dreaptă care să fi consimțit la încheierea actului.

Prin urmare, norma legală evocată este de strictă interpretare, după cum corect a reținut instanța de apel, astfel că aceasta nu va putea fi invocată decât de cei în favoarea cărora a fost edictată, respectiv de moștenitorii rezervatari ai donatorului, în linie directă (tatăl, mama și descendenții), cu prilejul dezbaterii succesiunii acestuia, prezumția menționată nefiind aplicabilă în raporturile dintre soți, pentru dovedirea bunurilor proprii în cadrul acțiunii de sistare a stării de codevălmășie, întrucât aceasta a fost prevăzută exclusiv pentru calculul și ocrotirea rezervei succesorale (practica judiciară invocată de către recurenți în sens contrar nefiind izvor de drept).

Pe de altă parte, stabilind că nu sunt incidente în speță prevederile art. 845 din Codul civil, Curtea a observat că recurenții au invocat în sprijinul ideii donației deghizate și faptul că prețul cotei de 1/2 din apartamentul menționat nu ar fi fost achitat, însă o atare susținere este contrazisă de chiar mențiunea inserată în cuprinsul actului autentic încheiat, potrivit căreia intervenientul a încasat suma de 45.000 lei, iar în contextul în care nu s-a înfățișat nici în acest caz un început de dovadă scrisă, în sensul art. 1197 din Codul civil, care să probeze contrariul, Tribunalul a apreciat în mod corect că declarațiile unor martori care nu au fost prezenți la încheierea respectivei tranzacții nu sunt în măsură a răsturna prezumția comunității de bunuri, prin infirmarea cuprinsului unui act autentic, în contra prevederilor art. 1173-1174 din Codul civil, nefiind suficientă sub acest aspect simpla invocare a unei imposibilități morale sau materiale de preconstituire a unui înscris, în absența altor probe cu care aceasta să fie coroborată.

În ceea ce privește autoturismul supus partajului în prezentul litigiu, instanța de recurs a constatat că, similar analizei efectuate relativ la dobândirea apartamentului cu 2 camere, în cauză nu s-a făcut dovada darului manual afirmativ primit de către pârât de la intervenient în data de 19.07.2006, în sumă de 28.500 euro, din care s-ar fi achiziționat la data de 18.08.2006 un autoturism Opel A. (cu prețul de 8.500 euro) după care, la data de 27.03.2009 acesta ar fi fost dat la schimb pentru achiziționarea autoturismului Nissan Qashqai, plus o diferență de 10.000 euro, rămasă din cea anterior primită de la intervenient.

Cât despre recunoașterea la interogatoriu a reclamantei, privitor la suma achitată cu titlu de diferență de preț pentru autoturismul în discuție, Curtea a reținut că această chestiune nu este de natură a conduce la adoptarea unei alte soluții în cauză, din perspectiva trimiterii pe care o fac recurenții la mențiunile efectuate de aceasta în agenda sa personală - depusă de pârât în apel, cu scopul de a dovedi faptul că foții soți nu ar fi putut economisi respectiva sumă din veniturile pe care le obțineau, relevantă fiind și sub acest aspect nedovedirea darului manual invocat, potrivit celor anterior expuse.

În fine, Curtea a constatat ca fiind contrară principiului echității - care nu se opune celui al legalității, ci face parte din acesta - susținerea potrivit căreia intimata-reclamantă nu ar fi avut nicio contribuție la dobândirea comunității de bunuri din litigiu (argumentată prin aceea că toate câștigurile obținute de foștii soți din salarii și activități colaterale au servit susținerii traiului zilnic și concediilor), recurenții omițând a avea în vedere sub acest aspect nu doar durata în timp a căsătoriei părților (18 ani), ci și faptul că potrivit dispozițiilor art. 29 din Codul familiei, soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei, astfel că nu va putea fi ignorată, din perspectiva aportului propriu al reclamantei, munca suplimentară depusă de aceasta în gospodărie, precum și pentru creșterea și îngrijirea copilului rezultat din căsătorie (cum în mod constant s-au pronunțat în acest sens teoria și practica judiciară).

Având în vedere ansamblul considerentelor anterior relevate, Curtea a constatat că Tribunalul a aplicat în mod corect prevederile legale incidente în materia dedusă judecății, astfel că, neidentificând incidența în cauză a motivelor de nelegalitate invocate prin recursul examinat, a dispus respingerea acestuia ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

← Răspunderea civilă delictuală. acordarea dobânzilor legale....  Inadmisibilitatea contestaţiei în anulare privind o hotărâre... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Partaj bunuri comune. calitatea de bun comun sau propriu. dar manual