Plângere împotriva unei dispoziţii emisă de primar în baza Legii nr. 10/2001 prin care s-a revocat o dispoziţie anterioară privind acordarea de măsuri reparatorii. Admisibilitate
| Comentarii |
|
- Legea nr. 10/2001;
- Legea nr. 554/2004;
- H.G. nr. 128/ 2008: art. 16.93.
în speţă, argumentul luării măsurii privind revocarea dispoziţiei ca urmare a controlului exercitat de A.N.R.P. nu poate fi reţinut, deoarece faza administrativă -controlată de această instituţie - s-a încheiat odată cu emiterea actului revocat.
Raţionamentul analog revocării dispoziţiei de aprobare a restituirii în natură în condiţiile art. 25.7 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu poate fi extins şi în cazul restituirii prin echivalent. în acest sens, H.G. nr. 1095/2005 (privind Normele metodologice de aplicare a titlului VII, referitor la regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv) nu conţine nicio referire expresă la posibilitatea revocării dispoziţiei de către entitatea emitentă, situaţie în care singura posibilitate de desfiinţare a acestora rămâne contestarea lor în instanţă. Această soluţie s-a impus cu atât mai mult cu cât, ulterior, simţindu-se nevoia acoperirii acestei lacune administrative, legiuitorul a modificat şi completat aceste norme de aplicare, emiţând H.G. nr. 128/2008, unde, în art. 16.93, este prevăzută posibilitatea contestării dispoziţiei pe calea contenciosului administrativ, conform Legii nr. 554/2004. Desigur, hotărârea guvernului nu poate retroactiva, însă cum procedura de aplicare anterioară nu conţinea prevederi exprese privind revocarea, singura posibilitate legală de desfiinţare a dispoziţiei era atacarea acesteia în instanţă.
(Curtea de Apel Suceava - Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,
decizia civilă nr. 98 din 19 iunie 2009)
Petenţii F.S., F.E. şi F.P. au formulat plângere împotriva dispoziţiei primarului prin care s-a revocat ilegal o altă dispoziţie emisă în baza Legii nr. 10/2001 privind acordarea unor măsuri reparatorii.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, primarul a susţinut că dispoziţia revocatoare este legală, deoarece petenţii - dintre care doar F.S. şi-a menţinut plângerea - nu au formulat notificarea prevăzută de art. 22 din lege.
Prin sentinţa civilă nr. 231 din 12 februarie 2009 a Tribunalului Botoşani, a fost admisă plângerea şi a fost anulată dispoziţia revocatoare, în motivare reţinându-se că emiterea acesteia nu are la bază niciun text de lege, iar o astfel de revocare poate fi obţinută doar într-o procedură contencioasă în justiţie, în condiţii de contradictorialitate.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel intimata, prin primar, arătând că Legea nr. 10/2001 instituie posibilitatea revocării unei dispoziţii de către entitatea care a emis-o, în temeiul art. 25.7 din Normele de aplicare, în cazul restituirii în natură, iar prin analogie rezultă posibilitatea revocării şi a dispoziţiilor prin care s-a propus acordarea de despăgubiri, deoarece efectul juridic al acestora se produce abia în momentul
executării. S-a mai arătat că prima instanţă a ignorat prevederile art. 2.2. din Cap. III al Normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001, care conferă A.N.R.P. puterea exercitării controlului de aplicare a acestei legi, măsura revocării fiind luată la solicitarea instituţiei amintite.
Prin decizia nr. 98 din 19 iunie 2009 a Curţii de Apel Suceava, a fost respins ca nefondat apelul primăriei intimate.
La pronunţarea soluţiei, Curtea a avut în vedere că, potrivit art. 2.2 din Capitolul 3 al H.G. nr. 250/2007 privind Normele de aplicarea a Legii nr. 10/2001, controlul aplicării fazei administrative a acestei legi se exercită de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.) şi, după caz, de către prefecţi sau persoane desemnate de prefecţi în acest sens. Este vorba de un control al fazei administrative a aplicării Legii nr. 10/2001, atribuţie stabilită printre altele, în sarcina A.N.R.P., prin art. 2 lit. f) din H.G. nr. 361/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea acestei instituţii.
Faza administrativă este o parte a procedurii administrative şi se finalizează prin emiterea deciziei sau dispoziţiei de către entitatea deţinătoare (notificată), după care urmează procedura judiciară, când partea interesată se poate adresa justiţiei în cazul în care faza administrativă nu s-a soldat cu emiterea dispoziţiei sau deciziei.
în speţă, argumentul luării măsurii privind revocarea dispoziţiei ca urmare a controlului exercitat de A.N.R.P. nu poate fi reţinut, deoarece, aşa cum s-a arătat, faza administrativă - controlată de această instituţie - s-a încheiat odată cu emiterea actului revocat.
Raţionamentul analog revocării dispoziţiei de aprobare a restituirii în natură în condiţiile art. 25.7 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu poate fi extins şi în cazul restituirii prin echivalent. în acest sens, H.G. nr. 1095/2005 (privind Normele metodologice de aplicare a titlului VII, referitor la regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv) nu conţine nicio referire expresă la posibilitatea revocării dispoziţiei de către entitatea emitentă, situaţie în care singura posibilitate de desfiinţare a acestora rămâne contestarea lor în instanţă. Această soluţie s-a impus cu atât mai mult cu cât, ulterior, simţindu-se nevoia acoperirii acestei lacune administrative, legiuitorul a modificat şi completat aceste norme de aplicare, emiţând H.G. nr. 128/2008, unde, în art. 16.93, este prevăzută posibilitatea contestării dispoziţiei pe calea contenciosului administrativ, conform Legii nr. 554/2004. Desigur, hotărârea guvernului nu poate retroactiva, însă, cum procedura de aplicare anterioară nu conţinea prevederi exprese privind revocarea, singura posibilitate legală de desfiinţare a dispoziţiei era atacarea acesteia în instanţă.
| ← Legea nr. 10/2001. Cerere de restituire în natură, pe vechiul... | Pretenţii. Daune morale cauzate prin încălcarea dreptului la... → |
|---|
