Plata unei sume de bani. Contraprestaţie. Acordul real de voinţă al părţilor
| Comentarii |
|
C. civ., art. 965 Legea nr. 7/1996, art. 36 alin. (1), art. 531)
Decretul nr. 61/1990 Legea nr. 85/1992, republicată
Pentru stabilirea naturii juridice a înscrisului semnat de părţi în anul 1992 şi a efectelor lui este de reţinut intenţia reală a părţilor, rezultată atât din actele de procedură ale părţilor, cât şi din depoziţiile martorilor. Partea a primit o sumă de bani cu care a dobândit proprietatea unui bun, părţile urmând a merge ulterior la un notar pentru încheierea unui act juridic prin care să se transmită proprietatea apartamentului către cel ce a înmânat suma de bani folosită drept preţ, iar proprietara bunului să îşi păstreze un uzufruct viager asupra acestuia, dobânditorul subsecvent având şi obligaţia de întreţinere în timpul vieţii. Părţile nu au prevăzut expres forma juridică sub care urma să se transmită proprietatea ulterior acelui moment, dar anterior decesului reclamantei, aceasta putând fi, deci, vânzare-cumpărare, donaţie etc.
Cum însă acest act juridic nu s-a mai materializat, părţile amânând prezentarea la notar în vederea semnării actului autentic, rezultă că anterior decesului proprietarei se găseau în situaţia juridică în care convenţia din anul 1992 este valabilă şi produce efectele juridice convenite: promisiune de încheiere în viitor a unui act juridic de transmitere a proprietăţii imobilului pentru care s-a plătit preţul şi a cărui posesie urma a se preda după moartea proprietarei.
Prin decesul proprietarei şi neîncheierea actului translativ de proprietate nu se mai pot produce efectele înscrisului sub semnătură privată din anul 1992.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 764/A din 28 mai 2007, nepublicată
Prin cercrca înregistrată pc rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti sub nr. 5362/2005, la data de 20 iunie 2005, reclamanta C.L. a chemat în judecată pârâtul D.D., solicitând să se constatc că înscrisul intitulat „chitanţă”, închciat de părţi la 27 ianuarie 1992, nu mai
produce nieiun efect juridic, fiind nul de plin drept, să se anuleze înscrisul şi să se radieze notarea acestuia din cartca funciară.
In motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 27 ianuarie 1992, între părţi s-au stabilit raporturi juridice, în sensul că pârâtul
D.D. i-a împrumutat suma de 114.410 lei, însă această chitanţă este nulă, semnătura aplicată fiind falsă, iar expresia „am convenit” arată că este o convenţie mortis causa, oprită de lege. De asemenea, situaţia juridică actuală a imobilului nu mai concordă cu cea de la data
înscrisului, reclamanta întocmind un testament. In drept, s-au invocat dispoziţiile art. 36 alin. (1) şi art. 53 din Legea nr. 7/1996.
Pârâtul D.D. a formulat întâmpinare la 26 iulie 2005, susţinând că nu a făcut niciun împrumut reclamantei în anul 1992, suma de 114.410 lei, plătită ca preţ pentru apartamentul reclamantei, a fost făcută în considerarea exercitării posesiei asupra apartamentului după ce dreptul de uzufruct viager al reclamantei va înceta. Aşadar, natura juridică a convenţiei nu este aceea de convenţie mortis causa, ci aceea de promisiune de vânzare-cumpărare cu preţul plătit.
In cursul judecării cererii, reclamanta C.L. a decedat la 12 ianuarie
2006, în cauză fiind introduşi moştenitorii P.A. şi P.V., în calitate de legatari universali, conform testamentului autentificat sub nr. 3296 din 19 iulie 2003 de B.N.P. I.D. şi a certificatului de calitate de moştenitor nr. 171 din 19 mai 2006 eliberat de B.N.P. I.D.
La data de 18 octombrie 2005, reclamanta a făcut precizări asupra cererii sale, solicitând să se constate nulitatea absolută a chitanţei notate în cartea funciară a imobilului din Bucureşti a cărui proprietară este, înscrisul fiind fals întrucât apare expresia „am convenit ca după moartea mea”. Se arată ca motive de nulitate absolută faptul că înscrisul nu poartă semnătura reclamantei, deci nu există dovada unui consimţământ neviciat, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 965 C. civ., interdicţia de a se face convenţii asupra unei succesiuni nedeschise.
Prin sentinţa civilă nr. 4186 din 14 iunie 2006, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a respins acţiunea reclamantei C.L. împotriva pârâtului D.D.
Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut că la data de 27 ianuarie 1992, reclamanta C.L. a încheiat cu pârâtul D.D. un act prin care recunoştea primirea sumei de 114.410 lei de la pârât pentru achitarea integrală a apartamentului proprietatea reclamantei. Părţile au întocmit cu acea ocazie două înscrisuri sub semnătură privată, aspect relevat de martorii audiaţi în cauză.
Cele două înscrisuri au un conţinut idcntic până la ultima frază. In primul înscris aceasta este „menţionez că acest apartament va intra în posesia familiei D.(I).D. după decesul meu”, iar în cel de al doilea se prevedea „menţionez că am convenit ca acest apartament să intre în posesia familia D.(I).D după decesul meu”. Reclamanta a contestat acest al doilea înscris, arătând că nu a fost inserată în conţinutul actului menţiunea „am convenit”, nefiind semnat de reclamantă.
Din toate probele administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut că părţile au întocmit două înscrisuri pe care le-au şi semnat. Din declaraţia martorei D.F. care a fost de faţă la întocmirea înscrisurilor şi a discuţiilor purtate de părţi, a rezultat că primul înscris a fost redactat de pârât, care însă a părut persoanelor de faţă că „nu suna frumos”, motiv pentru care s-a încheiat şi a doua chitanţă, însă semnată de părţi. Martora a precizat că părţile s-au înţeles la acel moment ca reclamanta să încheie ulterior un act notarial în favoarea pârâtului cu privire la apartamentul proprietatea reclamantei, dar apoi s-a răzgândit. Această situaţie de fapt a fost reţinută şi din declaraţia martorului D.M., persoană carc a avut ideea de a se insera în cea de a doua chitanţă expresia „am convenit”.
Cercetând motivul de nulitate invocat de reclamantă asupra chitanţei, judecătoria a reţinut că într-un dosar penal s-au efectuat două expertize grafoscopiec asupra semnăturii existente pe chitanţe, concluziile fiind că prima chitanţă a fost semnată de C.L., însă nu s-a putut stabili cu certitudine dacă semnătura de pe cea de a doua aparţine sau nu numitei C.L. S-a considcrat însă că înscrisul contestat a fost semnat de C.L., în prezenţa pârâtului şi a martorilor, exprimându-şi astfel consimţământul la încheierea lui. Raportul juridic ce rezultă din convenţia sub semnătură privată din 27 ianuarie 1992 a fost notat în cartea funciară prin încheierea nr. 9687 din 24 iulie 2002, notare menţinută prin decizia nr. 1581/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Al doilea motiv de nulitate, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 965 C. civ., a fost înlăturat, considerându-se că părţile nu au realizat un pact asupra unei succesiuni viitoare, pentru că nu priveşte o moştenire nedeschisă la data încheierii lui, iar pârâtul nu este succesor legal sau testamentar al reclamantei.
Judecătoria a concluzionat că la semnarea înscrisului în litigiu, intenţia comună a părţilor a fost aceea de a se prezenta ulterior la notar, pentru încheierea în formă autentică a unui act juridic de
înstrăinare a apartamentului proprietatea reclamantei, achitat cu banii daţi de pârâtul D.D., în favoarea acestuia din urmă.
împotriva acestei hotărâri, moştenitorii reclamantei au declarat apel la data de 8 august 2006, înregistrat la Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, sub nr. 6006/303/2005. Prin motivele de apel formulate la 16 octombrie 2006, se solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile atacate, prin admiterea cererii introductive şi declararea ca nul de plin drept a înscrisului „chitanţă”, ce are inserată în conţinut expresia „am convenit” şi care nu este semnat de defunctă. Susţin apelanţii reclamanţi că instanţa de fond a stabilit în mod eronat situaţia de fapt şi a pronunţat o hotărâre care nu concordă cu realitatea, înscrisul în litigiu este redactat de pârâtul D.D. şi nu a fost semnat de reclamanta defunctă. Fiind redactat de creditor, nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege, pentru ca un înscris sub semnătură privată privind plata unei sume de bani să îşi producă efectele. Instanţa de fond ar fi trebuit să solicite Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti dosarul penal şi copie de pe expertiza grafologică din care rezultă falsul săvârşit. Mai susţin apelanţii că expresia „am convcnit ca după moartea mea” demonstrează în mod clar caracterul convenţiei ca fiind una mortis causa, convenţie imorală şi oprită de Codul civil.
Examinând motivele de apel faţă de sentinţa atacată şi probele administrate în cauză, cercetând pricina în conformitate cu dispoziţiile legale sub toate aspectele deduse judecăţii şi invocate în apel, Tribunalul constată următoarele:
Reclamanta şi moştenitorii acesteia au solicitat să se constate nulitatea unui înscris sub semnătură privată încheiat cu pârâtul D.D., părţile litigante susţinând diferit valoarea acestui înscris. Astfel, reclamanta a considerat că este doar un înscris constatator al primirii unei sume de bani, dar care are valoarea juridică a unui pact asupra unei succesiuni viitoare, fiind prin urmare nul absolut, în timp ce pârâtul a considerat că acesta este o adevărată promisiune de dobândire a imobilului în proprietate şi posesie după decesul reclamantei.
Instanţa de fond a apreciat că nu subzistă niciuna din cauzele de nulitate invocate de reclamantă, actul juridic semnat în anul 1992 fiind o promisiune de a se încheia un contract de înstrăinare cu privire la bunul imobil.
Tribunalul consideră corectă calificarea făcută de prima instanţă.
Din probele administrate în cauză, atât în fond, cât şi în apel, a rezultat situaţia de fapt potrivit căreia părţile au încheiat o convenţie în
anul 1992, în contextul în care reclamanta, chiriaşă fiind în apartamentul din sectorul 6, avea posibilitatea de a dobândi proprietatea acestui apartament ca efect al Decretului nr. 61/1990 şi a Legii nr. 85/1992. Nea vând suma de bani necesară achitării preţului şi considerând oportun a dobândi proprietatea apartamentului pe care îl deţinea, a solicitat rudelor sale (pârâtul fiind văr al reclamantei), un ajutor financiar în sensul acordării sumei de bani necesară achitării preţului, cu promisiunea că, după moartea sa, apartamentul va deveni proprietatea celui care a achitat în realitate preţul. Aşadar, înţelegerea părţilor a fost aceea de a se plăti preţul, beneficiarul sumei şi deci a proprietăţii apartamentului, urmând a folosi acest imobil până la deces, ulterior acestui moment apartamentul urmând a intra în patrimoniul celui care a avansat suma de bani necesară achitării preţului.
Părţile au încheiat un act doveditor al acestei înţelegeri în casa martorei D.F., de faţă fiind cele două părţi, martora şi soţul său D.M.
Pârâtul D.D. a redactat un înscris sub semnătură privată, sub justificarea că are nevoie de a dovedi modul în care a folosit suma de peste 100.000 lei, sumă ridicată la nivelul anului 1992, semnat fară rezerve de reclamantă. Acest prim înscris recunoscut de toate părţile, se găseşte ataşat dosar fond. Martora D.F. a declarat că la lecturarea înscrisului, soţul său a considerat că nu este destul de explicit sub aspectul înţelegerii complete a părţilor privind imobilul, motiv pentru care s-a întocmit un al doilea înscris, depus la dosarul de fond. Şi acest al doilea înscris a fost redactat de pârât şi poartă semnăturile celor două părţi, diferenţa în conţinut fiind inserarea unei menţiuni de „am convenit”.
Reclamanta a contestat valabilitatea acestui al doilea înscris, susţinând, pe de o parte, că nu a fost scris de ea, nu a fost semnat de ea, iar pe de altă parte, că are o valoare juridică în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile art. 965 C. civ. Aceste două motive de nulitate au fost înlăturate, în mod corect, de prima instanţă, actul juridic fiind astfel considerat valid.
In legătură cu semnătura executată în dreptul menţiunii „am primit suma”, Tribunalul observă că motivele de apel se rezumă la a invoca existenţa unui raport de expertiză grafologică întocmit într-un dosar de cercetare penală ale cărei concluzii sunt că semnătura nu este executată de C.L.
Din verificarea înscrisurilor de la dosar, între care şi rapoartele de expertiză menţionate anterior, Tribunalul reţine că s-a întocmit un raport de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 17553 din 19 noiembrie
2003 de către Institutul de criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei, carc concluzionează că chitanţa olografii datată 27 ianuarie 1992 este scrisă de D.D. şi semnată de C.L. Această expertiză a cerectat prima chitanţă întocmită de cătrc părţi şi necontestată de cătrc reclamantă.
Cât priveşte raportul de expertiză criminalistică nr. 193 din 19 mai
2006 întocmit de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti, dispusă prin ordonanţa nr. 1304949/2006, concluzia acestuia este că nu se poate preciza cu cxactitatc dacă semnătura de la rubrica „am primit suma" a fost executată de D.D. sau de o altă persoană, însă nu a fost executată de reclamanta C.L. Această a doua expertiză a cercetat cel de al doilea înscris sub semnătură privată încheiat de părţi şi care conţine menţiunea contestată de reclamantă.
Cu toate acestea, acest ultim raport de expertiză, raport de expertiză extrajudiciară de altfel, nu poate fi considerat cu valoare superioară celorlalte probe administrate în cauză. Din contră, martorii audiaţi atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel au declarat că părţile au închciat două înscrisuri, primului înscris dându-i o valoare de ciornă, iar celui de al doilea o valoare de înscris care creează obligaţii juridice părţilor, ambele scrise de pârâtul D.D. şi semnat fară rezerve de reclamantă, care de altfel a şi recunoscut valoarea înscrisului mulţi ani de zile după data semnării lui. Numai ulterior, după anul 2000, între părţi au apărut neînţelegeri, reclamanta nemaidorind să îşi respecte obligaţia asumată faţă de pârât de a-i transmite imobilul, motiv pentru care a şi trimis acestuia, prin mandat poştal o sumă de bani pe care a considcrat-o ca cchivalcntă sumei împrumutate de la pârât în anul 1992, reactualizată cu indicele de inflaţie, adică aproximativ
2.500.000 lei, sumă pe care pârâtul nu a primit-o. Aşadar, corect s-a înlăturat motivul de nulitate privind falsitatea semnăturii de pc înscrisul sub semnătură privată.
Nici cel de al doilea motiv de nulitate nu subzistă, câtă vreme art. 965 C. civ. interzice pactul asupra unei succesiuni nedeschise. Prin pact asupra unei moşteniri viitoare, interzis de lege, se înţelege orice contract sau act unilateral prin care se renunţă la o moştenire viitoare, nedeschisă la data încheierii lui sau se înstrăinează drepturile eventuale ale uneia dintre părţi din acea moştenire. Nu se poate susţine că prin chitanţa semnată în anul 1992, reclamanta ar fi înţeles să înstrăineze cu titlu oneros drepturi din moştenirea sa, nedeschisă încă la data semnării chitanţei.
Această chestiune pune problema naturii juridice a înscrisului semnat de părţi în anul 1992 şi a efectelor lui. Or, la stabilirea acestei
chestiuni este de reţinut intenţia reală a părţilor, aşa cum a fost arătată anterior, rezultată atât din actele de procedură ale părţilor, cât şi din depoziţiile martorilor. Reclamanta a primit de la vărul său, la data de
27 ianuarie 1992, o sumă de bani cu care a dobândit proprietatea unui bun, părţile urmând a merge ulterior la un notar pentru încheierea unui act juridic prin care să se transmită proprietatea apartamentului către pârât, iar reclamanta să îşi păstreze un uzufruct viager asupra acestuia, pârâtul având şi obligaţia de întreţinere în timpul vieţii. Părţile nu au prevăzut expres forma juridică sub care urma să se transmită proprietatea ulterior acelui moment, dar anterior decesului reclamantei, aceasta putând fi deci vânzare-cumpărare, donaţie etc.
Cum însă acest act juridic nu s-a mai materializat, părţile amânând prezentarea la notar în vederea semnării actului autentic, rezultă că anterior decesului reclamantei se găseau în situaţia juridică în care convenţia din anul 1992 este valabilă şi produce efectele juridice convenite: promisiune de încheiere în viitor a unui act juridic de transmitere a proprietăţii imobilului pentru care s-a plătit preţul şi a cărui posesie urma a se preda după moartea proprietarei.
De altfel, această calificare a actului sub semnătură privată este făcută şi de Curtea de Apel Bucureşti în decizia civilă nr. 1581 din 24 iunie 2003, dată în dosarul nr. 985/2003. Din cuprinsul considerentelor de recurs rezultă că această chitanţă atestă un drept de creanţă al pârâtului împotriva reclamantei, susceptibil de a fi notat în cartea funciară. Aşadar, reclamanta nu a procedat la transmiterea în timpul vieţii sale a unui drept eventual ce s-ar fi găsit în patrimoniul său la deces, adică nu a convenit în niciun fel asupra succesiunii sale, nedeschisc încă.
Această situaţie juridică a părţilor în care reclamanta este proprietar al unui imobil, iar pârâtul deţine împotriva acesteia un înscris sub semnătură privată constatator al unei crcanţe, dar nu deţine un act juridic cu valoare de antecontract de înstrăinare (după cum s-a arătat anterior, părţile considerând necesar a încheia în faţa notarului un nou act asupra proprietăţii imobilului) şi cu atât mai puţin cu efect translativ de proprietate, poate fi valorificată prin efectul dispoziţiilor Legii nr. 7/1996, în mod direct de către reclamantă prin moştenitori. Prin decesul reclamantei şi neîncheierea actului translativ de proprietate nu se mai pot produce efectele înscrisului sub semnătură privată din anul 1992.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Tribunalul va respinge apelul ca nefondat.
| ← Contract de donaţie. Acţiune în constatarea nulitătii pentru... | Antecontract de vânzare-cumpărare. Rezoluţiune. Clauză de arvună → |
|---|
