Potrivit textelor menţionate, anularea înregistrării mărcii se poate cere în condiţiile în care marca este similară cu una anterioară şi este destinată a fi aplicată unor produse sau servicii similare sau identice, dacă există un risc de confuzie pentru p

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea a apreciat că similaritatea mărcilor este evidentă, iar cuvântul „Horeca” îşi pierde din caracterul fantezist şi tinde să devină unul uzual. Prezenţa acestui cuvânt în structura mărcilor în conflict s-a arătat că este determinantă în identificarea serviciilor/produselor la care se aplică.

Pe de altă parte, s-a motivat că prezenţa cuvântului expert în marca pârâtei, cât şi a elementelor figurative reprezentate prin două linii paralele şi un romb nu conferă acesteia o deosebire semnificativă, neechivocă faţă de marca reclamantei.

In consecinţă, instanţa de apel a constatat că înregistrarea mărcii „HORECA EXPERT" aparţinând pârâtei s-a făcut printr-o greşită aplicare a prevederilor cu caracter imperativ ale art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998 şi, ca atare, marca astfel înregistrată este una anulabilă.

împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, şi pe fondul cauzei respingerea acţiunii introductive. Recurenta-pârâtă a invocat în drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând sub un prim aspect că instanţele au reţinut în mod eronat similaritatea celor două mărci, „HORECA EXPERT” şi „HORECA”.

In realitate, a arătat recurenta, cele două mărci sunt diferite.

Astfel, marca recurcntei beneficiază de protecţie pentru clasa 35, astfel încât produsele şi serviciile pentru care ea a obţinut protecţie nu aduc în niciun fel atingere activităţii şi intereselor reclamantei.

Pe de altă parte, cele două protecţii nu se intersectează în niciun loc şi nu există niciun fel de confuzii în rândul publicului, datorită numeroaselor diferenţieri de ordin semantic şi grafic.

S-a arătat, în concluzie, că cele două mărci nu sunt similare, iar produsele pentru care s-a obţinut protecţie sunt total diferite.

Intimata-pârâtă SC B.E. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Părţile au depus la dosarul cauzei înscrisuri, din examinarea lor

Înalta Curte reţinând caracterul nefondat al recursului.

Instanţa de apel a făcut o analiză completă şi a dat o motivare corectă principalelor probleme de drept ale cauzei, apreciind în mod justificat că soluţia instanţei de fond în sensul anulării mărcii „HORECA EXPERT" este justificată.

Astfel, referitor la similaritatea mărcii „HORECA" (a cărei titulară este reclamanta-intimată) cu marca „HORECA EXPERT" (a cărei titulară este pârâta-recurentă), aceasta este evidentă, în condiţiile în care elementul dominant în conţinutul lor este reprezentat de cuvântul „HORECA". Această sintagmă este rezultat al prescurtării substantivelor „hotel", „restaurant", „catering" şi alipirii prescurtărilor astfel rezultate.

Cu toate că denumirea în sine nu este specifică limbajului curent ca element consacrat al vocabularului limbii române, înscrisurile depuse de părţi pe parcursul procesului relevă faptul că ea este uzitată ca nume de domeniu/sector pentru activitatea desfăşurată în legătură cu hoteluri, restaurante şi catering, atât în ţară, cât şi în plan internaţional, astfel încât tinde să piardă din caracterul fantezist şi să devină unul uzual.

Câtă vreme însă marca reclamantei, înregistrată fiind, beneficiază de protecţie legală, corect instanţele au procedat la analiza semnelor în conflict. Astfel, în mod justificat instanţele au apreciat că prezenţa sintagmei „HORECA" în structura mărcilor în conflict este în mod cert determinantă în identificarea serviciilor/produselor la care se aplică, mesajul pe care ambele mărci îl transmit fiind subsumat aceluiaşi domeniu de activitate. Pe de altă parte, prezenţa cuvântului „EXPERT" în marca pârâtei nu conferă acesteia o deosebire marcantă, neechivocă faţă de marca reclamantei, în condiţiile în care adjectivul

„expert” nu diminuează rezonanţa şi forţa primului cuvânt („HORECA”), acela ce conferă distinctivitate mărcii.

Cât priveşte produsele/serviciile pentru care se asigură protecţia mărcii pârâtei, şi anume din clasa 35 (potrivit clasificării de la Nisa), acestea sunt: import şi comercializare echipamente pentru alimentaţie publică, dotarea bucătăriilor profesionale, cofetării şi patiserii, baruri, fast food, carmangerii, mobilier restaurante/terase, spălătorii industriale şi accesorii dotări hoteliere.

In ceea ce o priveşte pe intimata-reclamantă, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că aceasta este titulara mărcii „HORECA”, înregistrată la O.S.I.M. sub nr. 52523 din 24 ianuarie 2002 şi pentru produse/servicii din clasa 8 - scule şi instrumente de mână acţionate manual: cuţite, furculiţe şi linguri -, cât şi pentru produse/servicii din clasa 21 - ustensile şi recipiente pentru menaj sau bucătărie. Dc asemenea, reclamanta este titulară a mărcii „HORECA”, înregistrată sub nr. 49342 din 19 decembrie 2001 şi pentru produse/servicii din clasa 35, şi anume „tratamentul textelor”.

Din perspectiva produselor/serviciilor pentru care părţile benefi-

ciază de protecţie, în calitate de titulare ale mărcilor în conflict, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că acestea nu sunt identice şi nici similare în sfera clasei de produse/servicii 35, din care reclamantei i-a fost înregistrată marca „HORECA” numai pentru „tratamentul textelor”, acesta vizând activităţi de jurnalistică, şi nu legate de domeniul pentru care se utilizează denumirea „HORECA”.

Insă, prin raportare la produsele/serviciile din clasele 8 şi 21 (astfel cum au fost descrise anterior), pentru care reclamanta beneficiază de protecţia prevederilor Legii nr. 84/1998, s-a constatat că acestea se circumscriu unor activităţi de alimentaţie publică, ce se află într-o relaţie de complementaritate cu cele pentru care pârâta a înregistrat marca „HORECA EXPERT”, ceea ce atrage existenţa unei similarităţi între respectivele produse/servicii.

In condiţiile în care părţile utilizează mărcile în conflict pentru produsele/serviciile ce se află într-un asemenea raport de complementaritate, se generează în mod evident un risc de confuzie. Un consumator mediu căruia i se oferă produsele/serviciile purtând cele două mărci poate fi indus în eroare asupra originii acestora, existând un risc major ca el să conchidă că provin de la acelaşi producător care şi-a diversificat/îmbogăţit oferta cunoscută de el. O astfel de percepţie

este de natură a aduce atingere dreptului reclamantei dobândit prin înregistrarea anterioară a mărcilor sale.

In consecinţă, cum decizia atacată este în întregime legală şi temeinică, recursul a fost respins ca nefondat, potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) teza a Il-a C. proc. civ.

In baza art. 274 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a fost obligată la cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

5. Marcă. Acţiune în anularea înregistrării intentată de un cotitular al unei mărci în conflict împotriva altui cotitular. Interes (GEROVITAL / GEROVITAL H3)

Legea nr. 84/1998, art. 35 alin. (1), art. 48

Faptul că asupra mărcii pretins prejudiciate nu există un singur titular, ci mai mulţi, nu face ca acţiunea unuia dintre cotitulari, prin care tinde a se demonstra că dreptul său asupra mărcii este prejudiciat printr-un act ilicit al altui cotitular, să fie lipsită de interes.

Calitatea reclamantei de titulară a unei mărci înregistrate îi conferă acesteia dreptul exclusiv de a se bucura de marcă, pentru produsele pentru care a fost înregistrată, iar unul dintre mijloacele de apărare a drepturilor conferite de marcă este şi acţiunea în anularea unei mărci identice sau similare.

I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală,

decizia nr. 5419 din 3 iulie 2007, în R.R.D.P.I. nr. 2/2008, p. 169-172

Prin acţiunea înregistrată la 25 aprilie 2005, reclamanta SC F. SA a chemat în judecată pe pârâţii SC G.C. SA şi O.S.I.M., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să anuleze certificatul de înregistrarea a mărcii „GEROVITAL", combinată cu element figurativ, nr. 36441 din 24 februarie 1998 pentru produse din clasele 3 şi 42.

Prin sentinţa civilă nr. 1514 din 21 decembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea acţiunii şi a respins-o.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanta este titulara mărcii combinate „GEROVITAL H3" cu specimen de semnătură Prof. dr. Ana Aslan, cu nr. 2487 şi cu durată

de protecţie până în anul 2011, pentru produse din clasa 3, şi anume: cremă grasă, cremă semigrasă şi emulsie de corp, toate conţinând novocaină.

In acelaşi timp, reclamanta nu mai are în prezent dreptul de a produce şi comercializa aceste produse, aşa după cum rezultă din art. 6 din Legea nr. 178/2000 coroborat cu Ordinul nr. 1301/2002 al Ministrului Sănătăţii şi Familiei, care interzic utilizarea novocainei în componenţa produselor pentru care reclamanta deţine protecţie.

Prin urmare, deşi titulară a unei mărci, reclamanta nu mai are dreptul a de a produce produsele pentru care a fost înregistrată marca, protecţia asupra mărcii încetând astfel, ceea ce înseamnă că reclamanta nu ar putea obţine niciun folos practic din anularea înregistrării mărcii pârâtei, despre care pretinde că o prejudiciază.

Prin decizia civilă nr. 194 din 13 octombrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de reclamantă, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:

Câtă vreme reclamanta are calitatea de titulară a mărcii combinate „GEROVITAL H3" cu specimen de semnătură Prof. dr. Ana Aslan, cu nr. 2487 şi cu durată de protecţie până în anul 2011, are şi drepturile conferite de art. 35 din Legea nr. 84/1998.

Modul în care tribunalul a apreciat asupra interesului reclamantei în formularea cererii de chemare în judecată, prin raportare la componenţa produselor protejate prin marca acesteia, constituie mai degrabă o analiză de fond.

împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, criticând-o sub mai multe aspecte, dintre care unele vizează însuşi fondul cauzei.

Astfel, recurenta susţine că produsele protejate de marca reclamantei şi cele protejate de marca sa, a cărei anulare se cere, sunt complet diferite.

De asemenea, susţine că nu există niciun risc de confuzie între cele două mărci, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998, ci cele ale lit. e) din acelaşi articol.

Asemenea critici nu pot fi supuse atenţiei în acest stadiu procesual, deoarece fondul cauzei nu a fost antamat până în prezent, cauza fiind soluţionată în temeiul unei excepţii procesuale.

Referitor la modul de soluţionare a excepţiei, recurenta susţine că:

Marca în litigiu a aparţinut timp de 22 de ani Centralei Industriale de Medicamente, Cosmetice, Coloranţi şi Lacuri - IMEDICO.

Printr-un contract de cesiune, pârâta a dobândit dreptul asupra mărcii pentru un număr de 14 produse care conţin novocaină sau derivaţi de hidroliză ai acesteia, reclamanta a dobândit dreptul asupra mărcii pentru un număr de 3 produse care conţin novocaină, iar SC S. SA a dobândit dreptul asupra mărcii pentru producerea de medicamente.

Aşadar, reclamanta nu este singura titulară a mărcii despre care se pretinde că a fost prejudiciată prin înregistrarea de către pârâtă a unei mărci similare.

In calitate de cotitulară a mărcii, pârâta are dreptul de a se bucura de drepturile conferite de aceasta, inclusiv de dreptul de a folosi un semn identic sau similar cu marca în activitatea sa comercială.

Pe de altă parte, art. 35 din Legea nr. 84/1998 nu a fost niciodată invocat de reclamantă, acţiunea în anularea mărcii fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 48 din lege.

In ceea ce priveşte interesul reclamantei de a promova acţiunea, acesta trebuie nu doar arătat, ci şi dovedit şi, de asemenea, trebuie să fie legitim, născut şi actual, personal şi direct.

Aceste condiţii nu sunt întrunite în cauză, deoarece, aşa cum corect a reţinut tribunalul, reclamanta nu mai are dreptul de a comercializa produsele pentru care are protejată marca.

Intimata SC F. SA a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este, într-adevăr, nefondat şi a fost respins, pentru următoarele considerente:

Calitatea reclamantei de titulară a unei mărci înregistrate îi conferă, aşadar, acesteia dreptul exclusiv de a se bucura de marcă, pentru produsele pentru care a fost înregistrată, drept prevăzut expres în art. 35 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, cum corect a reţinut curtea de apel.

Unul dintre mijloacele de apărare a drepturilor conferite de marcă este şi acţiunea în anularea unei mărci identice sau similare, în condiţiile şi pentru motivele prevăzute de art. 48 din Legea nr. 84/1998.

Indicarea textului de lege care recunoaşte reclamantei dreptul asupra propriei mărci nu poate în niciun caz să atragă nelegalitatea

hotărârii şi nici nu reprezintă o schimbare a temeiului de drept al acţiunii deduse judecăţii.

Referitor la îndreptăţirea reclamantei de a mai produce acele produse pentru care a obţinut protecţia mărcii, într-o componenţă chimică sau alta, acestea sunt aspecte care exced obiectului pricinii deduse judecăţii şi pentru lămurirea cărora nici cadrul procesual nu este cel adecvat.

Chiar dacă acest aspect ar fi necontestat, el nu este relevant pentru stabilirea interesului reclamantei în promovarea acţiunii, deoarece, în principiu, nimic nu împiedică pe titularul unei mărci să-şi extindă obiectul de activitate şi, în consecinţă, aria produselor şi serviciilor protejate, câtă vreme nu încalcă alte drepturi de proprietate intelectuală legal protejate ori convenţiile la care este parte.

în ceea ce priveşte afirmaţia recurentei, potrivit căreia, în calitate de cotitulară a mărcii combinate „GEROVITAL H3”, cu specimen de semnătură Prof. dr. Ana Aslan, are dreptul de a se bucura de dreptul conferit prin înregistrare, inclusiv de acela de a utiliza un semn identic sau similar, aceasta urmează să facă obiect de analiză cu ocazia rejudecării cauzei, deoarece priveşte chiar fondul chestiunii litigioase dintre părţi.

Astfel, numai cu ocazia judecării fondului se va putea verifica, după caz, dacă pârâta avea dreptul să înregistreze marca „GEROVITAL", respectiv dacă această înregistrare este susceptibilă să aducă atingere drepturilor reclamantei asupra mărcii anterioare, în condiţiilc art. 48 cu referire la art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Având în vedere că decizia atacată este legală, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a menţinut-o şi a respins recursul ca nefondat.

6. Marcă. Acţiune în anularea înregistrării. Interesul promovării acţiunii. Rea-credinţă (ZIUA MĂRCII POŞTALE ROMÂNEŞTI) ’

Legea nr. 84/1998, art. 48 lit. c)

H.G. nr. 42/2004, art. 4 alin. (3)

în acţiunea în anularea înregistrării mărcii pentru rea-credinţă, ceea ce interesează este atitudinea subiectivă a solicitantului la momentul formulării cererii de înregistrare.

Or, pârâta a acţionat cu rea-credinţă, în sensul că nu a urmărit marcarea propriilor produse sau servicii cu semnul „ZIUA MĂRCII POŞTALE ROMÂNEŞTI”, ci interzicerea utilizării acestui semn de către reclamantă fără plata unei sume de bani, în condiţiile în care ştia că reclamantei îi este indispensabilă folosirea semnului pentru aniversarea zilei dedicate mărcii poştale.

I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 3740 din 6 iunie 2008, www.scj.ro

Prin cererea înregistrată la 2 iunie 2006, reclamanta SC R. SA a chemat în judecată pe pârâţii F.F.R. şi O.S.I.M., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să anuleze înregistrarea mărcii individuale „ZIUA MĂRCII POŞTALE ROMÂNEŞTI”, publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, Secţiunea Mărci, nr. 7/2005, solicitată de pârâtă prin cererea M 2004 - 11469 din 29 decembrie 2004, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1742 din 19 decembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes invocată de către pârâtă, a admis acţiunea formulată de către reclamantă, a dispus anularea înregistrării mărcii individuale „ZIUA MĂRCII POŞTALE ROMÂNEŞTI” nr. 65034 la O.S.I.M. şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:

SC R. SA este societatea comercială cu drept exclusiv în emiterea, punerea şi retragerea din circulaţie a timbrelor şi efectelor poştale şi în distribuirea şi comercializarea acestora, iar cu ocazia zilelor mărcii poştale româneşti reclamanta emite diverse timbre şi produse filatelice care au menirea de a marca, cu titlu aniversar, acest eveniment de mare interes în rândul filateliştilor, emiţând şi anterior înregistrării de către pârâtă a mărcii timbre cu sloganul „ZIUA MĂRCII POŞTALE ROMÂNEŞTI”. Din această perspectivă, reclamanta are interes în cererea care vizează o marcă aflată în directă legătură cu acest eveniment.

Interesul reclamantei derivă şi din împrejurarea că pârâta a interzis folosirea sloganului menţionat de către reclamantă, astfel că aceasta din urmă nu mai poate continua emiterea şi punerea în circulaţie anual a timbrelor aniversare.

In ceea ce priveşte fondul cauzei, nu pot fi primite susţinerile reclamantei referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998 la înregistrarea mărcii în favoarea pârâtei, întrucât respectiva marcă are caracter distinctiv, având capacitatea de a individualiza produsele pe care este aplicată, permiţând astfel consumatorilor să le recunoască.

Semnul înregistrat nu este generic şi uzual, iar la verificarea condiţiilor de admisibilitate O.S.I.M. nu are abilitarea de a stabili dacă solicitantul este sau nu în măsură să producă şi să comercializeze bunurile pe care urmează a fi aplicată marca.

Sub aspectul relei-credinţe invocate cu privire la conduita pârâtei la înregistrarea mărcii, s-a reţinut că aceasta a formulat cererea pentru înregistrare cunoscând faptul că reclamanta deţine legal monopolul fabricării timbrelor poştale în România, aspect ce rezultă din Protocolul încheiat de acestea la 9 martie 2004. Pârâta a înţeles să înregistreze marca cu denumirea pe care o arc manifestarea filatelică de tradiţie intitulată „ZIUA MĂRCII POŞTALE ROMÂNEŞTI” nu spre a o folosi în activitatea proprie, ci pentru a o cesiona în viitor, deturnând astfel marca de la scopul său, astfel cum este prevăzut la art. 3 din Legea nr. 84/1998.

Faţă de situaţia astfel reţinută, a apreciat instanţa că pârâta a acţionat cu rea-crcdinţă la înregistrarea mărcii, conduită de natură a aduce prejudicii reclamantei, care este pusă în situaţia de a nu putea emite timbrele poştale pentru care s-a obligat prin protocolul menţionat, decât achitând o remuneraţie pârâtei pentru folosirea mărcii.

în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ., a fost stabilită obligaţia pârâtei F.F.R. de a plăti reclamantei suma de 10302,18 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea pronunţată în aceeaşi instanţă la data de 17 aprilie 2007, a fost admisă cererea O.S.I.M. privind lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 1742/2004, dispunându-se lămurirea respectivului dispozitiv, în sensul că a fost obligată pârâta F.F.R. la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 242/A din 12 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinţei de pârâta F.F.R.

Pentru a decidc astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Critica potrivit căreia nu ar fi dovedite cheltuielile de judecată solicitate de către reclamantă şi acordate de instanţa fondului, al căror cuantum este de 10302,18 RON, nu au fundament, actele doveditoare ale cheltuielilor efectuate în proces cu titlu de onorariu asistenţă juridică regăsindu-se la dosar, respectiv facturile fiscale emise de Societatea civilă de avocaţi „S.A.” în baza contractului de asistenţă juridică încheiat pentru acest litigiu şi ordinele de plată corespunzătoare acestor facturi.

Nici susţinerea apelantei în sensul că reclamanta nu ar fi individualizat, prin cererea de chemare în judecată, marca a cărei anulare s-a cerut nu este fondată, elementele utilizate de reclamantă pentru individualizarea mărcii fiind îndestulătoare pentru determinarea acesteia fară vreun echivoc. Astfel, au fost indicate: semnul înregistrat ca marcă, beneficiarul înregistrării, numărul depozitului constituit în baza cererii de înregistrare marcă formulate de către pârâtă la O.S.I.M., cât şi împrejurarea că a fost publicată înregistrarea respectivă în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, Secţiunea Mărci, nr. 7/2005, la p. 273.

In ceea ce priveşte condiţia interesului în promovarea acţiunii prin care reclamanta a solicitat anularea înregistrării mărcii „ZIUA MĂRCII POŞTALE ROMÂNE” al cărci titular este pârâta, aceasta a fost judicios analizată de prima instanţă, care a concluzionat în mod corect în sensul îndeplinirii ei.

Astfel, prin art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 42/2004 este consacrat legal dreptul exclusiv al reclamantei-intimate de a emite şi pune în circulaţie, respectiv de a distribui şi comercializa timbre şi efecte poştale.

în raport de exclusivitatea astfel reglementată în favoarea reclamantei, demersul acesteia prin care tinde la înlăturarea limitării exerciţiului dreptului de a emite, a pune în circulaţie şi a comercializa timbre sau efecte poştale purtând semnul/sloganul înregistrat de către pârâtă ca marcă corespunde interesului legitim de a-şi asigura exerciţiul deplin, neîngrădit al dreptului conferit de art. 4 alin. (3) din

H.G. nr. 42/2004. Acest interes este născut şi actual, faţă de actualitatea dispoziţiilor legale menţionate, cât şi personal, în condiţiile în care reclamanta este singurul beneficiar al exclusivităţii în exercitarea dreptului invocat.

Scopul societăţii reclamante, astfel cum este stabilit prin art. 5 din Statutul acesteia, nu este nicidecum contrar prevederilor legale menţionate, cu atât mai mult cu cât respectivul statut constituie anexa la

H.G. nr. 42/2004, astfel că prevederile lor se coroborează şi se com-

pictează, neputând fi analizate sau valorificate în mod izolat, prin desprinderea lor din contextul în care se regăsesc. De altfel, în acest sens sunt şi prevederile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 42/2004, conform cu care SC R. SA, filială a Companiei Naţionale Poşta Română, este persoană juridică română care se organizează ca societate comercială pe acţiuni şi funcţionează în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare şi cu statutul prevăzut în anexa care face parte integrantă din această hotărâre.

Nu a putut fi primită susţinerea apelantei în sensul că reclamanta ar deţine numai un monopol care se referă la aspecte administrative legate de editarea timbrelor, câtă vreme norma juridică înscrisă în art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 42/2004 reglementează în favoarea acesteia un drept exclusiv nu doar în ceea ce priveşte editarea timbrelor, ci şi cu privire la punerea şi retragerea lor din circulaţie, cât şi la distribuirea şi comercializarea unor astfel de timbre.

Interesul reclamat de către pârâtă în ceea ce priveşte înregistrarea mărcii în litigiu nu o poate exonera pe aceasta de obligaţiile legale şi convenţionale ce îi incumbă, sens în care se are în vedere Protocolul de colaborare încheiat între părţile în proces, în temeiul căruia reclamanta s-a obligat să emită anual cu ocazia manifestării reprezentate de ziua mărcii poştale române şi să pună în circulaţie o vignetă cu suprataxă în favoarea pârâtei, cu ocazia evenimentului constituit de Ziua Mărcii Poştale Române.

Or, în condiţiile în care, ulterior momentului la care părţile au convenit în acest sens, pârâta a solicitat şi a obţinut înregistrarea, ca marcă, a semnului „ZIUA MĂRCII POŞTALE ROMÂNE”, care ar fi urinat să fie utilizat de către reclamantă pentru emiterea şi punerea în circulaţie a vignetelor menţionate, este evident faptul că scopul respectivei înregistrări a mărcii a fost de natură a crea reclamantei dificultăţi în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin Protocolul de colaborare.

Dincolo de faptul că, faţă de exigenţele art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 42/2004, reclamanta este singura îndreptăţită să editeze, să emită şi să pună în circulaţie timbre poştale, iar marca înregistrată de către pârâtă asigură acesteia protecţie pentru timbre poştale, produse în legătură cu care nu poate desfăşură activităţi concurente reclamantei, iniţiativa avută de către pârâtă ulterior înregistrării respectivei mărci -şi anume propunerea făcută reclamantei-intimate de a îi acorda licenţă pentru folosirea mărcii pentru o sumă de bani semnificativă - denotă

în mod neechivoc faptul că scopul urmărit de aceasta prin înregistrarea mărcii nu a fost cel prevăzut de art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998, şi anume de a deosebi produsele şi serviciile ce aparţin unei persoane de cele provenind de la o altă persoană, ci a fost unul de natură a face ca obligaţia asumată de către reclamantă să devină mai oneroasă decât la momentul asumării ei prin protocol şi, totodată, să aducă pârâtei-apelante un beneficiu suplimentar, pe seama reclamantei, în considerarea aceluiaşi protocol, care îi impunea obligaţia de a o sprijini pe reclamantă în activităţile descrise prin această convenţie.

O atare conduită constituie o dovadă certă de rea-credinţă în înregistrarea mărcii analizate şi se circumscrie prevederilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, atrăgând sancţiunea nulităţii mărcii astfel înregistrate.

Împotriva deciziei a declarat recurs aceeaşi pârâtă, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

In dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta susţine următoarele:

Caracterul de monopol deţinut de reclamantă şi invocat din perspectiva dispoziţiilor H.G. nr. 42/2004 nu justifică în niciun fel interesul legitim, personal, născut şi actual în a solicita anularea înregistrării mărcii, deoarece monopolul reclamantei se referă exclusiv la aspectele administrative legate de editarea timbrelor.

Conform art. 5 din Statutul reclamantei, scopul societăţii este de a emite timbre şi efecte poştale, de a le pune şi de a le retrage din circulaţie, de a distribui timbre poştale şi fiscale, mărci poştale, efecte poştale, mărfuri filatelice, accesorii filatelice etc., în vederea promovării şi dezvoltării filateliei în România.

Prin urmare, macheta aferentă emisiunilor filatelice se realizează în colaborare cu adevăraţii beneficiari, filateliştii, ale căror interese în România sunt reprezentate de asociaţiile filatelice la care sunt membri, reunite în F.F.R.

In ceea ce priveşte reaua-credinţă reţinută în sarcina pârâtei, hotărârea este greşită, deoarece prin activitatea desfăşurată pârâta îndeplineşte cu precădere un act de cultură şi are ca obiect principal, în sens larg, promovarea filateliei româneşti, a culturii şi istoriei acestui popor prin intermediul mărcilor poştale româneşti.

In considerarea posibilităţilor financiare restrânse ale consumatorilor de timbre, aceste evenimente sunt realizate cu sprijinul diverselor

instituţii care, într-o formă sau alta, alocă fonduri pentru desfăşurarea lor.

Reclamanta a recunoscut interesul pârâtei în ceea ce priveşte înregistrarea mărcii „ZIUA MĂRCII POŞTALE ROMÂNEŞTI”, pronunţându-se în sensul încheierii unui contract de licenţă sau unui contract de cesiune pe o perioadă de 3 ani cu privire la drepturile pârâtei pentru emisiunile de efecte poştale purtând sloganul „ZIUA MĂRCII POŞTALE ROMÂNEŞTI” şi solicitând comunicarea cuantumului sumei în schimbul căreia pârâta este dispusă să cesioneze drepturile conferite de înregistrarea mărcii.

Or, sumele pe care le-a solicitat pârâta pentru utilizarea mărcii au avut ca scop tocmai finanţarea activităţilor asociaţiilor filatelice.

Chiar în protocolul invocat de reclamantă şi reţinut în considerentele hotărârii criticate se precizează clar editarea unei vignete cu suprataxă în favoarea F.F.R.

Mai mult, în considerarea diferendului existent între părţi, pentru anul 2007 pârâta a acordat gratuit reclamantei dreptul de a folosi marca.

In atare situaţie, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au apreciat greşit reaua-credinţă a pârâtei la înregistrarea mărcii în raport de criteriul subiectiv al preţului cesiunii, în condiţiile în care reclamanta a fost de acord să încheie un contract de cesiune.

Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului declarat de ea împotriva sentinţei, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Intimaţii nu au depus la dosar întâmpinare, dar cu ocazia dezbaterilor în fond şi prin concluziile scrise depuse la dosar intimata-recla-mantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar intimatul-pârât a lăsat la aprecierea instanţei soluţionarea cauzei.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate

formulate, înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Curtea de apel, menţinând sentinţa tribunalului, a menţinut şi situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, în sensul că:

Reclamanta este o societate comercială pe acţiuni, înfiinţată prin hotărâre de Guvern - H.G. nr. 42/2004 - ca filială a Companiei Naţionale Poşta Română, căreia i s-a conferit dreptul exclusiv de a emite, de a pune şi a retrage din circulaţie timbre şi efecte poştale, de a distribui şi comercializa timbre poştale.

La data de 9 martie 2004, reclamanta a încheiat cu pârâta F.F.R. un protocol colaborare, convenind, printre altele, ca anual să colaboreze în vederea editării, cu prilejul Zilei Mărcii Poştale Româneşti, la editarea unei vignete cu suprataxă, în favoarea pârâtei, ca o modalitate utilizată de Poşta Română încă din anul 1959 pentru susţinerea mişcării filatelice.

Ulterior, la 29 decembrie 2004, pârâta a solicitat - iar apoi a şi obţinut - înregistrarea în favoarea sa la O.S.I.M. a unei mărci verbale, constând în denumirea „ZIUA MĂRCII POŞTALE ROMÂNEŞTI”.

In continuare, pârâta a făcut reclamantei propunerea de a îi acorda licenţă pentru folosirea mărcii în schimbul unei sume de bani.

In raport de această situaţie de fapt, în mod legal ambele instanţe au reţinut că reclamanta justifică interesul promovării acţiunii având ca obiect anularea înregistrării mărcii şi că înregistrarea mărcii de către pârâtă s-a făcut cu rea-credinţă în sensul art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Este adevărat că monopolul reclamantei se limitează la actele prevăzute limitativ în art. 4 din H.G. nr. 42/2004, dar chiar acţionând în limitele acestui act normativ, reclamanta nu ar putea utiliza în legătură cu propriile produse sau servicii denumirea „ZIUA MĂRCII POŞTALE ROMÂNEŞTI” fară acordul pârâtei, câtă vreme această denumire este înregistrată ca marcă în favoarea pârâtei.

In lipsa unui atare acord, utilizarea acestei denumiri în legătură cu organizarea evenimentului aniversar anual prilejuit de ziua dedicată mărcii poştale, ca şi editarea vignctci dedicate evenimentului ar fi prohibite reclamantei.

Aceasta ar zădărnici în mare măsură eforturile reclamantei în vederea realizării acestui obiectiv, cu care însăşi pârâta a fost de acord atunci când a semnat protocolul de colaborare.

Prin urmare, reclamanta justifică un interes legitim, personal, născut şi actual în a cere anularea înregistrării mărcii.

Pe fond, acţiunea reclamantei este întemeiată, cum corect s-a stabilit de către instanţele anterioare.

Aceasta, deoarece pârâta a solicitat înregistrarea nu în scopul legitim şi specific mărcilor, acela de a-şi distinge prin semnul „ZIUA MĂRCII POŞTALE ROMÂNEŞTI" propriile produse sau servicii în raport de produsele sau serviciile altor persoane.

Intenţia pârâtei, recunoscută de altfel şi prin felul în care a motivat recursul, a fost aceea ca, cedând dreptul de folosire a mărcii către

reclamantă în schimbul unei sume de bani, să suplimenteze veniturile federaţiei, pe care le consideră modeste.

Chiar dacă acest aspect este real, iar pârâta nu a urmărit decât ca din banii obţinuţi prin cesiunea mărcii să sprijine financiar mişcarea filatelică, mijlocul ales de aceasta contravine legii, pentru că deturnează marca de la scopul ei firesc şi prejudiciază drepturile conferite de lege reclamantei.

De asemenea, faptul că ulterior înregistrării pârâta a fost de acord să permită reclamantei utilizarea pe timp de un an în mod gratuit a mărcii nu are relevanţă.

Ceea ce interesează este atitudinea subiectivă a solicitantului la momentul formulării cererii de înregistrare, or, aşa cum corect s-a reţinut, în speţă, pârâta a acţionat cu rea-credinţă, în sensul că nu a urmărit marcarea propriilor produse sau servicii cu semnul „ZIUA MĂRCII POŞTALE ROMÂNEŞTI”, ci interzicerea utilizării acestui semn de către reclamantă fară plata unei sume de bani, în condiţiile în care ştia că reclamantei îi este indispensabilă folosirea semnului pentru aniversarea zilei dedicate mărcii poştale.

Faţă de cele reţinute, înalta Curte a menţinut decizia atacată şi, în baza art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

In baza art. 274 C. proc. civ., înalta Curte a obligat-o pe recurentă la plata cheltuielilor de judecată către intimată.

7. Marcă. Acţiune în decăderea titularului din dreptul la marcă. Folosire serioasă. Acte de comerţ izolate

Legea nr. 84/1998, art. 45 alin. (1) lit. a),

art. 46 alin. (1) lit. a)

Chiar dacă există raporturi contractuale sau un acord al titularului mărcii de folosire a acesteia de către un tert, asemenea acte

»⁷

neurmate de executare - care trebuie probată - nu echivalează cu o folosinţă efectivă şi reală a mărcii.

Actele de comerţ izolate nu pot fi considerate acte serioase de exploatare a mărcii, care să înlăture aplicarea în cauză a art. 45 lit. a) din Legea nr. 84/1998, care prevede că se poate dispune decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă, fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective

pe teritoriul României într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată.

I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 7940 din 23 noiembrie 2007, nepublicată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, la data de 17 iunie 2004, sub nr. 813/2004, reclamanta

O.P.C.S. Ltd a chemat în judecată pe pârâtul C.S., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună decăderea din drepturi asupra mărcii „PERSONAL CAT” nr. 704169, cu motivarea că marca nu a fost folosită efectiv de către acesta pe teritoriul României.

Prin sentinţa civilă nr. 684 din 15 iunie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, s-a admis cererca şi s-a dispus decăderea pârâtului din drepturile conferite de marca „PERSONAL CAT” nr. 704169, clasa de produse nr. 38, pe teritoriul României. Pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea pronunţată de aceeaşi instanţă la data de 31 august 2005, la cererea reclamantei, s-au îndreptat erorile materiale din sentinţă referitoare la numele pârâtului şi la clasele pentru care s-a dispus decăderea din drepturile conferite de marcă, în sensul că acestea sunt clasele 9 şi 38.

La soluţionarea cauzei s-au avut în vedere actcle dosarului, faţă de care s-au reţinut următoarele:

Reclamanta dovedeşte interesul în promovarea acţiunii, întrucât a formulat la O.S.I.M. cerere de înregistrare a mărcii sale „PERSONAL”, primind aviz de refuz provizoriu, cu motivarea că la înregistrarea mărcii se opun mărcile înregistrate anterior, printre care şi marca pârâtului din cauză, respectiv marca „PERSONAL CAT”, a cărei decădere pentru nefolosire efectivă pe teritoriul României se solicită de către reclamantă.

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, conform dispoziţiilor speciale ale legii mărcilor, sarcina probei incumbă pârâtului, acesta trebuind să facă dovada unei folosiri efective a mărcii sale în mod neîntrerupt, astfel cum se prevede prin dispoziţiile art. 45 lit. a) din Legea nr. 84/1998. Prin folosire efectivă a mărcii se înţelege o exploatare continuă în activitatea comercială a semnului ales şi înregistrat ca marcă, pe produse sau servicii pentru care s-a înregistrat, în mod neechivoc, serios şi public. Dovada folosirii mărcii în acest fel poate reieşi din orice fel de probe, respectiv facturi comerciale, înscri

suri care să ateste promovarea mărcii, pliante publicitare, campanii de promotion, precum şi din orice alte probe admisibile.

înscrisurile depuse de pârât la dosarul cauzei care fac trimitere la marca „PERSONAL CAT" sunt reprezentate de câteva documente informative privind firma G., extrase de pe internet, dar acestea nu atestă folosirea efectivă în activitatea comercială a acestei firme sau a alteia a mărcii „PERSONAL CAT" aplicate pe produse sau servicii, iar cele două facturi fiscale depuse la dosar sunt din 2001 şi 2002, reprezintă acte izolate de comerţ, şi nu dovezi în sprijinul unei folosiri efective a mărcii în discuţie. în plus, produsele menţionate în facturile nr. 3179814 şi nr. 3177996, şi anume „PERSONAL CAT BUSINESS USER PACK" şi „PERSONAL CAT BUSINESS USER CARD", nu conţin elementele privind beneficiarul acestor produse.

Apelul formulat de către reclamant şi care a vizat soluţionarea greşită a excepţiei lipsei interesului reclamantului, respingerea de probatorii pentru dovedirea folosirii mărcii şi modul de apreciere a probelor administrate, precum şi apelul formulat de reclamantă şi care a vizat includerea în măsura decăderii şi a clasei 9 de produse şi servicii au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 11/A din 25 ianuarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a avut în vedere următoarele motive:

Apelul formulat de către reclamantă vizează aspecte care au fost soluţionate favorabil părţii în procedura îndreptării erorii materiale în faţa primei instanţe.

In ceea ce priveşte apelul formulat de către pârât:

Cerinţa interesului legitim şi actual în promovarea acţiunii în decăderea din dreptul la marcă pentru nefolosirea acesteia este întrunită nu numai în patrimoniul titularilor unui drept la marcă, ci şi al potenţialilor titulari, care urmăresc dobândirea unui asemenea drept prin înregistrare, respectiv al persoanelor care au formulat cerere de înregistrare la O.S.I.M., însă aceasta a fost respinsă în considerarea existenţei unei mărci anterioare, identice sau similare celei a cărei protecţie se tinde a se obţine.

Aşadar, interesul subzistă nu numai în patrimoniul titularului dreptului real la marcă, ci şi în patrimoniul celui al dreptului de creanţă reprezentat de vocaţia la dobândirea dreptului real, în condiţiile în

care, dacă s-ar admite cererea de decădere, s-ar înlătura însuşi temeiul refuzului de înregistrare a mărcii reclamantei.

Folosul practic urmărit prin acţiunea de faţă se raportează strict la finalitatea atinsă în cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, anume înlăturarea unuia dintre temeiurile refuzului de înregistrare, fară a interesa dacă, în concret, cererea de înregistrare a mărcii „PERSONAL” va fi efectiv admisă.

Argumentul utilizat de pârâtă în susţinerea excepţiei lipsei de interes în promovarea cererii de chemare în judecată, legat de existenţa altor mărci anterioare, are aceeaşi valoare cu invocarea altor impedimente la înregistrarea mărcii reclamantei, chiar dacă nu au fost relevate în avizul de refuz provizoriu al O.S.I.M., precum existenţa unor motive absolute de refuz, existenţa unei mărci comunitare în contextul aderării României la Uniunea Europeană.

A pretinde reclamantei să formuleze concomitent cereri în decăderea din dreptul la marcă pentru toate mărcile ce i-au fost opuse la înregistrare ori în anularea acestora echivalează cu introducerea unei condiţii pentru exerciţiul dreptului la acţiune ce nu este prevăzută de lege, ci este doar dedusă printr-un silogism din imposibilitatea înregistrării mărcii reclamantei în contextul existenţei altor mărci similare.

Or, condiţionarea exerciţiului dreptului de promovarea altor acţiuni este inadmisibilă, cât timp nu are suport legal, însemnând restricţionarea nepermisă a accesului la justiţie al reclamantei.

Cât timp nu se contestă că acţiunea de faţă are o finalitate concretă, reclamanta nu poate fi lipsită de libertatea alegerii căilor şi mijloacelor procesuale pe care le consideră convenabile, precum şi a momentului exercitării acestora, asumându-şi riscul, în cazul unor opţiuni greşite, al unui rezultat defavorabil pentru exploatarea semnului dorit.

Cât priveşte interesul din perspectiva claselor de produse şi servicii, din cererea de înregistrare la O.S.I.M. depusă în cursul judecării apelului reiese că reclamanta a solicitat, la data de 5 mai 2003, înregistrarea mărcii „PERSONAL” pentru servicii din clasa 38, nu şi pentru produse din clasa 9 pentru care este înregistrată marca pârâtului.

Cu toate acestea, serviciile vizate de reclamantă sunt complementare produselor din clasa 9 înregistrată de pârât, în sensul că acestea din urmă constau - exemplificativ - în calculatoare, accesorii şi componente ale acestora (procesoare, cipuri, modem-uri, mouse-uri etc.), terminale de calculatoare folosite pentru securitatea tranzacţiilor,

cartele de circuite integrate, cartele magnetice, cititoare de coduri de bare etc., în timp ce reclamanta a intenţionat exploatarea mărcii „PERSONAL” pentru servicii legate tocmai de atare produse: telecomu-nicarea informaţiei, furnizarea de acces al utilizatorului la internet, furnizarea de conexiuni prin telecomunicaţii prin internet sau la baza de date, comunicarea prin calculator etc.

In aceste condiţii, este justificat interesul reclamantei în a solicita decăderea pârâtului din toate clasele de produse şi servicii înregistrate, în virtutea legăturii dintre bunurile susceptibile de a fi inscripţionate cu semnul înregistrat ca marcă, întrucât activitatea economică a celor doi comercianţi se derulează pe aceeaşi piaţă, asigurând concurenţa comercială a acestora.

In ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a reţinut că pârâtul a formulat critici relative la modul de apreciere de către instanţa de fond a probatoriului administrat în cauză pe aspectul caracterului utilizării mărcii „PERSONAL CAT”.

Se susţine că marca a fost utilizată de către societatea G. sub formele prezentării produsului în cadrul unor reuniuni publice, publicităţii, expunerii mărcii în cataloage de produse, comercializării de produse purtând marca „PERSONAL CAT”.

Titularul persoană fizică al dreptului la marcă nu a folosit în mod direct marca şi nici nu a pretins atare utilizare, întrunirea condiţiilor desprinse per a contrario din art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 fiind invocată în considerarea folosirii mărcii de către un terţ, respectiv de către SC G.

Conform art. 46 alin. (1) lit. a), este asimilată folosirii efective a mărcii şi folosirea mărcii de către un terţ, cu consimţământul titularului acesteia.

Condiţia pentru ca atare exploatare a mărcii să fie una serioasă, pentru a împiedica pierderea dreptului prin decădere, este aceea a dovedirii autorizării de către titular a folosirii de către terţ, acesta putând fi deţinătorul unui contract de licenţă, franciză sau distribuitor, dovadă ce constă nu numai în înfăţişarea unui înscris constatator al unui act juridic relevant ori a înscrierii actului în evidenţele publice, ci şi în executarea unor asemenea acte.

In acelaşi timp, pot fi invocate fapte care să ateste acordul titularului, fiind viabil şi un consimţământ tacit, cu condiţia să fie cert şi neechivoc.

Simpla tolerare de către titular a exploatării mărcii de către un terţ nu valorează consimţământ şi nu poate împiedica decăderea din dreptul la marcă.

In speţă, nu s-a indicat niciun element din care să reiasă ori cel puţin să se deducă acordul titularului, nici măcar pentru cele două acte de comerţ dovedite prin facturile nr. 3177996 şi nr. 3179814, analizate de instanţa de fond ca acte de utilizare a mărcii (chiar dacă a socotit că sunt acte izolate, ce nu atestă o utilizare efectivă a semnului), constatare valabilă şi în privinţa actelor apreciate de tribunal ca nerelevante (extrasele de pe internet privind firma G.).

Unicul înscris depus în apel este lipsit de forţă probantă în speţă, întrucât s-a încercat a se prefigura exploatarea mărcii „PERSONAL CAT” de către societatea franceză cu răspundere limitată S., în considerarea legăturii juridice dintre aceasta şi titularul mărcii, C.S., determinată de calitatca de administrator în cadrul acestei firme.

Atare legătură juridică ar fi fost relevantă din perspectiva condiţiei presupuse de art. 46 alin. (1) lit. a) privind acordul titularului (prezu-mând un asemenea accept), însă este neconcludentă în absenţa dovedirii în concret a folosirii mărcii de către firma franceză S.

In cursul judecării apelului s-a intenţionat depunerea la dosar, în condiţiile art. 175 coroborat cu art. 173 pct. 2 C. proc. civ., a două contracte încheiate de firma franceză S. cu SC E. SA şi SC G.S.R. SRL, însă încheierea actelor juridice este lipsită de relevanţă, cât timp nu s-a dovedit însăşi utilizarea mărcii prin intermediul celor două societăţi româneşti.

Concluzia nedovedirii acestui fapt concordă cu cea reţinută de prima instanţă cu privire la SC G., în condiţiile în care nu s-au produs în apel probe care să ateste folosirea efectivă a mărcii „PERSONAL CAT” în activitatea comercială a acestei firme.

Chiar dacă s-ar prezuma acordul titularului mărcii pentru folosirea acesteia de către SC G., sunt nefondate criticile din motivarea apelului relative la aprecierea probelor în primă instanţă.

Pe de o parte, utilizarea prin prezentarea produsului în cadrul unor reuniuni publice, publicitate, expunerea mărcii în cataloage de produse a fost doar afirmată, fară a se înfăţişă vreun înscris din care să rezulte cele pretinse.

Pe de altă parte, pentru faptul comercializării de produse purtând marca „PERSONAL CAT” nu s-au depus decât cele două facturi la

care s-a făcut referire anterior, socotite de instanţa de fond drept acte izolate de comerţ.

Este neîndoielnic faptul că, dată fiind noutatea domeniilor în care se presupune a se utiliza marca înregistrată de pârât, anume cel informatic şi cel digital, folosirea nu poate fi decât una limitată. In combaterea cererii în decădere nu este însă important aspectul cantitativ al exploatării, ci caracterul serios şi efectiv al acesteia; or, câtă vreme nu s-au înfăţişat decât două înscrisuri atestând comercializarea - şi acelea datând din 2001 fară a fi urmate de alte asemenea acte juridice, singura concluzie ce se reţine este aceea a caracterului sporadic ori chiar întâmplător al folosirii.

In ceea ce priveşte proba testimonială solicitată în faţa primei instanţe, Curtea a apreciat că tribunalul a procedat corect respingând-o în considerarea obiectului cererii deduse judecăţii.

Utilizarea mărcii de către comerciant implică, în principiu, efectuarea de acte de comerţ susceptibile de a fi dovedite prin înscrisuri constatatoare ale actelor respective, iar concludentă din această perspectivă este înfăţişarea unor asemenea înscrisuri.

împotriva deciziei de apel a declarat recurs pârâtul-apelant, criticând-o pentru următoarele motive care se încadrează în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

Instanţa de apel s-a pronunţat asupra unor aspecte cu care nu a fost sesizată şi fără a le pune în discuţia părţilor, cu depăşirea rolului activ consacrat de art. 129 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reţinut în motivare că pârâtul nu a folosit marca în mod direct şi nici nu a pretins această utilizare, că nu s-a dovedit autorizarea de către titular a folosirii de către un terţ, simpla tolerare a exploatării mărcii nevalorând consimţământ şi neputând împiedica decăderea din dreptul la marcă.

Dacă se puneau în discuţie aceste aspecte, se putea dovedi că între societatea franceză S. şi SC G.S.R. SRL există raporturi contractuale având ca obiect utilizarea mărcii „PERSONAL CAT" pe teritoriul României, fiind încheiat în acest sens contractul de distribuţie din data de 7 martie 2003.

Se putea depune la dosar şi contractul încheiat cu SC E. SA prin care se dovedea utilizarea mărcii „PERSONAL CAT” în România.

In intervalul cuprins între momentul înregistrării mărcii în România şi cel al promovării acţiunii reclamantei, marca a fost utilizată efectiv pe teritoriul României, în varii forme: prezentarea produsului

în cadrul unor reuniuni publice, publicitate, expunerea mărfii în cataloage de produse, comercializarca de produse purtând marca „PERSONAL CAT”.

In mod greşit s-a reţinut că faptele de utilizare probate nu conduc la concluzia unei utilizări efective, deoarece reprezintă acte sau fapte izolate, întrucât, alături de vânzarea de produse purtând marca „PERSONAL CAT”, se regăsesc şi alte forme de utilizare a mărcii.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru motivele care vor fi arătate în continuare:

Instanţa de apel nu a depăşit limitele cadrului procesual al cauzei, în condiţiile în care s-a susţinut în apărare că marca ar fi fost folosită de către un terţ, prin depunerea de înscrisuri în acest sens la dosarul primei instanţe.

La termenul de administrare de probe în faţa primei instanţe, pârâtul-recurent a depus acte, cu menţiunea că printre acestea sunt două facturi emise de societatea G., societate română, în care este menţionată marca produsului „PERSONAL CAT”. S-a arătat, totodată, că societatea respectivă i-a pus la dispoziţie copii ale celor două facturi, fară a se indica numele clientului, din motive de confidenţialitate.

Probele solicitate şi administrate de către pârâtul-recurent nu puteau fi folosite de parte decât în baza art. 47 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, text legal care prevede că dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia şi poate fi făcută prin orice mijloc de probă.

Prin urmare, în condiţiile în care s-au folosit în apărare acte prin care s-a încercat dovedirea utilizării mărcii de către un terţ, instanţa era obligată să verifice dacă actele respective se circumscriu dispoziţiilor legale care reglementează obiectului litigiului.

In acest context, este incident art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, text cunoscut sau care trebuia să fie cunoscut de către pârâtul-recurent şi care asimilează folosirii efective a mărcii folosirea acesteia de către un terţ, cu consimţământul titularului.

Depunerea de acte, în temeiul art. 47 din lege, era în sarcina părţii, iar proba respectivă trebuia să fie conformă dispoziţiilor legale incidente, aspect care trebuia analizat de instanţă.

în ceea ce priveşte depunerea de înscrisuri, care era posibilă „dacă se punea în discuţie de către instanţă art. 46 lit. a) din lege” - cum se

susţine de către pârât -, s-a constatat că în recurs se indică acte despre care chiar partea a făcut vorbire în faţa instanţei de apel.

Astfel, în cadrul cererii de recurs se face referire la contractul de distributie din data de 7 martie 2003 încheiat între societatea franceză S. şi SC G.S.R. SRL şi la un contract încheiat cu SC E. SA - pentru dovedirea utilizării mărcii „PERSONAL CAT” pe teritoriul României.

In dosarul de recurs s-au depus însă, în copie, ca acte noi în temeiul art. 305 C. proc. civ., numai un extras din procesul-verbal al adunării generale a asociaţilor societăţii franceze S. din 10 ianuarie 2005, cu indicarea faptului că pârâtul-recurent, titularul mărcii în discuţie, este asociat majoritar în cadrul societăţii, prin certificat de conformitate şi de garanţie nr. 30 din 12 aprilie 2003 eliberat de SC E. SA şi o poliţă de asigurare nr. 607999 din 8 ianuarie 2004 având ca beneficiar SC E. SA.

Aşa cum s-a reţinut şi de către instanţa de apel, legătura juridică ce ar exista între titularul mărcii şi societatea franceză S. ar prezenta relevanţă sub aspectul acordului la folosirea mărcii - în contextul reglementat de art. 46 alin. (1) lit. a) din lege dar nu dovedeşte condiţia esenţială care ar putea duce la respingerea acţiunii, şi anume utilizarea efectivă, concretă a mărcii în discuţie.

Relevanţa juridică a acestor probe urmează a fi analizată în cele ce urmează, relativ la cealaltă critică de recurs.

Actele noi depuse în recurs nu fac, prin ele însele, dovada folosirii efective a mărcii de către SC E. SA, întrucât exploatarea mărcii trebuie să fie publică, respectiv o utilizare despre care consumatorii şi comercianţii să aibă cunoştinţă, utilizarea acestuia să fie efectivă, concretă.

Prin urmare, chiar dacă ar exista raporturi contractuale sau un acord al titularului mărcii de folosire a acesteia de către un terţ, în condiţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, asemenea acte, neurmate de executare, care trebuie probată, nu echivalează cu o folosinţă efectivă şi reală a mărcii.

In ceea ce priveşte utilizarea mărcii „PERSONAL CAT”, se susţine în recurs că în mod greşit s-a reţinut că actele sau faptele de utilizare probate sunt izolate, întrucât alături de vânzarea de produse purtând marca în discuţie se regăsesc şi alte forme de utilizare, facându-se referire la prezentarea produsului în cadrul unor reuniuni publice, publicitate, expunerea mărfii în cataloage de produse.

Cu privire însă la celelalte forme de utilizare arătate, în decizia de apel s-a reţinut că nu s-a depus niciun înscris din care să rezulte cele pretinse - situaţie de fapt care nu poate fi reapreciată de instanţa de recurs iar ca acte noi în recurs s-au depus numai cele mai susmenţionate, a căror relevanţă juridică a fost analizată.

In acest context, în mod corect s-a apreciat de către instanţe, date fiind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească utilizarea mărcii pentru a înlătura sancţiunea decăderii - printre care publicitate şi seriozitate că cele două facturi fiscale încheiate de societatea G., chiar dacă ar fi acte de comerţ (lipseşte cumpărătorul de pe factură), sunt totuşi acte izolate. Una dintre facturi este din luna decembrie 2001, iar cealaltă din luna martie 2002, în vreme ce utilizarea se apreciază pe o perioadă de 5 ani anterioară introducerii acţiunii, care este data de 17 iunie 2004.

Actele izolate de comerţ nu pot fi considerate acte serioase de exploatare a mărcii, care să înlăture aplicarea în cauză a art. 45 lit. a) din Legea nr. 84/1998, care prevede că se poate dispune decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă, fară motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată.

Constatând, prin urmare, că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente sus-menţionate, din perspectiva art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., înalta Curte a făcut aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi a dispus respingerea recursului ca nefondat.

8. Marcă. Acţiune în decăderea titularului din dreptul la marcă. Calculul termenului de 5 ani de nefolosire a mărcii. Prematuritate

Legea nr. 84/1998, art. 45 alin. (1) lit. a)

Momentul de la care începe să curgă termenul de 5 ani trebuie raportat la data de la care titularul mărcii nu mai poate avea niciun fel de incertitudine referitoare la aproprierea mărcii, siguranţă de natură să înlăture orice reticenţă dedusă din posibilitatea obligării sale la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat unei alte persoane titulare a mărcii respective. Acest moment este cel al înregistrării

mărcii în Registrul Naţional al Mărcilor, care conferă titularului un drept exclusiv asupra mărcii.

Acţiunea introdusă înainte de împlinirea termenului de 5 ani astfel calculat va fi respinsă ca prematur formulată; respingerea ei ca nefondată ar putea fi opusă, cu autoritate de lucru judecat, într-o nouă acţiune exercitată după expirarea termenului.

I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 7172 din 18 noiembrie 2008, nepublicată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, la 3 martie 2006, reclamanta SC T. SA a chemat în judecată pe pârâţii W. AS şi O.S.I.M. pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună decăderea pârâtei W. AS din dreptul asupra mărcii „ARTHROSTOP”.

In motivarea cererii de chemare în judecată, s-a arătat că societatea reclamantă a depus spre înregistrare marca „ARTHROSTOP'’, fiind interesată în obţinerea şi utilizarea acestei mărci pe teritoriul României pentru produse şi servicii din clasele 05 şi 35.

Din cercetarea documentară efectuată în baza de date a O.S.I.M., reclamanta a aflat că pârâta W. AS este titulara mărcii „ARTHROSTOP" nr. 734174, înregistrată în România cu începere de la data de 28 februarie 2000, pentru produse din clasele 05, 29, 30.

Informaţiile deţinute de reclamantă relevă faptul că marca „ARTHROSTOP” nr. 734174 nu a fost niciodată folosită de pârâta din România, din momentul înregistrării şi până în prezent.

Reclamanta şi-a întemeiat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 45 şi art. 47 din Legea nr. 84/1998.

Pârâta W. AS a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, în principal ca nefondată şi în subsidiar ca neîntemeiată.

S-a arătat că la data de 30 octombrie 2002 O.S.I.M. a emis decizia de admitere a mărcii MI 734174 - „ARTHROSTOP”, fiind publicată la data de 6 februarie 2003.

Marca a fost efectiv utilizată în România, fiind comercializate sub această denumire produse pentru tratamentul artrozei, lucru care rezultă din înscrisuri şi mijloace materiale de probă.

La 25 septembrie 2006, SC VV.R. SRL a formulat cerere de intervenţie „în interes propriu” şi „în interesul pârâtei W. AS”, solicitând

respingerea acţiunii, în principal ca nefondată şi în subsidiar ca neîntemeiată.

In motivarea cererii incidentale s-a arătat, în esenţă, că marca „ARTHROSTOP” este înregistrată în România, având anterioritate faţă de orice alte mărci identice sau similare, şi a fost utilizată efectiv pe teritoriul României atât de pârâtă în calitate de proprietar şi licen-ţiator, cât şi de intervenientă în calitate de licenţiat, titular al dreptului de folosinţă asupra mărcii menţionate.

Intervenientă şi-a motivat în drept cererea pe dispoziţiile art. 49 şi urm. C. proc. civ., art. 42, art. 46 lit. b) şi art. 47 din Legea nr. 84/1998.

Cererea de intervenţie a fost admisă în principiu, „astfel cum a fost formulată”, la termenul din 14 noiembrie 2006.

Prin sentinţa civilă nr. 1462 din 14 noiembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondată excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă.

A admis excepţia prematurităţii şi a respins acţiunea ca fiind prematur formulată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în privinţa excepţiei lipsei de interes, că reclamanta a făcut dovada interesului în promovarea acţiunii prin faptul că desfăşoară activitate comercială concurentă cu aceea a pârâtei, fiind interesată a-şi înregistra ca marcă produsul propriu.

Referitor la excepţia prematurităţii formulării cererii, s-a arătat că termenul de 5 ani începe să curgă cel mai devreme de la data înregistrării mărcii în Registrul Naţional al Mărcilor. Până la acea dată, se poate considera că lipsa de folosinţă a mărcii ar putea fi justificată câtă vreme există o anumită incertitudine în legătură cu aproprierea acesteia.

Marca pârâtei a fost înregistrată în Registrul Naţional al Mărcilor la 6 februarie 2003, iar acţiunea a fost introdusă la 3 martie 2006, astfel încât termenul de decădere prevăzut de lege nu era împlinit.

Prin sentinţa civilă nr. 727 din 15 mai 2007, a fost admisă cererea intervenientei SC W.R. SRL şi sentinţa civilă nr. 1462 din 14 noiembrie 2006 a fost completată, în sensul că reclamanta a fost obligată să plătească intervenientei 15.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

S-a arătat că în cuprinsul cererii de intervenţie s-a solicitat obligarea reclamantei la cheltuieli de judecată, cerere reiterată prin pledoaria din 14 noiembrie 2006. Tribunalul a omis însă să se pronunţe.

Prin decizia civilă nr. 260/A din 26 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, au fost admise apelurile declarate de reclamantă împotriva ambelor sentinţe.

A fost desfiinţată în parte sentinţa civilă nr. 1462 în ceea ce priveşte excepţia prematurităţii şi în tot sentinţa civilă nr. 727.

Cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

In considerentele hotărârii s-a arătat că instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni în decădere urinează a verifica îndeplinirea cumulativă a celor trei condiţii de fond privitoare la: împlinirea termenului de 5 ani; nefolosirea mărcii; lipsa unor motive justificate pentru nefolosire.

Deoarece privesc fondul cauzei, toate cele trei condiţii urmează a fi analizate în cadrul fondului acţiunii, iar nu în etape procesuale anterioare.

Excepţia prematurităţii poate fi ridicată ori de câte ori instanţa a fost sesizată fară a se fi respectat o procedură prealabilă prevăzută de lege şi obligatoriu a fi parcursă anterior sesizării instanţei. Ca urmare a admiterii excepţiei, cererca va fi respinsă ca prematură, însă, după parcurgerea proccdurii prealabile, reclamantul va avea din nou deschisă calca la sesizarea instanţei. Cu titlu de exemplu, excepţia prematurităţii va putea fi invocată în situaţia în care instanţa de contencios administrativ a fost sesizată anterior parcurgerii recursului graţios cu o cerere privind lipsa răspunsului autorităţii administrative; de asemenea, va putea fi invocată în litigiile comerciale, în cazul sesizării instanţei fară parcurgerea etapei de conciliere directă prevăzută de art. 720¹ C. proc. civ.

In speţă, condiţia împlinirii termenului de 5 ani prevăzut de art. 45 din Legea nr. 84/1998 este o condiţie de fond, ce urinează a fi analizată odată cu temeinicia acţiunii, iar nu anterior fondului cauzei. Aceasta, deoarece constatarea neîndeplinirii uneia din condiţiile prevăzute cumulativ de art. 45 va avea ca efect respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar nu ca prematură.

Apelul împotriva sentinţei civile nr. 727/2007 a fost admis ca o consecinţă a desfiinţării primei sentinţe şi având în vedere că, odată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmează a se face o reapreciere a cadrului procesual stabilit de părţi şi a petitului cu care instanţa a fost sesizată.

Pârâta şi intcrvcnienta au declarat recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., criticile formulate vizând următoarele aspecte:

In mod greşit a apreciat instanţa de apel că nu se poate cerceta pe cale de excepţie împlinirea sau nu a termenului de 5 ani, ci doar prin analizarea tuturor condiţiilor prevăzute de art. 45 lit. a) din Legea nr. 84/1998.

Deşi textul de lege la care trebuia să se raporteze instanţa de apel era art. 45 lit. a) din Legea nr. 84/1998, instanţa şi-a fundamentat decizia prin analogie cu legi sau proceduri speciale care nu au aplicabilitate în speţa dedusă judecăţii.

Termenul de 5 ani este un termen suspensiv, care nu se impune a fi analizat împreună cu celelalte două condiţii, respectiv nefolosirea mărcii şi lipsa unor motive justificate pentru nefolosire.

Soluţia de admitere a excepţiei de prematuritate s-a impus, deoarece termenul de 5 ani stipulat de lege, care ar fi dat drepturi intimatei SC T. SA să formuleze cererea de decădere, nu s-a împlinit. Termenul de 5 ani a început să curgă de la 6 februarie 2003, când a fost publicată decizia de admitere a mărcii. Această dată marchează opozabilitatea faţă de terţi a mărcii „ARTHROSTOP" şi reprezintă un moment obiectiv prevăzut de art. 28 din Legea nr. 84/1998 în raport de care se calculează termenul de 5 ani.

Pe fondul cauzei, acţiunea este neîntemeiată, la dosar fiind administrare dovezi de folosire efectivă a mărcii.

In „epilog” s-a arătat că SC T. SA a demarat o acţiune concertată de rea-credinţă şi rea-intenţie îndreptată împotriva drepturilor recurentelor asupra mărcii „ARTHROSTOP” încă dinaintea depunerii acţiunii de decădere.

Se impune păstrarea celor două sentinţe.

Recursul este întemeiat, în sensul următoarelor considerente:

Obiectul cererii introductive de instanţă îl constituie decăderea pârâtei SC W. SA din dreptul asupra mărcii „ARTHROSTOP”.

Conform art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, în temeiul căreia s-a solicitat decăderea din drepturile conferite de marcă, orice persoană interesată poate solicita Tribunalului Municipiului Bucureşti, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă, dacă, tară motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României într-o

perioadă neîntreruptă de 5 ani pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată.

Având în vedere cadrul procesual astfel determinat, instanţa de recurs are de examinat următoarele probleme de drept:

- dacă perioada de 5 ani constituie sau nu o condiţie în raport de care se apreciază însăşi temeinicia acţiunii în decădere, astfel încât această cerinţă să nu poată face obiect al unei excepţii procesuale;

- de când se socoteşte că începe să curgă perioada de 5 ani pentru a se aprecia asupra decăderii.

Cât priveşte prima chestiune, instanţa de recurs a apreciat că perioada prevăzută de art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 poate avea natura unui termen suspensiv doar la împlinirea căruia se poate exercita dreptul persoanei interesate de a cere decăderea atunci când acţiunea este introdusă înainte de această perioadă sau poate fi o cerinţă - alături de celelalte două privitoare la ncfolosirea efectivă a mărcii şi lipsa motivelor justificate pentru nefolosire - în raport de care se apreciază asupra temeiniciei acţiunii, atunci când acţiunea în decădere este introdusă după mai mult de 5 ani de la data înregistrării mărcii în Registrul Naţional al Mărcilor.

Dacă nu s-ar face această distincţie şi în ambele situaţii acţiunea ar fi respinsă ca nefondată, s-ar ajunge ca soluţia de respingere impusă doar de neîmplinirea duratei de 5 ani să fie opusă cu autoritate de lucru judecat într-o nouă acţiune exercitată după mai mult de 5 ani de la data înregistrării mărcii în Registrul Naţional al Mărcilor.

în speţă, faţă de data înregistrării mărcii „ARTHROSTOP" în Registrul Naţional al Mărcilor, exercitarea dreptului de a obţine decăderea din marcă era afectată la data sesizării instanţei de termenul suspensiv de 5 ani, a cărui neîmplinire putea fi invocată prin intermediul excepţiei prematurităţii.

Apreciind altfel, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, astfel încât critica formulată de recurente întruneşte cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Naţional al Mărcilor, care conferă titularului un drept exclusiv asupra mărcii.

In speţă, în baza Aranjamentului de la Madrid, pârâta şi-a înregistrat marca „ARTHROSTOP" la 28 februarie 2000, România fiind ţară desemnată.

In România însă, termenul a început să curgă de la 6 februarie

2003, când a fost publicată decizia de admitere a mărcii „ARTHRO-

STOP” MI 734174. întrucât acţiunea de decădere a fost înregistrată la 3 iunie 2006, termenul de 5 ani nu era împlinit, astfel încât în mod corect prima instanţă a considerat că acţiunea a fost prematur introdusă.

Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., recursul a fost admis şi decizia atacată a fost modificată.

Modificarea a fost însă parţială, numai în limitele criticilor formulate de recurcnte, care au arătat în ce au constat greşelile săvârşite de instanţa de apel doar cu privire la soluţia dată asupra sentinţei nr. 1462 din 14 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

împrejurarea că prin motivele de recurs s-a cerut să fie păstrate ambele sentinţe nu este suficientă pentru ca instanţa de recurs -ncdevolutivă -, în lipsa unor critici precise, să examineze şi legalitatea soluţiei privitoare la sentinţa de completare a dispozitivului.

Având în vedere că intimata-reclamantă a căzut în pretenţii, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată datorate pentru etapa recursului.

Notă: Interpretarea data de înalta Curte cu privire la data de la care începe sa curgă termenul de 5 ani de nefolosire a mărcii este în acord cu art. 10 alin. (1) din Directiva nr. 89/104/EEC [actualmente art. 10 alin. (1) din Directiva nr. 2008/95/CE care a abrogat-o şi înlocuit-o pe precedenta], care prevede că:

„Dacă în termen de 5 ani de la data la care procedura de înregistrare s-a încheiat, marca nu a fost utilizată efectiv de titular (...), marca este supusă sancţiunilor prevăzute în prezenta directivă (...)

Articolul 12 alin. (1) din aceeaşi directivă se referă la sancţiunea decăderii.

Cum procedura de înregistrare a mărcilor nu este un domeniu armonizat prin directivă, o instanţă naţională a sesizat Curtea Europeană de Justiţie pentru interpretarea art. 10 alin. (1), respectiv

a înţelesului sintagmei „ data la care procedura de înregistrare s-a încheiat

în cauza C-246/05, Armin Hăupl c. Lidl Stiftung & Co. KG, Curtea s-a pronunţat în sensul ca:

„Data la care procedura de înregistrare s-a încheiat trebuie stabilita în fiecare stat membru în funcţie de normele de procedura în materie de înregistrare în vigoare în acel stat ”.

Din motivarea deciziei rezulta că acelaşi procedeu se aplică şi când este vorba despre o înregistrare internaţională a mărcii cu ţară destinatară statul membru al Uniunii Europene în care s-a cerut decăderea.

Astfel a procedat şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în speţa anterior redată, când, cu privire la marca având data de înregistrare internaţională 28 februarie 2000, a stabilit că procedura de înregistrare în România s-a încheiat la 6februarie 2003^l>.

← Marcă. Acţiune în decăderea titularului din dreptul la		Cum însă marca notorie la care se facea referire putea fi doar... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Potrivit textelor menţionate, anularea înregistrării mărcii se poate cere în condiţiile în care marca este similară cu una anterioară şi este destinată a fi aplicată unor produse sau servicii similare sau identice, dacă există un risc de confuzie pentru p