Acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Prescripţie. Incidenţa dispoziţiilor art. 45 alin.(2) din Legea nr. 10/2001
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, decizia nr. 101 din 13 ianuarie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 12975 din 11.10.2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii absolute în ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. 40117 din 19.04.2000, încheiat între Statul Român şi pârâta B.M., având drept obiect vânzarea dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 2, din imobilul situat în Cluj-Napoca, str.C., nr. 12, înscris în CF col. 121351 Cluj-Napoca, nr. top. 9055/2/1/II, 9057/4/1/II şi CF ind. 137599 Cluj-Napoca, invocată de pârâtul Statul Român prin Consiliul Local Cluj-Napoca şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta K.E.A.M. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Consiliul Local Cluj-Napoca, C.C.A., B.M..
S-a respins cererea de chemare în garanţie a numitei B.M. la cererea pârâtului C.C.A..
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 40117 din 19 apr. 2000, Statul Român, prin Consiliul Local Cluj-Napoca a înstrăinat pârâtei B.M. apartamentul nr. 2, din imobilul situat în Cluj-Napoca, str.C., nr. 12, înscris în CF col. 121351 Cluj-Napoca, nr. top. 9055/2/1/II, 9057/4/1/II şi CF ind. 137599 Cluj-Napoca, în temeiul Legii nr. 112/1991.
În conformitate cu prevederile art.45 din Legea nr. 10/2001, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ce au ca obiect imobile ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen prelungit până la data de 14.08.2002.
Din interpretarea acestei dispoziţii rezultă, indubitabil, că termenul de prescripţie curge de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi nu de la altă dată, cum ar fi momentul cunoaşterii despre existenţa unui contract de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu un terţ. În scopul respectării termenului de decădere, persoanele interesate în restituirea imobilelor în baza Legii 10/2001 aveau obligaţia, stabilită implicit de textul la care ne raportăm, să depună toate diligenţele pentru a afla situaţia juridică a imobilelor pe care le revendică, tocmai pentru a putea declanşa procedura anulării contractelor încheiate cu nerespectarea legii.
De asemenea, ţinând cont de caracterul special al normei instituite prin Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a apreciat că trebuie aplicat cu precădere, fiind exclusă analiza motivelor de nulitate prin raportare la dreptul comun.
Potrivit art. 19 din Decretul nr. 167/1958 instanţa judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii. Cu diligente minime reclamantul putea şi trebuia să afle în termenul prevăzut de art.45 alin.5 din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare. Or, aşa cum s-a menţionat anterior acesta nu a întreprins nici un demers pentru a afla situaţia juridică a apartamentului timp de aproape 6 ani, dovedind o pasivitate şi o totală lipsă de interes cu privire la acest aspect.
Existenţa unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun nu înlătură obligaţia reclamantului de a acţiona în termenul prevăzut de art.45 alin.5 din Legea nr. 10/2001 cele două acţiuni fiind independente una de alta.
Raportat la considerentele mai sus invocate, în baza dispoziţiilor art.45 din Legea nr.10/2001 instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 40117 din 19 apr. 2000, încheiat între statul român şi pârâta B.M., având drept obiect vânzarea dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 2, din imobilul situat in Cluj-Napoca, str.C., nr. 12, înscris în CF col. 121351 Cluj-Napoca, nr. top. 9055/2/1/II, 9057/4/1/II şi CF ind. 137599 Cluj-Napoca, cu consecinţa respingerii cererii.
Apoi, restul cererilor au fost respinse, ca o consecinţă a admiterii excepţiei prescripţiei, soarta acestora fiind în strânsă dependenţă cu soarta cererii de constatare a nulităţii absolute în ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. 40117 din 19 apr. 2000, încheiat între Statul Român şi pârâta B.M., având drept obiect vânzarea dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 2, din imobilul situat in Cluj Napoca, str.C., nr. 12, înscris în CF col. 121351 Cluj-Napoca, nr. top. 9055/2/1/II, 9057/4/1/II şi CF ind. 137599 Cluj-Napoca.
Efect al respingerii cererii reclamantei, instanţa de fond a respins şi cererea de chemare în garanţie a numitei B.M., cerere formulată de pârâtul C.C.A..
Prin decizia civilă nr. 366/A/21.09.2011 a Tribunalului Cluj s-a respins ca nefondat apelul declarat de K.E.A.M. împotriva sentinţei civile nr. 12975/2010 pronunţată în data de
11.04.2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a păstrat-o în întregime, iar apelanta a fost obligată să plătească intimatului C.C.A. suma de 2480 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că într-adevăr, Consiliul local Cluj-Napoca în faţa instanţei de fond a depus întâmpinare prin care solicită respingerea acţiunii ca tardiv formulată, motivând că nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, din litigiu, trebuia solicitată potrivit termenului prev. de art. 45 alin.5 din Legea 10/2001 până la data de 14.08.2002 indiferent de cauza de nulitate.
Într-adevăr instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în constatarea nulităţii absolute invocate de pârâtul Statul român prin Consiliul local Cluj-Napoca.
Este corect ceea ce a afirmat apelanta cu privire la diferenţele între excepţia tardivităţii şi excepţia prescripţiei, însă este evident că prin modul în care a fost invocată şi motivată atât în fapt cât şi în drept, s-a avut în vedere excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
În altă ordine de idei, chiar dacă Statul Român a invocat în mod greşit această excepţie, excepţia prescripţiei a fost invocată şi de către pârâtul C.C.A. după cum rezultă din
practicaua încheierii de şedinţă din data de 04.10.2010 precum şi din caietul grefierului comunicat, la solicitarea instanţei, de către Judecătoria Cluj-Napoca.
Reclamanta a răspuns excepţiilor invocate de către Statul Român şi C.C. dar cu privire la excepţia prescripţiei.
Oricum în temeiul art. 18 din Decretul 167/1958 instanţa era obligată să analizeze incidenţa prescripţiei în cauză.
Având în vedere motivele de fapt şi de drept invocate în susţinerea excepţiei atât de către Statul Român cât şi de pârâtul C., instanţa de apel a considerat că nu se poate afirma că menţiunea eronată din cuprinsul hotărârii cu privire la cine a invocat excepţia prescripţiei este de natură să vateme apelanta.
Oricum, această excepţie a fost invocată şi de către pârâtul C., astfel încât nu se poate aprecia că dreptul reclamantei la un proces echitabil, prin calificarea greşită a unei excepţii, a fost atins.
Analiza soluţiei instanţei de fond cu privire la excepţia prescripţiei, excepţie de fond peremtorie ce poate fi pusă în discuţia părţilor în orice fază a procesului este corectă întrucât reclamanta nu a respectat dispoziţiile art. 45 din Legea 10/2001.
Aşa cum se prevede şi în normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001 la art.45 pct.1 termenul prevăzut de alin.5 al art. 45 din lege este un termen special de prescripţie care înlătură dreptul subiectiv la acţiune pentru anularea sau constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare.
Reclamanta nu a înţeles să invoce dispoziţiile art. 19 din Decretul 167/1958 însă cu toate acestea, instanţa de fond a analizat prescripţia şi din acest punct de vedere, apreciind în mod corect că termenul de prescripţie s-a împlinit.
Existenţa altor litigii cu privire la acest imobil sau notarea lor în cartea funciară nu au relevanţă din perspectiva excepţiei prescripţiei.
Pentru aceste considerente, celelalte apărări din cuprinsul motivelor de apel nu au mai fost analizate neavând vreo relevanţă în ceea ce priveşte soluţia supra excepţiei prescripţiei.
În temeiul art. 296 C.pr.civ., instanţa de apel a respins ca nefondat apelul declarat de K.E.A.M. împotriva sentinţei civile nr. 12975/2010 pronunţată în data de 11.04.2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a păstrat-o în întregime.
Fiind în culpă procesuală, instanţa de apel a obligat apelanta să plătească intimatului
C.C.A. suma de 2480 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, reclamanta K.EA.M. a declarat recurs în termen legal solicitând instanţei admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente în soluţionarea fondului litigiului, precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată .
În motivarea recursului, reclamanta a învederat instanţei că decizia tribunalului este nelegală potrivit art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C.pr.civ. coroborat cu art. 312 alin. 3 şi alin. 5
C.pr.civ. întrucât în mod greşit s-a reţinut că termenul prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 este un termen special de prescripţie care înlătură dreptul la acţiune al reclamantei. Soluţia instanţei reprezintă o încălcare a prevederilor art. 6 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. care se impun a fi aplicate cu prioritate în temeiul art. 20 alin. 2 din Constituţia României.
Atâta vreme cât reclamanta nu a avut cunoştinţă de încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi, în consecinţă, nu a avut ce ataca până la termenul prelungit până la data de 18.08.2002, înseamnă că nu a putut beneficia de dreptul la judecată în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială.
Instanţa a încălcat prevederile art. 1 alin.1, art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001 care conferă reclamantei dreptul de acţiune pentru revendicarea imobilului preluat în mod abuziv de către stat întrucât a reţinut că nu se poate solicita constatarea nulităţii absolute peste termenul special prevăzut de lege.
Având în vedere înscrisurile depuse la dosarul de fond există cauze temeinic justificate pentru care instanţa putea dispune judecarea pe fond a acţiunii reclamantei chiar peste prevederile art. 45 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, reţinând culpa concertată a Statului Român şi a pârâtei B.M..
Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceşti pârâţi este nul absolut pentru cauză ilicită şi fraudă la lege.
În primul rând, pârâta B.M. nu putea fi cumpărătoare a apartamentului întrucât nu a deţinut un contract de locaţiune valabil încheiat la data de 01.01.1990 potrivit Legii nr. 112/1995.
În al doilea rând, este evidentă intenţia de fraudare a intereselor reclamantei şi cauza ilicită a contractului în contextul în care în cadrul unui proces aflat pe rolul instanţelor în care statul era parte, notat în cartea funciară a imobilelor, în anul 2000 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu pârâta B.M., astfel încât nu se poate invoca prescripţia dreptului la acţiune.
Susţinerea instanţei de apel referitoare la faptul că existenţa altor litigii cu privire la imobil sau notarea lor în cartea funciară nu au relevanţă din perspectiva excepţiei prescripţiei este incorectă întrucât pe rolul instanţelor a existat acţiunea de revendicare înaintată de reclamantă, astfel încât aceasta era suficientă pentru a înlătura excepţia prescripţiei. În cadrul acestei acţiuni, notată în cartea funciară, Consiliul local nu a adus la cunoştinţa instanţei sau reclamantei faptul că apartamentul în litigiu a fost vândut şi că nu mai este proprietar. Mai mult decât atât, reclamanta a revendicat imobilul încă de la apariţia Legii nr. 112/1995, imobilul figurând pe lista afişată ca fiind revendicat de către moştenitorii foştilor proprietari. Cu toate acestea, deşi apartamentul a devenit liber în anul 1999, Statul Român a perfectat un contract de închiriere, iar ulterior un contract de vânzare-cumpărare cu pârâta
B.M..
Reclamanta a făcut toate demersurile posibile şi legale pentru aflarea situaţiei juridice a apartamentului, iar din C.F. nr. 121351, unde este înscris apt. nr. 2, nu rezultă că acesta a fost înstrăinat şi transcris într-o nouă C.F.
Instanţa de apel nu a răspuns la argumentele reclamantei, astfel încât motivarea deciziei recurate este superficială şi reprezintă o încălcare a art. 6 din CEDO referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Pârâtul intimat Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind legală întrucât în speţă sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 care reglementează termenul special de prescripţie al acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Pârâtul intimat C.CA. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat precum şi obligarea reclamantei recurente la plata cheltuielilor de judecată.
În susţinerea poziţiei procesuale pârâtul a arătat că în mod corect instanţele de fond au admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune potrivit art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, iar toate celelalte critici din recursul reclamantei intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii întrucât vizează aspecte de netemeinicie şi de reanalizare a stării de fapt.
Pârâta intimată B.M., prezentă personal în şedinţa publică din data de 12.01.2012 a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat.
Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
În conformitate cu prevederile art.316 raportat la art.137 alin.1 C.pr.civ., Curtea se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, respectiv asupra excepţiilor puse în discuţia părţilor la termenul de judecată din 13.01.2012.
La acest termen de judecată, Curtea a invocat şi a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs care vizează netemeinicia hotărârii atacate, prin reanalizarea stării de fapt şi reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanţa de recurs, având în vedere că prevederile art. 304 pct. 10 şi pct. 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 1111 şi pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, ridicată şi de intimatul C.C.A. prin întâmpinare, excepţie care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:
În reglementarea procedurală actuală, conform art. 304 C.pr.civ., „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate.”
Recursul este reglementat ca fiind o cale de atac extraordinară care nu are caracter devolutiv pentru ca instanţa astfel investită să treacă la examinarea fondului litigiului, reanalizând probatoriul administrat şi reapreciindu-l, lucru care este firesc câtă vreme cauza a beneficiat de o astfel de cale de atac, în speţă, apelul.
Ori, având în vedere că litigiul a fost supus controlului instanţei de apel, cauza fiind analizată sub toate aspectele, reclamanta recurentă nu mai poate beneficia de acest lucru prin promovarea recursului, această instanţă de control judiciar fiind chemată să cenzureze doar aspectele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege.
Deşi formal cererea de recurs este întemeiată pe art.304 pct.7 şi pct.9 C.pr.civ., în realitate prin motivarea pe care se sprijină, recursul nu vizează în întregime motive de nelegalitate pentru care o hotărâre poate fi casată sau modificată, ci vizează şi motive de netemeinicie a hotărârii atacate.
Departe de a cuprinde critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel, memoriul de recurs conţine, aproape în cvasitotalitatea sa, motive de netemeinicie, fără să facă o analiză a nelegalităţii deciziei instanţei de apel, limitându-se practic la o reproducere a stării de fapt a cauzei, o analizare laborioasă a probaţiunii administrate în cauză şi o expunere a relaţiilor dintre părţi.
Se constată, aşadar, de către Curte că, în cauză, îşi găseşte incidenţă excepţia inadmisibilităţii acestor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, excepţie fundamentată pe împrejurarea că, în marea lor majoritate, motivele de recurs conţin critici de netemeinicie a hotărârii recurate, reproduceri ale evoluţiei istoricului cauzei, ale relaţiilor dintre părţi, ale stării de fapt, ale probaţiunii administrate în cauză, etc., singurele motive de nelegalitate conţinute în memoriul de recurs, şi care se circumscriu pct. 7 şi pct. 9 al art. 304 C.pr.civ., fiind cele referitoare la nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001 şi la faptul că motivarea tribunalului este superficială şi nu răspunde argumentelor reclamantei.
Toate celelalte motive de recurs, referitoare la reproduceri ale stării de fapt, ale probaţiunii administrate în cauză, reiterări ale istoricului cauzei, ale relaţiilor dintre părţi, etc., intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte care s-ar fi încadrat în punctele 10 şi 11 ale art. 304 C.pr. civ., în prezent abrogate.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C.pr.civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ.
În consecinţă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părţi, ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
Aşa fiind, Curtea constată că excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimat, prin întâmpinare, dar şi din oficiu este fondată în parte, urmând să fie admisă ca atare, cu consecinţa neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.
În şedinţa publică din 13.01.2012, Curtea din oficiu, în temeiul art.316 raportat la art.294 alin.1 C.pr.civ., a invocat excepţia inadmisibilităţii schimbării cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, prin invocarea pentru prima dată în recurs a prevederilor art.6, art.1 din Protocolul 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 alin.1, art.7, art.9 din Legea nr.10/2001.
Conform art. 316 C.pr.civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol, iar art. 294 alin. 1 C.pr.civ. prevede că, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Având în vedere că reclamanta au invocat pentru prima dată în calea extraordinară de atac a recursului prevederile mai sus menţionate, practic schimbând parţial cauza juridică a cererii de chemare în judecată formulată şi precizată, implicit şi obiectul acesteia, Curtea în temeiul art. 137 alin. 1 coroborat cu art. 316 raportat la art. 294 alin. 1 C.pr.civ., va admite excepţia inadmisibilităţii schimbării cauzei juridice a acţiunii civile în recurs invocată din oficiu.
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs reglementat de art.304 pct.7 C.pr.civ., reclamanta recurentă susţine că instanţa de apel nu a răspuns la argumentele reclamantei, astfel încât motivarea deciziei recurate este superficială şi reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Art.304 pct.7 C.pr.civ. prevede că, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Motivarea hotărârii judecătoreşti constituie o garanţie pentru părţi împotriva eventualului arbitrariu judecătoresc şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se exercita în mod real controlul judiciar.
Verificând hotărârea instanţei de apel din această perspectivă, Curtea constată că aceasta respectă, întru-totul, prevederile art.261 alin.1 pct.5 C.pr.civ. potrivit căruia, hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde: motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Astfel, tribunalul a arătat pe larg care au fost considerentele de fapt şi de drept pentru care a respins apelul declarat de reclamantă, implicit cele care au dus la convingerea că prima instanţă a calificat şi a soluţionat în mod temeinic şi legal excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţii intimaţi C.C.A. şi Statul Român prin Consiliul local al mun. Cluj Napoca.
Pe de altă parte, Curte reţine că atunci când se examinează o hotărâre, sub aspectul motivării ei, trebuie să se distingă între motivele de apel, mijloacele de apărare şi argumentele invocate de părţi, instanţa având obligaţia de a analiza numai motivele de apel, mijloacele de apărare şi, pronunţându-se asupra lor, să motiveze soluţia dată, nu şi argumentele pe care părţile le-au invocat în susţinerea acestora, ceea ce în speţă tribunalul a respectat pe deplin, astfel încât acest motiv de recurs, în opinia Curţii, nu este întemeiat.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs care vizează aplicarea greşită a prevederilor art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, Curtea constată că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 40117 din 19 aprilie 2000, Statul Român, prin Consiliul Local Cluj-Napoca a înstrăinat pârâtei B.M. apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Cluj-Napoca, str.C., nr. 12, înscris în CF col. 121351 Cluj-Napoca, nr. top. 9055/2/1/II, 9057/4/1/II şi CF ind. 137599 Cluj-Napoca, în temeiul Legii nr. 112/1991.
Pârâta B.M. a încheiat cu pârâtul C.C.A. la data de 22.12.2999, iar ulterior la data de 28 .06.2000, două convenţii sub semnătură privată având ca obiect înstrăinarea imobilului în litigiu.
Reclamanta a menţionat în cuprinsul acţiunii introductive faptul că imobilul situat în Cluj-Napoca, str.C., nr. 12, a aparţinut antecesorilor săi Vitalyos Iudita, căs. cu Vitalyos Andor, de la care a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr.92/1950. După apariţia HG nr.11/1997, reclamanta a formulat o acţiune de revendicare a imobilului întemeiată pe dreptul comun, finalizată prin decizia civilă nr.475/R/28.02.2007 a Curţii de Apel Cluj, dar şi o cerere de restituire a acestuia în temeiul Legii nr.112/2005, finalizată prin emiterea Hotărârii nr.122/13.05.1998.
Potrivit art.2 alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate in mod abuziv se intelege: imobilele nationalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru nationalizarea unor imobile, cu modificarile si completarile ulterioare, astfel încât apartamentul în litigiu intră sub incidenţa acestui act normativ.
În conformitate cu prevederile art.45 alin.2 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile
preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Art.45 alin.5 din acelaşi act normativ stipulează că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la actiune se prescrie in termen de un an de la data intrarii in vigoare a prezentei legi.
Termenul de un an a fost prelungit succesiv prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 109/2001 si prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 145/2001, până la data de 14.08.2002.
Acest termen legal are natura juridică a unui termen de prescripţie reglementat printr-o normă juridică specială, derogatorie de la dreptul comun, fiind supus dispoziţiilor art.13-19 din Decretul nr.167/1958 referitoare la întreruperea, suspendarea sau repunerea în termenul de prescripţie.
Ţinând seama de caracterul special al normei instituite prin art.45 alin.5 din Legea nr. 10/2001, în mod legal instanţa de apel a apreciat că trebuie aplicat cu precădere, fiind exclusă analiza motivelor de nulitate prin raportare la dreptul comun, în aplicarea principiului de drept specialia generalibus derogant, potrivit căruia norma juridică specială derogă de la norma juridică generală.
Din interpretarea dispoziţiei legale mai sus menţionate rezultă, indubitabil, că termenul de prescripţie curge de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi nu de la o altă dată, cum ar fi de exemplu momentul cunoaşterii persoanei interesate despre existenţa unui contract de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu un terţ. În scopul respectării termenului de prescripţie, persoanele interesate în restituirea imobilelor în baza Legii 10/2001 aveau obligaţia, stabilită implicit de textul la care ne raportăm, să depună toate diligenţele pentru a afla situaţia juridică a imobilelor pe care le revendică, tocmai pentru a putea declanşa procedura anulării actelor de înstrăinare încheiate cu nerespectarea legii.
Potrivit art. 19 din Decretul nr. 167/1958 instanţa judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii. Cu diligente minime reclamanta putea şi trebuia să afle în termenul prevăzut de art.45 alin.5 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, împrejurarea că apartamentul în litigiu a fost înstrăinat, însă aceasta nu a întreprins nici un demers pentru a afla situaţia juridică a apartamentului un timp foarte îndelungat, dovedind o pasivitate şi o totală lipsă de interes cu privire la acest aspect.
Celelalte susţineri ale reclamantei recurente privitoare la existenţa altor litigii cu privire la imobilul în litigiu, notarea lor în cartea funciară, motivele pentru care în opinia sa contractul de vânzare cumpărare este lovit de nulitate absolută nu au relevanţă din perspectiva soluţiei date asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Pentru aceste considerente, în speţă nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art.304 pct.7 şi pct.9 C.pr.civ., Curtea în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta K.E.A.M. împotriva deciziei civile nr. 366/A din 21.09.2011 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosarul nr. 10699/211/2007, pe care o menţine, ca fiind legală.
În conformitate cu prevederile art.316 raportat la art.274 alin.1 şi alin.3 C.pr.civ., Curtea va obliga recurenta, aflată în culpă procesuală, să plătească intimatului C.C.A. suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în recurs, reprezentând onorariu avocaţial redus de la suma totală de 6108 lei, care a fost apreciat ca fiind nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii, munca depusă de avocat şi complexitatea redusă a cauzei. (Judecător Anca Adriana Pop)
| ← Contract de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil ce face... | Acţiune în evacuare. Contract de închiriere încheiat pe... → |
|---|
