Program de vizită minor. Necesitatea menţinerii legăturii cu părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul
| Comentarii |
|
Drepturile părintelui de a avea legături personale cu minorul care nu i-a fost încredinţat, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională şi care nu a fost decăzut din drepturile părinteşti ar fi grav încălcate, putând produce majore repercusiuni pentru părţile implicate şi care nu depun toate eforturile pentru asigurarea exercitării acestora.
La stabilirea programului de vizitare instanţa a avut în vedere neînţelegerile dintre părţi cu privire la modalitatea de stabilire a legăturilor fireşti mamă-minor, precum şi la activităţile extraşcolare pe care minorul le frecventează, considerând că este obligaţia ambilor părinţi să se asigure de menţinerea stabilităţii în viaţa minorului.
Jud. Bistriţa, s. civ., sent. nr. 3239 din 19 martie 2012
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 19.12.2011, reclamanta M.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul Ş.I., solicitând instanţei să stabilească un program de vizitare a minorului Ş.I.M., născut la data de 21.05.2001, cu posibilitatea luării acestuia la domiciliul reclamantei în a doua şi a patra săptămână din fiecare lună, începând cu ziua de vineri, ora 12:00, şi până duminica, ora 20:00.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma probelor administrate şi a temeiurilor juridice invocate, instanţa reţine că, prin sentinţa civilă nr. 565/2005, pronunţată de Judecătoria Năsăud, s-a desfăcut căsătoria încheiată între părţi la data 04.11.2000, minorii Ş.I.M., născut la data de 21.05.2001, şi Ş.M., născut la data de 10.11.2002, fiind încredinţaţi spre creştere şi educare mamei, avându-se în vedere vârsta fragedă a acestora, constanta preocupare manifestată de pârâtă în îngrijirea şi educarea celor doi minori, condiţiile materiale şi morale oferite de aceasta. Prin sentinţa civilă nr. 8317/2011, minorul Ş.I.M. a fost reîncredinţat tatălui, cu acordul mamei în acest sens.
Primele texte legale reţinute de către instanţă şi consacrate în mod imperativ de către legiuitorul român sunt cuprinse în Legea nr. 272/2004, instanţa reţinând relevante în cauză dispoziţiile art. 2 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 272/2004, care prevăd că „principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti”. Aceeaşi lege, în art. 6, prevede că „respectarea şi garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii: a) respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului; b) egalitatea şanselor şi nediscriminarea”. Totodată, având în vedere obiectul şi complexitatea cauzei pendinte, relevante sunt şi dispoziţiile instituite de către legiuitor prin art. 14, care prevede: „(1) Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament”. Potrivit art. 43 C. fam., părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.
Nu trebuie omis din vedere de către ambele părţi litigante că legăturile dintre mama biologică şi minor se impun a fi încurajate şi perpetuate. Altfel, drepturile părintelui căruia minora nu i-a fost încredinţată şi care nu a fost decăzut din drepturile părinteşti ar fi grav încălcate, putând produce majore repercusiuni pentru părţile implicate şi care nu depun toate eforturile pentru asigurarea exercitării acestora. Restrângerea unui atare drept, garantat atât de prevederile legislaţiei interne, cât şi de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, poate avea loc exclusiv atunci când există motive de protecţie a minorului, motive care, în speţă,
nu pot fi invocate. Mama naturală, în speţă reclamanta, nu poate fi „sancţionată” nici de către instanţă şi nici chiar de părţile implicate în litigiu prin îngrădirea dreptului său de a beneficia de timp cu propriul său copil şi de a încerca să consolideze relaţia cu minora.
Aşa fiind, în considerarea textelor legale anterior enunţate, instanţa a admis în parte cererea formulată de reclamantă referitor la stabilirea unui program de vizitare a minorului şi a încuviinţat ca reclamanta să aibă legături personale cu minorul Ş.I.M., după cum urmează: în a doua şi a patra săptămână din lună, cu luarea minorului la domiciliul său, începând de vinerea, orele 13:00, şi până duminica, orele 16:00, timp în care se va îngriji ca minorul să frecventeze activităţile extraşcolare în care acesta este implicat. La stabilirea acestui program de vizitare instanţa a avut în vedere neînţelegerile dintre părţi cu privire la modalitatea de stabilire a legăturilor fireşti mamă-minor, precum şi la activităţile extraşcolare pe care minorul le frecventează, considerând că este obligaţia ambilor părinţi să se asigure de menţinerea stabilităţii în viaţa minorului.
Jurisprudenţă C.E.D.O. 1. Refuzul după divorţ al drepturilor parentale ale mamei, având în vedere apartenenţa sa la martorii lui lehova, constituie o violare a art. 8 combinat cu art. 14 din Convenţie. în cauză, au fost refuzate aceste drepturi mamei în scopul de a proteja interesele copiilor, deoarece „frecventarea de către ei a acestei grupări religioase riscă foarte mult să ducă la marginalizarea lor socială; printre altele, viaţa le poate fi compromisă printr-un refuz al mamei de a-i lăsa să beneficieze de transfuzia de sânge” (C.E.D.O., Hoffmann c. Austriei, 23 iunie 1993).
2. Curtea Europeană a statuat că legăturile personale dintre părinte şi copilul său reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi s-a rupt, iar măsurile interne care ar împiedica o asemenea relaţie constituie o ingerinţă în dreptul la viaţă familială, protejat de art. 8 din Convenţie. Totodată, Curtea a apreciat că obligaţiile pozitive impuse de art. 8 din Convenţie statelor contractante, în materie de reunire a unui părinte cu minorii, trebuie interpretate şi în lumina Convenţiei de la Haga din 25.10.1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii. în materia executării hotărârilor judecătoreşti de încredinţare a copiilor, Curtea a precizat că nu este absolută obligaţia ce revine autorităţilor de a lua anumite măsuri în vederea reunirii copilului cu părintele căruia i-a fost încredinţat, în ipoteza în care el se găseşte la celălalt părinte, întrucât, este posibil, ca o asemenea reunire să necesite pregătirea ei cu deosebită grijă, antrenând mai multe instituţii, precum şi prezenţa efectivă a părintelui la toate actele de executare (C.E.D.O., Fuşcăc. României, 13 iulie 2010).
3. Curtea Europeană a apreciat că relaţia dintre părinte şi copii intră în sfera vieţii de familie, în sensul art. 8 din Convenţia europeană, subliniind că posibilitatea părintelui şi a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile naţionale care stânjenesc această posibilitate reprezintă o ingerinţă în exercitarea acestui drept. Deşi obiectul esenţial al art. 8 este protejarea individului împotriva acţiunii arbitrare a autorităţilor publice, există în plus şi obligaţii pozitive inerente „respectării” efective a vieţii de familie. Totuşi, graniţele dintre obligaţiile pozitive şi cele negative ale statului, în temeiul acestui articol, nu pot fi definite cu precizie. Cu toate acestea, principiile aplicabile sunt similare. în ambele cazuri trebuie avută în vedere obligaţia de a menţine echilibrul corect dintre interesele contrare ale persoanei şi ale comunităţii în ansamblu, în ambele situaţii statul beneficiind de o anumită marjă de apreciere. Obligaţiile pozitive impuse statelor de art. 8 includ luarea măsurilor în vederea asigurării reunirii părintelui cu copilul său. Aceste obligaţii pozitive trebuie interpretate în lumina Convenţiei de la Haga, care conţine în art. 7 o listă neexhaustivă de măsuri ce trebuie luate de state pentru a asigura înapoierea promptă a copilului, inclusiv iniţierea procedurilor judiciare.
Dreptul privind încredinţarea, exercitat împreună de părinţii care nu au divorţat, este recunoscut de art. 3 lit. b) din Convenţia de la Haga. Această interpretare este susţinută de Raportul Explicativ la Convenţia de la Haga. Nicio prevedere din Convenţie nu exclude cuplurile căsătorite. Mai mult, Convenţia de la Haga a fost interpretată de instanţele naţionale ale altor state europene ca fiind aplicabilă anterior iniţierii procedurii de divorţ şi încredinţare a copilului. Autorităţile sunt obligate să se conformeze tuturor obligaţiilor impuse de art. 7 din Convenţia de la Haga. Ele trebuie să ia sau să determine luarea tuturor măsurilor provizorii, inclusiv a celor extrajudiciare, care pot ajuta la „prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru părţile interesate”. Interpretarea dată de instantele naţionale garanţiilor din Convenţia de la Haga a condus la încălcarea art. 8 din Convenţie, în condiţiile în care acestea au considerat că, potrivit dreptului naţional, reclamantul nu avea dreptul de a-i fi înapoiat copilul. Totuşi, reiese că acesta fusese deplasat de la reşedinţa sa obişnuită cu încălcarea formalităţilor impuse de dreptul naţional. în plus, reclamantul nu a avut câştig de cauză în încercarea sa de a obţine restabilirea situaţiei anterioare, în ciuda faptului că exercitase, alături de soţia sa, drepturile părinteşti asupra copilului.
Art. 11 din Convenţia de la Haga impune un termen de 6 săptămâni pentru luarea unei decizii, nerespectarea acestui termen dând naştere obligaţiei organului de decizie de a motiva întârzierea. Este posibil ca, la 8 luni după deplasarea fiicei reclamantului din Ungaria, decizia instanţelor, potrivit căreia copilul s-a adaptat la noul mediu şi este în interesul său superior să rămână cu mama sa în România, să fie justificată, cu toate că la acel moment nu exista o hotărâre definitivă care să îi stabi
lească reşedinţa acolo. Totuşi, deşi o schimbare în situaţia de fapt poate justifica, în cazuri excepţionale, o astfel de decizie, schimbarea trebuie să nu fie determinată de acţiunile sau de inacţiunile statului. Dacă schimbarea împrejurărilor în care s-a aflat copilul a fost influenţată în mod considerabil de reacţia lentă a autoritătilor, care nu au făcut eforturi adecvate şi eficiente pentru a-1 susţine pe reclamant în încercarea sa de a obţine înapoierea copilului în vederea exercitării drepturilor părinteşti, a existat o încălcare a art. 8 din Convenţie (C.E.D.O., Monory c. României şi Ungariei, 5 aprilie 2005, M. Of. nr. 1055/2005).
4. Dreptul părintelui şi al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile naţionale care împiedică acest drept constituie un amestec în dreptul garantat de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Prin omisiunea de a informa instanţele de divorţ despre existenţa procesului bazat pe Convenţia de la Haga, autorităţile, şi mai ales Ministerul, au lipsit Convenţia de la Haga de însuşi scopul acesteia, adică acela de a preveni luarea unei decizii pe fond asupra dreptului legat de încredinţare în statul unde este reţinut copilul. în chestiunile legate de reunirea copiilor cu părinţii lor, oportunitatea unei măsuri trebuie judecată prin rapiditatea cu care este pusă în practică, asemenea cazuri necesitând o soluţionare urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu aceştia, în vreme ce art. 6 acordă o garanţie procedurală, şi anume „dreptul la o instanţă” care să stabilească „drepturile şi obligaţiile civile”, art. 8 slujeşte scopul mai amplu al asigurării respectului cuvenit, printre altele, pentru viaţa de familie (C.E.D.O., losub Caras c. României, 27 iulie 2006)
5. Dacă art. 8 din Convenţia europeană încearcă, în principal, să apere individul împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice, el implică, de asemenea, şi unele obligaţii pozitive inerente „respectării” efective a vieţii de familie. Şi într-un caz, şi în celălalt trebuie avut în vedere raportul de proporţionalitate care trebuie să existe între interesul persoanei şi cel al societăţii, în ansamblul ei; de asemenea, în ambele ipoteze statul se bucură de o anume marjă de apreciere. Fiind vorba de obligaţia statului de a dispune măsuri pozitive, art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri. Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de uşor, să nu se poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare. Natura şi anvergura acestora depind de circumstanţele fiecărei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important.
Dacă autoritătile naţionale trebuie să se străduiască să faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligaţia lor de a recurge la coerciţie nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile acelor persoane şi, în special, de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 din Convenţie. în ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce drepturile respective, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporţionalitate între ele. Obligaţiile pozitive impuse de art. 8 din Convenţie statelor contractante în materie de reunire a unui părinte cu minorii trebuie interpretate în lumina Convenţiei de la Haga din 25.10.1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii (Convenţia de la Haga). Deşi art. 8 nu face referire la o anumită procedură, este necesar totuşi „ca procesul de decizie privind luarea măsurilor să fie echitabil şi să respecte corespunzător drepturile ocrotite de art. 8”. „Rezultă (...) că trebuie stabilit, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze şi, în special, de gravitatea măsurilor ce urmează a fi luate, dacă părinţii au putut să aibă în procesul de decizie, considerat ca un întreg, un rol atât de important pentru a li se acorda protecţia cerută de interesele lor. în caz contrar, a existat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie, iar încălcarea rezultată nu poate fi considerată «necesară» în sensul art. 8”.
Procedurile legate de exercitarea autorităţii părinteşti, inclusiv executarea hotărârilor pronunţate, necesită urgenţă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu ei, fapt cu atât mai adevărat în situaţia în care procedura iniţiată s-a finalizat printr-o ordonanţă preşedinţială. Or, esenţa unei asemenea acţiuni este de a apăra individul împotriva oricărui prejudiciu ce ar putea rezulta din simpla curgere a timpului. Convenţia de la Haga stipulează, în art. 11, că autorităţile judecătoreşti sau administrative sesizate trebuie să procedeze de urgenţă în vederea reîn-credinţării minorului, orice lipsă de acţiune care durează mai mult de 6 săptămâni îndreptăţind statul solicitant să ceară explicaţii cu privire la motivele întârzierii (C.E.D.O., Ignaccolo-Zenide c. României, 11 ianuarie 2000, M. Of. nr. 6/2001).
6. Interzicerea drepturilor părinteşti primului reclamant constituie o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii sale familiale. în cauzele de acest fel, examinarea elementelor care servesc cel mai bine intereselor copilului este întotdeauna de o importanţă fundamentală, interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial şi doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoană să fie privată de drepturile sale părinteşti în interesul superior al copilului. Curtea a constatat că infracţiunea care a determinat condamnarea reclamantului era absolut independentă de aspectele legate de autoritatea părintească şi că nicio dată nu i s-a reproşat reclamantului absenţa îngrijirii copiilor sau rele tratamente aplicate lor. Curtea a observat că, în dreptul român, interzicerea exercitării drepturilor părinteşti se aplică în mod automat şi absolut, cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, în absenta oricărui control exercitat de către instantele judecătoreşti şi fără a lua în considerare tipul infracţiunii sau interesul minorilor. Ca atare, ea constituie mai mult o sancţiune morală, având drept scop pedepsirea condamnatului, şi nu o măsură de protecţie a copilului. în aceste circumstanţe, Curtea a considerat că nu s-a demonstrat că retragerea absolută şi prin efectul legii a drepturilor părinteşti ale primului reclamant corespundea unei necesităţi primordiale privind interesele copilului şi că, în consecinţă, urmărea un scop legitim, şi anume protecţia sănătăţii, moralei sau educaţiei minorilor (C.E.D.O., Sabou şi Pîrcălab c. României, 28 septembrie 2004, M. Of. nr. 484/2005).
7. Pentru un părinte şi copilul său faptul de a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile interne care împiedică acest lucru constituie o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 al Convenţiei. Curtea a arătat că este conştientă de problemele cu care se confruntă autorităţile în situaţiile în care trebuie luate urgent măsuri de protecţie. Dacă nu se ia nicio măsură, există riscul real al vătămării copilului şi autorităţile vor răspunde pentru că nu au intervenit. în acelaşi timp, dacă sunt luate măsuri de protecţie, autorităţile pot fi blamate pentru o ingerinţă inacceptabilă în dreptul la respectarea vieţii de familie. Totuşi, atunci când se analizează posibilitatea luării unei măsuri atât de drastice pentru mamă, ce o privează de copilul nou-născut imediat după naştere, revine autorităţilor naţionale competente sarcina de a examina dacă nu ar fi posibilă o ingerinţă mai mică în viaţa de familie, într-un moment atât de critic din viaţa părinţilor şi a copilului. Curtea a considerat că trebuie să exercite un control mai riguros asupra restricţiilor suplimentare impuse de autorităţi după separarea copilului, prin luarea faţă de acesta a măsurii plasamentului, cum ar fi cele vizând exercitarea drepturilor părinteşti sau dreptul la vizită al părinţilor sau orice alte garanţii legale destinate să asigure o protecţie efectivă a drepturilor părinţilor şi copiilor cu privire la respectarea vieţii lor de familie. Asemenea limitări suplimentare implică riscul de a rupe definitiv relaţiile familiale dintre părinţi şi un copil mic şi de aceea Curtea acordă autorităţilor o marjă de apreciere mai mică (C.E.D.O., Haase c. Germaniei, 8 aprilie 2004)
| ← Program de vizită minor. Interesul superior al copilului | Program de vizită minor. Acord între soţi. Verificarea... → |
|---|
