Revendicare imobiliară. Jurisprudență Revendicare (acţiuni, bunuri, drepturi)
| Comentarii |
|
Tribunalul BACĂU Decizie nr. 378 din data de 09.06.2015
Prin împotriva sentința civilă nr. 307/01.10.2014, pronunțată de Judecătoria P.T. a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții B.N. și SC B.V. SRL Constanța în contradictoriu cu pârâtul G.G..
A fost obligat pârâtul G.G. să restituie reclamantului B.N. următoarele bunuri mobile: Masina V. , Masina V. , Masina P., Masina M., Semiremorca , Semiremorca , Semiremorca , grapa cu discuri Q., autovehicul, 640 oi și capre.
A fost obligat pârâtul G.G. să restituie reclamantei SC B.V. SRL următoarele bunuri: Plug Agricol, Plug Agricol, Tractor Agricol .
A fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de G.G. în contradictoriu cu B.N..
A fost obligat reclamantul B.N. să plătească lui G.G. suma de 441.483 lei, reprezentând costurile de întreținere a celor 640 oi și capre.
A fost admisă cererea de constituire în favoarea pârâtului-reconvențional G.G. a unui drept de retenție cu privire la cele 640 oi și capre până la plata efectivă a sumei de 441.483 lei.
S-au compensat cheltuielile de judecată, urmând ca B.N. să achite lui G.G. suma de 6213 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
În anul 2008 persoanele fizice G.G. și B.N. s-au asociat și au înființat SC B.G. SRL, o societate cu răspundere limitată având ca principal obiect de activitate creșterea ovinelor și caprinelor, cu sediul social în sat P.T., comuna P.T., județul Bacău. În același timp B.N. era și acționar majoritar al unei societăți din Constanța, SC B.V. SRL, cu principal obiect de activitate cultivarea legumelor, a specialităților horticole și a produselor de seră.
Referitor la capătul de cerere privind restituirea unor bunuri mobile - mașini și utilaje agricole - instanța a reținut că în perioada ce a urmat înființării SC B.G. SRL și până în luna noiembrie 2010 când între cei doi asociați au intervenit neînțelegeri ce au condus la părăsirea fermei de către B.N., în incinta punctul de lucru al societății din sat B. reclamantul B.N. a adus mai multe bunuri mobile, mașini și utilaje agricole, bunuri cu privire la care afirmă că nu îi sunt înapoiate de bună voie și cu privire la care a notificat pârâtul să le restituie.
Asupra titlului cu care aceste bunuri au fost aduse în incinta societății chiar și susținerile reclamanților (B.N. și SC B.V. SRL) sunt contradictorii. Astfel, în cererea înregistrată sub nr. 585/829/2011 B.N. a afirmat că a adus aceste bunuri proprietate personală înțelegând să se folosească personal de ele, în cererea completatoare aflată la fila 25 vol. I a susținut că a fost de acord ca pârâtul să se folosească de utilajele agricole cu condiția să le restituie în bună stare la cerere, pe când în motivarea cererii ce s-a înregistrat la Tribunalul Bacău sub nr. 56/110/2012 reclamanții au susținut că bunurile respective au fost aduse în vederea constituirii unei asocieri în participațiune, asociere care nu s-a mai realizat.
Și temeiul juridic al cererilor principale a fost indicat diferit pentru fiecare cerere, respectiv art. 1909 alin. 2 cod civil 1865 pentru cererea introductivă înregistrată sub nr. 585/829/2011, art. 998-999 Cod civil 1865 pentru cererea completatoare și art. 1346 Nou cod civil pentru cererea înregistrată sub nr. 56/110/2012.
Spre deosebire de obiectul acțiunii care nu poate fi schimbat, temeiul ei juridic nu leagă instanța, care este îndreptățită, în exercitarea rolului activ, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, chiar alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în judecată. Mai mult, pentru a caracteriza o acțiune, instanța nu trebuie să se orienteze după sensul literar sau juridic al termenilor folosiți, ci după sensul pe care reclamantul a înțeles să-l atribuie acestor termeni, după natura dreptului și scopul urmărit, prin exercitarea acțiunii în justiție.
Astfel, în cazul în care bunul în discuție există în materialitatea sa și este în posesia pârâtului la momentul învestirii instanței cu soluționarea cauzei, restituirea derivă din chiar acțiunea în revendicare, a cărei cauză juridică o reprezintă deținerea abuzivă a bunului.
În situația bunurilor mobile sunt incidente prevederile art. 1909 Cod civil: lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo curgere de timp. Acest text de lege instituie o prezumție de existență a dreptului de proprietate ce se exercită în persoana posesorului. Totuși, pentru ca prezumția să fie absolută, trebuie ca terțul dobânditor al unui bun corporal mobil să fi fost de bună - credință.
Sub acest aspect instanța a reținut că pârâtul G.G., prin întâmpinările formulate în cauzele conexe a arătat că "nu i-a interzis reclamantului să își ia mașinile și utilajele din fermă";, că de la data plecării sale din fermă "reclamantul nu a venit niciodată să ia bunurile, astfel încât refuzul de a le restitui nu este real";. Prin aceste susțineri, coroborat cu probele administrate, instanța a reținut că pârâtul nu poate justifica o eventuală calitate de dobânditor de bună credință cu privire la bunurile revendicate. Chiar dacă pârâtul a încercat să convingă cu privire la faptul că a participat cu sume de bani la achiziționarea unora din aceste bunuri, probele nu sunt de natură a răsturna dovada proprietății făcută de reclamanți.
Cu toate acestea, instanța a reținut că acțiunea reclamanților nu este întemeiată în tot. Astfel, față de obiectul cererii de chemare în judecată, este necesar a se dovedi atât calitatea de proprietar a reclamanților, cât și faptul posesiei fără drept a pârâtului.
Sub primul aspect, cu înscrisurile aflate la dosar reclamanții B.N. și SC B.V. SRL fac dovada dreptului de proprietate cu acte de proveniență a bunurilor (facturi, contracte de vânzare cumpărare - chiar dacă reclamanții nu au prezentat și chitanțele ce atestă plata prețului, nu este de natură a crea dubii asupra calității de proprietar, deoarece transmiterea dreptului de proprietate nu este condiționată de achitarea prețului, vânzarea fiind perfectă de îndată ce părțile s-au înțeles asupra lucrului și asupra prețului, conform art. 1295 vechiul Cod civil) doar în parte față de totalul bunurilor solicitate, respectiv cu privire la bunurile arătate în cererea inițială înregistrată sub nr. 585/829/2011, bunurile de la capătul II al cererii completatoare pct. 1, 2 3 și 4, bunurile indicate în Anexa 3 a cererii înregistrate sub nr. 56/110/2012 la pct. I nr. 1 - 12, 21, și bunurile indicate în Anexa 3 a cererii înregistrate sub nr. 56/110/2012 la pct. II nr. 1 - 4 și 10. Au fost avute în vedere înscrisurile aflate la filele 33 - 66 din dosarul 56/110/2012 înregistrat la Judecătoria P.T., filele 78 - 80, 98 - 102 dosar 585/829/2011 vol. I. Cu privire la restul bunurilor nu s-a depus nici un minim de probă care să conducă la ideea proprietății. Instanța nu a putut reține apărările pârâtului cu privire la propria contribuție pe care a avut-o la achiziționarea unor astfel de bunuri, în condițiile în care nu a precizat punctual care bunuri ar fi fost achiziționate în coproprietate sau exclusiv de către pârât pentru ca acestea să poată fi înlăturate. Din declarațiile martorului M.I. rezultă că acesta s-a deplasat în anul 2009 în Franța pentru a efectua două transporturi, însă instanța nu a reținut de aici fără nici un dubiu peste înscrisurile aflate la dosar că achiziția s-a făcut cu banii pârâtului, faptul că respectiva achiziție s-ar fi făcut cu banii obținuți din vânzarea unui număr de oi fiind simplă supoziție nesusținută de alte probe. Pe de altă parte, instanța a reținut, din înscrisuri, că mașinile și utilajele au date de achiziție din diverși ani, între 2006 și 2010. Nu s-a făcut dovada faptului că respectivele bunuri au fost aduse aport la societatea SC B.G. SRL
Cât privește necesitatea ca aceste bunuri să se afle și în posesia pârâtului, instanța a avut în vedere procesul verbal de inventariere întocmit de executorul judecătoresc P.N. la 29.04.2011 (fila 76 dosar 585/829/2011 vol. I). Din coroborarea tuturor acestor înscrisuri instanța a apreciat că acțiune de restituire a bunurilor mașini și utilaje agricole promovată de B.N. și SC B.V. SRL este întemeiată doar în parte. Pe cale de consecință, l-a obligat pe pârâtul G.G. să restituie reclamantului B.N. următoarele bunuri: Masina V, Masina V. , Masina P. G, Masina , Semiremorca F., Semiremorca T., Semiremorca N., grapa cu discuri Q., autovehicul TRR marca V. Va fi obligat pârâtul G.G. să restituie reclamantei SC B.V. SRL bunurile .
Cât privește cererea reclamantului B.N. de obligare a pârâtului să restituie un număr de 640 capete oi și capre, instanța a reținut că aceste bunuri au fost solicitate prin cererea completatoare aflată la fila 25 vol. I ds. 585/829/2011. Prin cererea reconvențională pârâtul învederează că respectivele animale au fost aduse în țară în două rânduri, iunie 2007 și august 2009, pentru a fi comercializate, dar pentru că nu au putut fi vândute au fost lăsate în grija sa. Prin răspunsul la cererea reconvențională reclamantul susține însă că și aceste animale au fost aduse tot în ideea unei asociații în participațiune. Prin urmare, între părți nu sunt neînțelegeri sub aspectul calității de proprietar al acestor animale, discuțiile vizând doar sub ce titlu aceste bunuri au ajuns în posesia pârâtului.
S-a reținut că parte din aceste animale, respectiv 340, au fost aduse în iunie 2007, cu mult înainte de înființarea SC B.G. SRL, iar celelalte după 2 ani, iar asocierea în participațiune a celor doi nu s-a mai realizat.
Ținând cont de faptul că pârâtul G.G. nu a invocat faptul că prin acte succesive a dobândit proprietatea celor 640 capete de animale, fiind de acord să le restituie și solicitând să i se achite contravaloarea costurilor de întreținere a acestor animale, instanța a reținut că pârâtul nu a răsturnat în nici un fel prezumția de proprietate a reclamantului asupra acestor animale ci s-a comportat ca un detentor precar, și a admis acest capăt de cerere așa cum a fost formulat. Chiar și în ideea în care asocierea în participațiune pe care cele două părți au intenționat să o creeze s-ar fi realizat, bunurile aportate nu ar fi format patrimoniul societății, ci ar fi rămas în proprietatea asociaților, deoarece prin asociere nu s-ar fi creat o entitate juridică.
Pe cale reconvențională G.G. a solicitat obligarea lui B.N. la plata sumei de 211.376 lei reprezentând costurile de întreținere a unui număr de 347 ovine și caprine în perioada iunie 2007 - august 2011 și la plata sumei de 207.764 lei reprezentând costurile de întreținere a uni număr de 280 ovine și caprine în perioada august 2009 - august 2011, precum și constatarea în favoarea sa a unui drept de retenție asupra animalelor menționate până la plata respectivelor sume.
Prin întâmpinare la cererea reconvențională B.N. a susținut că a suportat exclusiv toate cheltuielile legate de întreținerea efectivului de animale, a plătit pentru arendarea terenurilor necesare pentru pășunat, înființare și întreținere culturi, susținere care nu a fost întărită de nici o probă administrată în cauză de această parte.
Instanța a admis cererea de restituire către B.N. a celor 640 capete de animale, și pe cale de consecință se naște obligația celui căruia i s-au restituit bunurile la achitarea cheltuielilor necesare efectuate cu întreținerea animalelor. Potrivit prevederilor art.997 cod civil "acela cărui se face restituțiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credintă de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, sau care au crescut prețul lui". Prin urmare nici măcar o rea-credință a posesorului nu absolvă pe proprietar de la plata cheltuielilor efectuate cu întreținerea animalelor.
Pornind de la prevederile art.997 Cod civil, coroborate cu prevederile art.1169 Cod civil, instanța a apreciat că numai cheltuielile necesare și utile pot fi acordate reclamantului reconvențional, iar cheltuielile solicitate au fost cele efectuate cu hrana, paza și tratamentul medical. În ceea ce privește cheltuielile necesare, acestea sunt cele care trebuie făcute neapărat, pentru însăși conservarea lucrului. Posesorul, fie de bună sau rea credință are dreptul să ceară de la proprietar restituirea lor integrală, deoarece și acesta din urmă ar fi trebuit să le facă dacă ar fi fost în posesia lucrului, pentru că numai în acest fel ar fi putut să îl conserve.
În dovedirea acestei cereri instanța a încuviințat proba cu expertiză zootehnică, lucrare conform căreia aceste cheltuieli s-ar fi ridicat la o sumă de peste 700.000 lei, sumă la care au fost majorate pretențiile. Instanța nu a luat în seama aceste valori motivat de faptul că împreună cu cererea reconvențională G.G. a depus două anexe în care a detaliat cheltuielile pe care a susținut că le-a făcut cu întreținerea animalelor, așa cum știa că le-a efectuat. În cuprinsul acestor anexe a precizat inclusiv care a fost rația de hrană zilnică a animalelor, aspecte pe care le cunoaște mai ales având în vedere calificarea sa de medic veterinar. Prin urmare instanța nu poate lua în seama alte valori stabilite de expert, în condițiile în care la hrănirea animalelor nu s-a afirmat că s-au folosit exact produsele calculate de expert (ca de exemplu morcovul furajer sau hrana suplimentară pentru berbeci în perioada de montă). Cert este că cele 640 ovine și caprine au fost identificate de expert ca și număr, deci se naște prezumția rezonabilă că au fost hrănite, îngrijite, tratate din punct de vedere medical. Nici cheltuielile cu paza animalelor nu au fost reținute de instanță ca fiind cele arătate de expert, care a făcut un calcul teoretic raportat la venitul pe economie, ci se vor acorda doar sumele cerute de reclamant care a indicat în cunoștință de cauză cu ce sume a plătit ciobanii angajați în acest scop. Din expertiză instanța a reținut sumele calculate pentru tratamentul medical al animalelor, aceste costuri fiind solicitate de reclamant dar necuantificate în cererea reconvențională.
În consecință instanța a admis în parte cererea reconvențională și a obligat pârâtul B.N. să plătească reclamantului G.G. suma de 441.483 lei din care 211.376 lei reprezentând costurile de întreținere a uni număr de 347 ovine și caprine în perioada iunie 2007 - august 2011, 207.764 lei reprezentând costurile de întreținere a uni număr de 280 ovine și caprine în perioada august 2009 - august 2011, 22.343 lei tratamente medicale.
În ceea ce privește dreptul de retenție solicitat de G.G., acesta este un mijloc de garantare a obligațiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în posesia sa până când debitorul nu-i plătește tot ce-i datorează în legătură cu acel bun. În cauză, dat fiind că s-a recunoscut reclamantului reconvențional un drept de creanță constând în valoarea cheltuielilor necesare și utile efectuate cu întreținerea animalelor proprietatea pârâtului reconvențional, dat fiind că este vorba de o sumă considerabilă solicitarea de instituire a unui drept de retenție este justificată și a fost admisă. Sub aspectul cheltuielilor de judecată instanța a constatat că ambele părți au făcut astfel de cheltuieli constând în taxa judiciară de timbru, onorarii experți și onorarii apărători, astfel încât le-a compensat, în final rămânând ca B.N. să achite lui G.G. suma de 6.213 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat apel reclamanții.
Apelanții au criticat hotărârea instanței de fond pentru următoarele motive:
-raportat la probatoriul administrat în cauză, prima instanță trebuia să dispună obligarea pârâtului la restituirea tuturor mașinilor și utilajelor solicitate prin cererea conexă; prin întâmpinarea formulată, pârâtul nu a contestat nici existența și nici faptul că toate mașinile și utilajele, sunt în posesia sa, contestându-se doar valoarea acestora.
-prima instanță a ignorat încheierea din data de 27.03.2013 a Judecătoriei P.T., care deși desființată, are totuși valoarea unei constatări judecătorești.
- în ceea ce privește soluția dată cererii reconvenționale, hotărârea este lipsită de temei legal și de orice suport probatoriu; temeiul legal invocat de instanța de fond pentru admiterea acțiunii este art.997 C.civil 1864, însă a fost greșit reținut întrucât acesta este aplicabil în cazul cvasicontractelor, care sunt fapte licite și voluntare, pe când, izgonirea reclamantului din incinta fermei, în care adusese toate bunurile și animalele, nu poate fi considerată fapt licit, ci unul ilicit; din probatoriul administrat în cauză rezultă că pârâtul a reținut în mod samavolnic toate bunurile și animalele reclamantului, pe care le-a folosit exclusiv în folosul său, iar nu că au fost lăsate în întreținerea sa.
-în cauză s-a efectuat o expertiză zootehnică, care a stabilit că valoarea beneficiilor este mai mare decât cea a întreținerii, însă, în mod inexplicabil, fără a exista obiecțiuni ale părților sau din partea instanței, se depune la dosar un raport refăcut, din care rezultă că valoarea întreținerii este mai mare decât cea a fructelor culese; față de această situație, s-a efectuat un nou raport de expertiză, care a ajuns la concluzia ilogică că valoarea întreținerii este mai mare decât cea a fructelor culese, iar instanța, constatând că nu pot fi avute în vedere valorile stabilite de expert, întrucât nici chiar pârâtul nu a invocat că a făcut cheltuielile rezultate din expertiză, acordă acestuia suma pe care a solicitat-o prin cererea reconvențională; această soluție este nelegală pentru că la dosarul cauzei nu există nicio probă, care să ducă la concluzia că pârâtul a efectuat cheltuielile pe care le-a solicitat, cererea fiind admisă doar în temeiul solicitării pârâtului-reclamant, singura probă administrată în cauză este depoziția unui martor, care nu a lucrat la fermă niciodată, dar care a afirmat că este prieten cu pârâtul și că acesta achiziționa furaje de la el; nu există nici un înscris la dosar din care să rezulte achiziții de furaje, contracte de arendă pentru pășunat, state de plată pentru pază sau acte sanitare pentru vaccinări.
-soluția dată cererii reconvenționale este nelegală și netemeinică și raportat la perioada de calcul, avută în vedere de instanță, la stabilirea cheltuielilor de întreținere a animalelor; din moment ce s-a făcut dovada notificării prin executor judecătoresc a intimatului, perioada de calcul ar fi trebuit să fie de la data alungării reclamantului din fermă și până la data de formulării notificării de restituire a bunurilor, iar nu până la data efectuării raportului de expertiză.
-obligarea reclamantului B.N. la plata sumei de 6.213 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată este nelegală, întrucât, față de admiterea în parte a tuturor cererilor formulate în cauză, se impunea compensarea cheltuielilor de judecată.
În apărare, a formulat întâmpinare intimatul-pârât G.G., prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
În motivarea întâmpinării se arată, în esență, următoarele:
-deși reclamanții au indicat ca temei juridic art. 998-999 C.civil, prima instanță a reținut că obiectul cauzei îl constituie acțiunea în revendicare, iar nu răspunderea civilă delictuală și a dispus restituirea doar bunurilor pentru care s-a făcut dovada că sunt proprietatea reclamanților și se află în posesia intimatului; în mod eronat susțin apelanții că pârâtul a recunoscut existența tuturor bunurilor, întrucât, prin întâmpinarea depusă în dosar 56/110/2012 a arătat că o parte din aceste bunuri nu există.
-cât privește cererea reconvențională, se arată că animalele au fost aduse de reclamant pentru a fi comercializate, însă pentru că nu au putut fi vândute, au rămas la pârât, căruia i s-a promis că i se vor plăti cheltuielile de întreținere, cu sumele provenite din vânzarea animalelor; reclamantul nu și-a respectat angajamentul, astfel că pârâtul a suportat toate cheltuielile determinate de întreținerea animalelor.
La termenul din data de 26.01.2015, apelanții au adus precizări apelului formulat, indicând în mod detaliat bunurile pentru care consideră că în mod greșit nu a fost admisă cererea de restituire, apelanta S.C. B. S.R.L. indicând bunurile prin cererea de la fila 33 dosar apel, iar apelantul B.N., prin cererea de la fila 34 dosar apel.
La același termen, apelantul B.N. a dezvoltat motivul de apel referitor la schimbarea de către prima instanță a temeiului de drept pe care a fost întemeiată acțiunea principală și cea conexă, arătând că acesta și-a întemeiat corect acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 C.civil, iar prima instanță fără a indica alt temei de drept al acțiunii reclamantului, ceea ce dovedește că a reținut temeiul de drept invocat, a dispus restituirea bunurilor, situație în care, obligarea sa la plata unei sumei nedovedite, ca o contraprestație a restituirii animalelor, în temeiul art. 997 C.civil, este inacceptabilă, întrucât cele două instituții nu pot coexista, cu privire la același bun; aplicarea dispoziților art. 997 nu a fost pusă în discuția părților, întrucât s-a trecut peste temeiul indicat în cererea reconvențională, care a fost îmbogățirea fără just temei.
Prin aceeași cerere a invocat și noi motive de apel arătând faptul că cererea reconvențională nu poate fi admisă nici pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, întrucât, nu există o majorare a patrimoniului reclamantului, în dauna pârâtului, în condițiile în care a refuzat să-i restituie animalele, iar prin obligarea reclamantului la plata sumei de 441.483, nu s-a avut în vedere profitul pe care intimatul l-a realizat în dauna sa, pe toată perioada cât a deținut abuziv animalele, aceste motive fiind formulate la prima zi de înfățișare, conform art.287 alin.2 C.pr.civ.
Prin cererea depusă la termenul din data de 23.02.2015, apelantul B.N. a reiterat și dezvoltat motivele precizate prin cererea de la termenul din data de 26.01.2015 și a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2007-14.09.2011.
Prin încheierea de la termenul din data de 31.03.2015, a fost respinsă excepția decăderii din dreptul de a invoca noi motive de apel, prin raportare la cererea precizatoare din data de 23.02.2015 și a fost respinsă și cererea de administrare a probei cu expertiză tehnică specialitatea zootehnie, pentru considerentele arătate în cuprinsul acestei încheieri.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin raportare la motivele de apel invocate, constată că acesta este întemeiat, în parte, pentru următoarele considerente:
Ca temei de nelegalitate a sentinței apelate, s-a invocat de către apelantul B.N., în esență, faptul că prima instanță a schimbat, în mod greșit, temeiul acțiunii sale, prin care a solicitat restituirea celor 640 de animale, deși reclamantul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 C.civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Din această perspectivă, tribunalul constată că prima instanță a schimbat doar temeiul juridic al acțiunii, precizat în mod expres prin cererea de la data de 12.10 2011, ca fiind art. 998-999 C.civil, însă obligația calificării juridice corecte a cererii, aparține instanței, aceasta nefiind ținută de temeiul juridic indicat de parte.
Principiul disponibilității este încălcat atunci când instanța schimbă obiectul acțiunii, care constă în pretenția concretă dedusă judecății și cauza acțiunii, ca fundament direct și imediat al dreptului reclamat.
Or, în cauză, prima instanță s-a pronunțat asupra obiectului solicitat de reclamanți, respectiv restituirea bunurilor mobile și având în vedere fundamentul acțiunii invocate de aceștia: deținerea abuzivă a bunurilor de către pârât.
De altfel, instanța reține că invocarea acestui motiv de nelegalitate a sentinței este lipsită de interes pentru apelanți, întrucât, dacă s-ar considera că reclamanții au formulat o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe faptul ilicit cauzator de prejudicii, soluția ar fi fost aceea de respingere a acțiunii, astfel cum a susținut și intimatul prin întâmpinarea pe care a depus-o la cererea apelanților, din data de 26.01.2015.
Astfel, este adevărat că deținerea unui bun și refuzul restituirii acestuia adevăratului proprietar pot fi caracterizate ca fapte ilicite, întrucât aduc atingere dreptului de proprietate, însă instrumentul specific de apărare a acestui drept real și care urmărește readucerea bunului în posesia proprietarului este acțiunea în revendicare, iar nu acțiunea personală, în răspundere civilă delictuală.
Tribunalul mai reține, contrar susținerilor apelantului, în sensul că prima instanță nu a indicat dispozițiile legale în temeiul cărora a admis acțiunea reclamanților, că acestea au fost arătate în considerentele hotărârii, ca fiind dispozițiile art.1909 alin.2 C.civil 1865, calificând juridic acțiunea, ca fiind o acțiune în revendicare mobiliară și analizând-o ca atare, neexistând nicio contradicție între temeiurile pentru care a fost admisă acțiunea și cele pentru care a fost admisă cererea reconvențională.
În aceste condiții, invocându-se calitatea de posesor neproprietar a pârâtului, acesta a înțeles să formuleze cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantului B.N. la plata sumei de 441.483 lei, reprezentând cheltuielile pe care a pretins că le-a făcut cu întreținerea animalelor proprietatea reclamantului, iar în drept a invocat principiul îmbogățirii fără justă cauză.
Tribunalul constată că cererea reconvențională a fost soluționată în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, astfel cum s-a solicitat, de către pârâtul-reclamant, nefiind deci necesară punerea în discuție a schimbării calificării juridice.
Faptul că prima instanță a menționat ca temei de drept dispozițiile art.997 C.civil nu înseamnă că a reținut existența unei plăți nedatorate, ci că aceste dispoziții reglementează un caz de aplicare a principiului neconsacrat expres de Codul civil de la 1865, acela al faptului licit ca izvor de obligații, al îmbogățirii fără justă cauză, invocat chiar de pârât ca fundament al cererii sale.
Tribunalul reține că fundamentul cererii pârâtului rezidă într-adevăr în îmbogățirea fără justă cauză, întrucât chiar dacă pârâtul este de rea credință, invocându-se efectuarea unor cheltuieli cu întreținerea bunurilor proprietatea reclamantului, patrimoniul acestuia s-ar mări în mod inechitabil, evitând efectuarea acestor cheltuielile, care, pe perioada deținerii bunurilor de către pârât, sunt suportate de către acesta.
Așadar, față de aspectele expuse pe larg anterior, tribunalul reține că prima instanță a făcut o corectă calificare juridică a cererilor deduse judecății atât de reclamanți, cât și de pârât, cu respectarea principiului disponibilității și al dreptului la apărare, motivele de nelegalitate a sentinței, fiind neîntemeiate.
De altfel, chiar apelanții, prin precizările depuse la data de 23.02.2015 au arătat, în contradicție cu tot ceea ce au susținut anterior, că acțiunea principală a fost corect calificată ca o acțiune în revendicare, iar cererii reconvenționale îi este aplicabil principiul îmbogățirii fără justă cauză, astfel cum a invocat pârâtul( fila 60 ds.apel).
Cât privește motivele de netemeinicie a sentinței, invocate de apelanți și referitoare la aprecierea greșită a probatoriului, în ceea ce privește revendicarea mașinilor și utilajelor, tribunalul reține că sunt întemeiate, însă nu pentru toate bunurile.
Din bunurile solicitate de reclamantul B.N., pentru care nu a fost admisă acțiunea și enumerate în cererea de la fila 34 dosar apel considerăm că se impunea a fi admisă acțiunea și pentru: automobilul F., combina A. și semănătoarea B., iar în ceea ce o privește pe reclamanta S.C. B. S.R.L și pentru bunurile enumerate la punctele 1-5 și 7, în cererea de la fila 33 dosar apel.
Astfel, din cuprinsul procesului-verbal de inventariere, întocmit de B.E.J. P.N.D., fila 19 ds.56/110/2012 al Tribunalului Bacău rezultă că la data de 29.04.2011, la punctul de lucru al S.C. B. S.R.L., a fost identificată combina A., în posesia pârâtului, iar dreptul de proprietate al reclamantului rezultă din cuprinsul înscrisului de la fila 57 dosar ds.56/110/2012 și de asemenea a fost identificată și semănătoare S., care este încorporată în combina de semănat de 4 metri L., care este proprietatea reclamantei S.C. B. S.R.L, conform facturii aflate la fila 60 din același dosar.
Cât privește următoarele bunuri: plug agricol, tractor, tractor, balotieră și grapă rotativă, dreptul de proprietate al reclamantei S.C. B. S.R.L, rezultă din cuprinsul facturilor de la filele 64,59 și 56 din dosar ds.56/110/2012, iar pentru autoturismul F. și semănătoare B., din cuprinsul înscrisurilor de la filele 33-34.
Faptul că aceste bunuri se află în posesia pârâtului, chiar dacă nu au fost inventariate la data de 29.04.2011 rezultă din coroborarea întâmpinării depuse în ds. 585/829/2011, în care nu se contestă deținerea bunurilor enumerate chiar de către pârât în cuprinsul întâmpinării, ci doar valoarea în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru, cu întâmpinarea depusă în dosarul conex nr.56/110/2012, în care se recunoaște că pârâtul este în posesia unor bunuri, care au fost achiziționate pe numele reclamanților, deși se arată că această mențiune în actele de achiziționare a fost făcută fraudulos, fără știrea pârâtului, care ar fi contribuit și el la dobândirea bunurilor, aspect nedovedit însă.
Pentru celelalte bunuri, enumerate la punctele 2-11, în cererea de la fila 34 dosar apel, tribunalul reține că niciunul dintre acestea nu a fost indicat de către pârât prin întâmpinarea de la filele 39-41din vol.1 al dosarului primei instanțe, pentru a se putea reține că s-a recunoscut posesia, iar alte dovezi referitoare la posesia acestora de către pârât nu au fost administrate, astfel încât chiar dacă pentru unele dintre aceste bunuri există înscrisuri, care fac dovada proprietății, acțiunea în revendicare a fost în mod judicios respinsă de către prima instanță.
Au mai invocat apelanții că prima instanță a ignorat constatările judecătorului, cuprinse în încheierile din data de 13.09.2012 și din data de 27.03.2012, aceasta din urmă în ds.1752/829/2012.
Tribunalul reține că prin cele două încheieri a fost soluționată cererea de instituire a sechestrului judiciar asupra bunurilor ce fac obiectul revendicării și că încheierea din data de 13.09.2012 a fost desființată , în recurs, cererea fiind trimisă spre rejudecare, iar încheierea din data de 27.03.2012, a fost pronunțată în rejudecare, însă a fost desființată prin încheierea din data de 17.04.2012, pentru că reclamanții nu au consemnat cauțiunea stabilită de instanță.
Așadar, ambele încheieri sunt desființate, astfel încât constatările judecătorului din cuprinsul acestor hotărâri nu pot fi privite separat de actul jurisdicțional care le conține, astfel încât apreciem că nu este întemeiată susținerea apelanților referitoare la dovada posesiei bunurilor.
La termenul din data de 23.02.2015, apelantul B.N. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește cheltuielile pe care pârâtul pretinde că le-a făcut pentru întreținerea animalelor proprietatea reclamantului, pentru perioada iunie 2007-14.09.2008.
Tribunalul constată că excepția prescripției dreptului la acțiune este un motiv de ordine publică, astfel că poate fi invocat de apelant nu doar prin cererea de apel, ci și ulterior, față de dispozițiile art.295 C.pr.civ. și urmează a-l considera întemeiat întrucât, cererea reconvențională, pentru perioada invocată de apelantul-reclamant a fost formulată după împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de dispozițiile art.3 alin.1 din decretul nr.167/1958, calculat de la data la care se afirmă că s-au făcut cheltuielile cu întreținerea animalelor.
Față de intervenirea prescripției, pentru perioada reținută, urmează ca temeinicia sentinței, sub aspectul soluționării fondului cererii reconvenționale să fie analizată începând cu data de 14.09.2008.
Soluția primei instanțe asupra cererii reconvenționale a fost criticată, în esență, de apelant sub două aspecte: în mod greșit a fost admisă cererea, deși nu s-a făcut nicio dovadă a efectuării cheltuielilor de întreținere invocate de pârât, iar pe de altă parte l-a obligat pe reclamant la plata sumei de 441.483 lei, fără a se avea în vedere profitul, pe care intimatul l-a realizat în dauna sa, pe toată perioada cât a deținut abuziv animalele, astfel încât prin admiterea cererii reconvenționale, s-a ajuns la situația în care patrimoniul pârâtului s-a mărit cu o sumă considerabilă, pentru care nu există nici un temei.
Tribunalul reține că prima instanță a dispus obligarea reclamantului B.N. la plata sumei de 441.483 lei, în favoarea pârâtului, deși acesta nu a dovedit cuantumul pretențiilor solicitate, acordând chiar suma indicată în cererea reconvențională, trecând peste dispozițiile art.1169 C.civil 1865, care impun obligația ca cel ce are o pretenție dedusă judecății, să o dovedească.
Prima instanță a considerat ca dovedite pretențiile pârâtului-reclamant, în baza afirmațiilor pe care acesta le-a făcut în cuprinsul cererii și având în vedere calitatea sa de medic veterinar, care a indicat în cunoștință de cauză ce cheltuieli a făcut.
Or, acordarea de valoare probatorie simplelor afirmații ale pârâtului-reclamant este nelegală, în condițiile în care acestea nu sunt susținute de nicio altă probă administrată în cauză.
A fost acordată o sumă de bani, reprezentând contravaloarea tratamentelor medicale ce se pretinde că au fost administrate animalelor, deși nu există nici un act sanitar-veterinar care să ateste efectuarea acestora sau vreo depoziție de martor care să confirme susținerile pârâtului, suma calculată de expert fiind ipotetică și reprezintă costul tratamentelor, dacă acestea ar fi făcute.
De asemenea nu există la dosar înscrisuri, respectiv contracte de arendă, întrucât s-a susținut că au fost arendate terenuri pentru pășunat sau alte înscrisuri care să ateste că pârâtul deține terenuri sau că a achiziționat furaje pentru animale, sau că a încheiat contracte de muncă sau alte convenții cu persoane, pentru a asigura paza animalelor.
Singura probă din care rezultă că pârâtul s-a ocupat de întreținerea animalelor proprietatea reclamantului, este depoziția martorului P.M. aflată la fila 190 din vol.2 al dosarului primei instanțe.
Însă această depoziție nu este suficientă pentru a acorda pârâtului suma de 441.483 lei , în condițiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a cuantumului solicitat.
Ceea ce este incontestabil este faptul că pârâtul a făcut anumite cheltuieli cu întreținerea animalelor, care au reprezentat în același timp și cheltuieli pentru producerea fructelor, produse de bunuri.
Fructele bunurilor au fost culese și au profitat, fără îndoială pârâtului, aspect care rezultă din depoziția martorei P.O.R., fără a lua în considerare depoziția martorului P.A., care se află în relație de dușmănie cu pârâtul. Depoziția martorei se coroborează cu refuzul pârâtului de a răspunde la interogatoriul depus, pentru a fi administrat la data de 07.12.2011. Însă dincolo de probele menționate, tribunalul reține că există prezumția că bunurile au produs fructe, care au fost comercializate și au adus profit pârâtului, ceea ce înseamnă că valoarea fructelor a depășit valoarea întreținerii, iar acest fapt este întemeiat pe conduita pârâtului, care după alungarea reclamantului în luna noiembrie 2010, nu a făcut nici un demers de a-l notifica pe reclamant să vină să-și ridice efectivul de animale, dacă deținerea acestora era atât de păgubitoare pentru el.
Este greu de crezut că o persoană, care se ocupă în mod obișnuit cu creșterea animalelor, ar accepte să întrețină un efectiv atât de mare de animale, care nu-i aparține, să cheltuiască sume însemnate, din propriul patrimoniu și să refuze restituirea acestora, fără a avea nici un beneficiu.
A susținut intimatul prin întâmpinarea depusă în apel, că reclamantul a abandonat animalele la el și că a fost nevoit să-și vândă propriile animale pentru a face față costurilor, însă afirmațiile sale sunt contrazise de conduita pe care a avut-o, pârâtul fiind cel care l-a alungat pe reclamant și tot el cel care a refuzat restituirea bunurilor.
Față de aceste aspecte, tribunalul reține că sunt întemeiate susținerile apelantului, în sensul că obligându-l pe reclamant la plata cheltuielilor de întreținere, nu a avut în vedere profitul pe care l-a realizat pârâtul, pe perioada cât a deținut abuziv bunurile proprietatea sa.
Potrivit art.484 Cod civil 1865, fructele produse de bun, nu se cuvin proprietarului, decât cu obligația de a-l despăgubi pe cel care a făcut cheltuielile cu culegerea fructelor.
Dintr-o interpretare per a contrario a acestui text rezultă că nici proprietarul nu poate fi obligat la plata cheltuielilor făcute cu producerea sau culegerea fructelor, dacă nu i se acordă fructele bunului.
A invocat intimatul că nu se poate avea în vedere o asemenea apărare, întrucât, reclamantul nu a făcut cerere pentru obligarea pârâtului la plata contravalorii fructelor produse de bunurile revendicate, astfel încât nu poate fi valorificat acest motiv de apel.
Contrar susținerilor intimatului, tribunalul apreciază că nu era necesară formularea unui capăt de cerere accesoriu revendicării, pentru contravaloarea fructelor, reclamantul având posibilitatea valorificării acestor dispoziții, pe cale de apărare, pentru paralizarea cererii reconvenționale, în prezenta speță, fiind invocată în mod legal, prin apel și prin completarea motivelor de apel de la termenul din data de 26.01.2015.
Acceptarea opiniei intimatului, în condițiile în care apelantul a invocat pe cale de apărare, nelegalitatea obligării proprietarului la plata cheltuielilor de întreținere, deși fructele bunului au profitat posesorului neproprietar, ar determina îmbogățirea fără justă cauză a intimatului, care a cules toate fructele, iar din prin valorificarea acestora și-a recuperat cheltuielile de întreținere, dar a obținut și profit, în dauna reclamantului, care ar fi nevoit să plătească cheltuieli de întreținere, deși patrimoniul pârâtului nu a fost diminuat cu contravaloarea acestora, motiv pentru care se impune respingerea cererii reconvenționale.
Ca urmare a admiterii apelului va fi schimbată și soluția asupra capătului de cerere referitor la cheltuielile de judecată, fiind de prisos analizarea motivului de apel, referitor la modalitatea de compensare a cheltuielilor, invocat de apelanți.
Astfel, tribunalul constată că la judecata în primă instanță, reclamantului B.N. i se cuvin cheltuieli de judecată în cuantum de 8.940 lei, reprezentând onorariu avocat și taxă judiciară de timbru, achitată la judecata în primă instanță, în măsura admiterii acțiunii principale, astfel cum a fost schimbată în apel.
În ceea ce o privește pe reclamanta S.C. B. S.R.L, constată că acesteia i se cuvine, cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 480 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, achitată pentru judecata în primă instanță, în măsura admiterii acțiunii principale, astfel cum a fost schimbată în apel.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296, va admite apelul, va schimba, în parte, sentința apelată, în sensul celor precizate anterior.
În temeiul art. 274 C.pr.civ. va obliga intimatul să plătească apelantului B.N. suma de 6.800 lei, reprezentând onorariu avocat în apel (3.500 lei) și taxă judiciară de timbru, pentru judecata apelului, prin raportare la bunurile pentru care a fost admis apelul( 3.300 lei).
De asemenea, va obliga intimatul să plătească apelantei S.C. B. S.R.L suma de 5.130 lei, reprezentând onorariu avocat în apel (3.500 lei) și taxă judiciară de timbru, pentru judecata apelului, prin raportare la bunurile pentru care a fost admis apelul( 1.830 lei).
| ← Consimţământ. Jurisprudență Minori | Uzucapiune. Jurisprudență Uzucapiune (Prescripţia achizitivă) → |
|---|
