Sechestrul asigurător. Acţiune principală aflată pe rolul curţii de arbitraj internaţional. Admisibilitate
| Comentarii |
|
Legea nr. 105/1992
Instanţele române pot dispune la cerere măsuri asigurătorii în legătură cu jurisdicţia lor, chiar dacă nu sunt competente să soluţioneze cauza în fond, potrivit art. 152 din Legea nr. 105/1992.
C.A. Cluj, decizia nr. 699/1999
Prin încheierea civilă nr. 462 din 28 iunie 1999 a Tribunalului Maramureş, s-a admis în parte cererea reclamantei T.B. BV Amsterdam, cu sediu ales la reprezentanţa din Bucureşti, împotriva pârâtului SC A.Ph.
SA Baia Mare şi s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra stocului de catozi de cupru, în cantitate de cel mult 1324 tone, din depozitele societăţii pârâte, evaluate la suma de 1.898.235,86 dolari SUA.
S-a consemnat cu scrisoarea de garanţie din 24 iunie 1999 la Banca P.B. - Paris suma de 184.832,59 dolari SUA până la soluţionarea cauzei de fond sau până la revocarea de către instanţă.
Tribunalul a reţinut că sub aspectul competenţei materiale este competent să dispună măsura asigurătorie solicitată de reclamantă potrivit art. 152 din Legea nr. 105/1992.
S-a avut în vedere că pe rolul Curţii Internaţionale de Arbitraj Paris exista un litigiu în care reclamanta a chemat în judecată pe pârâta pentru executarea unor contracte cu valoare mare, prin acţiune pretinzându-se plata unei sume de 946.121,28 dolari SUA şi respectiv 202.114,58 dolari SUA.
împotriva încheierii au înaintat apel atât pârâta, cât şi reclamanta.
Pârâtul SC A.D.Ph. SA Baia Mare a solicitat schimbarea hotărârii în sensul respingerii acţiunii reclamantei. Invocă excepţia de tardivitate a apelului reclamantei.
Critică hotărârea sub trei aspecte:
Reclamanta nu a îndeplinit condiţia imperativă stabilită de art. 595 C.proc.civ. şi art. 908 C.com. pentru achitarea cauţiunii care trebuia stabilită în cuantum de 30% din valoarea pretenţiilor ce reprezintă o garanţie mai rezonabilă pentru acoperirea prejudiciului. Ca atare, cererea trebuia respinsă ca inadmisibilă.
A doua critică priveşte excepţia de necompetenţă materială absolută a Tribunalului Maramureş.
în accepţiunea dispoziţiilor art. 907-908 C.com., sechestrul asigurător are natura unei cereri accesorii acţiunii principale, aşa încât competenţa de soluţionare revenea instanţei care judeca fondul, şi anume Curtea Internaţională de Arbitraj Paris. Aplicarea dispoziţiei art. 152 din Legea nr. 105/1992 ar fi putut fi posibilă dacă reclamanta ar fi dovedit îndeplinirea cumulativă a condiţiei privitoare la caracterul urgent al cererii, precum şi necesitatea instituirii măsurii.
în sfârşit cu privire la modalitatea de stabilire a cauţiunii, scrisoarea de garanţie bancară nu îndeplineşte condiţiile privind regimul de plată şi modul de consemnare a acesteia. Prin modalitatea în care s-a realizat nu a fost îndeplinit scopul consemnării şi nu oferă garanţia că se va acoperi prejudiciul produs.
Reclamanta SC T.B. BV Amsterdam critică hotărârea deoarece sechestru instituit, fiind admis parţial, nu acoperea pagubele ce le sunt pricinuite prin neexecutarea benevolă a obligaţiilor de către pârâtă. Instituirea sechestrului ar fi trebuit să privească şi concentratele, cenuşi sau reziduuri de cupru, după cum au solicitat în cererea introductivă.
Examinând apelurile părţilor, Curtea de Apel reţine că nu sunt fondate.
Critica referitoare la excepţia de necompetenţă materială a instanţei de fond este neîntemeiată.
Instanţele române pot dispune la cerere măsuri asigurătorii în legătura cu jurisdicţia lor, chiar dacă nu sunt competente să soluţioneze cauza în fond, potrivit art. 152 din Legea nr. 105/1992.
Competenţa instanţelor române, stabilită conform art. 148-152 din acelaşi act normativ, nu este condiţionată de îndeplinirea vreunei condiţii de natura celor enumerate de pârâtă, nici prin faptul că între aceleaşi părţi nu există un proces care a fost dedus în faţa unei instanţe judecătoreşti străine.
în cauză, de fapt, reclamanta şi-a întemeiat cererea de sechestru asigurător pe prevederile art. 591-601 şi art. 908 alin. (2) C.com., potrivit cărora orice creditor a cărui creanţă este constatată printr-un act scris şi este ajunsă la termen, va putea să pună un sechestru asigurător pe bunurile mobile ale datornicului său, cu încuviinţarea instanţei.
Pentru a avea exerciţiul dreptului de a cere sechestrarea bunurilor datornicului său, este necesar ca în primul rând creditorul să justifice un interes legitim, adică folosul practic pe care îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare de instituire a sechestrului asigurător, iar în al doilea rând să dovedească că are o creanţă constatată prin înscris şi este ajunsă la termen, deci este exigibilă.
în cauza de faţă, în mod judicios instanţa a constatat ca reclamanta are împotriva pârâtei o creanţă exigibilă şi, deci, se impune sechestrarea asigurătorie a bunurilor pârâtei. Prin aceasta s-a urmărit, de altfel, prevenirea actelor de înstrăinare a catozilor de cupru proprietatea debitorului de rea credinţă, acte care ar periclita în viitor executarea unei hotărâri de obligare a acestuia la executarea prin echivalent a obligaţiei.
Sunt nefondate şi criticile referitoare la plata cauţiunii. Cuantumul acesteia se fixează de instanţa încât aceasta este singura în măsura să aprecieze că ea corespunde intereselor debitorului, în ipoteza în care măsura sechestrului îl va prejudicia şi va fi desfiinţată.
Este real ca plata cauţiunii prin scrisoare de garanţie bancară are un caracter limitat în timp, însă plata acesteia se poate efectua la solicitarea
beneficiarului fară a se putea invoca excepţii sau apărări rezultate din raportul juridic obligaţional fundamental. Pârâta apelantă nu este împiedicată nici în prezent, prin nicio împrejurare să-şi onoreze obligaţiile contractuale, faţă de reclamată.
Referitor la tardivitatea apelului reclamantei, excepţia este nefondată. Hotărârea atacată s-a comunicat reclamantei la 28 iunie 1999, iar apelul reclamantei a fost înaintat la 5 iulie 1999 cu respectarea a cinci zile libere.
Este nefondată şi critica reclamantei în ceea ce priveşte admiterea cererii de sechestru asigurător, în parte. Prin acţiune, reclamanta a solicitat instituirea sechestrului asupra catozilor de cupru sau concentrate de cupru, cenuşi şi reziduuri.
Ca atare, în mod corect prima instanţă a admis cererea în parte, apreciind judicios că admiterea în întregime a cererii ar avea drept consecinţă imposibilitatea pentru pârâtă de continuare a activităţii, ceea ce este lipsit de interes chiar şi pentru reclamantă.
în consecinţă, potrivit art. 296 C.proc.civ., apelurile părţilor se vor respinge.
| ← Sechestrul asigurător, calea de atac împotriva încheierii... | Verificarea creanţelor. Proba raportului juridic generator al... → |
|---|
