Stabilire domiciliu minor. Legături personale cu minorul. Interesul superior al copilului

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 548/R din 22 februarie 2013

Prin sentinţa civilă nr. 369 din data de 13.02.2012 a Judecătoriei Vişeu de Sus, s-a admis cererea formulată de reclamantul M.N., în contradictoriu cu pârâta D.N. şi, în consecinţă, s-a stabilit locuinţa minorei M.M., născută la data de 05.02.2002, la domiciliul reclamantului şi s-a încuviinţat ca pârâta să aibă legături personale cu minora, stabilindu-se un program de vizitare a acesteia în favoarea pârâtei în fiecare zi de sâmbătă şi duminică, de la ora 9,00 la ora 21,00.

Pârâta a fost obligată să plătească pe seama minorei M.M. o pensie de întreţinere lunară în cuantum de 100 lei. începând cu data introducerii acţiunii. respectiv 22.09.2011 şi până la majoratul minorei sau noi dispoziţiuni

S-a luat act de înţelegerea părţilor în ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorei şi. potrivit acesteia. s-a dispus ca această să fie exercitată de ambii părinţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre. instanţa de fond a reţinut că prin Sentinţa civilă nr.1420 din 27 mai 2009 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei s-a admis acţiunea de divorţ formulată de reclamanta M.N. împotriva pârâtului M.N. şi s-a dispus desfacerea din culpă comună a căsătoriei încheiată între aceştia. reclamanta urmând să poarte în viitor numele de ..D”. încredinţarea reclamantei M.N.. spre creştere şi educare. a minorei M.N.. născută la data de 14.06.2005. pârâtul urmând să plătească în favoarea acesteia o pensie de întreţinere în cuantum de 125 lei lunar. până la majoratul minorei sau noi dispoziţiuni. încredinţarea pârâtului M.N.. spre creştere şi educare. a minorei M.M.. născută la data de 05.02.2002. reclamanta urmând să plătească în favoarea minorei. o pensie de întreţinere în cuantum de 145 lei lunar. până la majoratul minorei sau noi dispoziţiuni.

Prin Decizia civilă nr. 156/A din 23 septembrie 2010 a Tribunalului Maramureş. din dos.nr.1948/307/2008. a fost respins apelul declarat de apelantul M.N. şi a fost admis apelul declarat de apelanta M.N.. Sentinţa civilă nr. 1420/2009 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei fiind schimbată în parte. în sensul că s-au încredinţat apelantei. spre creştere şi educare. ambele minore. respectiv M.M. şi M.N. şi s-a stabilit în sarcina intimatului obligaţia de a plăti cu titlu de pensie de întreţinere. suma de câte 100 lei lunar. în favoarea celor două minore. până la majoratul acestora sau noi dispoziţiuni. fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Recursul declarat împotriva acestei decizii de către recurentul M.N. a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr.165/R/2011 din 19 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj.

Prin cererea de faţă. aşa cum a fost precizată. reclamantul solicită ca minora M.M.. născută la data de 05.02.2002 să-i fie reîncredinţată lui spre creştere şi educare. autoritatea părintească asupra acesteia să fie stabilita în favoarea ambilor părinţi. pârâta să fie obligată la plata unei pensii de întreţinere pe seama minorei. în funcţie de venitul realizat.

Faţă de solicitările reclamantului din cererea de faţă. instanţa de fond a reţinut că prin intrarea în vigoare a Noului cod civil. prevederile Codului familiei au fost abrogate. dispărând instituţia încredinţării minorului spre creştere şi educare şi fiind înlocuită de prevederile din cap.V -..Autoritatea părintească” al Noului cod civil.

Definită de art.483 al.1 C.civ. ca fiind ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana. cât şi bunurile copilului. autoritatea părintească aparţine în mod egal ambilor părinţi. aceasta trebuind exercitată numai în interesul superior al copilului. cu respectul datorat persoanei acestuia . aşa cum statuează al.2 al aceluiaşi art.

Art.397 din Codul civil instituie regula potrivit căreia autoritatea părintească asupra copiilor minori. după divorţ. revine în comun ambilor părinţi. exercitarea autorităţii părinteşti doar de un singur părinte trebuind să fie o măsură cu totul excepţională şi justificată de motive temeinice. potrivit art.263 al.1 C.civ.. orice măsură privitoare la copil trebuind să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului .

Art.483 al.3 C.civ. arată că ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori.

Raportat la aceste dispoziţii legale. ţinând cont şi de acordul celor două părţi în acest sens. instanţa de fond a hotărât ca autoritatea părintească asupra minorei M.M.. născută la data de 05.02.2002. să fie exercitată de ambii părinţi.

În ceea ce priveşte stabilirea locuinţei minorei. instanţa de fond a reţinut următoarele:

În urma acţiunii de divorţ minora M.M. şi sora sa. M.N.. au fost încredinţate mamei spre creştere şi educare. apreciindu-se că aceasta. dată fiind vârsta fragedă a minorelor. le poate asigura o supraveghere atentă şi permanentă. având posibilitatea de a fi zi de zi alături de ele. posibilitate care lipseşte tatălui care. fiind preot ortodox într-o localitate din judeţul Timiş. este nevoit să se deplaseze câteva zile pe săptămână şi de sărbătorile religioase în alt judeţ. pentru a profesa. Apoi. cele două minore. fiind împreună. pot dezvolta o relaţie fraternă.

Din disp.art.403 C.civ. reiese că instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copii lor minori. la cererea oricăruia dintre părinţi. a unui membru de familie. a copilului. a instituţiei de ocrotire. a instituţiei publice specializate pentru

protecţia copilului sau a procurorului, în cazul schimbării împrejurărilor care au fost avute în vedere la luarea acelor măsuri.

În speţa de faţă se pune problema stabilirii locuinţei minorei la reclamant având în vedere că prin hotărârea de divorţ minora a fost încredinţată mamei, astfel că, implicit, locuinţa acesteia a fost stabilită la domiciliul pârâtei.

Potrivit art.496 C.civ., locuinţa copilului minor este la părinţii săi, iar dacă aceştia nu locuiesc împreună vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului, în caz de neînţelegere între părinţi instanţa de tutelă fiind cea în drept să o stabilească, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani.

Atât anterior divorţului, cât şi după pronunţarea acestuia, minora M.M. a locuit la domiciliul

tatălui său, din com. B.. Mama pârâtă a încercat, în repetate rânduri, să o ducă la domiciliul său, din

loc. R., apelând, pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti de încredinţare şi la executarea silită a acesteia, existând la dosarul cauzei mai multe procese-verbale încheiate în acest sens.

Reclamantul susţine că minora este cea care refuză categoric să plece cu mama sa, pârâta susţinând, în contrapartidă, că reclamantul este cel care se opune ca minora să se mute la R..

S-a constatat astfel un conflict între părinţi cu privire la locuinţa minorei, acest conflict fiind

unul născut imediat după divorţ, persistând şi în prezent şi, dat fiind modul de derulare al lui,

producând efecte negative puternice asupra minorei, aspecte faţă de care instanţa a analizat cererea reclamantului şi susţinerile pârâtei având în vedere, cu primordialitate, interesul superior al minorei.

Din prevederile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, actualizată, reiese că orice măsură s-ar dispune, în temeiul acestei legi, cu privire la un minor, aceasta trebuie să se facă exclusiv în vederea interesului superior al minorului întrucât ceea ce primează întotdeauna este interesul minorului şi o bună protejare a bunurilor acestuia.

Aşa cum reiese din probatoriul administrat, minora a locuit întotdeauna la domiciliul tatălui său, din L., în preajma bunicilor şi a unchiului, aici mergând la grădiniţă şi mai apoi la şcoală. Anterior divorţului, în anul 2008, pârâta a plecat de la domiciliul comun, la părinţii săi din loc.R., lăsând iniţial ambele minore în grija tatălui, apoi luând-o cu ea pe minora M.N., minora M.M. rămânând cu tatăl său, refuzând constant să plece la pârâtă.

În prezent, minora M.M. este elevă în clasa a IV-a la Şcoala cu clasele I-VIII L., din caracterizarea făcută de învăţătoarea acesteia, L.M., reieşind că este serioasă, conştiincioasă, bună colegă, respectă cadrele didactice, vine cu temele rezolvate la şcoală şi are o purtare demnă la şcoală şi în societate.

Anchetele sociale depuse la dosarul cauzei de către Autoritatea tutelară din cadrul primăriilor celor două localităţi de domiciliu al pârâţilor, arată că, atât la domiciliul reclamantului cât şi la domiciliul pârâtei, există condiţii bune pentru creşterea şi îngrijirea minorei, fiecare recomandând ca stabilirea locuinţei minorei să fie făcută la reclamant, respectiv la pârâtă.

Pârâta este cadru didactic, se ocupă bine de cealaltă minoră, are venituri care să permită întreţinerea ei şi a minorelor, aspecte care reies şi din declaraţia martorei B.A., propusă de aceasta.

În ancheta depusă de Autoritatea tutelară a Com.B., se mai arată că minora este foarte ataşată de tatăl şi de bunicul ei, ea este cea care refuză să părăsească domiciliul tatălui ei şi să plece cu mama sa, ascunzându-se atunci când aceasta a venit împreună cu executorul judecătoresc, pentru a nu fi luată, fugind în pădure şi punându-şi viaţa în pericol, aspecte constatate personal de reprezentantul Autorităţii tutelare, prezent la o astfel de acţiune, din partea Primăriei, pentru a pregăti fetiţa. Concluziile anchetei sunt în sensul că minora are nevoie de un suport emoţional, de un mediu de încredere şi afecţiune, de stabilitate, propunând încredinţarea acesteia la tată.

S-a dispus ascultarea minorei, aceasta având loc la domiciliul reclamantului din L., ocazie cu care, analizând comportamentul acesteia pe întreg parcursul discuţiei, instanţa de fond a constatat că minora este un copil inteligent, cu o dezvoltare armonioasă, dezinvoltă, mai matură în raport cu vârsta biologică, respectuoasă, răspunzând fără echivoc şi hotărât la întrebările puse şi consemnate în procesul-verbal încheiat.

În esenţă, aceasta arată că locuieşte cu tatăl şi cu bunicul ei încă de când s-a născut, locuind acolo şi sora sa, până acum aproximativ un an când mama a luat-o pe aceasta şi a dus-o la R.. Ea nu a vrut să plece nici atunci şi nici acum. Cu mama nu a păstrat legătura şi nu simte afecţiune şi dragoste faţă de aceasta, ci faţă de tată, bunicul său şi ceilalţi membri ai familiei paterne, cu care doreşte să

rămână. Tatăl o ajută la teme şi îi explică dacă nu înţelege ceva, nu-i lipseşte absolut nimic, este iubită şi îngrijită. Referitor la sora ei, arată că mai vorbeşte cu aceasta la telefon, dar ,,nici nu poate spune că-i lipseşte”. Mama nu i-a fost niciodată apropiată, când o solicita să-i arate la teme nu o ajuta, spunând că este ocupată cu treburile casei. În R. nu a fost niciodată şi nu cunoaşte pe nimeni din familia mamei. Ar fi de acord ca mama şi sora să o viziteze, dar nicidecum să locuiască la R. şi crede că, dacă ar locui acolo, mama nu l-ar lăsa pe tată să o viziteze, procedând astfel când acesta a vrut să o vadă pe sora ei.

Întâlnirea dintre mamă şi fiică, în prezenţa instanţei, a relevat din partea minorei o atitudine rece cu privire la pârâtă, fără efuziunea, curiozitatea sau cel puţin interesul pe care un copil ar trebui să-l manifeste faţă de mama lui, mai ales în condiţiile în care nu a văzut-o de multă vreme.

Faţă de întreaga situaţie de fapt analizată, instanţa de fond a considerat că ambii părinţi nu au procedat corect în relaţia lor cu minora, amplificând disputele dintre ei cu privire la aceasta în loc să încerce, faţă de refuzul minorei de a-şi însoţi mama, să găsească o soluţie comună la această problemă şi care să nu o afecteze pe minoră. Amândoi au pus mai presus de interesul acesteia orgoliile lor personale, afectând astfel echilibrul emoţional al minorei şi nevoia ei de stabilitate, fragile şi aşa în urma divorţului intervenit între părinţi. Mai mult, pârâta, prin încercarea de a lua minora cu forţa, prin intermediul executorilor judecătoreşti, din diverse locaţii şi la diferite ore, a provocat acesteia atât stres cât şi frică faţă de mamă, menţinând acesteia un permanent semn de întrebare în legătură cu ce se va întâmpla cu ea, când vor veni din nou „mascaţii” şi unde va fugi atunci, care nu au făcut altceva decât să o îndepărteze pe minoră şi mai mult de mama sa. Cu atât mai mult pârâta, fiind cadru didactic şi mamă, ar fi fost necesar să adopte o poziţie pedagogică şi mai adaptată nevoilor psihologice ale minorei, printr-o reapropiere treptată de aceasta.

Atât reclamantul cât şi pârâta nu au depus suficiente eforturi, canalizate spre binele copilului lor, pentru asigurarea acestuia a unui confort psihic şi emoţional care să-i ofere un echilibru şi o constantă atât de necesare după despărţirea părinţilor, în acest moment minora având nevoie în primul rând de stabilitate şi siguranţă. Or, faptul că mama a încercat în repetate rânduri să o ia de la domiciliul tatălui său prin intermediul executorilor judecătoreşti, aceştia fiind însoţiţi de poliţie, jandarmi, alte autorităţi ale statului, i-au generat minorei o stare de frică faţă de mamă , aceasta întărind, cu siguranţă, refuzul de a locui cu mama şi îndepărtând-o şi mai mult de ea.

Astfel, instanţa de fond a constatat că cererea reclamantului de stabilire a locuinţei minorei la domiciliul său este întemeiată, raportat la situaţia de fapt sus expusă dar şi la următoarele considerente:

- în primul rând, faţă de împrejurările avute în vedere atunci când minora a fost încredinţată pârâtei spre creştere şi educare, se reţine că acum reclamantul nu mai este angajat ca şi preot, nemaifiind nevoit a face naveta şi a lipsi de acasă, putând fi astfel în permanenţă în preajma minorei şi a se ocupa de ea, personal, zi de zi;

- opţiunea minorei exprimată concis,în repetate rânduri şi pe deplin manifestată este de a locui împreună cu tatăl ei;

- condiţiile pe care reclamantul i le poate oferi minorei, pentru creştere şi educare sunt bune, acesta, deşi nu este angajat, realizând venituri din gospodărie, magazinul şi barul pe care îl deţine tatăl său, aşa cum arată chiar reclamantul, martora R.A., ascultată în cauză, vecină a acestuia şi cum reiese şi din raportul de anchetă socială depus de Primăria com.B.. Susţinerile pârâtei că prezenţa acestui bar lângă minoră este nocivă bunei creşteri a acesteia, nu pot fi reţinute, ancheta socială efectuată arătând că în legătură cu funcţionarea barului nu au fost semnalate niciodată probleme, acesta fiind lipit doar de casă, dar cu intrare separată;

- reclamantul s-a implicat şi anterior divorţului în creşterea şi educarea minorelor, după divorţ ocupându-se corespunzător de minora M.M., aşa cu rezultă din probatoriul administrat. Susţinerile pârâtei cu privire la o eventuală „imoralitate” a acestuia nu au fost dovedite, ancheta socială şi martorul audiat, R.A., arătând că acesta este „cumsecade” şi are un comportament decent în societate. Cele arătate de martora pârâtei, B.A., cu privire la comportamentul reclamantului nu au fost reţinute, martora cunoscând aceste aspecte din spusele pârâtei, aşa cum aceasta declară;

- alături de familia paternă minora se simte bine, manifestând afecţiune faţă de aceasta;

- minora nu cunoaşte deloc rudele mamei sale, bunicii materni, pe cei cu care ar urma să locuiască şi care îi sunt străini;

- locuinţa reclamantului a fost locuinţa minorei încă de când s-a născut. iar mutarea ei la locuinţa mamei ar presupune nu numai schimbarea unei locuinţe ci şi schimbarea localităţii în care a trăit şi crescut minora. cu implicaţii majore asupra acesteia. urmând să schimbe totodată şi şcoala la care merge. colectivul de colegi. cadrele didactice. aceasta însemnând şi o despărţire de prietenii săi. ceea ce. dat fiind echilibrul său emoţional fragil. evidenţiat şi de consultaţiile psihologice efectuate. ale căror rezultate au fost depuse la dosarul cauzei. ar duce la urmări grave. negative. asupra dezvoltării ei psiho-sociale şi afective viitoare;

- prin crearea unei stări de stabilitate în căminul în care a crescut şi locuit tot timpul şi alături de persoanele faţă de care. în acest moment. simte cea mai puternică afecţiune. echilibrul psihic şi emoţional al minorei. afectat în urma despărţirii părinţilor s-ar putea reface treptat. astfel ca aceasta să poată să reia. la un moment dat şi fără frica de a nu fi mutată împotriva voinţei ei. relaţiile fireşti cu mama sa.

Având în vedere toate aceste aspecte. interesul superior al minorei este ca locuinţa acesteia să fie stabilită la reclamant.

Potrivit art.401 al.1 C.civ.. părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu aceştia. iar art. 14 din Legea nr. 272/2004 prevede că este în interesul superior al copilului de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii. rudele. precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament. Art. 15 din acelaşi act normativ prevede modalităţile în care se pot realiza relaţiile personale. respectiv vizite la domiciliul minorului. găzduirea minorului o anumită perioadă. corespondenţă. convorbiri telefonice sau alte forme de comunicare.

Prezenţa ambilor părinţi în viaţa copilului lor minor este absolut necesară. indiferent de natura relaţiilor dintre părinţi. obligaţia acestora fiind ca. mai presus de interesele şi problemele dintre ei. să pună interesul minorului.

Pârâta trebuie să încerce să se apropie de minoră pas cu pas. cu tact şi dând dovadă de multă răbdare. să încerce să refacă încrederea minorei în ea. având în vedere că relaţia mamă - fiică este. la acest moment. deteriorată şi afectată puternic de divorţ şi de încercările repetate ale pârâtei de a lua minora la ea. independent de dorinţa acesteia. Apoi. cele două surori au nevoie să se cunoască şi să se apropie una de alta. astfel ca cele două minore să poată trece peste efectele negative ale divorţului dintre părinţii lor.

Pentru a se realiza însă aceasta. reclamantul trebuie să contribuie şi el crearea unui mediu familial cât mai normal şi echilibrat. să permită pârâtei să viziteze minora. în funcţie de programul stabilit. să permită acesteia să comunice cu minora telefonic. sau prin alte mijloace de comunicare. ori de câte ori doreşte. să permită ca minora să-şi viziteze mama şi sora. dacă minora îşi va exprima această dorinţă. să permită exercitarea normală de către pârâtă a tuturor prerogativelor pe care le presupune autoritatea părintească comună asupra minorei.

Pentru aceste considerente. instanţa de fond a stabilit în favoarea pârâtei un program de vizitare al minorei în fiecare zi de sâmbătă şi duminică. de la ora 9.00 la ora 21.00. acesta putând implica vizitarea minorei la domiciliul pârâtului sau ridicarea minorei de la acest domiciliu. în funcţie de dorinţa exprimată în acest sens de minoră.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei. instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 499 Cod civil. tatăl şi mama sunt obligaţi. în solidar. să dea întreţinere copilului lor minor. asigurându-i cele necesare traiului. precum şi educaţia. învăţătura şi pregătirea sa profesională. În art.529 cod civil se arată că întreţinerea se datorează potrivit cu nevoia celui ce o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti. întreţinerea datorată de părinte copilului său putând fi stabilită până la o treime din venitul său lunar pentru doi copii.

Pârâta este angajată în muncă. ca şi profesor suplinitor calificat. realizând venituri de 1213 lei net. aşa cum reiese din Adeverinţa nr. 114/06.02.2012 emisă de Şcoala cu clasele I-VII Localitatea P..

Raportat astfel la prevederile legale anterior precizate. coroborat şi cu art. 532 al.1 Cod civ.. ţinând cont şi de faptul că pârâta mai are un copil minor în întreţinere. instanţa de fond a stabilit în sarcina acesteia obligaţia de a plăti pe seama minorei M.M.. născută la data de 05.02.2002 a unei pensii lunare de întreţinere în cuantum de 100 lei. de la data introducerii acţiunii. respectiv 22.09.2011 şi până la majoratul minorei sau noi dispoziţiuni.

Astfel, pentru considerentele arătate şi în baza dispoziţiilor legale invocate, instanţa de fond a admis cererea reclamantului, conform dispozitivului, cheltuieli de judecată nu au fost acordate, nefiind solicitate.

Prin decizia civilă nr. 205/A din 13.09.2012 a Tribunalului Maramureş, s-a admis în parte apelul declarat de apelanta pârâtă D.N., împotriva sentinţei civile nr. 369/13.02.2012 a Judecătoriei Vişeu de Sus care a fost schimbată în parte în sensul că s-a încuviinţat ca pârâta apelantă D.N. să aibă legături personale cu minora M.M., născută la data de 05.02.2002, după următorul program:

- în prima şi a treia zi de sâmbătă, de la ora 9,00 la ora 19,00 cu posibilitatea preluării minorei de la locuinţa tatălui M.N. şi readucerea ei la tată la finalul programului;

- în a doua şi a patra duminică, de la ora 9,00 la ora 19,00 cu posibilitatea preluării minorei de la locuinţa tatălui şi readucerea ei la finalul programului;

- câte o săptămână în perioada vacanţei şcolare de iarnă, alternativ de la an la an, în prima săptămână a acestei vacanţe în anii pari, respectiv în a doua săptămână a vacanţei în anii impari, cu preluarea minorei de la locuinţa tatălui şi readucerea ei la finalul programului de vizitare;

- în fiecare an, a II-a zi de Paşti, cu posibilitatea preluării minorei de la locuinţa tatălui M.N. şi readucerea ei la tată la finalul programului;

- în vacanţa de vară, în luna august, cu preluarea minorei de la locuinţa tatălui şi readucerea ei la finalul programului;

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu contravin prezentei decizii.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin decizia civilă nr. 156 din

23.09.2010 a Tribunalului Maramureş, s-a respins apelul declarat de pârâtul M.N. împotriva sentinţei civile nr.1420 din 27.05.2009 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei, s-a admis apelul declarat de reclamanta M.N. în contra sentinţei civile nr. 1420 din 27.05.2009 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei, care a fost schimbată în parte, în sensul că i-au fost încredinţate acesteia spre creştere şi educare ambele minore rezultate din căsătoria părţilor, respectiv M.M. născută la data de 5.02.2002 şi M.N. născută la data de 14.06.2005.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că despărţirea soţilor le-a afectat pe cele două minore, iar încredinţarea lor separată nu a ţinut seama de interesul superior al lor. Pentru asigurarea întreţinerii relaţiei fireşti dintre cele două minore şi pentru echilibrul lor emoţional, amândouă trebuie încredinţate unui singur părinte.

Astfel, tribunalul a reţinut că, la acel moment, apelanta locuia cu minora N. împreună cu părinţii ei, într-o locuinţă în suprafaţă de 54 mp, compusă din 2 camere, bucătărie, antreu, cămară de alimente, iluminată electric, încălzire cu lemne, precum şi o anexă formată din o cameră de zi, baie cu apă curentă, grup sanitar şi cămară de alimente.

La rândul său, intimatul locuia împreună cu minora M. la tatăl lui, având condiţii bune de trai. Fiind preot, el se deplasa săptămânal timp de câteva zile în localitatea Dragomireşti din judeţul Timiş la locul de muncă. În lipsa sa de acasă, minora M. rămânea în grija bunicului patern şi a unchiului, persoane care, deşi sunt devotate şi au afecţiune pentru minoră, sentimentele lor nu pot înlocui ocrotirea părintească nemijlocită.

Ambele minore au relevat o atitudine mai permisivă din partea tatălui şi o mai mare severitate din partea mamei. Tribunalul a remarcat în privinţa minorei M., existenţa unei afecţiuni faţă de mamă, dar şi încercarea ei de a-şi reprima sentimentele, precum şi nevoia de aprobare din partea tatălui. Minora N. a manifestat tendinţa de a copia răspunsurile surorii ei, însă întrebată fiind de aspecte ce ţin de locuinţa actuală, a arătat că este bine îngrijită şi îi place la grădiniţa din R..

Raportat la gradul de înţelegere al celor două minore, tribunalul a apreciat, la acel moment, că opţiunile lor sunt puternic influenţate de atitudinea mult mai permisivă a tatălui care prin ea însăşi este suficientă pentru a influenţa opţiunea unui copil, dar a concluzionat că este în interesul minorelor să fie încredinţate mamei spre creştere şi educare.

Având în vedere dispoziţiile Legii nr.272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, instanţa de judecată are obligaţia să ţină cont cu prioritate de principiul interesului superior al copilului la soluţionarea tuturor cauzelor privind minorii.

Potrivit prevederilor art. 46 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile personale şi patrimoniale dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte de intrarea în

vigoare a Codului civil pot fi modificate potrivit dispoziţiilor art. 403 Cod civil, în condiţiile în care sau schimbat împrejurările ce s-au avut în vedere la pronunţarea hotărârii judecătoreşti iniţiale.

Dincolo de analiza schimbării împrejurărilor de fapt avute în vedere la pronunţarea unei hotărâri de încredinţare a unui copil minor unuia sau altuia dintre părinţi, în prezent, în condiţiile intrării în vigoare a noului Cod civil, o astfel de cerere trebuie analizată şi prin prisma noţiunii juridice de „autoritate părintească”, noţiune definită de art. 483 Cod civil ca ansamblul drepturilor şi îndatoririlor care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului.

De principiu, procedurile privind autoritatea părintească, încredinţarea copiilor şi dreptul de vizitare, inclusiv executarea hotărârii pronunţate cu privire la acestea, necesită un rezultat urgent, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copil şi părintele care nu trăieşte împreună cu el.

În speţă, prima instanţă a reţinut că nu există concordanţă între situaţia juridica a minorei M.M. şi situaţia de fapt, întrucât aceasta, deşi a fost încredinţată mamei prin hotărârea de divorţ, locuieşte în continuare, în mod constant, cu tatăl reclamant.

În mod corect prima instanţă a reţinut că hotărârea judecătorească prin care minorele au fost încredinţate mamei nu şi-a produs total efectele şi a atras existenţa unei stări de fapt neconforme cu cea de drept, câtă vreme în realitate minora M.M. este îngrijită, crescută şi educată doar de tatăl său.

De asemenea, judicios a subliniat judecătoria că, deşi împrejurările obiective avute în vedere de către instanţă cu ocazia încredinţării copilului mamei nu s-au schimbat fundamental, faptul că tatăl, părintele faţă de care minora a dezvoltat o puternică legătură de ataşament, care-i oferă stabilitate şi echilibru, a renunţat la profesia de preot, nemaifiind nevoit să lipsească de acasă, este o circumstanţă semnificativă pentru luarea unei măsuri în privinţa locuinţei copilului, mai ales în condiţiile în relaţia acestuia cu mama sa este distantă.

Corect a apreciat prima instanţă că interesul superior al copilului, în raport cu dispoziţiile art.2 si art.32 din Legea nr.274/2004 este acela de a creşte într-un mediu prielnic şi securizant, iar reluarea relaţiilor personale cu mama trebuie făcută în timp şi cu mare grijă, nu forţat, prin punerea în executare silită a hotărârii de încredinţare, deoarece copilul nu este un obiect material al obligaţiei de a face.

Tribunalul, în consens cu prima instanţă, a apreciat că se impune a fi găsită o modalitate de conciliere între părţi, prezenţa executorului judecătoresc sau a organelor de poliţie provocând minorei un sentiment de frică faţă de mamă, aspect perceput personal atât de prima instanţă, cât şi de către tribunal, în urma audierii copilului în camera de consiliu.

Prin urmare, sentimentul de stabilitate şi apartenenţă al minorei este un factor important în a decide cu cine să locuiască în continuare, acesta fiind un punct de diferenţiere între părinţi în condiţiile în care nu există o inegalitate între părţi din punctul de vedere al mijloacelor materiale de bază, ambii părinţi oferind condiţii locative corespunzătoare creşterii şi dezvoltării armonioase a minorelor, aspect relevat şi de concluziile anchetelor sociale efectuate în cauză, dar şi de martorii audiaţi atât de prima instanţă cât şi de tribunal.

Aşadar, în speţă au, din punct de vedere decizional, o greutate mai mare circumstanţele legate de compatibilitatea emoţională dintre părinte şi copil, aptitudinile parentale dezvoltate de-a lungul timpului, stabilitatea afectivă pe care apropierea de unul dintre părinţi o creează pentru copil (incluzând aici şi mediul familial dezvoltat în jurul acelui părinte).

Astfel, tribunalul a reţinut, atât din concluziile anchetelor sociale efectuate în cauză cât şi din declaraţiile martorilor audiaţi, că minora a resimţit puternic în ultimii doi ani tensiunile majore apărute între reclamant şi pârâtă, manifestând irascibilitate, nervozitate în relaţia cu mama.

Acestea trebuie interpretate prin raportare la susţinerile minorei, audiată în camera de consiliu atât de prima instanţă cât şi de tribunal, ocazie cu care s-a perceput existenţa unei comunicări verbale şi nonverbale adecvată vârstei, dar şi expresivă, evidenţiindu-se faptul ca mama este percepută subiectiv de către minoră ca un personaj negativ, emoţia fiind refulată de pe planul acesta, al relaţiei mamă-copil, aceasta emoţie fiind cu încărcătură predominant negativă.

Tribunalul a apreciat, în concordanţă cu constatările primei instanţe, că, faţă de situaţia actuală a minorei, astfel cum a fost prezentată, luând în considerare şi vârsta sa, se impune ca un criteriu important pentru stabilirea locuinţei acesteia să fie capacitatea părintelui de a-i asigura un climat de linişte şi calm, care să îi confere copilului un sentiment de echilibru şi siguranţă, absolut necesar pentru

o buna dezvoltare psihico-afectivă. Capătă relevanţă. sub acest aspect. sentimentul de siguranţă pe care tatăl îl oferă copilului. prin referire nu numai la membrii familiei acestui părinte. respectiv bunicul şi unchiul minorei cu care a trăit până în prezent. în comparaţie cu rudele mamei pe care aproape că nu le cunoaşte. dar şi la toate celelalte medii. respectiv: şcolar (în prezent. minora M.M. este elevă la Şcoala cu clasele I-VIII B. -Structura L. -. având rezultate bune la învăţătură. fiind serioasă. conştiincioasă). cel de vecinătate (întrucât schimbarea domiciliului minorei în altă localitate este de natură să afecteze sentimentul de stabilitate. în condiţiile în care aceasta aduce după sine ruperea unor relaţii de amiciţie cu copiii sau persoanele din vecinătatea unde minora locuieşte în prezent). ce configurează în mintea copilului un sentiment de apartenenţă.

Or. din punctul de vedere al cuprinsului noţiunii de "interes al copilului" raportat şi la considerentele de mai sus. se constată că judecătoria a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în materie. stabilind locuinţa minorei la tată.

Prin raportare la prevederile art. 397 din noul cod civil (Legea nr. 287/2009). prima instanţă a dispus în mod legal ca autoritatea părintească faţă de minora M.M. să fie exercitată în comun de către reclamant şi pârâtă. neexistând vreun motiv întemeiat în sensul art.398-399 din noul cod civil (Legea nr. 287/2009). pentru a dispune altfel.

Ţinând seama că obligaţia morală şi legală de a contribui la întreţinerea copiilor lor minori incumbă ambilor părinţi. faţă de condiţiile corespunzătoare unui trai decent oferite în prezent. în contextul în care minora M.M. locuieşte la tată. fiind întreţinută în natură de acesta şi având în vedere faptul că apelanta realizează venituri periodice din salariu. ca şi profesor. în baza prevederilor art. 402 raportat la art. 529-530 din noul cod civil (Legea nr.287/ 2009). prima instanţă a dispus corect ca apelanta să contribuie la cheltuielile de creştere şi educare a minorei M.M.. prin plata unei pensii de întreţinere lunară în cuantum de 100 lei. cuantum stabilit conform art. 529 din noul cod civil.

Este nefondată cererea de compensare a obligaţiilor de întreţinere stabilite în sarcina fiecăruia dintre părinţi. căci. pe de o parte. potrivit art. 1618 al.1 lit. c Codul civil compensaţia este exclusă când are ca obiect un bun insesizabil. iar pensia de întreţinere intră în această categorie conform art. 514 al. 3 Cod civil. iar pe de altă parte. creditorii acestor obligaţii sunt diferiţi. iar compensaţia se poate realiza. aşa cum se desprinde din art. 1616 Cod civil. numai între datoriile reciproce .

Apelanta a mai criticat modalitatea de stabilire a programului de vizitare de către prima instanţă apreciind că acesta este prea restrictiv .

Potrivit art. 14 din Legea nr. 272/2004. copilul are dreptul de a menţiune relaţii personale şi contacte directe cu părinţii. rudele. precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament.

Într-adevăr. în contextul disoluţiei matrimoniale este importantă păstrarea de către copil a unor relaţii cât mai bune cu părintele cu care nu mai locuieşte.

Evident. în cauză se recomandă o abordare echilibrată a dinamicii dezvoltării copilului. care. fără a tulbura un bine actual real. pe planul relaţionării şi identităţii familiale. necesită prezenţa activă a rolurilor masculine şi feminine pentru dezvoltarea sa. Relaţionarea cu tatăl şi eventuala reconciliere şi dezvoltare a relaţiei copilului cu mama sa sunt împreună elemente ideale de dezvoltare. dar şi imperative ale acesteia. Fundamentul demersurilor viitoare trebuie sa fie dat de starea de comoditate afectivă şi siguranţă a copilului. dar şi de nevoia sa de dezvoltare simetrică cu imagini materne ca şi cele paterne. pozitive.

Din probele administrate în cauză. a rezultat că ambii părinţi sunt interesaţi de creşterea minorei. neexistând indicii serioase că prezenţa doar a mamei i-ar cauza vreun rău minorei.

Realizarea dreptului pe care mama îl are. de a păstra legături personale cu minora. implică îndeplinirea obligaţiei legale de a veghea şi ea la creşterea şi educarea copilului. ce poate fi asigurat prin stabilirea unui program de vizită corespunzător.

Conform art. 401 Cod civil. părintele separat de copilul său. are dreptul de a avea legături personale cu acesta. Dreptul apelantei este în deplină concordanţă cu interesul superior al copilului. care la rândul său are dreptul de a beneficia de sprijinul. protecţia şi echilibrul emoţional. conferite de prezenţa figurii materne în viaţa sa. iar exercitarea acestui drept trebuie să aibă loc în mod firesc şi fără a fi eventual stânjenit de prezenţa celuilalt părinte. în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 272/2004.

Pentru a fi posibilă crearea şi menţinerea legăturii afective specifice relaţiei părinte-copil, părintele căruia nu i s-a încredinţat minorul, trebuie să beneficieze de un timp rezonabil pentru exercitarea dreptului său, astfel încât acesta să nu devină unul pur formal.

Programul de vizitare a minorei, stabilit în favoarea apelantei, este insuficient pentru ca raporturile afective dintre aceasta şi copil să fie consolidate. Tribunalul a considerat esenţial ca programul de vizitare să permită consolidarea unei legături între mama şi copil, în absenţa fizică a tatălui, pentru ca M. să ajungă să se comporte firesc, fără teama de a-l supăra pe tatăl său şi pentru a avea posibilitatea să-şi formeze propriile idei şi convingeri, fără influenţe şi fără a resimţi disensiunile dintre părinţii săi, comunicarea dintre mamă şi fiică trebuind păstrată şi în cursul anului, fiind în interesul copilului ca mama să o poată vizita şi cu prilejul marilor sărbători de peste an, ori în timpul vacanţelor şcolare, aceasta pentru a se ajunge ca rela ţia pe care minora o are cu părinţii săi să fie neostilă, să fie regulată, copilul să ştie că poate să-şi acceseze oricare dintre părinte atunci când are nevoie de el.

Astfel, tribunalul a încuviinţat dreptul apelantei de a avea legături personale cu minora, după următorul program de vizitare: în prima şi a treia zi de sâmbătă, de la ora 9,00 la ora 19,00; în a doua şi a patra duminică, de la ora 9,00 la ora 19,00, de fiecare dată cu posibilitatea preluării minorei de la locuinţa tatălui şi readucerea ei la finalul programului; câte o săptămână în perioada vacanţei şcolare de iarnă, alternativ de la an la an, în prima săptămână a acestei vacanţe în anii pari, respectiv în a doua săptămână a vacanţei în anii impari, cu preluarea minorei de la locuinţa tatălui şi readucerea ei la finalul programului de vizitare; în fiecare an, a II-a zi de Paşti, cu posibilitatea preluării minorei de la locuinţa tatălui M.N. şi readucerea ei la tată la finalul programului; în vacanţa de vară, în luna august, cu preluarea minorei de la locuinţa tatălui şi readucerea ei la finalul programului.

Faţă de considerentele expuse, tribunalul a constatat că sub aspectul stabilirii locuinţei minorei M.M., a stabilirii autorităţii părinteşti şi a obligaţiei de întreţinere, hotărârea primei instanţe este temeinică, situaţia de fapt reţinută rezultând şi fundamentându-se pe probele administrate şi legală, prima instanţă recurgând la textele de lege corespunzătoare pe care le-a aplicat corect, în litera şi spiritul lor, impunându-se schimbarea sentinţei numai sub aspectul programului de vizitare şi, în consecinţă, în baza art. 296 Cod procedură civilă, s-a admis în parte apelul declarat împotriva sentinţei civile sentinţei civile nr. 369 din 13.02.2012, potrivit dispozitivului mai sus menţionat.

împotriva acestei decizii reclamantul M.N. a declarat recurs, în termen legal, solicitând instanţei admiterea recursului, în sensul menţinerii hotărârii instanţei de fond, astfel încât minora să păstreze legături personale cu mama ei, fără posibilitatea de a fi dusă la domiciliul acesteia.

În motivarea recursului, reclamantul a arătat că minora a fost supusă de mai multe ori violenţelor exercitate cu ocazia executării iniţiale prin care aceasta a fost încredinţată pârâtei, astfel încât la executarea prezentelor hotărâri judecătoreşti minora ar putea să reacţioneze în mod neprevăzut şi să-şi pună în pericol viaţa şi integritatea corporală.

Deşi instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize psiho-sociale efectuată de un psiholog pediatru nu se referă la concluziile acesteia care atestă că minorei îi este frică de mama sa, iar cu ocazia ultimei şederi la domiciliul acesteia a fost maltratată.

Dacă se vor lua în considerare toate probele existente la dosar şi mai ales expertiza psihosocială efectuată în cauză se va putea observa care este situaţia afectivă reală dintre minoră şi mama ei şi abia apoi se va putea stabili un program de vizitare şi modalitatea desfăşurării lui.

În opinia reclamantului sunt relevante şi răspunsurile date de minoră care a fost ascultată în repetate rânduri şi care a susţinut mereu că nu doreşte să meargă la domiciliul mamei sale pentru că nu se simte în siguranţă şi este convinsă că nu va fi lăsată să revină la tatăl ei.

Pârâta intimată D.N. a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanţei respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea poziţiei procesuale, pârâta intimată a arătat că recursul declarat este inadmisibil pentru că se formulează noi cereri în recurs care nu au fost solicitate în apel şi în fond.

De asemenea, recursul este nefondat întrucât părintele separat de copilul său are dreptul de a avea legături personale cu acesta, iar la fondul cauzei reclamantul a solicitat doar un program generic de vizare a minorei, fără arătarea exactă a perioadei de vizită şi a modalităţii concrete de executare a acestui program.

Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:

La termenul de judecată din data de 22.02.2013, Curtea a invocat excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs care vizează netemeinicia hotărârii atacate, prin reanalizarea stării de fapt şi reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanţa de recurs, având în vedere că prevederile art. 304 pct. 10 şi pct. 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 1111 şi pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 excepţie care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:

În reglementarea procedurală actuală, conform art. 304 C.pr.civ., „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate.”

Recursul este reglementat ca fiind o cale de atac extraordinară care nu are caracter devolutiv pentru ca instanţa astfel investită să treacă la examinarea fondului litigiului, reanalizând probatoriul administrat şi reapreciindu-l, lucru care este firesc câtă vreme cauza a beneficiat de o astfel de cale de atac, în speţă, apelul.

Ori, având în vedere că litigiul a fost supus controlului instanţei de apel, cauza fiind analizată sub toate aspectele, recurentul nu mai poate beneficia de acest lucru prin promovarea recursului, această instanţă de control judiciar fiind chemată să cenzureze doar aspectele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege.

Deşi formal cererea de recurs nu este motivată în drept, în realitate prin motivarea pe care se sprijină, recursul nu vizează în întregime motive de nelegalitate pentru care o hotărâre poate fi casată sau modificată, ci vizează motive de netemeinicie a hotărârii atacate.

Departe de a cuprinde critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel, memoriul de recurs conţine, aproape în cvasitotalitatea sa, motive de netemeinicie, fără să facă o analiză a nelegalităţii deciziei instanţei de apel, limitându-se practic la o reproducere a stării de fapt a cauzei, o analizare a probaţiunii administrate în cauză şi o expunere a relaţiilor tensionate dintre părţi.

Se constată, aşadar, de către Curte că, în cauză, îşi găseşte incidenţă excepţia inadmisibilităţii acestor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, excepţie fundamentată pe împrejurarea că, în marea lor majoritate, motivele de recurs conţin critici de netemeinicie a hotărârii recurate, reproduceri ale evoluţiei istoricului cauzei, ale relaţiei tensionate şi şicanatoare dintre intimată şi minoră, ale stării de fapt, ale probaţiunii administrate în cauză, etc., singurul eventual motiv de nelegalitate conţinut în memoriul de recurs şi care s-ar putea circumscrie punctului 9 al art. 304 C.pr.civ., fiind cel referitor la interesul superior al copilului.

Toate celelalte motive de recurs, referitoare la reproduceri ale stării de fapt, ale probaţiunii administrate în cauză, reiterări ale istoricului cauzei, ale relaţiilor extrem de tensionate dintre părţi, etc., intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte care s-ar fi încadrat în punctele 10 şi 11 ale art. 304 C.pr.civ., în prezent abrogate.

Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C.pr.civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ.

În consecinţă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părţi, ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.

Aşa fiind, Curtea constată că excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecinţa neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.

Practic singurul motiv de recurs care vizează nelegalitatea hotărârii atacate este cel referitor la nesocotirea de către tribunal a interesului superior al copilului, motiv care se circumscrie prevederilor art.304 pct.9 C.pr.civ.

Conform art. 401 Cod civil, părintele separat de copilul său, are dreptul de a avea legături personale cu acesta. Dreptul intimatei este în deplină concordanţă cu interesul superior al copilului,

care la rândul său are dreptul de a beneficia de sprijinul. protecţia şi echilibrul emoţional. conferite de prezenţa figurii materne în viaţa sa. iar exercitarea acestui drept trebuie să aibă loc în mod firesc şi fără a fi eventual stânjenit de prezenţa celuilalt părinte. în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 16 alin. 1 din Legea nr. 272/2004.

Art. 14 din Legea nr. 272/2004 prevede că. orice copil are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii. rudele. precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament. Copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea. precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie. în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior. Părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii. decât în cazurile în care instanţa decide în acest sens. apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică. psihică. intelectuală sau morală a copilului.

De asemenea. art.2 din Legea nr.272/2004 consacră aplicarea cu prioritate a principiului interesului superior al copilului. care este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor şi prevalează în toate demersurile şi deciziile care privesc copii. inclusiv în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

Modalitatea in care se realizează legăturile personale este descrisă în art. 15 din Legea nr. 272/2004 şi. respectiv. în art. 2 lit. a din Convenţia asupra relaţiilor personale care privesc copiii de la Strasbourg. ratificată de România prin Legea nr. 87/2007 şi presupune inclusiv vizite şi întâlniri. găzduire. schimb de informaţii cu privire la minor.

Din ansamblul acestor dispoziţii legale. rezultă că legiuitorul consacră atât dreptul părintelui de a menţine relaţii personale cu copilul său. având în vedere că părintele căruia nu i-a fost încredinţat minorul are aceeaşi răspundere în ce priveşte creşterea şi educarea copilului. cât şi dreptul copilului care. pentru a-şi dezvolta armonios personalitatea ca viitor adult şi a avea un psihic echilibrat. are dreptul de a menţine legături personale nu numai cu ambii părinţi. dar şi cu rudele sale şi cu celelalte persoane cu care a dezvoltat legături apropriate. dat fiind că între drepturile copilului se înscrie şi acela de a creşte în familie.

Conform art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. reclamantului îi este recunoscut şi garantat dreptul la respectarea vieţii de familie care presupune în mod primordial dreptul de a menţine legături personale cu minorul.

Potrivit art. 14 alin. 3 din Legea nr. 272/2004. părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii. fraţii şi surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie. decât în cazurile în care instanţa decide în acest sens. apreciind că există motive temeinice de natura a primejdui dezvoltare psihică. fizică sau morală a copilului.

În speţă. dreptul intimatei de a avea legături personale cu copilul său nu poate fi negat. fiind necesar ca acesta să-l poată vedea şi să menţină permanent legătura cu minora.

Pentru a fi posibilă crearea şi menţinerea legăturii afective specifice relaţiei părinte-copil. părintele căruia nu i s-a încredinţat minorul. trebuie să beneficieze de un timp rezonabil pentru exercitarea dreptului său. astfel încât acesta să nu devină unul pur formal.

Mai mult. legăturile personale cu minora au ca scop consolidarea raporturilor afective dinte părintele la care nu a fost stabilit domiciliul copilului şi acesta din urmă. iar în realizarea efectivă a acestei legături. trebuie să se ţină cont de durata de timp în care părintele are legături personale cu minora. de interesul manifestat de părinte în acest sens. de vârsta copilului. de capacitatea sa de a înţelege nevoia legăturilor mai strânse cu mama sa. specifică vârstei şi sexului.

Este în interesul minorei. dar şi al părintelui de a avea o viaţă de familie. deziderat ce se poate realiza numai prin menţinerea legăturilor personale în mod efectiv şi fără nici o ingerinţă din partea tatălui minorei. În spiritul bunei-credinţe şi al înţelegerii. în interesul superior al copilului. ambii părinţi trebuie să manifeste o disponibilitate maximă şi o cooperare deplină în creşterea şi dezvoltarea minorei. de aşa manieră încât copilul să se bucure de prezenţa. afecţiunea. de grija şi de ocrotirea ambilor părinţi.

În speţă. programul de vizitare al copilului nu poate fi restricţionat doar la vizitarea copilului de către mama sa. în fiecare zi de sâmbătă şi duminică de la ora 9.00 la ora 21.00. aşa cum a stabilit prima instanţă deoarece recurentul nu a dovedit că stabilirea programului de menţinere a legăturilor personale

cu minora ar periclita dezvoltarea şi creşterea copilului, din contră, un program extins de vizitare aşa cum a fost stabilit de către instanţa de apel şi pentru motivele mai sus arătate, este conform cu interesul superior al acestuia şi este de natură să permită dezvoltarea unei relaţii fireşti între copil şi mama sa, precum şi implicarea acesteia din urmă în creşterea şi educaţia minorei.

Astfel, în mod legal tribunalul a considerat esenţial ca programul de vizitare să permită consolidarea unei legături între mama şi copil, în absenţa fizică a tatălui, pentru ca minora să ajungă să se comporte firesc, fără teama de a-l supăra pe tatăl său şi pentru a avea posibilitatea să-şi formeze propriile idei şi convingeri, fără influenţe şi fără a resimţi disensiunile dintre părinţii săi, comunicarea dintre mamă şi fiică trebuind păstrată şi în cursul anului, fiind în interesul copilului ca mama să o poată vizita şi cu prilejul marilor sărbători de peste an, ori în timpul vacanţelor şcolare, aceasta pentru a se ajunge ca relaţia pe care minora o are cu părinţii săi să nu fie ostilă, să fie regulată, copilul să ştie că poate să se adreseze oricărui părinte atunci când are nevoie de el.

De asemenea, Curtea consideră că, în spiritul bunei credinţe şi al înţelegerii, în interesul

superior al copilului, principial ambii părinţi trebuie să manifeste o disponibilitate maximă şi o

cooperare deplină, fiind excluse şicanele, de aşa manieră încât copilul să se bucure de prezenţa, de

afecţiunea, de grija şi de creştere din partea părinţilor.

Pentru aceste considerente, Curtea constată că în speţă tribunalul a aplicat în mod corect dispoziţiile legale în materie astfel încât nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei civile nr. 205/A din 13.09.2012 a Tribunalului Maramureş pronunţată în dosarul nr. 3099/336/2011, pe care o va menţine ca fiind legală.

În conformitate cu prevederile art.316 raportat la art.274 alin.1 C.pr.civ., Curtea va obliga recurentul, aflat în culpă procesuală, să plătească intimatei D.N. suma de 1.100 lei, cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocaţial dovedit prin chitanţele anexate la dosar.

← Îndreptare erori materiale. Menţionarea în dispozitivul...  Uniune de sindicate la nivel de ramură. Condiţii de... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Stabilire domiciliu minor. Legături personale cu minorul. Interesul superior al copilului