Uzucapiune de 30 de ani. întreruperea prescripţiei. Vacanţă succesorală. Calitatea procesuală pasivă a Statului
| Comentarii |
|
Legea nr. 58/1974, art. 30 Legea nr. 59/1974, art. 44 C.civ., art. 680, art. 724-727 Decretul nr. 31/1954, art. 25
H.G. nr. 208/2005, art. 3 pct. 56
1. Prin art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi art. 44 din Legea nr. 59/1974 s-a interzis „înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice” a tere
nurilor ca atare; aceste dispoziţii legale nu au avut ca efect întreruperea naturală a prescripţiei achizitive, întrucât prin ele terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ele putând în continuare să facă obiectul dreptului de proprietate privată. De altfel, uzucapiunea este un fapt juridic, ori legile mai sus arătate nu au prevăzut nimic în privinţa faptului juridic, referindu-se doar la dobândirea terenurilor numai prin moştenire legală.
2. In cazul în care se constată vacanţa succesorală, moştenitor legal nu va fi Direcţia Generală a Finanţelor Publice ori Consiliul Local ci Ministerul Finanţelor Publice este cel care reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa organelor de jurisdicţie, aşa încât acesta din urmă are calitate procesuală pasivă în procesele având ca obiect acţiunea în uzucapiune.
Jud. sectorului 2 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 1880 din 2 martie 2006
(nepublicată)
Notă. Legea nr. 58/1974, privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, a fost abrogată de Decretul-lege nr. 1/1989 (M. Of. nr. 4 din de 27 decembrie 1989).
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 la data de 3 februarie 2005, reclamanţii V.V. şi V. au chemat în judecată pe pârâta C.E. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate că au dobândit prin prescripţia achizitivă de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti str. L. sector 2.
In motivarea cererii au arătat că terenul în cauză a fost dobândit, la data de 10 decembrie 1965, de la autorii reclamanţilor, N.I. şi N.E., prin înscris sub semnătură privată, de la pârâta C.E., intrând în posesia terenului încă de la data încheierii convenţiei.
La rândul său, pârâta C.E. a dobândit terenul în baza actului transcris sub nr. 1011/1957 la Tribunalul Bucureşti, iar suprafaţa de teren deţinută în zonă a fost parcelată de proprietară şi înstrăinată sub formă de loturi diverşilor cumpărători.
Reclamanţii au mai arătat că ulterior căsătoriei lor (ce a avut loc în anul 1964) s-au mutat în imobilul din str. L., unde au continuat să locuiască împreună cu părinţii, stăpânind-ul neîntrerupt, netulburat şi sub nume de proprietar, până în prezent.
Reclamanţii au mai arătat că împreună cu autorii lor au plătit toate impozitele şi taxele aferente imobilului, pe teren fiind edificată şi o
construcţie ce a constituit domiciliul, atât al părinţilor reclamantei cât şi al reclamanţilor. Imobilul a fost evaluat la suma de 50.000.000 lei.
în drept reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 942, art. 943, art. 948, art. 962, art. 1077, art. 488-492 şi art. 1890 C.civ.
La data de 21 aprilie 2005 reclamanţii şi-au completat cererea de chemare şi au modificat cadrul procesual în sensul că au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul de Finanţe, Consiliul Local al sectorului 2 Bucureşti şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate vacanţa succesorală cu privire la bunurile defunctei C.E. în motivarea cererii modificatoare şi completatoare reclamanţii au arătat ca C.E. este decedată, astfel cum rezultă din adresa I.G.P. — SEIP şi adresa Camerei Notarilor Publici nr. 245 din 4 aprilie 2005 şi, neavând moştenitori, succesiunea acesteia a devenit vacantă conform art. 680 C.civ. coroborat cu art. 724-727 C.civ.
Pârâtul Consiliul Local al sectorului 2 a depus întâmpinare prin care a arătat că titularul dreptului de proprietate este Municipiul Bucureşti, solicitând citarea acestuia în calitate de pârât. Totodată, a arătat că nu poate avea calitatea de pârât în cauză întrucât sectorul 2 nu reprezintă o unitate administrativ-teritorială în sensul Legii nr. 215/2001 care, în art. 18 şi în art. 19 prevede expres şi limitativ că numai comunele, oraşele şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale cu patrimoniu propriu, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile O.G. nr. 53/2002 (art. 1 şi art. 4). Pârâtul a arătat în continuare că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, dreptul de proprietate supra bunurilor proprietate publică sau privată, poate aparţine numai statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, nu şi sectoarelor municipiului.
Pe fondul cauzei pârâtul Consiliul Local al sectorului 2 a arătat ca prin efectul Legilor nr. 58 şi nr. 59 din 1974, cursul prescripţiei achizitive a fost întrerupt, astfel că cererea reclamanţilor este formulată înainte de împlinirea termenului unei eventuale uzucapiuni de 30 de ani, iar sub aspect probator, reclamanţii nu au depus la dosar niciun înscris din care să rezulte că sunt înregistraţi ca titulari de rol fiscal pentru terenul în litigiu, astfel că nu au făcut dovada că au înţeles să se comporte ca adevăraţi proprietari.
Pe capătul de cerere privind constatarea vacanţei succesorale pârâtul a arătat ca art. 85 din Legea nr. 36/1995 invocat de reclamanţi nu poate constitui temeiul calităţii sale procesuale pasive.
La data de 21 iunie 2005 pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa întrucât, în conformitate cu prevederile art. 3 pct. 56 din H.G. nr. 208/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice coroborate cu prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, Ministerul Finanţelor Publice este cel care reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa organelor de jurisdicţie precum şi în oricare alte situaţii în care acesta participă nemijlocit în nume propriu în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.
Pârâta a mai arătat că din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că în cazul în care se va constata vacantă succesiunea defunctei C.E., moştenitor legal va fi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
în drept, pârâta şi-a întemeiat susţinerile pe dispoziţiile art. 680 C.civ. şi art. 3 pct. 56 din H.G. nr. 208/2005.
Instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice, apreciind că în conformitate cu dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 3 pct. 56 din H.G. nr. 208/2005, raportat la art. 680 C.civ., rezultă calitatea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi nu a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice.
Totodată, instanţa a dispus, în temeiul art. 65 C.proc.civ., citarea inter-venientului în interes propriu, Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Municipiul Bucureşti a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. în motivarea excepţiei invocate s-a arătat că reclamanţii nu au făcut dovada că ultimul proprietar al imobilului în litigiu ar fi statul. Pe fondul cererii, pârâtul a arătat că termenul de prescripţie asupra terenului nu putea să curgă înainte de anul 1991 întrucât acest imobil se afla în proprietatea statului, iar constituţiile anterioare anul 1991 nu făceau distincţie între domeniul public şi domeniul privat al statului, imprescriptibilitatea acestora fiind consfinţită şi prin deciziile Tribunalului Suprem. în plus, Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 au întrerupt natural cursul prescripţiei în perioada în care s-au aflat în vigoare.
Instanţa, în temeiul art. 137 alin. (2) C.proc.civ., a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intervenientului Municipiul Bucureşti prin Primarul General apreciind că pentru judecarea acesteia este nevoie de administrarea de dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.
Au fost depuse la dosar următoarele înscrisuri în copii certificate pentru conformitate cu originalul: certificatul de deces al defunctei C.E., proces-verbal de contravenţie nr. 00551967 încheiat la data de 13 noiembrie de Administraţia Financiară sector 2 Bucureşti, certificat fiscal nr. 91509 din 15 iunie 1995 eliberat de Administraţia Financiară sector 2 Bucureşti, declaraţia privind stabilirea impozitului pe clădiri şi a impozitului pe terenul ocupat de clădiri şi alte construcţii proprietatea contribuabililor persoane fizice din data de 11 februarie 1997, documentaţia cadastrală, chitanţe privind achitarea impozitului pe construcţie şi teren, răspunsul Camerei Notarilor Publici nr. 245 din 4 aprilie 2005, adresa nr. 3434/41227 din 19 iulie 2005 a Direcţiei Urbanism şi Gestionare teritoriu — Serviciul cadastru Fond Funciar din cadrul Primăriei sectorului 2, adresa nr. 494326/15482 din 30 noiembrie 2005 şi adresa nr. 494776/15583 din 19 decembrie 2005 emise de Direcţia Evidenţă imobiliară şi Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană - P.M.B., adresa nr. 102 din 27 ianuarie 2006 emisă de Direcţia de Urbanism şi Gestionare Teritoriu -Serviciul Cadastru Fond Funciar din cadrul Primăriei sectorului 2, adresa nr. 593 din 10 februarie 2006 a Direcţiei Venituri Buget Local sector 2, actul de schimb încheiat între Republica Populară Română - Ministerul Agriculturii şi Silviculturii şi C.E., cererea defunctei C.E. din data de 2 august 1957 pentru transcrierea actului de schimb, înscrisuri în dovedirea faptului că defuncta C.E. a parcelat suprafaţa de teren deţinută şi a înstrăinat-o către diverşi cumpărători.
La data de 12 ianuarie 2006 au fost audiaţi martorii propuşi de reclamanţi, iar la data de 17 februarie 2006 a fost depus la dosar raportul de expertiză tehnică topografică.
La data de 22 februarie 2006 pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa întrucât potrivit dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 18/2001, ce se aplică prin derogare de la dreptul comun în materia succesiunilor vacante, terenurile aparţinând persoanelor care au decedat fără moştenitori şi care se află în intravilanul comunei, oraşului sau municipiului, trec în proprietatea autorităţii locale respective, în speţă statul fiind reprezentat de Consiliul Local al sectorului 2.
Instanţa a admis acţiunea pentru următoarele considerente:
Prin actul de schimb încheiat între Ministerul Agriculturii şi Silviculturii şi C.E., ce a primit dată certă la data de 27 iulie 1957, aceasta din urmă a primit în schimbul terenului în suprafaţă de 14 ha, terenul în suprafaţă de 5 ha situat pe teritoriul comunei Voluntari compus din două
parcele de teren, una în suprafaţă de 1 ha având ca vecinătăţi la N -str. Protopopescu Pipera, la S şi E - linie de hotar, la V - particular, şi cealaltă în suprafaţă de 3,25 ha teren arabil, având ca vecinătăţi la N -Bd. Ion Creangă, la S şi E linie de hotar, la V - str. C. Meiescu. Astfel cum rezultă din depoziţiilor martorilor audiaţi în cauză, coroborate cu înscrisul intitulat chitanţă, terenul deţinut de C.E. era situat în zona din str. Lanului, terenul fiind parcelat şi vândut diverşilor cumpărători, martorul V.G. declarând că şi terenul stăpânit de el se află pe str. Lanului şi a fost cumpărat tot de la C.E.
Conform susţinerii reclamanţilor, necontestate de pârâţi, C.E. a decedat la data de 18 decembrie 1979 în comuna Voluntari, fiind eliberat certificatul de deces nr. 132/1979, iar în urma cercetării evidenţei Camerei Notarilor Publici Bucureşti, pentru perioada 18 decembrie 1979 la zi, nu s-a găsit înregistrată nicio cerere prin care să se solicite deschiderea succesiunii privind pe defuncta C.E., astfel cum rezultă din răspunsul nr. 245 din 4 aprilie 2005 al acestei instituţii.
Examinând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Local al sectorului 2, precum şi a intervenientului Municipiul Bucureşti, instanţa a reţinut următoarele:
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana chemată în judecată în calitate de pârâtă şi persoana obligată prin raportul juridic născut între părţi, fondat pe un act sau fapt juridic.
Conform dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, „comunele, oraşele şi judeţele simt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locală, iar conform art. 19 din aceeaşi lege, comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public, având patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale enunţate mai sus rezultă că sectorul 2 este o subdiviziune a unităţii administrativ-teritoriale a Municipiului Bucureşti care nu are patrimoniu propriu şi nici capacitate juridică.
In sensul celor arătate mai sus sunt şi dispoziţiile art. 1-5 din O.G. nr. 53/2003 privind statutul cadru al unităţii administrativ-teritoriale, iar art. 121 din Legea nr. 215/2001 prevede în mod expres că patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale îl constituie bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, dome
niului privat al acesteia, precum şi drepturile şi obligaţiilor cu caracter patrimonial.
Faţă de dispoziţiile legale enunţate mai sus, instanţa a apreciat ca pârâtul Consiliul Local al sectorului 2 nu justifică, in speţă, calitatea procesuală pasivă întrucât uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietăţii şi o sancţiune împotriva vechiului proprietar care dă dovadă de o lipsă de diligenţă, iar Consiliul Local al sectorului 2 exercită atribuţii numai în ceea ce priveşte administrarea bunurilor proprietate publică sau privată a municipiului de pe raza sectorului 2, pe baza hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti [art. 95 alin. (2) pct. f],
în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Statului prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa a admis-o pentru următoarele considerente:
Reclamanţii au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice întrucât au solicitat să se constate vacanţa în ceea c priveşte succesiunea defunctei C.E., întrucât conform dispoziţiilor art. 680 C.civ., în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului.
în art. 26 din Legea nr. 18/1991 republicată, se menţionează însă că terenurile situate în intravilanul localităţii, care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat fără moştenitori, trec în proprietatea comunei, oraşului sau a municipiului, după caz, şi în administrarea primăriilor. Din coroborarea acestor dispoziţii legale se desprinde concluzia că în cazul vacanţei succesorale, bunurile imobile (terenuri) lăsate de defunct, trec în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, aceasta fiind cea care justifică în speţă calitatea procesuală pasivă.
Având în vedere aceleaşi considerente, instanţa a apreciat că, atât în ceea ce priveşte constatarea vacanţei succesorale a moştenirii defunctei C.E., cât şi în ceea ce priveşte constatarea dobândirii de către reclamanţi a dreptului de proprietate asupra terenului pe care îl stăpânesc, unitatea administraţiv-teritorială Municipiul Bucureşti prin Primarul General are calitate procesuală pasivă, astfel că instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intervenientului în interes propriu, invocată prin întâmpinare.
Având în vedere răspunsul Camerei Notarilor Publici nr. 245 din 4 aprilie 2005 şi data decesului numitei C.E. (8 decembrie 1979), şi faţă de dispoziţiile art. 680 C.civ. coroborate cu art. 700 C.civ., care prevede că dreptul de a accepta succesiunea se prescrie în termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiuni, instanţa a constatat vacantă succesiunea defunc
tei C.E., statul, prin unitatea administrativ-teritorială Municipiul Bucureşti, devenind proprietarul bunurilor lăsate de defunctă.
Reclamanţii au invocat uzucapiunea de 30 de ani, iar potrivit art. 1890 C.civ. „toate acţiunile, atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fară ca cel care invocă aceasta prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fară să i se poată opune reaua-credinţă”.
Posesia este un fapt juridic care poate fi probat prin orice mijloc de probă; astfel, din depoziţiile martorilor audiaţi, vecini cu reclamanţii din anul 1967, coroborate cu înscrisurile depuse la dosar, instanţa a reţinut că reclamanţii şi autorii acestora au intrat în posesia terenului situat în str. L. anterior anului 1967, stăpânindu-1 până în prezent netulburaţi, continuu, în mod public şi sub nume de proprietar.
Termenul de prescripţie achizitivă de 30 de ani, a apreciat instanţa, este împlinit cu următoarele argumente referitoare la susţinerile pârâţilor în sensul întreruperii cursului prescripţiei prin Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974.
Cu privire la motivarea pârâţilor potrivit căreia Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 întrerup natural posesia exercitată până la intrarea lor în vigoare, instanţa a respins susţinerile acestora întrucât Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 au interzis înstrăinarea terenurilor prin convenţie, fără a interzice transmiterea lor în alte moduri prevăzute de Codul civil, respectiv prin moştenire sau ca efect al uzucapiunii.
Potrivit art. 1864 pct. 2 C.civ., întreruperea naturală a prescripţiei achizitive operează „când lucrul este declarat neprescriptibil în urma unei transformări legale a naturii sau destinaţiei sale, adică atunci când este scos din circuitul civil, iar potrivit art. 1844 C.civ., sunt scoase afară din comerţ bunurile care, prin natura lor sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată”.
Prin art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi art. 44 din Legea nr. 59/1974 s-a interzis „înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice” a terenurilor, ca atare; aceste dispoziţii legale nu au avut ca efect întreruperea naturală a prescripţiei achizitive, întrucât prin ele terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ele putând în continuare să facă obiectul dreptului de proprietate privată. De altfel, uzucapiunea este un fapt juridic, ori legile mai sus arătate nu au prevăzut nimic în privinţa faptului juridic, referindu-se doar la dobândirea terenurilor numai prin moştenire legală, astfel că
instanţa a reţinut că nu a intervenit întreruperea naturală a cursului prescripţiei achizitive.
Faţă de cele expuse, instanţa a constatat în mod corect că posesia reclamanţilor şi a autorilor lor a curs neîntrerupt.
Referitor la susţinerea intervenientului Municipiul Bucureşti în sensul că termenul de prescripţie achizitivă nu a curs anterior anului 1990 deoarece terenul a aparţinut numai domeniului public, nefiind făcută distincţia între domeniul public şi domeniul privat al statului, instanţa a apreciat aceste susţineri ca neîntemeiate pentru următoarele considerente:
încă de la adoptarea Codului civil a fost instituită distincţia între domeniul public şi domeniul privat al statului, iar bunurile proprietatea statului sunt supuse prescripţiei achizitive chiar şi sub imperiul Codului civil, imprescriptibilitatea operând numai în cazul proprietăţii publice. în concepţia Codului civil bunurile, examinate în raportul lor cu cel ce le posedă, se împart în bunuri ale particularilor şi bunuri domeniale, adică cele ce aparţin statului sau diviziunilor administrativ-teritoriale ori admi-nistraţiunilor ce emană de la ele (art. 475-478 C.civ.). domeniul este alcătuit din domeniul public şi domeniul privat, deosebite între ele, fie prin afectaţiunea dată unui lucru sau serviciu public de a fi deschis folosinţei directe a publicului, fie prin lege. Caracterul lor comun este insesizabili-tatea, adică nu pot fi urmărite, considerându-se că statul este întotdeauna solvabil. Le deosebesc însă anumite caractere juridice, care sunt proprii numai bunurilor din domeniul public, şi anume inalienabilitatea, insesiza-bilitatea şi imprescriptibilitatea. Această interpretare a fost dată prevederilor Codului civil atât de doctrina juridică în materie cât şi de jurisprudenţă.
Din dispoziţiile art. 477, art. 478 alin. (2), art. 1844 şi art. 1845 C.civ. rezultă că distincţia, şi sub imperiul Codului civil, între domeniul public şi domeniul privat al statului este dată de împrejurarea dacă bunul este deschis sau nu folosinţei publice, dacă serveşte sau nu „uzului public”.
în concluzie, constatând că terenul în litigiu nu a servit uzului public, instanţa a reţinut că şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 şi a Constituţiei din 1991, terenul a făcut obiectul domeniului privat al statului al statului şi a făcut obiectul prescripţiei achizitive, astfel că şi anterior anului 1990 a curs termenul de prescripţie.
Având în vedere cele arătate mai sus, instanţa a apreciat ca fiind întemeiată acţiunea reclamanţilor, în cauză fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1837 C.civ. coroborat cu art. 1846 şi urm. C.civ. şi cu art. 1890 C.civ., în sensul că reclamanţii au exercitat o posesie utilă pe o
perioadă mai mare de 30 de ani asupra terenului în litigiu. (irevocabilă prin nerecurare).
| ← Uzucapiune de 30 de ani. Accesiune imobiliară. Vacanţă... | Imobil cooperativizat. Dobândirea dreptului de proprietate prin... → |
|---|
