UZUCAPIUNE. Jurisprudență Uzucapiune (Prescripţia achizitivă)
| Comentarii |
|
Tribunalul TELEORMAN Decizie nr. 337 din data de 14.04.2016
Prin decizia civilă nr. 337/14.04.2016, tribunalul a admis apelul declarat de apelanții - pârâți BM și PD.
A schimbat în tot sentința atacată.
A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtele, având ca obiect uzucapiune.
A obligat pe intimat la plata sumei de 3500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 865 din 25.06.2015, Judecătoria V a admis acțiunea civilă având ca obiect - uzucapiune - formulată de reclamantul PI, împotriva pârâților CTJ, BM și PD.
A constatat că reclamantul a dobândit proprietatea suprafeței de 2849 mp teren intravilan situata in T- 20 P- 565 si 564 avand ca vecini la N CF la E- rest proprietate PD la S-BP, la V-DJ, pe raza com TJ, sat N, jud T, ca efect al uzucapiunii.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut următoarele :
"În anul 1974, petentul a dobândit suprafața de 0,2849 mp teren intravilan de la fostul CAP in vederea edificării casei de locuit situata pe raza comunei TJ, sat N, jud T. Pe această suprafață a edificat casa de locuit și anexele gospodărești. Întreaga suprafață de 0,2849 mp teren aferentă construcției s-a aflat în posesia reclamantului, acesta achitând permanent impozitele .
Aceste aspecte sunt dovedite prin adresa nr.661/26.02.2015 eliberată de Primăria TJ, din care reiese că reclamantul a plătit impozitul pentru casă , fiind înscris în evidențele fiscale din anul 1986, din adeverința nr.2397/27.07.2009 eliberată de Primăria TJ, precum și din adeverința nr.4240/12.12.2013, eliberată de Primăria TJ, din care reiese că reclamantul figurează la rol nr.1640 cu imobil și anexe gospodărești, achitând începând cu anul 1984 taxele și impozitele corespunzătoare terenului aferent și construcțiilor.
Din probele administrate rezultă că imobilul a fost stăpânit în mod public, neîntrerupt, netulburat, sub nume de proprietar, timp de 30 ani de către reclamantul PI.
În drept, potrivit dispozițiilor art. 6, alin. 1-4 din Noul cod civil "Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.
(2) Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispozițiilor legii noi.
(4) Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.";
Din acest text legal rezultă că litigiului de față îi sunt aplicabile dispozițiile de drept substanțial ale Vechiului Cod Civil.
Potrivit art. 1890 din Vechiul Cod Civil "toate acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a definit un termen de prescripție se vor prescrie prin 30 ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință";.
Iar art. 1847 Vechiul Cod Civil prevede că pentru "ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, după cum se explică în următoarele articole.";
Conform prevederilor art.1859 Vechiul C.civ. "în toate cazurile când posesiunea aceluiași lucru trece pe rând în mai multe mâini, fiecare posesor începe, în persoana sa, o nouă posesiune, fără a distinge dacă strămutarea posesiunii s-a făcut în mod singular sau universal, lucrativ sau oneros";, iar potrivit art. 1860 Vechiul Cod civil, orice posesor anterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său. ";
Instanța reține faptul că, stăpânind în mod constant terenul în litigiu, reclamantul a exercitat o posesie utilă, neviciată, astfel că sunt îndeplinite condițiile prescripției achizitive.
Uzucapiunea este sancțiunea ce se aplică proprietarului pentru dezinteresul manifestat de acesta față de proprietatea sa. Prin urmare, în absența unor litigii care să conteste dreptul reclamantei asupra terenului, se va admite acțiunea având ca obiect uzucapiune.
Potrivit Planului de amplasament si delimitare a imobilului întocmit de expert IGI,a rezultat că în curte reclamantul deține suprafața de 2849 mp teren intravilan situată în T-20, P-564-565, având ca vecini la N-CF, la E-rest proprietate, la S- BC, la V-DJ, pe raza Comunei TJ , sat N, jud. T.
Față de aceste considerente, se va constata că reclamantul, prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani (uzucapiune) și a joncțiunii posesiilor a dobândit proprietatea asupra de 2849 mp teren intravilan situată in T- 20 P- 565 și 564 având ca vecini la N CF, la E- rest proprietate PD, la S-BP, la V-DJ ,pe raza com. TJ, sat N, jud T.";
Împotriva sentinței civile sus menționate au declarat apel, apelanții-pârâți BM și PD, solicitând admiterea apelului și respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivare, apelantele reclamante au arătat că hotărârea este lovită de nulitate sub aspectul încălcării regulilor de procedură, întrucât cu toate că era obligatorie noua procedură prevăzută de art. 1050-1053 C.pr.civ., instanța de judecată nu a respectat aceste dispoziții legale.
Apelantele au mai susținut că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept întrucât obiectul uzucapiunii îl formează un drept succesoral, din probele de la doasr reieșind că imobilele aparțin defuncților PD și PI.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 466 și urm. C.pr.civ.
Intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului cu cheltuieli de judecată.
În motivare, intimatul a arătat că primul motiv de apel este neîntemeiat întrucât a fost pronunțată decizia nr. 19/2015 a ICCJ.
Cu privire la al doilea motiv de apel, intimatul a arătat că susținerea apelantelor că obiectul uzucapiunii ar fi un drept succesoral nu are nici un suport probator. Prin adresa nr. 661/25.02.2015 eliberată de Primăria TJ se menționează că pe suprafața de 2653 mp. teren situat în T 34 P 1400 a existat casa bătrânească și această suprafață face parte din titlul de proprietate nr. 7900557 și că lui PI i-a fost atribuită suprafața de 2046 mp. de fostul CAP N cu care figurează din anul 1979.
Conform mențiunilor adeverinței nr. 4240 din 12. 12.2013 intimatul figurează la rol 1640 cu imobil și anexe, a achitat începând cu anul 1984 taxele și impozitele corespunzătoare terenului aferent și construcțiilor.
După apariția Legii. 18/1991 s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pe numele PD pentru suprafața de 1,65 ha teren din care face parte și suprafața de 1849 în litigiu deși nu a fost dobândită de acesta.
Înscrisurile de la dosar se coroborează cu depoziția martorului TN care a arătat că în anul 1978-1979 intimatul a făcut cerere la CAP pentru construcția unei case, a achitat banii, martorul i-a tăiat chitanță și după ce s-a construit casa acolo s-au mutat și părinții intimatului.
Intimatul a susținut că a avut posesia imobilului în mod continuu, public, neîntrerupt, sub nume de proprietar, a achitat taxele și impozitele, termenul de prescripție achizitivă de 30 de ani fiind împlinit.
Analizând actele și lucrările dosarului Tribunalul reține următoarele:
1. Primul motiv de apel este apreciat de tribunal ca neîntemeiat având în vedere că prin Decizia RIL nr. 19/2015 ICCJ a stabilit că în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 1.050 - 1.053 din codul de procedură civilă și art. 56, art. 76 și art. 82 din Legea nr. 71/2011 stabilește că procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050 - 1.053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privința posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil.
2. Cu privire la al doilea motiv de apel și condițiile uzucapiunii
Tribunalul apreciază că motivarea primei instanțe cu privire la motivele care au dus la admiterea cererii de chemare în judecată este una sumară neîndeplinind exigențele prevăzute de art. 425 alin. 1 lit. b C.pr.civ.
În considerentele hotărârii, instanța de fond a ignorat complet toate apărările pârâtelor din întâmpinare și concluzii scrise legate de neîndeplinirea condițiilor uzucapiunii și caracterul echivoc al posesiei.
În aceste condiții, tribunalul apreciază că instanța de fond a procedat greșit prin faptul că nu a examinat în mod efectiv susținerile și argumentele pârâtelor, nici măcar pentru a le analiza pertinența (CEDO, Albina c. României), motiv pentru care au fost încălcate exigențele legale privind motivarea hotărârilor judecătorești.
Tribunalul consideră ca fiind netemeinică și nelegală hotărârea instanței de fond și prin prisma soluției pronunțate cu privire la cererea principală având ca obiect uzucapiune, pentru considerentele ce vor urma.
În acord cu instanța de fond, tribunalul reține că, prin prisma dispozițiilor art. 6 alin. 4 din Noul Cod Civil și considerentelor Deciziei RIL nr. 19/2015 ICCJ, legea materială aplicabilă instituțiilor incidente în cauza este Vechiul Cod Civil 1865.
Instanța reține că în sistemul codului civil, uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății unui bun imobil ca efect al exercitării unei posesiuni utile asupra acelui bun într-un interval de timp determinat de lege.
Pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliara prin uzucapiunea de 30 de ani așa cum este reglementat în art. 1890 C.civ. este necesar să fie îndeplinite cumulativ două condiții:
1. posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată și
2. să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună credință sau de rea credință.
In acest sens, art. 1846 alin. 1 C.civ. prevede că orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii iar potrivit art. 1847 C.civ., ca să se poată prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică si sub nume de proprietar.
Așadar, ceea ce trebuie să dovedească reclamantul care invocă în favoarea sa efectele uzucapiunii de 30 de ani, este că stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata termenului respectiv a fost o adevărată posesie, respectiv că reunea cele două elemente constitutive (animus si corpus possidendi) și toate calitățile cerute pentru ca posesia să fie utilă.
Caracterul util al posesiei este prezent numai în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile referitoare la o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică si sub nume de proprietar, iar în cazul în care una dintre aceste condiții nu este satisfăcută, uzucapiunea nu poate opera.
Analizând toate aceste condiții prin raportare la probele administrate în cauză, tribunalul apreciază că posesia invocată de intimat este afectată de viciul echivocității, prin prisma a două aspecte, care vor fi analizate în continuare.
a) Pentru existența posesiei ca stare de fapt producătoare de efecte juridice trebuie îndeplinite cumulativ două elemente constitutive: 1. Elementul material - corpus și 2. Elementul psihologic, intențional - animus.
Elementul material - corpus possindendi - presupune un contact direct, material cu lucrul, cum ar fi deținerea bunului respectiv.
Elementul psihologic - animun possidendi - constă în intenția celui care are contactul direct cu bunul, care îl stăpânește în fapt, de a efectua această deținere pentru sine și de a se comporta ca un adevărat proprietar exclusiv al bunului.
Lipsa elementului psihologic face ca cel care deține lucrul să nu aibă calitatea de posesor ci pe aceea de detentor precar.
Cu privire la dovedirea elementului psihologic al posesiei, instanța reține în favoarea intimatului prezumția instituită de art. 1854 C.civ., conform căruia posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.
Cu toate acestea, tribunalul reține că prezumția instituită este numai un relativă, susceptibilă de dovadă contrară, iar din probele administrate în cauză a reieșit o situație de fapt care a înfrânt prezumția de care beneficia intimatul, fiind incidente anumite împrejurări care au relevat caracterul echivoc al posesiei.
Posesia este echivocă atunci când actele de stăpânire exercitate de posesor pot fi interpretate și altfel decât ca fiind corespunzătoare elementului psihologic propriu posesiei.( a se vedea în acest sens Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 769 din 27.04.1979, nr. 786 din 21.04.1977, nr.1904 din 30.10.1975, în Culegere de decizii pe anii 1979,1977,1975, p. 37-39, 24-25, 67-68).
Așadar, posesia este echivocă atunci când nu se poate stabili nici că există animus sibi habendi, dar nici că acesta nu există.
Actele materiale de exercitare a posesiei există, putând prin ele însele să conducă la recunoașterea existenței unei posesii susceptibile de protecția legii - elementul animus fiind chiar prezumat - dar din cauza unor circumstanțe particulare, interpretarea acestor fapte devine susceptibilă și de alte explicații care exclud posesia.
Asemenea împrejurări care atrag caracterul echivoc al posesiei sunt dovedite în cauză, din declarațiile martorilor reieșind că imobilele în litigiu au fost stăpânite în comun atât de intimatul PI dar și de tatăl și mama părților - PD și PI.
Astfel, martorul TE a arătat că imobilele în litigiu au fost stăpânite de PI și de părinții săi, PD și PI, iar din declarația martorului PM reiese că edificiul de pe terenul în litigiu a fost ridicat de intimat împreună cu părinții săi PD și PI.
De asemenea, martorii PM, TN și SI au arătat că în imobilele în litigiu au locuit împreună intimatul PI, care venea regulat săptămânal sau la două săptămâni de la București, și părinții săi PD și PI, până când aceștia au decedat, iar după decesul părinților intimatul a locuit efectiv în imobile.
Se poate astfel observa că elementul corpus al posesiei - stăpânirea materială a imobilelor - nu a fost exercitat exclusiv de către intimat ci concomitent și împreună cu părinții săi, ceea ce provoacă o confuzie cu privire la adevăratul titularul posesiei, cel care ar trebui să întrunească în persoana sa atât elementul corpus cât și elementul animus possidendi.
Astfel, prezumția instituită de art. 1854 C.civ. nu este determinantă și în nici un caz suficientă pentru dovada elementului intențional întrucât aceasta operează pentru toți cei trei - PI, PD și PI - care au exercitat acte materiale de stăpânirea a imobilelor.
Dovada elementului psihologic al posesiei este decisivă pentru înlăturarea acestei confuzii, prin intermediul acestuia putându-se identifica care dintre cei trei a fost un veritabil posesor și care a fost un simplu "tolerat"; în stăpânirea de fapt a imobilului (detentor precar).
Elementul animus possidendi, fiind de natură psihologică, nu poate fi dovedit, în principiu, decât prin elemente obiective care să indice în mod neechivoc intenția unuia intre cei trei - PI, PD și PI - de a se comporta ca un adevărat proprietar în mod exclusiv.
Din adeverința nr. 4240 din 12.12.2013 eliberată de Primăria com. TJ și din înscrisul de la fila 50 reiese că intimatul figurează înscris în evidențe cu un imobil și anexe gospodărești din anul 1984 (1979 - adresa nr. 2121/27.05.2013 f.49) pentru care a achitat impozitele și taxele aferente.
Cu toate că adeverințele emise nu precizează la ce imobile se referă - suprafața de teren, individualizare, etc. - tribunalul reține că aceste împrejurări se coroborează cu declarațiile martorilor PM și SI, din care reiese că intimatul a achitat taxele și impozitele pentru imobilele în litigiu.
De asemenea, din declarația martorului TN a reieșit că intimatul a făcut cerere în numele său de atribuire a unui teren în vedere unei locuințe, teren care i-a fost atribuit iar intimatul a achitat sumele aferente.
Toate aceste împrejurări de fapt reprezintă indicii care pot fi luate în seamă la analiza elementului intențional al posesiei și care ar fi de natură să contureze impresia că veritabilul posesor al imobilelor în litigiu a fost intimatul, iar părinții săi au avut numai simpla calitate de "tolerați"; în imobile, locuind împreună cu fiul lor.
Numai că această precară concluzie și toate probele care conturau un element intențional al posesiei în favoarea intimatului sunt profund subminate și înlăturate de existența Titlului de Proprietate nr.7900557 din 15.08.1995 care atestă că terenul în litigiu aparține lui PD, tatăl intimatului.
Titlul de Proprietate nr.7900557 din 15.08.1995 emis pe numele PD conține și terenul în litigiu așa cum reiese din mărturisirea intimatului de la fila nr. 57 și din adresa nr. 661 din 26.02.2015.
În aceste condiții, tribunalul reține că prin cererea efectuată în baza art. 11 alin. 3 din Legea nr. 18/1991 și prin emiterea Titlului de Proprietate nr.7900557 din 15.08.1995 în cursul curgerii termenului de prescripție achizitivă, s-a dovedit că persoana care s-a considerat tot timpul ca un adevărat proprietar al imobilelor în litigiu, ar fi PD, înlăturându-se astfel orice împrejurări de fapt care ar fi sugerat un element intențional în persoana intimatului.
Din actele depuse la dosar, reiese că, din cele trei persoane care au exercitat acte materiale de stăpânirea asupra imobilelor, numai PD a ieșit din pasivitate și a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, confirmând în mod neechivoc intenția sa clară de a se considera (chiar retroactiv) ca adevărat proprietar al terenului în litigiu.
Din actele depuse la dosar, nu reiese că intimatul PI ar fi formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, așa cum era în mod rezonabil de așteptat de la o persoană care se considera proprietarul exclusiv al bunului în litigiu.
De asemenea, nu există nicio dovadă din care să rezulte faptul că intimatul a contestat în vreun fel calitatea de proprietar a lui PD asupra terenului în litigiu, titlul de proprietate existând în mod valabil și în prezent.
Un alt element care alimentează și mai mult confuzia cu privire la veritabilul titular al posesiei asupra bunurilor în litigiu este reprezentat de memoriul tehnic de la fila 33 în care se menționează că se înstrăinează de către PD terenul în litigiu către PI.
În acest înscris este menționată expres calitatea de proprietar a lui PD asupra terenului în litigiu, însă din cauza faptului că memoriul tehnic nu este datat, existența acestui înscris poate primi înțelesuri diferite.
Dacă acest înscris a fost întocmit înainte de emiterea titlului de proprietate, indiciul cu privire la elementul psihologic în favoarea intimatului este infirmat de cererea formulată de PD în baza art. 11 alin. 3 din Legea nr. 18/1991 și de emiterea Titlului de Proprietate nr.7900557 din 15.08.1995.
Dacă memoriul tehnic a fost întocmit după emiterea titlului de proprietate, acest înscris nu face altceva decât să dovedească încă odată intenția lui PD de a se considera ca un adevărat proprietar exclusiv al imobilului, cel puțin până la data emiterii titlului de proprietate.
În oricare dintre situații, există o profundă incertitudine cu privire la persoana care s-a considerat ca un adevărat proprietar al imobilului și a avut elementul psihologic al posesiei cu privire la imobilele în litigiu (PI sau PD).
Întrucât nu se poate stabili în mod cert dacă PI a avut intenția de a se comporta ca un adevărat proprietar asupra imobilului pe care îl stăpânea în fapt împreună cu părinții săi, tribunalul apreciază că posesia exercitată de intimat este afectată de viciul echivocului, motiv pentru care nu poate fi considerată o posesie utilă, de natură a duce la uzucaparea imobilelor în litigiu.
b) Întrucât până la data emiterii titlului de proprietate nu a intervenit dobândirea dreptului de proprietate de către intimat (în cel mai bun caz posesia intimatului era de 17 ani - 1995-1978 - declarația TN), prin emiterea titlului de proprietate, stăpânirea de fapt a lui PD a devenit o veritabile posesie ca stare de drept (nu posesie ca stare de fapt ce duce la uzucapiune) în virtutea dreptului de proprietate.
Astfel, din momentul în care a fost emis Titlul de Proprietate nr.7900557 din 15.08.1995, stăpânirea de fapt pe care o exercita intimatul asupra imobilului nu mai putea fi sub nume de proprietar întrucât se recunoscuse în mod expres calitatea de proprietar a tatălui său PD, iar acesta din urmă, însuși, își exercita propria posesie asupra imobilului, în acest fel contestându-se expres orice intenție a intimatului de a se considera proprietar.
Întrucât din 15.08.1995 PD era proprietar asupra imobilului, acesta îl stăpânea în virtutea calității de proprietar (posesia ca stare de drept) și nu în temeiul unei împrejurări de fapt căreia nu îi corespundea o stare de drept - posesia propriu-zisă, ca stare de fapt.
De la data de 15.08.1995 și până la data decesului lui PD, 13.07.1996, intimatul PI nu putea să exercite o posesie utilă întrucât însuși proprietarul PD poseda imobilului în virtutea dreptului de proprietate, intimatul având numai calitatea de persoană "tolerată"; care locuia în imobil.
Întrucât până la data emiterii titlului de proprietate nu a intervenit dobândirea dreptului de proprietate de către intimat, prin emiterea titlului, dreptul de proprietate asupra imobilului a intrat în patrimoniul lui PD.
Având în vedere că PD a decedat la data de 13.07.1996, tribunalul reține că, în principiu, terenul în litigiu cuprins în Titlul de Proprietate nr.7900557 din 15.08.1995 face parte din masa succesorală a defunctului PD (desigur, dacă nu există cauze care să înlăture de la masa succesorală imobilul în litigiu).
Din susținerile ambelor părți tribunalul reține că până la acest moment nu a fost dezbătută succesiunea defunctului PD.
În aceste condiții, posesia exercitată de intimatul PI începând cu data de 13.07.1996 nu poate fi considerată o posesie utilă întrucât, așa cum s-a stabilit într-o decizie a fostului Tribunal Suprem "moștenitorii sunt presupuși că stăpânesc bunurile succesorale unii pentru alții, cât timp se găsesc în stare de indiviziune, motiv pentru care posesia lor, având caracter echivoc, nu poate fundamenta dobândirea dreptului de prin uzucapiune";. (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 769 din 27.04.1979, apud C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, ed. All Beck, 2001, p.246.)
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 480 alin. 2 C.pr.civ., tribunalul a admis apelul, a schimbat în tot sentința atacată și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de intimatul-reclamant.
În temeiul art. 453 C.pr.civ., intimatul-reclamant fiind căzut în pretenții, a fost obligat la plata sumei de 3500 de lei către apelantele-pârâte, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat la fond - 1500 de lei și la apel - 2000 de lei.
| ← Acţiune în anulare act de poprire. Prejudiciu constatat de... | CONTESTATIE LA EXECUTARE. Jurisprudență Contestaţie la executare → |
|---|
