Decizia civilă nr. 1117/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 1117/R/2011
Ședința de la 24 martie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: ANA I. JUDECĂTOR: A. C.
JUDECĂTOR: A. A. C.
G.: C. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantul P. V. I. împotriva sentinței civile nr. 2179 din 7 decembrie 2010 a T.ui M. în dosarul nr. (...), privind și pe intimații S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. M. și P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 10 martie 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului intimat Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. M., întâmpinare prin care solicită respingerea recursului și judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc. civ., un exemplar fiind comunicat cu reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului ca nefundat.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 2179 din 7 decembrie 2010 a T.ui M. pronunțată în dosarul nr. (...) a fost respinsă civilă formulată de către reclamantul P. V.-I., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin sentința nr. 1., reclamantul P. V.-I. a fost condamnat la 2 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare, rămasă definitivă prin respingerea recursului, prin decizia nr. 266/(...).
În speță problema de drept care se impune a fi analizată este dacă infracțiunea de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 al. 2 din
Codul penal în vigoare la momentul condamnării poate fi considerată o infracțiune cu caracter politic, respectiv dacă această condamnare menționată în sentința nr. 896/1979 pronunțată pentru săvârșireainfracțiunii de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. 2 Cod penal poate fi interpretată ca fiind o condamnare cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 art. 1 alin. 3.
L. nr. 221/(...) privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 arată în art. 1 alin. 3 următoarele: „Constituie de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din Ordonanța de urgență nr. 2. privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arma și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în R.ia, aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5. cu modificările și completările ulterioare.
Înalta Curte de Casație și Justiție - S. U. a pronunțat la data de 16 noiembrie 2009, decizia nr. 32/(...), publicată în Monitorul Oficial al R. nr.
137/(...), prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al P.ui de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. a din Decretul-Lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările și completările ulterioare se stabilește că: Persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și
354 din Codul penal, săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice. Decizia nr.
32/2009 este obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
În considerentele Deciziei nr. 32/2009 reține că faptele persoanelor care, din motive de conștiință, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu, cel mai frecvent determinate de apartenența la O. R. „. lui I. au fost încadrate juridic în dispozițiile art. 354 din Codul penal (neprezentare la încorporare sau concentrare), respectiv în dispozițiile art. 334 din același cod
(nesubordonarea), atunci când, deși încorporată sau recrutată, persoana respectivă a refuzat executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.
Aceste fapte au fost și sunt reglementate în titlul X al Codului penal „. contra capacității de apărare a R., cap. 1 „. săvârșite de militari";-secțiunea I
„. contra ordinii și disciplinei militare"; (art. 334), respectiv cap. 3 „. săvârșite de civili"; (art. 354).
Așezarea acestor texte în titlul și capitolele menționate a fost făcută, în mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestor infracțiuni, care este cel al relațiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării.
Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală.
Instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
În aceste condiții nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceeace s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la aceea dată.
Or, în absența unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter.
Condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada la care ne referim, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, aș cum s-a menționat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).
Prin urmare, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
De altfel, în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar a fost pusă și în discuția instituțiilor C. E..
Astfel, această problemă a format obiectul mai multor acte adoptate de
A. P. a C. E., prin care s-au recomandat statelor membre recunoașterea obiecției de conștiință în legătură cu serviciul militar obligatoriu și instituirea unor forme de scutire de la executarea acestuia pentru persoanele care, din motive de conștiință sau din cauza unei credințe profund religioase, morale, umanitare, filosofice sau de altă natură similară, refuzau îndeplinirea acestuia (Rezoluția nr. 337/1967, Recomandarea nr.
816/1977).
Aceeași orientare a Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a
C. Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la O. R. „. lui I., a concluzionat că art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b, nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință ( Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).
Așadar, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menționat și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.
Prin urmare, condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate nu au caracter politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990 respectiv în sensul art. 1 alin. 3 din L. nr. 221/2009, care face trimitere la
OUG 2. art. 2 alin. 1, cu care se completează.
Raportat la considerentele mai sus expuse și reținând că dezlegarea problemei de drept analizată de către Înalta Curte de Casație și Justiție -. U. este obligatorie pentru instanțe, în conformitate cu dispozițiile art. 329 alin.
3 Cod procedură civilă, instanța a constatat că, în speță nu poate fi aplicat art. 1 alin. 3 din L. nr. 221/2009, condamnarea avută de reclamantul P. V.- I. neputând fi considerată o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. 3 din L. nr. 221/2009.
Așa fiind, capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării penale dispuse prin sentința nr. 1. a fost respins ca neîntemeiat.
Pe cale de consecință, a fost respins ca neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect obligarea S.ui R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 60.000 euro în echivalent în lei cu titlu de despăgubiri, neputându-se aplica dispozițiile art. 5 din L. nr. 221/2009 care reglementează acordarea de despăgubiri persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989, pentru considerentele mai sus expuse.
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 221/2009, text de lege care a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1. a C. C., această prevedere încetându-și efectele judiciare decizia fiind obligatorie potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992.
Împotriva acestei sentințe, a declarat în termen legal apel reclamantul, solicitând schimbarea ei, în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea apelului său, reclamantul învederează că, în condițiile în care L. nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, instanței îi revine rolul de a constata caracterul politic al acestor condamnări, în baza probelor administrate, dacă prin săvârșirea acestora s- a urmărit unul din scopurile prev. de art. 2 alin. 1 din OG nr. 2., urmând să aprecieze caracterul politic al condamnării în condițiile prev. de art. 4 din L. nr. 221/2009.
Reclamantul a refuzat satisfacerea serviciului militar datorită convingerilor sale religioase, care îi interziceau acest lucru, libertatea religiei fiind un drept constituțional. De aceea, refuzul la încorporare datorat convingerilor religioase echivalează cu o opoziție neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, condamnarea pentru această faptă având, astfel, un caracter politic.
Prin dispozițiile art. 1 alin. 2 și 3 din L. nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la dispozițiile Decretului - lege nr. 118/1990. Intenția evidentă a legiuitorului a fost aceea de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege, fapt ce rezultă și din expunerea de motive a acestui act normativ.
În ce privește aplicarea deciziei nr. 1. a C. C., recurentul a arătat că această decizie încalcă principiul neretroactivității consacrat de art. 15 alin.
2 din Constituție. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 nemodificată s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice.
Instanța de judecată trebuia să facă aplicarea convenției potrivit principiului preeminenței acesteia, consacrat în art. 20 alin. 2 din Constituția R., precum și jurisprudenței C.E.D.O. în baza cărora trebuia să acorde daunele morale solicitate.
Pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a înregistrat la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului, pe motiv că infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul nu echivalează cu o oponență fără echivoc împotriva principiului statului totalitar, neavând un caracter politic. Mai mult, prin decizia nr. 1. Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 221/2009, prevederi pe care reclamantul pe care și-a întemeiat acțiunea, sunt neconstituționale.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat și în baza art.312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Prin sentința penală nr. 193/29 mai 1980 a T.ui Militar C., reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 354 alin. 2 Cod penal, constând în neprezentarea la încorporare, decizie devenită irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 2..
Prin Decizia nr. 32 din (...), publicată în Monitorul Oficial al R., Partea
I nr. 137/(...), Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul legii promovat de P. G. al R. în interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 1 alin. 1 lit. a din Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354 C., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
În considerentele acestei decizii, curtea reține că, în realitate, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, încă în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar fiind pusă și în discuția instituțiilor C. E., formând obiectul mai multor acte adoptate de A. P.. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis, în cele din urmă că disp. art. 4 paragraful 3 lit. b din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință și că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar. C. Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din (...), cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinată de apartenența persoanei la O. R. „. lui I., a concluzionat că art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prev. art. 4 paragraful 3 lit. b, nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință.
Deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, conform art. 329 alin. 3 Cod proc. civ., având rol de uniformizare a jurisprudenței.
Deși înalta curte a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziții ale Decretului-lege nr. 118/1990, problema de drept dezlegată vizează caracterul politic sau nu al unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează și reclamantul, astfel că dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanța de apel.
Nu se pune problema retroactivității, întrucât, pe de o parte, este vorba de interpretarea legii și nici măcar legile de interpretare nu retroactivează, cu atât mai puțin deciziile de interpretare, iar, pe de altă parte, rolul deciziei este acela de uniformizare a jurisprudenței, de îndată și nicidecum doar pentru acele cereri de chemare în judecată ce sunt înregistrate ulterior pronunțării și publicării ei în Monitorul Oficial.
Instanța supremă pronunțându-se în interpretarea obligatorie a legii în sensul că o condamnare în temeiul art. 354 C., cum este aceea suferită de reclamant, nu reprezintă o condamnare cu caracter politic, aceastăinterpretare fiind conformă și cu jurisprudența actuală a CEDO, așa cum rezultă din considerentele deciziei pronunțate în recurs în interesul legii.
Prin urmare, fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu are caracter politic și nu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 221/2009.
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 221/2009, text de lege care a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1. a C. C.
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este acela de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Or în speță, așa cum s-a reținut, condamnarea suferită de reclamant nu are caracter politic.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P. V. I. împotriva sentinței civile numărul 2179 din 7 decembrie 2010 a T.ui M. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 24 martie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI G. ANA I. A. C. A. A. C. C. B.
Red. I.A.dact. GC
5 ex/(...)
Jud.primă instanță: T. D.
| ← Decizia civilă nr. 1217/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 217/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
