Decizia civilă nr. 1482/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 1482/R/2011
Ședința publică din 29 aprilie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: C.-M. CONȚ JUDECĂTORI: I.-D. C.
A.-A. P. GREFIER : A. A. M.
S-au luat în examinare recursul declarat de reclamanții V. I. și M. M. (fostă V.) și recursul declarat de pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. A J. C., împotriva sentinței civile nr. 106 din (...) a T.ui C., pronunțată în dosar nr. (...), având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reclamanții recurenți, asistați de avocat G. C., care depune la dosar împuternicire avocațială de reprezentare în fața C. de A. C. și reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reprezentantul pârâtului apelant.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamanții V. I. și M. M. (fostă V.) a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 4 alin. 4 raportat la art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
Recursul declarat de pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D. a jud. C. a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părților adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 4 alin. 4 raportat la art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
S-a făcut referatul cauzei după care C., în temeiul art. 310 C.pr.civ., pune în discuția reprezentantei reclamanților recurenți și reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. lămurirea unei chestiuni prealabile și anume, dacă recursul declarat de reclamantul recurent V. I. este formulat sau nu în termen legal, având în vedere următoarele:
Mențiunea scrisă de agentul procedural pe dovada de comunicare a hotărârii atacate cu reclamantul V. I. atestă faptul că hotărârea recurată a fost comunicată acestui reclamant la data de (...), așa cum rezultă din dovada de comunicare a hotărârii care se află la f. 91 din dosarul instanței de fond, dată raportat la care recursul decalrat de reclamantul V. I. la (...) ar apărea ca fiind tardiv.
Însă, C. constată că această mențiune, cel mai probabil, este una eronată, întrucât dovada de comunica a hotărârii primei instanțe cureclamantul V. I. a fost tehnoredactată la (...), a fost expediată la data de (...), a sosit la destinație la data de (...) (f. 91 dosar fond).
Or, data comunicării efective cu reclamantul V. I. nu poate să fie anterioară datei tehnoredactării și expedierii dovezii de comunicare.
Coroborând toate aceste elemente cu faptul că sentința fondului a fost comunicată cu cealaltă reclamantă, M. M., la (...) (f. 92 dosar fond) și la (...) cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice (f. 93 dosar fond), C. apreciază că cel mai probabil sentința fondului i-a fost comunicată reclamantului V. I. la data de (...), dată în raport de care recursul declarat de acesta este promovat în termenul legal reglementat de art. 301 C.
Având în vedere inadvertențele mai sus arătate, în temeiul art. 310
C.pr.civ., C. constată că recursul declarat de reclamantul V. I. este formulat în termen legal.
C., din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ. raportat la art. 294 alin. 1
C.pr.civ., invocă excepția inadmisibilității schimbării cauzei juridice a acțiunii în recurs, în ceea ce privește temeiurile juridice noi invocate prin memoriul de recurs, respectiv, art. 1 din P. adițional 1 C.E.D.O.; art. 14 din P. 12 C.E.D.O.; art. 998 C.civ.; art. 3 C.civ.; art. 504-506 C.; art. 14, art. 6 , art. 5 alin. 1 și 5 C.E.D.O., coroborat cu art. 11 alin. 2 și art. 20 din Constituția R..
Reprezentanta reclamanților recurenți și reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu au de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantei reclamanților recurenți în susținerea recursului declarat de reclamanți și pentru a pune concluzii pe recursul declarat de pârât, iar reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. îi acordă cuvântul pentru a pune concluzii pe cele două recursuri care formează obiectul prezentului dosar, cu mențiunea de a se referi și la excepția invocată din oficiu de către instanță.
Reprezentanta reclamanților recurenți solicită respingerea excepției inadmisibilității schimbării cauzei juridice în recurs, invocată din oficiu de către instanță, deoarece reclamanții recurenți au făcut referire la dispozițiile legale menționate în memoriul de recurs datorită faptului că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. au fost declarate neconstituționale prin D. nr.
1358/(...) a C. C. după data la care reclamanții au promovat acțiunea, respectiv după data de (...) și având în vedere că în alte cauze similare cu prezenta cauză, care au fost înregistrate la aceeași dată de (...), s-au acordat despăgubiri morale.
Reprezentanta reclamanților recurenți solicită admiterea recursului declarat de reclamanți și acordarea despăgubirilor morale solicitate de reclamanți, precum și acordarea despăgubirilor materiale așa cum au fost solicitate în fața instanței de fond, cu obligarea pârâtului recurent la plata cheltuielilor de judecată, pentru motivele dezvoltate pe larg în memoriul de recurs.
În ceea ce privește despăgubirile morale solicitate de reclamanți, reprezentanta reclamanților recurenți arată că legiuitorul a dat o lege specială, respectiv o lege de reparație a prejudiciului moral suferit de persoanele care au fost condamnate politic în perioada (...) - (...), iar modificarea L. nr. 2. intervenită prin D. nr. 1. a C. C. lipsește de eficiență art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., care se referă la despăgubirile morale cuvenite persoanelor care au fost condamnate politic în perioada istorică mai sus arătată.
În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate de reclamanți, reprezentanta reclamanților recurenți arată că acestea au fost evaluate potrivit prețurilor de pe piața liberă, având în vedere că nu există un nomenclator special pentru evaluarea bunurilor confiscate de la tatăl reclamanților recurenți (animale și o căruță), respectiv au fost evaluate conform cu informarea reclamanților din târguri și piețe.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, care au fost achitate de antecesorul reclamanților recurenți, arată că acestea puteau fi acordate măcar la cuantumul la care au fost achitate de antecesorul reclamanților recurenți.
De asemenea, reprezentanta reclamanților recurenți solicită în principal respingerea recursului declarat de pârâtul S. R. prin Ministerul
Finanțelor Publice, reprezentat prin D. a jud. C. și obligarea pârâtului recurent la plata cheltuielilor de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial în cuantum de 500 lei, conform dovezii pe care o depune la dosar și având în vedere critica referitoare la faptul că pârâtul recurent apreciază cuantumul despăgubirilor materiale cuvenite reclamanților ca fiind ½ parte din cuantumul acordat de către instanța de fond, arată că la dosarul cauzei nu sunt probe în acest sens, iar în subsidiar solicită admiterea în parte a recursului declarat de pârât, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru administrarea altor probe.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea excepției inadmisibilității schimbării cauzei juridice în recurs și respingerea recursului declarat de reclamanți, având în vedere că aceștia au ales să se judece în baza L. nr. 2., iar dispozițiile legii speciale nu pot fi combinate cu dispozițiile pe dreptul comun invocate de reclamanți prin memoriul de recurs.
Cu privire la despăgubirile morale solicitate de reclamanți pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul reclamanților, reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că instanța de fond a aplicat D. nr. 1. a C. C., iar practica Înaltei Curți de C. și Justiție este în sensul că această decizie a C. C. nu se aplică hotărârilor judecătorești rămase definitive la data publicării în M. Oficial al R. a D. nr. 1. a C. C., însă reclamanții din prezenta cauză nu dețin o astfel de hotărâre și în prezent nu există un temei legal în legea specială pentru acordarea despăgubirilor morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică de către antecesorul reclamanților.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul S. R. prin Ministerul
Finanțelor Publice reprezentat prin D. a jud. C., reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea acestui recurs ca nefondat, având în vedere că atât caracterul politic al condamnării antecesorului reclamanților, cât și daunele materiale au fost dovedite prin cele două hotărâri pronunțate de T. M. C. în anii 1948 și 1951, ale căror copii au fost depuse în dosarul instanței de fond, în care au fost depuse și copii de pe procesul-verbal de sechestru al bunurilor antecesorului reclamanților și procesul-verbal de confiscare a unor bunuri de la antecesorul reclamanților.
C U R T E A
Prin sen tinț a c iv il ă n r. 106/(...), pronunțată de T ribun alul Clu j în dosar nr.
(...), s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții V. I. și M. M., încontradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect despăgubiri în temeiul L. nr. 2. și, în consecință:
Pârâtul a fost obligat să plătească în favoarea reclamanților echivalentul în lei la data plății a sumei de 5000 E., respectiv câte 2500 E. pentru fiecare reclamant, reprezentând despăgubiri materiale.
Au fost respinse restul capetelor de cerere.
Pârâtul a fost obligat să plătească în favoarea reclamantului V. I. cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 300 lei reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata în favoarea reclamanților a sumei de 1.000.000 E., în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri morale, se impune a fi respins, raportat la D. CCR nr. 1358/(...), publicată în M. Oficial nr. 761/(...), prin care textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. a fost declarat neconstituțional, precum și raportat la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția R..
Petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata valorii actualizate cu indicele de inflație a sumelor achitate ca și cheltuieli de judecată și onorariu avocațial în cadrul proceselor penale, în urma cărora a fost condamnat antecesorul reclamanților, se impune a fi respins, întrucât este lipsit de temei legal, neîncadrându-se în textul art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2..
Petitul având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru bunurile confiscate, respectiv, 3 bivolițe, 6 oi, 1 cal, o scroafă gestantă, obiecte de vestimentație și o căruță, urmează a fi admise conform dispozitivului sentinței, raportat la următoarele:
Acest petit este întemeiat pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b teza I din L. nr. 2., iar confiscarea acestor bunuri este dovedită prin procesul-verbal încheiat la data de (...) de către executorul judecătoresc de pe lângă T. P. al R.
H. - R. C.
Reclamanții nu au primit despăgubiri în temeiul legilor speciale de reparație pentru aceste bunuri confiscate.
Reclamanții au solicitat cu titlu de despăgubiri materiale suma globală de 15.000 E., fără a dovedi însă valoarea fiecărui bun în parte, însă, instanța, judecând în echitate, apreciază că suma de 5.000 E., câte 2.500 E. pentru fiecare reclamant, reprezintă un cuantum rezonabil, o satisfacție echitabilă, pentru prejudiciul material suferit.
În temeiul art. 274 C., pârâtul va fi obligat la cheltuieli de judecată parțiale către reclamantul V. I., respectiv, 300 lei reprezentând onorariu avocațial - reclamanții solicitând 450 lei cu acest titlu -, raportat și la soluția de admitere doar în parte a pretențiilor reclamanților.
Împ o tr iv a aces te i se n tințe au declarat recurs, în termen legal, pe de o parte, pârâtul S. R., prin Minis terul F in an țelor Publ ice, pr in D. G. a F. P. C., iar pe
de al tă p ar te, recl amanț ii V. I. ș i M. M.
1. Prin propriu recurs, pârâtul recurent a solicitat modificarea sentinței recurate, în principal, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamanților, petitul privind acordarea de daune materiale fiind inadmisibil.
În al doilea rând, dacă se apreciază că petitul de acordare a daunelor materiale este admisibil, atunci, în principal, să se trimită cauza spre rejudecare, în vederea administrării de probe pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale, iar în subsidiar, să se respingă cererea de acordare a daunelor materiale pentru nedovedirea cuantumului acestora.
În al treilea rând, pârâtul recurent a solicitat micșorarea cuantumului sumei acordate reclamanților cu titlu de daune materiale.
În oricare din variantele de soluționare a recursului, pârâtul recurent a solicitat exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în fond și în recurs.
În motivarea recursului pârâtul recurent a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. și ale art. 3041 C., susținând că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2., în sensul că, nu a făcut distincție între bunurile mobile și cele imobile, obiectul acestui text legal făcându-l evident doar bunurile imobile, sau mobilele devenite imobile prin încorporare, precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul confiscat, conform prevederilor L. nr. 1.. S-a mai arătat de către pârâtul recurent că, chiar dacă reclamanții nu au solicitat instanței să constate caracterul de drept al condamnării antecesorului lor, aceasta este o obligație a instanței trasată chiar de L. nr. 2., instanța având obligația să reconstituie dosarele de condamnare în vederea confirmării înscrisurilor depuse de reclamanți în probațiune, prin efectuarea de cereri către instituțiile abilitate. În ceea ce privește cuantumul sumei acordate cu titlu de daune materiale, acesta nu a fost dovedit de către reclamanți, deși este necesar ca cel ce pretinde astfel de sume să aducă probe din care să rezultă atât existența, cât și întinderea lor. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, pârâtul a arătat că nu s-a opus admiterii acțiunii în fața instanței de fond, astfel încât, neavând culpă procesuală, nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată. 2. Pr in propr iul recu rs, recl amanț ii recur enț i au solicitat, în temeiul art. 3041 C., admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate, atât în ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, cât și daunele materiale și cheltuielile de judecată. În motivarea recursului, s-a arătat că instanța a făcut o greșită aplicare și interpretare a legii, atunci când a apreciat că în cauză se aplică D. nr. 1. a C. C., întrucât, în opinia reclamanților recurenți, această decizie nu este incidentă în speță, câtă vreme, la data introducerii acțiunii, textul art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. era în vigoare, în temeiul acestui text legal reclamanții erau îndreptățiți la despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea antecesorului lor, iar D. C. a intervenit când prezenta cauză se află deja pe rolul instanțelor de judecată. Dacă se apreciază că D. nr. 1. a C. este incidentă în speță, reclamanții vor fi în mod clar discriminați în raport de celelalte persoane îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, care au obținut o hotărâre definitivă și irevocabilă. De altfel, C. a statuat în sensul respectării principiului egalității în fața legii, principiu care impune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Recurenții reclamanți au invocat în susținerea recursului lor prevederile art. 14 din P. 12 C.E.D.O., art. 1 din P. 1 C.E.D.O., art. 6, art. 5 alin. 5 și art. 14 C.E.D.O., art. 3 C.civ., art. 998 C.civ., art. 504-506 C. și art. 11 alin. 2 și art. 20 alin. 2 din Constituția R., concluzionând în sensul că, la momentul introducerii acțiunii, aveau speranța legitimă, în sensul unui bun, la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, iar respingerea petitului având ca obiect daunele morale echivalează cu o discriminare a reclamanților. Este posibilă acordarea despăgubirilor morale și în temeiul art. 998 C.civ., știut fiind că, potrivit art. 3 C.civ., judecătorul nu poate să refuze judecarea pe motiv că legea nu prevede. După D. nr. 1. a C., în temeiul căreia art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., și-a încetat efectele juridice la data de (...), singura modalitate de reparare aprejudiciului moral cauzat prin condamnarea unei persoane pe nedrept sau prin privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal, a rămas cea prevăzută de art. 504-506 C., care trebuie însă coroborate cu art. 11 alin. 2, art. 20 alin. 2 din Constituția R., art. 14, art. 6, art. 5 alin. 1 și 5 C.E.D.O., dat fiind că detenția numitului V. I. și condamnarea acestuia reprezintă o privare de libertate în mod nelegal, caracterul nelegal al condamnării și detenției fiind stabilite ope legis, prin dispozițiile art. 1 alin. 1 și 2 și art. 2 din L. nr. 2.. Reclamanții recurenți au arătat că modul actual de redactare a art. 504 alin. 1 și 3 C. realizează o discriminare între persoanele care au fost condamnate sau private de libertate pe nedrept. Tot în susținerea motivului de recurs referitor la daunele morale, reclamanții recurenți au invocat cauza B. contra Croației. În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea statului la plata valorii actualizate cu indicele de inflație a sumelor achitate ca și cheltuieli de judecată și onorariu avocațial în cadrul proceselor penale în urma cărora a fost condamnat V. I., acesta, arată recurenții, în mod greșit a fost respins pe lipsă de temei legal, câtă vreme, raportat la scopul reparator al L. nr. 2., nu mai era necesar un temei legal, peste ceea ce reprezintă acest scop. Pe de altă parte, aceste cheltuieli au fost pe deplin dovedite, iar pârâtul și Ministerul Public nu s-au opus acestei solicitări. În ceea ce privește daunele materiale constând în despăgubiri pentru bunurile confiscate, reclamanții recurenți au arătat că evaluarea primei instanțe nu este una rezonabilă, câtă vreme a judecat în echitate, fără să facă o evaluare distinctă a fiecărui bun în parte. Reclamanții recurenți au criticat și modul de acordare a cheltuielilor de judecată de către prima instanță, arătând că acestea nu puteau fi diminuate cu 1/3, prin considerarea reclamanților în culpă procesuală și în condițiile în care pârâtul nu a solicitat obligarea reclamanților la plata acestor cheltuieli. Niciuna dintre părți nu a depus întâmpinare față de recursul celeilalte părți. Recursurile sunt fondate în parte. Cu pr iv ire l a excepț ia in ad mis ib il ităț ii sc h imb ăr ii c auze i jur id ice a acț iun ii în recurs. La termenul de judecată din data de (...) C., din oficiu, în temeiul art. 316 C., rap. la art. 294 alin. 1 C., a invocat excepția inadmisibilității schimbării cauzei juridice a acțiunii direct în recurs, având în vedere că prin cererea introductivă de instanță reclamanții au invocat ca temei juridic exclusiv prevederile L. nr. 2., iar în recurs au schimbat temeiul acestei cereri, respectiv, au schimbat cauza juridică a acțiunii, invocând temeiuri legale noi, care nu au fost niciodată invocate în fața primei instanțe, și anume: discriminarea; art. 1 din P. adițional 1 C.E.D.O.; art. 14 din P. 12 C.E.D.O.; art. 998 C.civ.; art. 3 C.civ.; art. 504-506 C.; art. 14, art. 6 , art. 5 alin. 1 și 5 C.E.D.O., coroborat cu art. 11 alin. 2 și art. 20 din Constituția R.. Întrucât toate aceste temeiuri juridice, noi, ale cererii introductive de instanță, au fost invocate pentru prima dată doar prin memoriul de recurs, ele reprezintă practic o cauză juridică nouă a acțiunii, indicată pentru prima dată în fața instanței de recurs, ce se circumscrie dispozițiilor art. 316 C., rap. la art. 294 C., respectiv, intră sub incidența excepției inadmisibilității. Este bine știut faptul că, în conformitate cu prevederile art. 316 C., rap. la art. 294 alin. 1 C., în recurs nu se poate schimba calitatea părților, cauza juridică a acțiunii, obiectul acțiunii, și nu se pot face cereri noi. Drept urmare, C. constată că toate temeiurile juridice invocate pentru prima dată prin recurs, echivalează cu o schimbare a cauzei juridice a acțiunii direct în recurs, fiind deci inadmisibilă. În cee a ce pr iveș te p e titul av ând c a ob iec t desp ăgub ir i mor ale . Reclamanții și-au întemeiat petitul având ca obiect obligarea pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor morale în sumă de 1.000.000 E., în echivalent în lei din ziua plății, pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2.. Prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...), a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr. 24/2000, reținându-se în considerentele acestei decizii că L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție. Art. 147 din Constituția R. din 21 noiembrie 1991 (*republicată*) (modificată și completată prin de revizuire a C. R. nr. 4., publicată în M. Oficial al R., Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de C. L., în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o noua numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156)), prevede următoarele : „ (1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. (2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. C.. (3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. T. sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat. (4) Deciziile C. C. se publica în M. Oficial al R.. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";. Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. C. (republicată în temeiul dispozițiilor art. V din L. nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., a C. de procedură civilă și a C. de procedură penală al R., publicată în M. Oficial al R., Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele : „(1) D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sauordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. (2) În caz de admitere a excepției, C. se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare. (3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. (4) Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două Camere ale P.ului, Guvernului și instanței care a sesizat Curtea Constituțională. (5) În cazul în care la data comunicării deciziei C. C. potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia."; Din coroborarea art. 147 din Constituția R. Revizuită cu art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. C. sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. 1 din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. cu dispozițiile constituționale, astfel că, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice. Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 2., care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza L. nr. 2., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale. Câtă vreme solicitarea reclamanților, de obligare a pârâtului la despăgubiri morale a fost întemeiată exclusiv pe textul art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., declarat neconstituțional, și câtă vreme, conform celor anterior expuse, în L. specială nr. 2. nu există în prezent niciun text legal în vigoare, care să servească drept temei juridic al unei cereri de obligare a S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri morale, C. constată că în mod legal prima instanță a respins petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 1.000.000 E., în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri morale. Susținerea reclamanților recurenți, conform căreia, instanța de recurs ar trebui, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 2 din Constituția R., să facă direct aplicarea prevederilor C.i, respectiv, a art. 6 și art. 5 alin. 1 și 5 C.E.D.O. și a art. 1 din P. Adițional nr. 1 C.E.D.O., coroborat cu art. 14 din P. 12 C.E.D.O. și, în consecință, să acorde despăgubiri morale către reclamanți, urmează să fie înlăturate de către instanță, pe de o parte, întrucât se circumscrie prevederilor art. 294 alin. 1 C., rap. la art. 316 C., respectiv, echivalează cu o schimbare a cauzei juridice și implicit a obiectului cauzei direct în recurs - demers inadmisibil prin prisma art. 316 C. și art. 294 alin. 1 C. -, iar pe de altă parte, având în vedere că aplicareadirectă a prevederilor C.i nu este posibilă decât în situația în care în dreptul intern există un vid legislativ în respectiva materie, ceea ce nu este cazul în situația de față. Astfel, în dreptul intern român există o legislație specială vizând repararea prejudiciilor cauzate de S. C. foștilor condamnați politic, respectiv, D.-lege nr. 1., O. nr. 2., etc., după cum urmează: Așa cum a statuat în mod obligatoriu și Curtea Constituțională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării P.are a C.ui E.pei. C. apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. Prin urmare, C. constată, în deplin acord cu jurisprudența C. C. și a C. E.pene, că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 1. și L. nr. 2., având acest scop, contravenind astfel dispozițiilor L. nr. 24/2000. C. reține, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de 4 din D.-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată. C. observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. E. a D. O. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a R. în materia restituirilor a fost menționată și de C. E. a D. O. prin H. din 9 decembrie 2008, în Cauza Viașu împotriva R.. Or, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din L. nr. 2. au fost lipsite de claritate și previzibilitate, conducând la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă a normei juridice și o încălcare, totodată, a principiului legalității. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C. E.pene a D. O. (H. din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, H. din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra T.iei). Afirmația reclamanților recurenți, conform căreia D. nr. 1. nu poate fi luată în considerare și nu se aplică în speță, întrucât ar însemna să retroactiveze și, în același timp, să îi discrimineze pe reclamanți, este evident neîntemeiată, motivat pe următoarele: Este știut faptul că nu poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea acesteia. Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impune art. 15 alin. 2 din Constituția R. și art. 1 C.civ., în timp ce neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare. Este adevărat că potrivit prevederilor art. 147 alin. 4 din Constituția R., Deciziile C. C. au efecte ex nunc, adică numai pentru situațiile viitoare, născute după publicarea acestor decizii în M. Oficial, dar nu este mai puțin adevărat că efectul ex nunc trebuie înțeles în sensul că Deciziile C. C. se aplică pentru viitor, adică doar situațiilor juridice care nu au fost definitiv stabilite înainte de publicarea D. C. în M. O. Cu alte cuvinte, dacă situația juridică a fost definitiv stabilită anterior publicării în M. Oficial a D. C. nr. 1., adică dreptul reclamanților recurenți la despăgubiri morale a fost stabilit printr -o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, atunci, efectele acestei Decizii nr. 1. nu se vor produce asupra situației juridice a reclaman ților, întrucât, hotărârea judecătorească definitivă constituie titlul executoriu, conform art. 376 alin. 1 C., dâ nd naștere în patri moniul reclamantului unei „valori patrimoniale";, în sensul C.i, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din P. Adițional nr. 1 la C. , iar punerea în exe cutare a unei hotăr âri judecătorești definitive și executorii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de un „., și d e a avea o „speranță legitimă"; în sensul că va putea să -și valorifice acest drept la un bun, adică la despăgubirile morale stabilite în favoarea sa prin res pectiva hotărâre judecătorească definitivă și executorie (în acest sens s-a pronunțat și Î nalta Curte de Casație și Justiție - a se vedea D. nr. 1973/(...), dosar nr. (...)). Or, în speță, situația juridică a reclamanților recurenți nu a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, anterior publicării în M. Oficial a D. C. C. nr. 1., astfel încât, efectele aceste Decizii a C. se vor produce și asupra situației juridice pendinte a reclamanților. Referitor la aplicarea în speță a celor statuate în jurisprudența C., prin H. B. împotriva Croației ([MC], nr. 59.532/00, C. 2006-III), instanța reține următoarele: În cauza B. contra Croației s-a statuat, pe de o parte, asupra admisibilității cererii petentului, raportat la data pretinsei încălcări a dreptului petentului și la data introducerii acesteia, iar pe de altă parte, asupra necesității aplicării principiului neretroactivității legii. În ceea ce privește primul aspect, C. a stabilit în H. B. împotriva Croației că, competența trebuie să se determine în raport cu faptele ce constituie ingerința pretinsă. Astfel, C. a stabilit că este esențial să realizeze în fiecare cauză dată fixarea exactă în timp a încălcării pretinse. Ea trebuie să țină cont în acest sens atât de faptele de care se plânge reclamantul, cât și de sfera de aplicare a dreptului garantat de C., a cărui încălcare este pretinsă, ceea ce poatepresupune o anumită dificultate atunci când cererile se bazează pe fapte ce reprezintă o prelungire a unei situații sau o înlănțuire de evenimente, dintre care unele se situează înaintea datei ratificării sau, dacă este cazul, înaintea datei de recunoaștere de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, când aceasta nu era încă facultativă (a se vedea în același sens și Cauza Ilașcu și alții împotriva Moldovei și R.iei; Cauza Yagci și Sargin împotriva T.iei, H. din 8 iunie 1995, și Broniowski împotriva Poloniei). Referitor la cel de-al doilea aspect, C., în H. din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croației, paragraful 81, a statuat în sensul aplicării principiului neretroactivității., însă, instanța constată că, în speța pendinte nu se poate discuta despre o retroactivitate a legii, motivat pe următoarele considerente : Împrejurarea că până la momentul publicării D. C. C. nr. 1358/(...) ((...)) în unele litigii vizând aplicarea L. nr. 2. au fost pronunțate hotărâri definitive și executorii, în apel, favorabile reclamanților, și că, în alte litigii vizând aplicarea L. nr. 2., se pronunțase abia o hotărâre în primă instanță, sau încă nu se pronunțase nici măcar o hotărâre în primă instanță, dă naștere, fără doar și poate, unei situații de discriminare - decurgând din aplicarea unui tratament distinct persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile anterior publicării D. nr. 1. a CCR, și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr.2., acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză -, însă, această împrejurare nu este susceptibilă să constituie un argument legal pertinent în sensul înlăturării aplicării efectelor deciziei C. C.. Principiul egalității si interzicerii discriminării a fost reluat de C. în P. nr.12 la C., adoptat in anul 2000, iar art.1 al acestui Protocol prevede: "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice si orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alta situație."; Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită de art.1 din Protocol, se referă la cazurile în care o persoana este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anume manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a C., în cauza Thorne vs. The United Kingdom, pronunțată în anul 2009. Prin urmare, în opinia C., judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice nu numai data înregistrării cererii de chemare in judecata, dar mai ales dacă, la momentul publicării în M. Of. al R. a D. CCR nr. 1., reclamanții aveau deja un „. în sensul C.i, adică o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi constatat dreptul lor la despăgubiri morale, precum și cuantumul acestor despăgubiri, în baza L. nr. 2.. Și aceasta pentru că, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul L. nr. 2., în patrimoniul reclamanților s-a născut doar un drept la o acțiune având ca obiect despăgubiri morale în temeiul L. nr. 2., iarnicidecum un „., adică un drept patrimonial de creanță , cu privire la o creanță certă, lichidă și exigibilă, susceptibilă de executare silită. Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Acest principiu este expres consacrat în art.1 din Codul civil, astfel : „L. dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă"; precum și în art.15 alin. 2 din Constituția R.: „L. dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile."; Acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. A. legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranță circuitului civil și ar crea neîncredere în lege, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept. Efectul ex nunc al actelor C. C. constituie - așa cum chiar Curtea Constituțională a statuat în D. nr. 838/2009 - „o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei C. nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor …";, adică acelor acțiuni care au fost admise printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, susceptibilă de a fi pusă în executare pe cale silită, dacă nu este executată benevol. Drept urmare, C. constată că în speță sunt pe deplin aplicabile prevederile D. nr. 1358/(...) a C. C., impunându-se deci respingerea petitului având ca obiect daune morale, ca fiind lipsit de temei legal. În cee a ce pr iveș te mo tivul de recurs re f eritor l a ne acord are a d aunelor materiale constând în cheltuiel ile de judec ată oc az ion ate an tecesorulu i recl amanț ilor cu pur tare a proceselor pen ale în ur ma c ăror a a f ost cond amn at politic. L. nr. 2., pe care reclamanții și-a întemeiat cererea introductivă de instanță, reglementează în art. 5 alin. 1 lit. b, categoria de despăgubiri materiale pe care persoanele cărora li se aplică L. nr. 2., le pot solicita în temeiul acestui text legal. Astfel, potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2., orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a L. nr. 2., obligarea statului la „. de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu aobținut despăgubiri în echivalent în condițiile L. nr. 1., cu modificările ulterioare";. Nicăieri în cuprinsul L. nr. 2. nu este reglementată posibilitatea persoanelor ce se circumscriu prevederilor L. nr. 2., de a solicita obligarea S. R. la despăgubiri materiale constând în valoarea actualizată a cheltuielilor de judecată ocazionate cu purtarea proceselor penale soldate cu condamnarea politică. Prin urmare, dacă legea nu prevede o atare posibilitate, este evident că formularea unui astfel de petit, fiind lipsit de temei juridic, se impune a fi respins ca atare. Drept urmare, C. constată că în mod legal prima instanță a respins petitul din cererea reclamanților având ca obiect obligarea pârâtului la plata valorii actualizate cu indicele de inflație a sumelor achitate ca și cheltuieli de judecată și onorariu avocațial, în cadrul proceselor penale în urma cărora a fost condamnat antecesorul reclamanților. În cee a ce pr ive ș te mo tivul d in r ecursul p âr âtulu i ref eritor l a inadmisibilitatea petitului având ca obiect daune materiale constând în bunur ile conf isc ate, pe mo tiv c ă lege a ar e în vedere doar bun ur ile imo b ile, nu ș i bunur ile mob ile . Raportat la reglementarea textului art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2. - care prevede că persoanele ce se circumscriu dispozițiilor acestei legi sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu aobținut despăgubiri în echivalent în condițiile L. nr. 1., cu modificările ulterioare -, este evident că nu poate fi împărtășită susținerea pârâtului recurent conform căreia acest text legal ar avea în vedere doar bunurile imobile. Textul art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2. nu face distincție între bunurile mobile și imobile, ci se referă la despăgubiri pentru toate bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, deci atât pentru bunurile mobile, cât și pentru bunurile imobile. Referirea făcută în textul art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2. la dispozițiile L. nr. 1. are în vedere exclusiv ipoteza în care pentru imobilele confiscate prin hotărâri de condamnare cu caracter politic, persoanele îndreptățite au urmat anterior intrării în vigoare a L. nr. 2., calea specială reglementată de L. nr. 1., iar nicidecum excluderea bunurilor mobile de la prevederile acestui text legal. Drept urmare, C. constată că excepția inadmisibilității petitului având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, invocată de pârâtul recurent, este vădit nefondată, impunându-se a fi respinsă ca atare. Cu pr iv ire l a susț in ere a p âr âtulu i recur en t, conf or m c ăre ia ins tanț a de f ond era obl ig ată s ă ver if ice c ar ac ter ul pol itic de drep t al cond amn ăr ii antecesorulu i recl amanț ilor . Antecesorul reclamanților a fost condamnat prin sentința penală nr. 1185/(...) a T.ui M. Teritorial C. pentru săvârșirea delictului de instigare publică, prevăzută de art. 327 C., cu aplicarea art. 326 C.J.M.; prin sentința penală nr. 950/(...) a T.ui M. C., a fost condamnat pentru săvârșirea delictului de instigare publică, prevăzută de art. 327 alin. 3 C. și art. 304 C.J.M.; prin sentința penală nr. 52/(...) a fost condamnat pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. 1 C., dispunându- se totodată, și confiscarea averii personale în întregime. Faptele pentru care antecesorul reclamaților a fost condamnat prin hotărârile penale anterior menționate sunt menționate în mod expres în textul art. 1 alin. 2 din L. nr. 2., ca reprezentând de drept condamnări cu caracter politic. În consecință, față de caracterul politic de drept al acestor condamnări, instanța nu era ținută să se mai pronunțe încă o dată asupra caracterului politic al respectivei condamnări. Prin urmare, C. constată că acest motiv din recursul pârâtului este vădit nefondat. Cu pr iv ire l a cr itic ile aduse atât de c ătre r ecl amanț i, c ât ș i de c ătre p âr âț i asupr a mod al ităț ii î n c are pr ima ins tan ț ă a d ispus asupr a chel tu iel ilor de judec ată. Reclamanții sunt pe deplin îndreptățiți la a beneficia de recuperarea în întregime a cheltuielilor de judecată ce le-au fost ocazionate cu purtarea procesului în fond, dat fiind că nu li se poate imputa reclamanților intervenirea D. nr. 1. a C. C., și dat fiind că, dacă nu ar fi intervenit această decizie, instanța trebuia să analizeze pe fond și petitul din cererea reclamanților având ca obiect despăgubiri morale. Drept urmare, reclamanții sunt îndreptățiți la recuperarea tuturor cheltuielilor având în vedere că aceștia nu sunt în culpă pentru apariției D. nr. 1. a C. Desigur, aceste cheltuieli de judecată se impun a fi stabilite în mod unitar, iar nu fracționat, raportat la fiecare petit în parte. Pârâtul recurent a susținut că nu s-a opus admiterii acțiunii reclamanților, susținere care însă este contrazisă prin chiar faptul exercitării recursului împotriva hotărârii fondului, recurs prin care, în principal, se solicită respingerea în întregime a acțiunii reclamanților. În cee a ce pr iveș te mo tivul de recurs, d in a mbele recursuri, privitor la mo dul în c are a f ost soluț ion at pe titul av ând c a ob iec t desp ăgub ir i mater iale pentru bunurile confiscate. Potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2., orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a L. nr. 2., obligarea statului la „. de despăgubiri re prezentând echivale ntul valorii bunurilo r confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative , dacăbunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri în echivalent în condițiile L. nr. 1., cu modificările ulterioare";. În speță, așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat în data de (...), în dosar nr. 2194/1959 al T.ui P. al R. H., R. C. (f. 24 dosar fond), de la antecesorul reclamanților, V. I., au fost confiscate mai multe bunuri mobile și imobile, după cum urmează: o casă familială țărănească, compusă din două camere și bucătărie, situată în comuna D., satul D. nr. 89 R. H., R. C. grădină în suprafață de 0,40 ha., care este și fânaț, pe care sunt cultivați pomi fructiferi; teren arabil, în diverse suprafețe și diverse locații; un grajd cu șură; două bivolițe cu o junincă de 1,5 ani și un vițel de două luni; o scroafă de 9 luni; un mânz de 1,5 ani; 6 oi țurcane, dintre care două mioare; un car de bivoli cu osii de lemn; un costum de haine maro. În temeiul L. nr. 2., respectiv, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 lit. b, reclamanții sunt îndreptățiți la a beneficia de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, însă aceste despăgubiri nu trebuie stabilite „în echitate";, așa cum a procedat instanța fondului, ci pe baza unei reale evaluări a bunurilor care au făcut obiectul confiscării. Astfel, se impunea a se administra de către prima instanță probațiunea necesară, pertinentă, concludentă și utilă, pentru a se face dovada valorii bunurilor confiscate, conform petitului 3 din cererea introductivă de instanță, petit prin care reclamanții au solicitat despăgubiri materiale pentru 3 bivolițe, 6 oi, un cal, o scroafă gestantă, obiecte de vestimentație și o căruță, respectiv, administrarea de probe testimoniale, efectuarea unei expertize de specialitate care să aibă ca obiectiv stabilirea valorii reale a acestor bunuri, administrarea de probe cu înscrisuri, precum și orice alte probe pe care instanța le-ar fi apreciat utile și concludente pentru justa soluționare a acestui petit. Soluționând acest petit „în echitate";, și acordând despăgubiri de 5.000 E. pentru bunurile confiscate, în absența oricărei dovezi cu privire la valoarea bunurilor confiscate, care să fi servit drept suport probator pentru stabilirea daunelor materiale în sumă de 5.000 E., instanța de fond a soluționat practic acest petit fără a intra în cercetarea fondului. Așa fiind, C. constată că motivele de recurs, din ambele recursuri, prin care se critică cuantumul despăgubirilor materiale, pentru bunurile confiscate, stabilite de către prima instanță, sunt fondate. Întrucât pentru soluționarea pe fond a petitului având ca obiect despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate se impune administrarea de probe, demers inadmisibil în faza de judecată a recursului, în temeiul art. 312 alin. 3 teza II C., se vor admite în parte ambele recursuri, se va casa în parte sentința recurată, sub aspectul soluției date acestui petit, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea acestui petit la aceeași instanță. În rejudecare, vor fi administrate toate probele necesare, pertinente, concludente și utile pentru stabilirea valorii bunurilor confiscate și, în consecință, pentru corecta stabilire a cuantumului daunelor materiale cuvenite reclamanților pentru bunurile confiscate. În temeiul art. 312 alin. 1 C., vor fi menținute restul dispozițiilor din sentința recurată. Cheltuielile de judecată ocazionate părților vor fi avute în vedere de către instanța de rejudecare. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. D E C I D E Admite în parte recursul declarat de reclamanții V. I. și M. M., precum și, admite în parte recursul declarat de pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile numărul 106 din (...) a T.ui C., pronunțată în dosar numărul (...), pe care o casează în parte și dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea petitului privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile confiscate la Tribunalul Cluj. Menține restul dispozițiilor sentinței recurate. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din (...). PREȘEDINTE JUDECĂTORI C.-M. CONȚ I.-D. C. A.-A. P. GREFIER A. A. M. Red.CMC/dact.MS 3 ex./(...) J.fond: E.L.
| ← Decizia civilă nr. 4699/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 283/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
