Decizia civilă nr. 1778/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr.(...)
D. CIVILĂ NR. 1778/R/2011
Ședința publică din 19 mai 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A. A. C. JUDECĂTORI: ANA I.
: A. C.
G. : C. B.
S-a luat spre examinare recursul declarat de către reclamantul A. V. P. împotriva sentinței civile nr. 220 din (...) a Tribunalul Maramureș, pronunțată în dosarul nr. (...) în contradictoriu cu intimatul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE- PRIN D. G. A F. P. M., având ca obiect despăgubiri-Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că, prin motivele de recurs depuse la dosar de către reclamantul recurent, s-a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc. civ.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 220 din (...) prinunțată de Trib unalul
Maramureș, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul A.
V. P. contradictoriu cu pârâtul S. Român reprezentat prin Ministerul
Finanțelor Publice.
În considerentele acestei sentințe, tribunalul reține că, prin sentința penală nr. 607/(...) pronunțată de Tribunalul Militar Iași, reclamantul a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare. De asemenea, prin sentința penală nr. 363/(...) pronunțată de T. M. C. reclamantul a mai fostcondamnat la 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare.
În cauză, problema ce urmează a fi analizată este aceea, dacă infracțiunea de insubordonare prevăzută și pedepsită de art. 503 pct. 3 din Codul penal în vigoare la data condamnării poate fi considerată ca fiind o infracțiune cu caracter politic în sensul dispozițiilor art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.
Potrivit actului normativ mai sus arătat „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin.1 din Ordonanța de U. nr.214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arma și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.";
Prin D. nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție-secțiile unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin.1 lit. a din Decretul-Lege nr. 118/1990, a stabilit că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzută de art.334 și 354 Cod penal, săvârșite din motive de conștiință religioasă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice. În motivarea acestei decizii se arată că:"; persoanele care, din motive de conștiință, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent determinate de apartenența la O. R.
„. lui I.) au fost încadrate juridic în dispozițiile art. 354 din Codul penal (neprezentare la încorporare sau concentrare), respectiv în dispozițiile art. 334 din același cod (insubordonarea) atunci când, deși încorporată sau recrutată, persoana respectivă a refuzat executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.
Aceste fapte au fost și sunt reglementare în titlul X al Codului penal „infracțiuni contra capacității de apărare a R., cap.1 „infracțiuni săvârșite de militari";- secțiunea I „infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare"; (art. 334), respectiv cap.3 „infracțiuni săvârșite de civili"; (art.
354).
Așezarea acestor texte în titlul și capitolele menționate a fost făcută, în mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestor infracțiuni, care este cel al relațiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării.
Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală.
Instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
În aceste condiții, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.
Or, în absența unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter.
Condamnarea pentru infracțiuni de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada la care ne referim, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, așa cum s-a menționat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).
Prin urmare, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
De altfel, în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar a fost pusă și în discuția instituțiilor C. E..
Astfel, această problemă a format obiectul mai multor acte adoptate de A. P. a C. E., prin care s-a recomandat statelor membre recunoașterea obiecției de conștiință în legătură cu serviciul militar obligatoriu și instituirea unor forme de scutire de la executarea acestuia pentru persoanele care, din motive de conștiință sau din cauza unei credințe profund religioase, morale, umanitare, filosofice, sau de altă natură similară, refuzau îndeplinirea acestuia (Rezoluția nr. 337/1967, Recomandarea nr. 816/1977).
În anul 2001, A. P. a C. E. a adoptat Recomandarea nr. 1.518 pentru introducerea dreptului la obiecție de conștiință cu privire la serviciul militar în C. europeană a drepturilor omului, propunându-se adoptarea unui protocol adițional care să modifice art. 4 paragraful 3 lit. b și art. 9 din Convenție.
Comisia europeană a drepturilor omului a decis că dispozițiile art. 4 paragraful 3 lit.b din Convenție nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției.
(Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985).
De asemenea, Comisia a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale C. E. o aveaude a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie
1984; A. c/a Elveției, 9 mai 1984.)
Deși în acea perioadă statul român nu era parte la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecției de conștiință, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale C. E..
Aceeași orientare a Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a C. Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la O. R.
„. lui I., a concluzionat că art. 9 din C. europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b, nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință ( B. c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).
Așadar, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executare serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.
Prin urmare, condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate nu au caracter politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990 „.
Reținându-se că potrivit dispozițiilor art. 329 indice 5 ultimul alin.
Cod procedură civilă cu privire la soluționarea recursului în interesul legii dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe pe de o parte, precum și faptul că prin D. nr. 3. mai sus amintită Înalta Curte de Casație și Justiție dezleagă problema de drept, conform căreia persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării prevăzută de art. 334 și 354 din Codul penal săvârșite din motive de conștiință nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Pe cale de consecință instanța a apreciat că, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, condamnarea pe care a suferit-o reclamantul nu este o condamnare cu caracter politic.
Așa fiind au fost respinge ca neîntemeiate toate capetele de cerere formulate de reclamant, atât cu privire la constatarea caracterului politic al condamnării penale, cât și despăgubirile solicitate de reclamant.
Î mpotriva acestei sentințe, a declarat în termen legal recurs
reclamantul, solicitând schimbarea ei, în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea recursului său, reclamantul învederează că, în condițiile în care Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, instanței îi revine rolul de a constata caracterul politic al unor condamnări, în baza probelor administrate, urmând să aprecieze calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, iar, în prezenta cauză, nu au fost încuviințate probele solicitate de reclamant,nici măcar cea cu înscrisuri, nesolicitându-se punctul de vedere al A. foștilor Deținuți Politici, fiind încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.
Reclamantul a refuzat satisfacerea serviciului militar datorită convingerilor sale religioase, care îi interziceau acest lucru, libertatea religiei fiind un drept constituțional. S. nu a acordat cetățenilor care, datorită convingerilor religioase nu puteau presta serviciul militar prin încorporare în unități militare, posibilitatea de a presta acest serviciu în alte forme, ci, dimpotrivă, le-a aplicat sancțiuni penale, dând expresie politică regimului comunist de neacceptare a altei doctrine decât aceea a Partidului comunist de natură ateistă. De aceea, refuzul la încorporare datorat convingerilor religioase echivalează cu o opoziție neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, condamnarea pentru această faptă având, astfel, un caracter politic.
În baza acestor considerente, au fost admise cereri formulate de alte persoane aflate în situații identice în acest sens fiind jurisprudența
C. de A. O., chiar după pronunțarea deciziei nr. 1. a C. C..
Referitor la jurisprudența C. invocată în considerentele deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, a existat un reviriment în jurisprudența curții europene, într-o cauză similară, respectiv B. contra
Armeniei considerând că încălcarea dreptului de a refuza serviciul militar din motive de conștiiță aduce atingere drepturilor obiectorilor de conștiință, încălcând art. 9 din C. Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice a înregistrat la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului, pe motiv căinfracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul nu echivalează cu o oponență fără echivoc împotriva principiului statului totalitar, neavând un caracter politic.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la disp. art. 3041 Cod proc.civ., curtea apreciază că acesta nu
este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, prin D. nr. 32 din (...), publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I nr. 137/(...), invocată de instanța de fond în considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul legii promovat de P. G. al R. în interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 1 alin. 1 lit. a din Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354 C., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
În considerentele acestei decizii, curtea reține că, în realitate, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, încă în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfaceriiserviciului militar fiind pusă și în discuția instituțiilor C. E., formând obiectul mai multor acte adoptate de A. P.. Comisia Europeană a
Drepturilor Omului a decis, în cele din urmă că disp. art. 4 paragraful 3 lit. b din C. Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință și că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar. C. Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din (...), cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinată de apartenența persoanei la O. R.
„. lui I., a concluzionat că art. 9 din C. Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prev. art. 4 paragraful 3 lit. b, nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință.
Deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, conform art. 329 alin. 3
Cod proc. civ., având rol de uniformizare a jurisprudenței.
Deși înalta curte a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziții ale
Decretului-lege nr. 118/1990, problema de drept dezlegată vizează caracterul politic sau nu al unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează și reclamantul, astfel că dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanța de apel.
Nu se pune problema retroactivității, întrucât, pe de o parte, este vorba de interpretarea legii și nici măcar legile de interpretare nu retroactivează, cu atât mai puțin deciziile de interpretare, iar, pe de altă parte, rolul deciziei este acela de uniformizare a jurisprudenței, de îndată și nicidecum doar pentru acele cereri de chemare în judecată ce sunt înregistrate ulterior pronunțării și publicării ei în Monitorul Oficial.
Instanța supremă pronunțându-se în interpretarea obligatorie a legii în sensul că o condamnare în temeiul art. 354 C., cum este aceea suferită de reclamant, nu reprezintă o condamnare cu caracter politic, această interpretare fiind conformă și cu jurisprudența actuală a C., așa cum rezultă din considerentele deciziei pronunțată în recurs în interesul legii, în temeiul art. 312 alin 1 Cod proc. civ., recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.
Instanța fondului nu a făcut referire la decizia C. C. nr. 1., întrucât această decizie se referă la neconstituționalitatea unor dispoziții din Legea nr. 221/2009, or prima instanță, ale cărei considerente au fost însușite de instanța de control judiciar, a apreciat că, în realitate, condamnarea suferită de reclamant nu este una politică, neîncadrându- se în obiectul legii speciale de reparație.
În ceea ce privește decizia invocată împotriva Armeniei, problema de drept ce trebuie soluționată de instanța națională o constituie împrejurarea dacă reclamantul a suferit o condamnare politică în sensul legislației interne, pentru a-i fi aplicabilă legea specială de reparație, cu alte cuvinte, dacă refuzul satisfacerii serviciului militar a reprezentat oopoziție la regimul comunist, împrejurare analizată de instanța de fond și cea de recurs.
De altfel, decizia invocată nu reprezintă un real reviriment al jurisprudenței C. Europene, întrucât, așa cum rezultă din considerentele ei, ea recunoaște dreptul statelor de a stabili ca obligatoriu serviciul militar și că acesta nu se include în noțiunea de muncă forțată în sensul art. 4 par. 3 din convenție. Constatând, însă, că prevederile convenției trebuie interpretate prin raportare la condițiile prezente, a apreciat că, în cauza respectivă, a existat o încălcare a art. 9 din Convenție, pentru că statul respondent își asumase obligația de a adopta măsuri privind serviciul militar alternativ și nu și-a respectat această promisiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. V. P. împotriva sentinței civile numărul 220 din 3 februarie 2011 a T.ui M., pronunțată în dosarul numărul (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 19 mai 2011.
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
G.
A. A. C. ANA I. A. C.
C. B.
Red. CAA dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: P. G.
| ← Decizia civilă nr. 5162/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 192/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
