Decizia civilă nr. 5162/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 5162/R/2011
Ședința publică din data de 9 decembrie 2011
Instanța constituită din: Președinte : V. M.- președintele C. de A. C.
Judecători : D. - L. B.-vicepreședinte al C. de A. C.
A. C. Grefier : S. - D. G.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamanta S. M. împotriva sentinței civile nr.1597/2011, pronunțată de T. B. - N. în dosarul nr.(...), privind și pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. B. - N., având ca obiect D. în baza L. nr. 2..
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de 2 decembrie 2011, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1./(...), pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăudîn dosar nr. (...), s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă precizatăformulată de reclamanta S. M., împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul
Finanțelor Publice, prin D. G. a F. P. B.-N.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta S. M. este fiica numitului C. T., decedat la data de 01 februarie 1997, așa cum reiese din copiile actelor de stare civilă atașate acțiunii (f.7-9). Tatăl reclamantei a fost condamnat prin S. penală
1689/1949 a T.ui Militar C. la pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională,
4000 lei amendă corecțională 3 ani interdicție corecțională și confiscarea averii (f.62), pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale prev. de art.209 pct. IV Cod penal coroborat cu Decretul 212/1948, condamnare ce constituie de drept condamnare cu caracter politic potrivit art.1 alin.2 lit. a, d din legea nr.2.. Această soluție a fost menținută prin decizia nr.830/1950 a C. M. de C. și Justiție f.64-71. În sarcina acestuia s-a reținut, în esență, faptul că ar fi ajutat diferite persoane ce făceau parte din mișcarea legionară și care erau urmărite de organele de anchetă în aprilie
1949.
Pedeapsa închisorii a fost executată începând cu data de 24 iunie
1949, iar acesta a fost liberat din închisoare la data de 22 iunie 1954 din
Penitenciarul Aiud f.5, amendă corecțională a fost achitată prin chitanța nr.
2. iunie 1950 f.4.
S-a reliefat că nici din sentința de condamnare și nici din celelalte înscrisuri depuse la dosar de reclamantă și nici din cele comunicate de C. nu se poate stabili care au fost, în concret, bunurile confiscate antecesorului reclamantei ca urmare a condamnării.
În ce privește daunele morale solicitate de reclamantă tribunalul a respins această cerere ținând seama de caracterul obligatoriu al deciziilor C. C. și de prevederile art. 147 al. 1, 4 din Constituție care prevăd că dispozițiile legale declarate de curte neconstituționale își încetează după 45 de zile efectele juridice.
În cauză, tribunalul a observat că prin decizia nr.1358/2010 a C. C. s- a admis excepția de neconstituționalitate invocată și s-a constatat ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea nr. 2. ce reglementa tocmai posibilitatea instanței de judecată sesizate să oblige S. R. să plătească persoanelor interesate sume de bani cu titlu de daune morale, iar ulterior legiuitorul nu a înlocuit aceste prevederi legale cu altele care să fie conforme cu C..
Așa fiind, practic aceste pretenții juridice sunt lipsite de un temei juridic actual, neexistând justificare legală pentru acest tip de pretenții, altul decât dreptul comun, neinvocat de către reclamantă, și cu privire la care, oricum, acțiunea ar fi prescrisă. T. constată că dispozițiile art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea nr. 2. și-au încetat de drept aplicabilitatea, situație în care acest temei legal invocat de reclamantă prin acțiunea civilă nu mai poate produce efecte juridice în sensul urmărit inițial de legiuitor.
Nu pot fi reținute a fi aplicabile în cauză prevederile art. 504-505 Cod procedură penală invocate în precizarea de acțiune, pentru că acestea nu sunt aplicabile în cauză, pe de o parte, întrucât nu există o sentință de achitare ori încetare a procesului penal față de tatăl reclamantei, așa cum impune textul legal evocat, Legea nr.2. neputând suplini aceste condiții legale speciale, contrar aserțiunilor reclamantei, iar pe de altă parte, aceste pretenții nu pot fi admise pe acest temei legal și pentru că a expirat termenul de 18 luni prevăzut de lege de introducere a cererii, ce începe să curgă de la data înlăturării regimului comunist, adică de la începutul anului
1990.
T. nu a găsit întemeiată nici susținerea reclamantei potrivit căreia ar beneficia de un bun ori de o speranță legitimă în sensul impus de jurisprudența C., pentru că în nici o dispoziție convențională din tratatele asumate de R. și care au prioritate față de prevederile legale interne în condițiile art.20 alin.2 din Constituție, la care se face referire de reclamantă, nu se prevede dreptul persoanelor condamnate pe considerente de ordin politic de regimul comunist de a primi daune morale pentru suferințele îndurate. Nu se poate considera că prin simplul fapt al adoptării L. nr. 2. persoanele ce se considerau îndreptățite, cum e cazul și reclamantei, ar fi beneficiat de drept de un bun în sensul impus de jurisprudența C., pentru că acest lucru era condiționat de verificarea condițiilor impuse de legea internă de către instanțele de judecată competente, iar apoi pe baza probatoriul administrat despăgubirile sub forma daunelor morale trebuiau stabilite printr-o hotărâre judecătorească, ori în cauză, acest lucru nu mai e posibil tocmai ca urmare a faptului că temeiul legal al pretențiilor vizând daunele morale nu mai există ca urmare a deciziei date de C. constituțională.
Nu se poate reține faptul că reclamanta ar fi discriminată în raport cu alți potențiali beneficiari ai legi, pentru că, pe de o parte, aceștia se află în situații similare de la data publicării deciziei C. constituționale prin care au fost declarate neconstituționale prevederile legale ce reglementau acordarea de despăgubiri sub forma daunelor morale, iar pe de altă parte, nu există dovezi că ar fi primit cineva despăgubiri cu titlu de daune morale în temeiul L. nr.2..
În ce privește daunele materiale, potrivit art.5 alin.1 lit. b) din legea nr.2. se pot acorda despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile L. nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale L. nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;
În speță, nu s-a făcut dovada prin niciun mijloc de probă ce bunuri i- au fost confiscate în concret prin sentința de condamnare antecesorului reclamantei, motiv pentru care nu se pot acorda despăgubiri cu acest titlu. De asemenea, nu se pot acorda daune materiale reclamantei pentru că nu se încadrează în textul legal evocat anterior reprezentând valoarea actualizată a amenzii corecționale aplicate și achitate de tatăl reclamantei și nici pentru contravaloarea veniturilor salariale de care a fost lipsit tatăl reclamantei pe perioada exercitării pedepsei închisorii și până la reîncadrarea în alt loc de muncă, întrucât acestea au o natură juridică diferită, neputând fi echivalate cu bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare. D. legale sunt clare și de strictă interpretare și se referă exclusiv doar la bunurile confiscate și nu la alt tip de prejudicii materiale suferite.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a respins acțiunea civilă precizată formulată de reclamantă împotriva pârâtului ca fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S. M., solicitând modificarea și admiterea acțiunii în întregime astfel cum a fost formulată și precizată.
Recurenta apreciază că sentința primei instanțe este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu încălcarea art. 11, 15, 16, 20, 52, 53 și art. 148 din C. R. , art. 1 din protocolul nr. al C.. , ART. 3,5, 7 din Anexa 1 C., art. 2,3,4,5,7,9,13,19,23,24,25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
În mod greșit prima instanță a considerat că disp. art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 2. nu sunt aplicabile, încălcând astfel principiul constituțional al neretroactivității legii. În acest sens, se invocă jurisprudența C. (cauza
Blacic contra Croației din (...) și D. C. C. nr. 1354/2010).
Prima instanță a încălcat și principiile discriminării și egalității de tratament în fața legii, între cei care au obținut sentințe favorabile în baza L. nr. 2., și cei a căror acțiuni nu au fost soluționate până la data deciziei C. C..
S. este nelegală și din perspectiva art. 1 Protocolul 1 la C., instanța apreciind că reclamanta nu beneficiază de un bun în sensul C.. Or, potrivit jurisprudenței C., atunci când un stat contractant adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un dreptde proprietate pentru categoriile de persoane care îndeplinesc anumite condiții. Daunele morale au fost considerate de către C. ca aparținând categoriei de bunuri, iar cuantumul acestora urmează a se stabili într-un raport rezonabil de proporționalitate.
S. este nelegală și netemeinică și în ceea ce privește modul de soluționare a acțiunii precizate, instanța apreciind în mod greșit că nu sunt incidente disp. art. 504 - 507 C.pr.pen. Or, disp. art. 2 din Legea nr. 2. sunt echivalente cu achitarea pentru că fapta nu există, fără a mai fi nevoie de pronunțarea unei sentințe de achitare.
Prin prisma Deciziile C. C. nr. 225/2001 și nr. 45/1998, se apreciază că pârâtul este răspunzător pentru repararea prejudiciul suferit ca urmare a unei condamnări politice, condamnare care se înscrie în categoria genetică a erorilor judiciare săvârșite în procesele penale.
Acțiunea a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 506 alin. 2
C.proc.pen., termen care începe să curgă de la data intrării în vigoare a L. nr. 2..
În ceea ce privește efectul deciziilor C. C. asupra disp. art. 5 lit. a din Legea nr. 2., se invocă și faptul că instanța era obligată să verifice în ce măsură legislația internă încalcă pactele și tratatele internaționale, dând prioritate acestora din urmă atunci când se impune. În acest sens este invocată jurisprudența C..
Pârâtul a răspuns prin întâmpinare motivelor de recurs, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat.
Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță este definitivă și obligatorie, în vreme ce potrivit prevederilor alin. 3 al aceluiași articol, dispozițiile din legile sau ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Astfel fiind, rezultă că atunci când Curtea Constituțională constată neconformitatea cu C. a unui act normativ de natura celor sus-menționate ori a unei dispoziții dintr-un asemenea act normativ, acestea își încetează efectele juridice dacă în termen de 45 de zile de la publicarea în M. O. al R. a deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea autoritatea cu atribuții de legiferare nu dispune măsurile necesare asigurării pentru viitor a conformității cu C. a actului normativ ori a normei juridice vizate.
Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu C..
Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs, în cadrul căreia reclamanta își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C. C., cu toate implicațiile ce decurg din aceasta asupra acțiunii promovate.
În prezentul proces, reclamanta și-a întemeiat inițial acțiunea pe dispozițiile L. nr. 2., interesând, în concret, cele ale art. 5 alin. 1 lit. a teza întâia privitoare la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic sau, după caz, prin luarea unor măsuriadministrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie
1989.
Aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin D. nr.
1358 din 21 octombrie 2010 a C. C., publicată în M. O. al R. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, însă legiuitorul nu a dispus, nici în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. O., nici ulterior, măsuri pentru punerea de acord cu C. a dispozițiilor declarate neconstituționale.
Astfel fiind, pretențiile referitoare la obligarea S. R. la plata de daune morale au rămas fără temei legal, fiind de avut în vedere că declararea ca neconstituționale a prevederilor legii sus arătate, conjugată cu inexistența unor alte dispoziții normative în vigoare care să consacre dreptul la despăgubire pe care reclamanta îl invocă, obligă la concluzia că acest drept nu mai poate fi recunoscut de către instanță, căci s-ar ajunge la săvârșirea de către judecători a unui exces de putere.
Instanțele de judecată neputând fi ele însele creatoare de drepturi, rămâne că prezenta acțiune civilă a rămas fără fundamentul ce a stat la baza admiterii ei în primă instanță, sub aspectul despăgubirilor civile.
În consecință, prezenta instanță apreciază că, de lege lata, nu mai apare ca posibilă obligarea S. R. la a-i plăti reclamantei, de pe temeiul L. nr.
2., o sumă de bani cu titlu de reparație pentru prejudiciul moral suferit, în caz contrar ajungându-se, așa cum s-a arătat mai sus, la lăsarea fără efecte a evocatei decizii a C. C..
Nu poate schimba această concluzie a instanței argumentul întrebuințat potrivit căruia la data pornirii procesului dispozițiile art. 5 alin.
1 lit. a teza I-a din Legea nr. 2. ar fi născut în beneficiul reclamantei o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la C., întrucât ele s-ar fi aflat încă în vigoare, nefiind încă declarate neconstituționale. Este de avut în vedere, în legătură cu acest argument, că eventuala speranță legitimă rezultată din adoptarea de către autoritățile statale legiuitoare a unor dispoziții legale care vin să instituie un drept la despăgubire întemeiat pe săvârșirea de către stat, în trecut, a unor fapte de abuz împotriva actualilor reclamanți, nu poate fi acceptată și recunoscută decât sub condiția, general - valabilă pentru oricare lege sau ordonanță, ca acestea să fie conforme cu C., adică, altfel spus, să nu fie neconstituționale.
Neconformitatea cu C. R. a unor prevederi cuprinse într-o lege sau ordonanță este de natură a le vicia fundamental, justificând intervenția corectivă a instanței constituționale, pentru a restabili acordul cu legea fundamentală.
În concluzie, dacă un drept sau cel puțin o speranță legitimă nu pot fi recunoscute potrivit unei norme legale interne deoarece aceasta este în dezacord cu C., rezultă, în mod logic, că de pe temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu s-ar putea invoca existența unui asemenea drept sau speranța legitimă (în sens larg, a unui bun) câtă vreme legea sau ordonanța ce le afirma a fost lăsată fără efecte ca urmare a declarării neconstituționalității ei. În aprecierea C., este de principiu că speranța legitimă nu poate, în circumstanțe precum cele din prezentul proces, să supraviețuiască normei care a generat-o.
Nu s-ar putea considera nici că s-ar ajunge la încălcarea principiului neretroactivității legii civile, trebuind observa că prin declararea ca neconstituțională a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare nici aceasta, nici, când este cazul, actul normativ în ansamblul său, nu își extind efectele către situații juridice anterioare intrării în vigoare a actuluinormativ, fiind împiedicată doar producerea de efecte pentru viitor de către dispoziția legală declarată neconstituțională.
În ce privește invocarea de către reclamantă a încălcării, în defavoarea sa, a principiului egalității armelor, nici această susținere nu poate fi primită, principiul invocat privind egalitatea de tratament în plan procesual (adică sub aspectul drepturilor și obligațiilor recunoscute părților pentru ca dreptul lor la un proces echitabil să fie asigurat în mod efectiv), iar nu existența sau inexistența a însuși dreptului subiectiv material dedus judecății.
În ce privește respingerea de către prima instanță a capătului de cerere prin care, întemeiat pe prevederile art. 504-505 C.proc.pen., reclamanta a solicitat obligarea S. R. la plata de despăgubiri materiale, prezenta instanță apreciază că prima instanță a statuat în mod corect că această pretenție nu poate fi primită întrucât nu se verifică ipoteza reglementată prin acest text normativ, și mai mult, ea a fost dedusă judecății cu depășirea termenului de prescripție extinctivă.
Într-adevăr, prevederile art. 504-505 Cod procedură penală, invocate în precizarea de acțiune, nu sunt aplicabile în cauză întrucât nu există o sentință de achitare ori de încetare a procesului penal față de tatăl reclamantei, în sensul textului legal evocat, o interpretare extensivă a acestor dispoziții nefiind permisă.
În privința excepției prescripției dreptului la acțiune întemeiat pe dispozițiile art. 505-506 C.pr.pen., prin articolul nr. 504 alin.2 C.pr.pen., în forma inițială, s-a acordat dreptul persoanei arestată și apoi achitată de a obține reparații materiale din partea statului, însă prin art.506 alin.2 din același cod s-a instituit un termen de prescripție de 1 an pentru o astfel de acțiune. P. de a solicita astfel de reparații s-a menținut și în formele ulterioare ale textului citat, iar termenul de prescripție a fost prelungit la 18 luni, astfel că reclamanta, avea posibilitatea de a se adresa instanțelor judecătorești cu o acțiune în reparații, în cazul în care a apreciat că arestarea antecesorilor săi a fost nelegală, cel mai târziu începând cu data de
1 ianuarie 1990. Cum reclamanta nu a exercitat dreptul său la acțiune în termenul prevăzut de lege, cererea de față este și prescrisă în privința acestui temei.
În considerarea tuturor celor ce preced, de pe temeiul art. 312
C.proc.civ., se va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. M. împotriva sentinței civile nr. 1. din 19 septembrie 2011 a T.ui B. N. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 9 decembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
V. M. D.-L. B. A. C.
GREFIER S.-D. G.
Red.DB/dact.MS
2 ex.
Jud.fond: M.L.B.
| ← Decizia civilă nr. 1277/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 1778/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
