Decizia civilă nr. 1803/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 1803/R/2011
Ședința publică din 20 mai 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A.-A. P. JUDECĂTORI: C.-M. CONȚ
I.-D. C. G. : A. A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta M. A., împotriva sentinței civile nr. 389 din 24 februarie 2011 a T. M. pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul intimat S. ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. A J. M., având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamanta recurentă personal și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamanta M. A., a fost introdus și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
S-a făcut referatul cauzei după care C. constată lipsa părților și lasă cauza la a doua strigare, pentru a da reclamantei recurente și reprezentantului pârâtului intimat posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamanta recurentă personal și reprezentantul pârâtului intimat.
C. constată că la data de (...), pârâtul intimat a înregistrat la dosar o întâmpinare în 2 exemplare, prin care solicită respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și întemeiată.
De asemenea, C. constată că atât reclamanta recurentă, prin memoriul de recurs ( f. 9 dosar ), cât și pârâtul intimat prin întâmpinare ( f.
17 dosar ), au solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit prevederilor art. 242 alin. 2 C.pr.civ. și totodată, constată că la data de (...), reclamanta recurentă, prin intermediul doamnei avocat E. P. a înregistrat la dosar un înscris întitulat "Note de ședință";, prin care solicită judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
C. din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ. raportat la art. 294 alin. 1
C.pr.civ. invocă excepția inadmisibilității schimbării cauzei juridice, având în vedere precizarea pentru prima dată în calea extraordinară a recursului a următoarelor prevederi legale : art. 6 paragraful 1 și art. 1 din P. I al C.i
Europene a Drepturilor Omului, precum și cele referitoare la tratamentul discriminatoriu din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. asupra excepției invocată din oficiu de către instanță și pentru a pune concluzii pe recursul care formează obiectul prezentului dosar.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea excepției inadmisibilității schimbării cauzei juridice în recurs invocată din oficiu de către instanță, având în vedere că acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe prevederile art. 1, 4 și 5 din L. nr. 2. și de asemenea, solicită respingerea recursului declarat de reclamantă ca fiind nefondat, având în vedere că la dosar există suficiente probe din care rezultă că mama reclamantei a fost condamnată politic, iar la f. 61-66 din dosarul T. M. se află hotărârea T. M. C., prin care a fost condamnată mama reclamantei recurente.
C U R T E A
Pr in sen tinț a c iv il ă n r. 389/(...), pronunț ată de T ribun alul M ar amu reș î n dosar nr. (...), s-a respins acțiunea formulată de reclamanta M. A., în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 Euro cu titlu de despăgubiri morale, respectiv 200.000 lei despăgubiri materiale, reprezentând cheltuielile de judecată în sumă de 1.000 lei plătite în baza sentinței penale nr. 500/(...), actualizate cu rata inflației până la data plății efective.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că, inițial, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile L. nr. 2., dispoziții care însă și-au încetat efectele juridice în conformitate cu prevederile art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992, având în vedere că prin D. C. C. nr. 1., textul art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. a fost declarat neconstituțional.
În cursul procesului reclamanta a invocat și prevederile art. 998-999
C., însă, solicitarea de acordare a daunelor morale întemeiată pe acest temei legal este prescrisă raportat la art. 8 alin. 1, art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din
D. nr. 1..
Celelalte temeiuri de drept precizate de reclamantă, și anume, mai multe R. ale C.E., D. de la V., etc., nu pot fi luate în considerare, raportat la efectele obligatorii ale izvoarelor primare și secundare ale dreptului comunitar.
În ceea ce privește daunele materiale, respectiv 200.000 lei despăgubiri materiale, reprezentând cheltuielile de judecată în sumă de 1.000 lei plătite în baza sentinței penale nr. 500/(...), actualizate cu rata inflației până la data plății efective, prima instanță a constatat că acestea nu pot fi acordate, întrucât, nu există un temei legal pentru aceasta, iar dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. b din L. nr. 211/2009 nu se aplică acestei situații, acest text legal având în vedere doar posibilitatea acordării de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
În ceea ce privește petitul având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării, acesta a fost respins pe motiv că a fost formulat cu încălcarea dispozițiilor art. 112 și art. 132 C.
Împ o tr iv a aces te i se n tințe a decl ar at rec urs, în ter men leg al, recl aman ta
M. A., solicitând admiterea recursului și, în principal, casarea sentinței în totalitate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare T. M., pentru cercetarea pe fond, iar în subsidiar, modificarea sentinței atacate, rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată și precizată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, au fost expuse petitele cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, susținându-se că sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică, întrucât, a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă și neîntemeiată raportat la D. C. C. nr. 1., făcând o analiză sumară și incompletă a temeiurilor de drept invocate și neanalizând cererea de chemare în judecată prin prisma tuturor temeiurilor de drept invocate.
Prima instanță nu a analizat cererea prin prisma art. 1 din L. nr. 2., art. 4 pct. 3 din L. nr. 2., D. Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, T. de P., jurisprudența C.
Instanța de fond nu a comunicat cu pârâtul N. de ședință depuse de reclamantă la data de (...) și nu a analizat nici înscrisul emis de C. și nici nu a revenit cu adresă la C. în vederea refacerii dosarului de condamnare, iar cererea de amânare formulată pentru studiul actelor și pregătirea apărării a fost respinsă, încălcându-se astfel, dreptul la apărare al reclamantei și dispozițiile art. 129 alin. 5 C.
Greșit a apreciat instanța de fond că răspunderea contractuală sau delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie este reglementată de art. 35 din D. nr. 31/1954, și că aceasta exclude aplicarea art. 998-999 C.
În mod greșit a apreciat prima instanță că acțiunea întemeiată pe art. 998-999 C. este prescrisă, câtă vreme, potrivit art. 4 alin. 4 și art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., cererea de constatare a caracterului politic al condamnării este imprescriptibilă, iar cererea având ca obiect acordarea de daune morale a fost introdusă în termenul de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii.
Potrivit art. 52 din Constituția R., statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, răspunderea statului fiind stabilită în condițiile legii.
S-a mai invocat de către recurentă faptul că D. nr. 1. a C. C. nu se aplică prezentei cauze, care se afla pe rol la data pronunțării D. nr. 1. și că, dacă aceasta s-ar aplica, ar însemna să se creeze un tratament distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă.
S-a mai invocat principiul neretroactivității consacrat de art. 1 C. și jurisprudența C., H. din 8 martie 2006, pronunțată în Cauza B. contra
Croației, H. pronunțată în Cauza Thorn contra United Kingdom, efectul ex nunc al Hotărârilor C., incertitudinea juridică care a privat-o pe reclamantă de un proces echitabil, potrivit C.i, art. 1 din Protocol, precum și R. nr.
1096/1996 a A. P. a C. E., Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din R., D. de la V., R. nr. 1. a A. P. a C. E., D. asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și abuzului de putere, adoptată de A. G. a O. prin R. nr. 40/34/(...), D. Universală a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește daunele materiale, recurenta a susținut că cheltuielile de judecată în sumă de 1.000 lei, la a căror plată a fost obligatăantecesoarea sa prin sentința penală de condamnare, reprezintă bunuri incorporabile, care au ieșit din patrimoniul acesteia în mod forțat și se includ în categoria bunurilor confiscate.
Totodată, a arătat recurenta, în patrimoniul său s-a creat o „. legitimă"; la măsuri reparatorii, în sensul C.
Pr in în tâmp in are a f or mul ată în c auz ă, p âr âtul S. Ro mân pr in M in is terul
F in anțelor Publ ice, pr in D. G. a F. P. M. , a invocat excepția prescripțieidreptului la acțiune al reclamantei, întemeiată pe art. 998-999 C., susținând că potrivit art. 1 alin. 1 și art. 3 din D. nr. 1., acțiunea este prescrisă. Reclamanta nu avea o „. legitimă";, de a obține despăgubiri, cererea sa fiind incompatibilă rationae materiae cu dispozițiile art. 1 din P. 1 C.
Pe cale de consecință, pârâtul a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică.
Recursul este nefondat.
Ses iz are a pr ime i ins tanțe .
Inițial, reclamanta a învestit instanța T. M. cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 1, art. 4 și art. 5 ale L. nr. 2., solicitând instanței să oblige pârâtul să plătească reclamantei suma de 150.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral suferit de defuncta C. T., în urma condamnării acesteia pentru delictul de instigare publică prevăzută de art. 327 C., dispusă prin sentința penală nr. 500/(...); obligarea pârâtului la 200.000 lei cu titlu de daune materiale, actualizate cu rata inflației până la data plății efective, reprezentând cheltuielile de judecată în sumă de 1.000 lei, la care antecesoarea reclamantei a fost obligată prin sentința penală de condamnare.
Ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a R. a D. nr.
1358/(...), prin care textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. a fost declarat neconstituțional, reclamanta și-a precizat acțiunea, printr-o Notă de ședință, la data de (...), arătând că „completăm temeiul de drept al acțiunii introductive cu dispozițiile art. 998-999 C., art. 4 alin. 4, art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., precum și cu prevederile R. nr. 1096/1996 a A. P. a C. E., Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din R., D. de la V., R. nr. 1. a A. P. a C. E., D. asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și abuzului de putere, adoptată de A. G. a O. prin R. nr. 40/34/(...), art. 52 din Constituția R."; (f. 73-76 dosar fond).
În motivarea acestei precizări de acțiune, reclamanta a arătat că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 998-999 C. pentru ca pârâtul să fie obligat la plata daunelor morale.
Printr-o precizare de acțiune depusă la (...), reclamanta a solicitat instanței să constate caracterul politic al condamnării defunctei C. T. (f. 72 dosar fond).
Cu privire la caracterul politic al cond amn ăr ii aplicate antecesoareireclamantei.
Din sentința penală nr. 500/(...), pronunțată de T. M. C. în dosar nr.
4/1949, rezultă că antecesoarea reclamantei, C. T., a fost condamnată pentru săvârșirea delictului de violență în contra persoanelor, prevăzută și pedepsită de art. 332 C. (f. 61-66 dosar fond).
Această condamnare, dispusă în temeiul art. 332 C., nu constituie, potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din L. nr. 2., condamnare politică de drept, astfel încât, aceasta putea fi constatată de către instanță în condițiile art. 4 din L. nr. 2., cu condiția ca petitul să fi fost formulat în condiții procedurale, în conformitate cu dispozițiile art. 112 și art. 132 rap. la art. 134 C.
Întrucât reclamanta nu a formulat un atare petit în condițiile prescrise de art. 112, art. 132 rap. la art. 134 C., C. constată că în mod legal prima instanță a respins acest capăt de cerere, pe motiv că nu a fost formulat în termen procedural.
Drept urmare, apare ca nefondată susținerea recurentei, în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra acestui petit.
Cu privire la petitul din cererea reclamantei, având ca obiect obligarea
p âr âtulu i S. Ro mân, pr in M in is terul F in an țelor Publ ice, l a pl ata desp ăgub ir ilor morale.
În ceea ce privește temeiul de drept inițial invocat de reclamantă în susținerea acestui petit, respectiv, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., C. constată că acest temei de drept și-a încetat efectele juridice, ca urmare a pronunțării D. nr. 1358/(...) a C. C. a R., astfel încât, întemeiat pe acest text legal, reclamanta nu mai este îndreptățită la a pretinde obligarea pârâtului la despăgubiri morale.
L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție.
Prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...), a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr. 24/2000.
Art. 147 din Constituția R. din 21 noiembrie 1991 (*republicată*)
(modificată și completată prin de revizuire a C. R. nr. 4., publicată în M. Oficial al R., Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de C. L., în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o noua numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156)), prevede următoarele :
„ (1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval,
P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. C..
(3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. T. sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.
(4) D. C. C. se publica în M. Oficial al R.. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.
Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. C. (republicată în temeiul dispozițiilor art. V din L. nr.
177/2010 pentru modificarea și completarea L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., a C. de procedură civilă și a C. de procedură penală al R., publicată în M. Oficial al R., Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele :
„(1) D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sauordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
(2) În caz de admitere a excepției, C. se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.
(3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(4) D. pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două Camere ale P.ului, Guvernului și instanței care a sesizat Curtea Constituțională.
(5) În cazul în care la data comunicării deciziei C. C. potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia.";
Din coroborarea art. 147 din Constituția R. Revizuită cu art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. C. sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C..
Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin.
1 din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. cu dispozițiile constituționale, astfel că, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice.
Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 2., care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza L. nr. 2., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
În cauză, nu se aplică dispozițiile art. 52 din Constituția R., așa cum nefondat susține reclamanta recurentă, câtă vreme în speță nu ne găsim în situația unei erori judiciare, așa cum pretinde acest text constituțional.
Oricum, în ipoteza în care ar fi fost vorba despre o eroare judiciară, răspunderea statului ar fi fost antrenată în condițiile art. 504-505
C.proc.pen., iar nicidecum în condițiile L. nr. 2., ori ale art. 998-999 C.
În ceea ce privește temeiul juridic pe care reclamanta și-a întemeiat ulterior cererea, prin precizarea de acțiune depusă la fila 73 dosar fond, la data de (...), respectiv, art. 998-999 C., C. constată următoarele:
Art. 998 C. constituie sediul legal în materie răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.
Corect a reținut prima instanță că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a S.ui Român, nici în temeiul art. 35 din D. nr. 31/1954, și nici în temeiul art. 998-999 C., întrucât, S. Român nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, C. constată că prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S.ui Român, ar fi trebuit analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamantei, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998
C.
Prin întâmpinarea formulată la recursul reclamantei, S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D. G. a F. P. M., a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, arătând că acțiunea întemeiată pe art. 998
C. se prescrie în termenul de 3 ani prevăzut de D. nr. 1., termen care în cauză s-a împlinit de mult.
Înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretențiile deduse judecății de către reclamantă, este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamanta și-a fundamentat cererea introductivă de instanță, prezenta acțiune a fost sau nu promovată în termenul legal de prescripție extinctivă reglementat de D. nr. 1..
Reclamanta, prin precizarea de acțiune, formulată la (...), înregistrată pe rolul T. M., a investit Tribunalul Maramureș cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile art. 998-999 C. civ.
Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale în sumă de 150.000 Euro sau echivalentul în lei al acestei sume la data plății, dar nu este mai puțin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce i-a fost cauzat antecesoarei reclamantei, în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998-999 C. civ., S. Român fiind ținut, în opinia reclamantei, să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ., acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1.,
„prescr ipț ia drep tulu i l a acț iune în rep ar are a p agube i pr ic in u ite pr in f ap ta
il ic ită, începe s ă cur g ă de l a d ata c ând p ăgub it ul a cunoscu t s au trebu ia s ă
cuno asc ă, atât p agu b a c ât ș i pe cel c are r ăspunde de e a";.
Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1., reclamanta ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999
C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanta a cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportat la starea de fapt reținută de instanța de fond, este de subliniat faptul că reclamanta a cunoscut atât paguba - ce i-a fost cauzată antecesoarei sale prin condamnarea politică și prin faptul detenției - cât și pe cel răspunzător de pagubă - S. Român prin organele sale represive dinperioada anterioară anului 1989 - chiar la momentul condamnării și a punerii în aplicare a acestei condamnări.
Având, însă, în vedere că în perioada în care antecesoarea reclamantei a fost condamnată, iar mai apoi s-a aflat în detenție în baza condamnării dispuse prin sentința penală nr. 500/1949, orânduirea comunistă nu permitea, la acel moment, o manifestare, nici expresă și nici tacită a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, se poate aprecia în sensul că reclamanta a cunoscut paguba, precum și pe cel vinovat de producerea pagubei cel mai târziu la data de (...) când regimul comunist din R. a fost răsturnat.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamanta - ca de altfel nici antecesoarea sa, decedată la data de (...) -, nu putea, în perioada anterioară datei de (...), să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce i-a fost cauzată.
Se pune, așadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamanta ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998-999 C., pentru repararea pagubei morale ce i-a fost cauzată antecesoarei sale - pagubă care în niciun caz nu poate fi negată -, ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.
C. apreciază că după data de (...), reclamanta era liberă să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral cauzat antecesoarei sale, mai ales că, la data de (...), în M. Oficial al R. nr. 50/(...), a fost publicat D.-Lege nr. 118/(...), privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...).
Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între (...) - (...), în R. au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi : recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc. .
Dacă, totuși, reclamanta nu a înțeles să se prevaleze de această posibilitate, probabil datorită inexistenței unei prevederi exprese în textul acestui act normativ, care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să soliciterepararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, C. apreciază că reclamanta avea deschisă calea unei astfel de acțiuni în justiție din momentul în care a intrat în vigoare Constituția R., publicată în M. Oficial nr. 233/(...), și care în art. 21 alin. 1 consacra accesul liber la justiție, prevăzând că „orice persoana se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime";, și că „nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept"; (art. 21 alin. 2).
Având în vedere că prin condamnarea politică și prin detenția în sine, s- au încălcat drepturi și libertăți fundamentale ale omului - dreptul la libertatea de exprimare, libertatea de conștiință, dreptul la libertate, dreptul la domiciliu, dreptul la liberă muncă remunerată, la interzicerea torturii, etc.
-, este de apreciat în sensul că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă este data la care R. a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin L. nr. 30/(...), publicată în M. Oficial nr. 135/(...).
C. constată, așadar, că în speță termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la data intrării în vigoare a L. nr. 30/1994, respectiv, de la momentul publicării acesteia în M. Oficial, conform art. 78 din Constituția
R. nerevizuită.
În sprijinul acestei opinii a C. stă faptul că, deși și Constituția R. din
1991 recunoștea și garanta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor - dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, la libertate individuală, la libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul la ocrotirea sănătății etc. -, totuși, legea fundamentală a țării nu prevedea nici un mijloc efectiv de înlăturare a efectelor acestor încălcări și de reparare a prejudiciilor cauzate prin încălcarea acestor drepturi și libertăți fundamentale, o atare posibilitate efectivă fiind reglementată prin prevederile
C., care permit persoanei, ale cărei drepturi și libertăți fundamentale au fost nesocotite ori încălcate, de a se adresa cu o cerere C. Europene a Drepturilor Omului, pentru a se constata încălcarea de către statul al cărui resortisant este respectiva persoană, a unuia dintre drepturile reglementate de C. și de a dispune în sensul obligării acelui stat la o reparație echitabilă.
Prin urmare, prin prisma considerentelor mai sus expuse, C. cons tată c ă
mo me n tul de l a c are a începu t s ă curg ă ter menul de prescr ip ț ie ex tinc tiv ă, în
c azul prezen te i acț iu n i, ter men regle men tat de ar t. 8 al in. 1 rap. l a ar t. 3 al in.
1 tez a I d in D. nr. 1., es te d ata in tr ăr ii în v igo are a L. nr. 30/ 1994 , respectiv,
31 mai 1994.
Or, cerere a prec iz ată a f ost pro mov ată de c ătre recl aman tă l a d ata de (...), cu dep ăș ire a ev iden tă a ter menulu i de prescr ipț ie ex tinc tiv ă prev ăzu t d e art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1.,
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse, C. constată că precizarea de acțiune formulată de reclamantă, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C., este prescrisă extinctiv, făcând inutilă orice cercetare a îndeplinirii în speță a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale.
Cu pr iv ire l a celel al te te me iur i invoc ate de reclaman tă în susținerea cererii sale și a recursului său, C. constată că acestea nu pot servi cafundament juridic al admiterii pretențiilor reclamantei de acordare a daunelor morale în condițiile răspunderii civile delictuale, dat fiind că acestea nu reglementează în mod expres, cu forță obligatorie, condițiile concrete în care un stat poate fi obligat la repararea unor astfel de prejudicii.
Este adevărat că potrivit art. 20 din Constituția R. este aplicabil principiul supremației tratatelor și convențiilor la care R. este parte, dar nu este mai puțin adevărat că toate temeiurile invocate de reclamantă, R., etc. nu reglementează în concret condițiile necesare antrenării răspunderii civile delictuale a statului pentru fapte concrete păgubitoare, pretins săvârșite împotriva propriilor cetățeni.
Cu pr iv ire l a susț in ere a recl aman te i rec uren te, în sensul c ă ave a o „ .
leg itimă"; l a a obț ine desp ăgub ir i pe n tru prejudiciul moral suferit de antecesoarea sa ș i c ă în c auz ă nu se apl ic ă D. nr. 1. .
Dacă situația juridică a reclamantei ar fi fost definitiv stabilită anterior publicării în M. Oficial a D. C. nr. 1., adică dreptul reclamantei la despăgubiri morale ar fi fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie anterior publicării acestei decizii a C. C. a R., atunci, efectele acestei Decizii nr. 1. nu se vor produce asupra situației juridice a reclamantei, întrucât, hotărârea judecătorească definitivă constituie titlul executoriu, conform art. 376 alin. 1 C., dând naștere în patrimoniul reclamanților unei „valori patrimoniale";, în sensul C.i, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din P. Adițional nr. 1 la C., iar punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de un „., și de a avea o „. legitimă"; în sensul că va putea să-și valorifice acest drept la un bun, adică la despăgubirile morale stabilite în favoarea sa prin respectiva hotărâre judecătorească definitivă și executorie (în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție
- a se vedea D. nr. 1973/(...), dosar nr. (...)).
La momentul promovării cererii introductive de instanță întemeiată pe
L. nr. 2. reclamanta se putea prevala de o „. legitimă";, în sensul soluționării favorabile a acestei cereri, dar nu de o „. legitimă";, în sensul încasării efective a unor daune morale într-un cuantum precis determinat.
Afirmația reclamantei recurente, conform căreia D. nr. 1. nu poate fi luată în considerare și nu se aplică în speță, întrucât ar însemna să retroactiveze, este evident neîntemeiată, motivat pe următoarele:
Este știut faptul că nu poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea acesteia.
Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impune art. 15 alin. 2 din Constituția R. și art. 1 C., în timp ce neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
Este adevărat că potrivit prevederilor art. 147 alin. 4 din Constituția R.,
D. C. C. au efecte ex nunc, adică numai pentru situațiile viitoare, născute după publicarea acestor decizii în M. Oficial, dar nu este mai puțin adevărat că efectul ex nunc trebuie înțeles în sensul că D. C. C. se aplică pentru viitor, adică doar situațiilor juridice care nu au fost definitiv stabilite și tranșate înainte de publicarea D. C. în M. O.
Drept urmare, C. constată că în speță sunt pe deplin aplicabile prevederile D. nr. 1358/(...) a C. C..
Cu pr iv ire l a jur ispru denț a C. s tatu ată în H. pronunț a tă în c au z a B. con tr a
Cro aț ie i.
Referitor la aplicarea în speță a celor statuate în jurisprudența C., prin H. B. împotriva Croației ([MC], nr. 59.532/00, C. 2006-III), instanța reține următoarele:
În cauza B. contra Croației s-a statuat, pe de o parte, asupra admisibilității cererii petentului, raportat la data pretinsei încălcări a dreptului petentului și la data introducerii acesteia, iar pe de altă parte, asupra necesității aplicării principiului neretroactivității legii.
În ceea ce privește primul aspect, C. a stabilit în H. B. împotriva Croației că, competența trebuie să se determine în raport cu faptele ce constituie ingerința pretinsă.
Astfel, C. a stabilit că este esențial să realizeze în fiecare cauză dată fixarea exactă în timp a încălcării pretinse. Ea trebuie să țină cont în acest sens atât de faptele de care se plânge reclamantul, cât și de sfera de aplicare a dreptului garantat de C., a cărui încălcare este pretinsă, ceea ce poate presupune o anumită dificultate atunci când cererile se bazează pe fapte ce reprezintă o prelungire a unei situații sau o înlănțuire de evenimente, dintre care unele se situează înaintea datei ratificării sau, dacă este cazul, înaintea datei de recunoaștere de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, când aceasta nu era încă facultativă (a se vedea în același sens și Cauza Ilașcu și alții împotriva Moldovei și R.iei; Cauza Yagci și Sargin împotriva Turciei, H. din 8 iunie 1995, și Broniowski împotriva Poloniei).
Referitor la cel de-al doilea aspect, C., în H. din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croației, paragraful 81, a statuat în sensul aplicării principiului neretroactivității, însă, instanța constată că, în speța pendinte nu se poate discuta despre o retroactivitate a legii, motivat pe următoarele considerente :
Împrejurarea că până la momentul publicării D. C. C. nr. 1358/(...) ((...)) în unele litigii vizând aplicarea L. nr. 2. au fost pronunțate hotărâri definitive și executorii, în apel, favorabile reclamanților, și că, în alte litigii vizând aplicarea L. nr. 2., se pronunțase abia o hotărâre în primă instanță, sau încă nu se pronunțase nici măcar o hotărâre în primă instanță, dă naștere, fără doar și poate, unei situații de discriminare, decurgând din aplicarea unui tratament distinct persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile anterior publicării D. nr. 1. a CCR, și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2., acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză, însă, această împrejurare nu este susceptibilă să constituie un argument legal pertinent în sensul înlăturării aplicării efectelor deciziei C. C..
Principiul egalității si interzicerii discriminării a fost reluat de C. în P. nr.12 la C., adoptat in anul 2000, iar art.1 al acestui Protocol prevede: "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice si orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alta situație.";
Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită de art.1 din Protocol, se referă la cazurile în care o persoana este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anume manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a C., în cauza Thorne vs. The United Kingdom, pronunțată în anul 2009.
Prin urmare, în opinia C., judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice nu numai data înregistrării cererii de chemare in judecata, dar mai ales dacă, la momentul publicării în M. Of. al R. a D. CCR nr. 1., reclamantul avea deja un „. în sensul C.i, adică o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi constatat dreptul său la despăgubiri morale, precum și cuantumul acestor despăgubiri, în baza L. nr. 2..
Și aceasta pentru că, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul L. nr. 2., în patrimoniul reclamantei s-a născut doar un drept la o acțiune având ca obiect despăgubiri morale în temeiul L. nr. 2., iar nicidecum un „., adică un drept patrimonial de creanță, cu privire la o creanță certă, lichidă și exigibilă, susceptibilă de executare silită.
Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.
Acest principiu este expres consacrat în art.1 din Codul civil, astfel : „L. dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă"; precum și în art.15 alin. 2 din Constituția R.: „L. dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.";
Acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. A. legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranță circuitului civil și ar crea neîncredere în lege, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept.
Efectul ex nunc al actelor C. C. constituie - așa cum chiar Curtea Constituțională a statuat în D. nr. 838/2009 - „o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei C. nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor …";, adică acelor acțiuni care au fost admise printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, susceptibilă de a fi pusă în executare pe cale silită, dacă nu este executată benevol.
Cu privire la D. de speță pronunțate de C. de A. O., C. constată că acestea sunt lipsite de relevanță juridică pentru justa soluționarea a cauzei, pe de o parte, raportat la întreaga considerație mai sus expusă, iar, pe de altă parte, având în vedere că în sistemul român de drept precedentul judiciar nu este izvor de drept.
Cu pr iv ire l a pre tins a înc ălc are de c ătre pr ima ins tanț ă a d rep tulu i l a
ap ăr are a recl aman te i, al drep tulu i l a un proces ech itab il ș i al d ispoz iț iilor ar t.
129 alin. 5 C., decurgând din aceea că nu a repetat adresele către C. învederea trimiterii dosarului operativ al antecesoarei recurentei, C. constată că în mod legal prima instanță, cu respectarea întrutotul a dispozițiilor art. 129 alin. 4 și 5 C., a respins aceste solicitări ale reclamantei, dat fiind că administrarea oricărei probațiuni în cauză era inutilă, în raport de prevederile D. nr. 1. a C., precum și în raport de prescripția dreptului la acțiune al reclamantei în temeiul art. 998-999 C.
Cu pr iv ire l a d aunele mater iale sol ic itate de recl aman tă .
Prin petitul cererii de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtului atât la plata de despăgubiri morale, cât și la plata sumei de 200.000 lei, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea actualizată a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei, la a căror plată a fost obligată antecesoarea reclamantei prin sentința penală de condamnare,în susținerea acestui petit, reclamanta invocând prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2..
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2., persoanele care se circumscriu dispozițiilor acestei legi pot solicita „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile L. nr.
10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale L. nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare";.
Se constată, așadar, față de textul expres al art. 5 alin. 1 lit. b, că trebuie să fie vorba despre bunuri confiscate de către statul comunist.
Or, cheltuielile de judecată dispuse printr-o hotărâre judecătorească nu pot fi echivalate cu un bun confiscat.
Drept urmare, C. constată că în L. specială nr. 2. nu există un temei legal care să permită restituirea cheltuielilor de judecată la care cel condamnat politic a fost obligat prin hotărârea penală de condamnare.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 312 alin. 1 C., rap. la art. 304 pct. 9 C., C. urmează să respingă ca nefondat recursul reclamantei.
Față de soluția de respingere a recursului, în recurs nu au fost stabilite cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M. A., împotriva sentinței civile numărul 389 din 24 februarie 2011 a T. M., pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 20 mai 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
A.-A. P. C.-M. CONȚ I.-D. C.
G. A. A. M.
Red.CMC/dact.MS
2 ex./(...) J.fond: G.P.
| ← Decizia civilă nr. 222/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 2239/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
