Decizia civilă nr. 1902/2011, Curtea de Apel Cluj

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2011)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie

Dosar nr. (...) Cod operator 8428

D. CIVILĂ NR. 1902/R/2011

Ședința publică din 27 mai 2011

Instanța constituită din: PREȘEDINTE: C.-M. CONȚ

JUDECĂTORI: I.-D. C.

A.-A. P.

G. : A. A. M.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul M. A. V., împotriva sentinței civile nr. 398 din 24 februarie 2011 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul intimat S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. A J. M., având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..

La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent personal și reprezentantul pârâtului intimat.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursul declarat de reclamantul M. A. V., a fost introdus și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..

S-a făcut referatul cauzei după care C. constată că prin memoriul de recurs (f. 10 din dosar) și prin cererea pe care a înregistrat-o la dosar în data de (...) (f. 143 din dosar), reclamantul recurent a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 242 alin. 2 C.pr.civ. și de asemenea, constată că la data de (...), pârâtul intimat a înregistrat la dosar o întâmpinare, în 2 exemplare, prin care solicită respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată și menținerea sentinței recurate, ca fiind vădit temeinică și esențial legală.

Având în vedere că pârâtul intimat nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă, C. lasă cauza la a doua strigare, pentru a da reprezentantului pârâtului intimat posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.

La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent personal și reprezentantul pârâtului intimat.

C. constată că recursul a fost declarat și motivat de reclamant, prin intermediul doamnei avocat E. P., care nu are mandat de reprezentare în dosarul instanței de recurs, dar care în virtutea mandatului acordat în dosarul instanței de fond era îndreptățită să exercite calea de atac a recursului.

Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.

C. din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ. raportat la art. 294 alin. 1

C.pr.civ. invocă excepția inadmisibilității schimbării cauzei juridice a acțiunii în recurs vizând temeiurile juridice noi invocate pentru prima dată în recurs

și anume: D. U. a D. O., C. E. a D. O., R. A. nr. 1096 din 1996 și R. A. nr.

1481 din 2006, art. 20 din Constituția R.iei, respectiv toate acele prevederi legale menționate în pag. 8 din memoriul de recurs.

Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. asupra excepției invocată din oficiu de către instanță și pentru a pune concluzii pe recursul care formează obiectul prezentului dosar.

Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea excepției inadmisibilității schimbării cauzei juridice a acțiunii în recurs vizând temeiurile juridice noi invocate pentru prima dată în recurs și de asemenea, solicită respingerea recursului declarat de reclamant ca fiind nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind legală, având în vedere că daunele morale solicitate de reclamant nu se mai pot acorda ca urmare a efectelor juridice produse prin aplicarea D. nr. 1., iar în ceea ce privește daunele materiale solicitate de reclamant, arată că reclamantul a solicitat restituirea cheltuielilor de judecată la care a fost obligat prin hotărârea penală pronunțată în anul 1953, însă această situație nu se încadrează în dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2..

C U R T E A

Prin sentința civilă nr. 398 din 24 februarie 2011 pronunțată de

Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...) s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul M. A. V., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că prin S. penală nr. 577 din 27 august 1953 pronunțată de T. M. T. O. tatăl reclamantului M. I. a fost condamnat la 25 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru delictul de crimă contra ordinii sociale prevăzut și pedepsit de art. 209 partea III Cod penal. De asemenea, a fost obligat și la

400 lei cheltuieli de judecată.

În prezent există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș, chiar prin acțiuni armate, regimului totalitar comunist, sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului politic totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din L. nr. 2. „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar în alineatul 2 din același articol se enumără care sunt de drept condamnările cu caracter politic.

Din textele de lege mai sus redate reiese că, prin L. nr. 2. se urmărește a se completa cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să-și exercite drepturile fundamentale.

În speță infracțiunea pentru care a fost condamnat tatăl reclamantului se regăsește printre cele enumerate în art. 1 alin. 2 din L. nr. 2..

În Monitorul Oficial nr. 761/(...) a fost publicată D. nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a C. Constituționale prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada

(...)-22 decembrie 1989 cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În considerentele deciziei se reține că:

„C. observă că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă- există reglementări paralele și anume, pe de o parte, D. - Lege nr. 1., republicat, și Ordonanța de U. a G. nr. 2., aprobată cu modificările și completările ulterioare, iar, de pe altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin.(1) din L. nr. 24/2000, republicată, „Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către G., iar art. 6 alin. (1)- „Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative"; prevede că reglementările cuprinse în actul normativ „trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la

R. este parte";. Or, C. constată că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a L. nr. 2., în sensul că „pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către D.-lege nr. 1. să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită."; Așa cum a arătat C., aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.

Totodată, texul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. A., lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin.(1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din L. nr.2. a condus la aplicarea incorectă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la

600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6. s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul D.ui-lege nr. 1. și Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare. C. constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și imprevizibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cu reiese și din jurisprudența constantă a C. Europene a D. O. (H. din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, H. din 8 iulie 2008 în cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).

C. observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. E. a D. O. A. problemă a legislației incoerente și ineficiente a R.iei în materia restituirilor a fost menționată și de C. E. a D. O. prin H. din 9 decembrie 2008, în Cauza Viașuîmpotriva R.iei. Cu acel prilej, C. a constatat că L. nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de „. au fost grav atinse.

Ținând cont de toate aceste considerente, C. constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din L. fundamentală.

Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1 indice 1 din L. nr. 2., introduse prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6., fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol. C. constantă că trimiterile la lit. a) a alin.(1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. ca fiind neconstituțional.";

În ceea ce privește daunele materiale solicitate de reclamant, respectiv suma de 200.000 lei reprezentând despăgubiri materiale actualizate cu rata inflației urmare a obligării la plata cheltuielilor de judecată s-a apreciat că aceste pretenții nu sunt fondate pentru următoarele considerente:

Reclamantul și-a întemeiat în drept aceste pretenții pe dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. b din L. nr. 2.. Conform acestui text de lege se pot acorda despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile L. nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada (...) - (...), sau a L. nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției.

Din cele de mai sus reiese că, legea precizează că, daunele ce pot fi acordate vizează bunuri ce au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative. Ori pretențiile solicitate de reclamant și care vizează cheltuieli de judecată nu intră în categoria bunurilor enumerate în mod expres în textul de lege amintit.

În cursul procesului reclamantul a mai invocat și alte temeiuri de drept privind daunele morale și anume art. 998 - 999 Cod civil.

Potrivit art. 998 cod civil „. faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara";, iar conform art. 999 Cod civil „. este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa";.

Din prevederile legale menționate rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ 4 condiții: 1) existența unui prejudiciu; 2) existența unei fapte ilicite; 3) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; 4) existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

R. fie contractuală, fie delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie, în dreptul român, este reglementată de dispozițiile art. 35 alin. 2 și

3 din D. 31/1954 potrivit cărora, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce îi revin, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. D. se poate concluziona că, normele D.ui nr.

31/1954 constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale a persoanei juridice, deci și a statului. În art. 3 alin. 1 din același decret se prevede o excepție, potrivit căreia S. nu răspunde pentru obligațiile organelor de stat, dacă ele sunt persoane juridice.

Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură de protecție pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însuși. Având în vedere regimul juridic al răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie, reiese că, ea constituie o ficțiune juridică, întrucât este, în cele din urmă, o răspundere pentru altul, deoarece persoana juridică nu este decât o noțiune, un concept juridic.

Din cele arătate mai sus, se poate constata că, pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii juridice: prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.

Fiind vorba de o acțiune care presupune antrenarea răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea și presupune o durată de 3 ani, fiind un termen general conform art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din D. nr. 167/1958.

Curtea Constituțională a fost sesizată cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 3 alin. 1 și art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958 raportat la dispozițiile art. 16 alin. 1 privind egalitatea cetățenilor în fața legii și autorităților, fără privilegii și discriminări și art. 21 alin. 1 și 2 din Constituția R.iei privind accesul liber la justiție, însă prin D. nr. 883/(...) Curtea Constituțională a respins excepția ca inadmisibilă socotind că, modificarea conținutului unei norme juridice este sarcina parlamentului pe de o parte, iar chestiunile legate de modul de aplicare a unei dispoziții normative constituie angajamentul instanței de judecată pe de altă parte.

În speță, analizându-se cererea de chemare în judecată se constată că pretențiile reprezentând daune au fost solicitate de reclamant în anul 2010. Termenul de prescripție se apreciază că a început să curgă începând cu anul

1990, an în care a apărut și D. - Lege nr. 118/(...) privind acordarea unor despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând de la (...), precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, act normativ care a dat posibilitate persoanelor care au fost persecutate din motive politice să ceară și să obțină mai multe despăgubiri și drepturi. A. că, termenul de 3 ani de prescripție a expirat în anul 1993.

Repunerea în termen presupune apariția unei legi speciale, care să deroge de la dreptul comun, și care să prevadă în mod expres repunerea în termen pentru a beneficia de noi drepturi.

Prin apariția L. nr. 2. s-a încercat o astfel de repunere în termen, însă așa cum s-a mai arătat art. 5 alin. 1 lit. a din lege a fost declarat neconstituțional. Potrivit art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/(...) privind organizarea și funcționarea C. Constituționale, dispozițiile din legi și ordonanțe în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele j uridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Reținându-se că deciziile C. Constituționale sunt obligatorii de la data publicării, precum și faptul că în termenul de 45 de zile prevăzut de textul de lege mai sus amintit a expirat în 31 decembrie 2010, dată la care și-au încetat efectele juridice și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a ale L. nr. 2., articol care reglementa daunele morale.

Ca temei de drept s-au invocat și dispozițiile art. 52 din Constituția

R.iei. Raporturile dintre stat și puterea judecătorească sunt reglementateprin norme de rang constituțional și subordonat acestora prin lege organică, respectiv L. nr. 3. privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Art. 52 din Constituție consacră „dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică";, iar alin. 3 dispune că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. R. statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență";.

Din punct de vedere al legii speciale adoptate în aplicarea normei constituționale, normele incidente cauzei sunt prescrise de art. 96 din L. 3..

Ceea ce norma specială asimilează faptei ilicite nu poate fi decât o eroare judiciară produsă în procesul penal (art. 96 alin. 3 din L. nr. 3.) sau în alte procese decât cele penale (alin. 4 aceiași lege) în ultima situație arătată, textul de lege prevăzând o condiție suplimentară, de a se stabili în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului, pentru o faptă săvârșită în cursul procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Celelalte temeiuri de drept precizate de reclamant și anume mai multe

Rezoluții CE și D. de la V. nu pot fi luate în considerare. Conform dreptului comunitar izvoarele primare sunt Tratatele, protocoale, iar izvoarele secundare sunt: regulamentul, directiva și decizia. Obligatorii sunt toate cele arătate cu precizarea că, tratatele cu protocoalele aferente și regulamentele sunt obligatorii fără transpunerea lor în sistemul de drept național.

Pe cale de consecință s-a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul M. A. V. solicitând modificarea sentinței cu admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului a arătat că instanța de fond a făcut o analiză sumară și incompletă a temeiurilor de drept invocate, întrucât cererea de chemare în judecată nu s-a analizat prin prisma tuturor temeiurilor de drept invocate de recurent, respectiv art. 1 din L. 2., D. U. a D. O., C. E. a D. O., Tratatul de P., J. C.

Arată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și raportat la disp. art. 129 alin. 5 C.proc.civ. care consacră principiul rolului activ al judecătorului și care prevăd că: „judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale";.

Consideră că instanța de fond avea obligația de a lămuri cauza sub toate aspectele pentru o cunoaștere temeinică și corectă a situației de fapt și a refacerii dosarului de condamnare, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Instanța de fond apreciază că răspunderea contractuală sau delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie, este reglementată de dispozițiile art. 35 din D. nr. 31/1954, potrivit cărora, răspunderea delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, va fi angajată ori de câte ori organele acesteia cu prilejul exercitării funcției ce-i revin, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii și exclude dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

De asemenea se reține în mod greșit că daunele au fost solicitate de reclamant în anul 2010 iar termenul de prescripție se apreciază că a început să curgă în anul 1990, an în care a apărut D.-Lege nr. 1., astfel că termenul de prescripție a expirat în anul 1993, iar repunerea în termenul de prescripție presupune apariția unei legi speciale, care să deroge de la dreptulcomun, iar prin apariția L. 2. s-a încercat o astfel de repunere în termen, însă disp. art. 5 alin. 1 lit. a a fost declarat neconstituțional.

Potrivit art. 4 alin. 4 și art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., cererea de constatare a caracterului politic al condamnării este imprescriptibilă, iar cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral trebuie introdusă în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii.

Este adevărat că disp. art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1. oct. 2010 a C. Constituționale, însă această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol, la data pronunțării acestei decizii, ci, este aplicabilă, eventual, cauzelor înregistrate ulterior pronunțării sale.

La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul L. 2. s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Consideră că prin respingerea acțiunii s-a încălcat principiul aplicării unitare a legii, consacrat de C. E. a D. O., care a concluzionat că, soluționarea diferită a cererilor prezentate de mai multe persoane aflate în situații similare conduce la o stare de incertitudine, care trebuie să fi diminuat încrederea publicului în actul de justiție, această încredere fiind cu certitudine o componentă esențială a statului de drept. I. juridică în cauză l- a privat pe reclamantă de un proces echitabil.

Principiul neretroactivității legii civile este expres consacrat în art. 1 din Codul civil

Menționează că prin aceeași decizie nr. 1354/(...) prin care s-a declarat neconstituțional art. I pct. 1 și art. II din OUG nr. 6. s-a reținut că principiul egalității și interzicerii discriminării, a fost reluat de C. în protocolul nr. 12 la C., adoptat în anul 2000, iar art. 1 al acestui protocol se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anume manieră.

Arată că solicitarea privind acordarea despăgubirilor sunt pe deplin justificate, întrucât cererea reclamantului se include în cerințele legale impuse de dispozițiile L. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989. Caracterul politic al condamnării defunctului M.

I. rezultă din sentința penală.

Cu privire la daunele materiale solicitate de reclamant în cuantum de

200.000 lei, respinse de instanța de fond, întrucât temeiul de drept invocat adică art. 5 pct. 1 lit. b din L. 2. este aplicabil doar bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, arată că cei 400 lei reprezentând cheltuieli de judecată din sentința penală și 500 lei amendă corecțională, au fost achitați de condamnatul Mâț și reprezintă bunuri incorporabile, care au ieșit din patrimoniul acestuia în mod forțat și se includ în categoria bunurilor confiscate.

Pe lângă prevederile L. nr. 2. nemodificată, mai sunt incidente și prevederile Declarației Universale ale D. O., C. E. a D. O.

Prevederile legale internaționale la care R. a aderat în decursul timpului, sunt reglementările internaționale care au dus la apariția L. nr.2.care au creat o speranță legitimă la o măsură reparatorie pentru recurent, în sensul C.i Europene a D. O.

Având în vedere că legiuitorul nu a intervenit până la data de (...) pentru a modifica prevederile atacate, înseamnă că începând cu data de (...) prevederile art. 5, alin. 1 lit. a din L. nr. 2. și-au încetat aplicabilitatea, însă numai pentru viitor.

S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice - D. M., prin întâmpinare

(f.139-142) a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Prima instanță a analizat toate temeiurilor de drept invocate de către reclamant, a exercitat rolul său activ și a lămurit cauza sub toate aspectele, prin urmare aceste motive de recurs nu pot fi primite.

Cu privire la termenul de prescripție, acesta curge, așa cum corect a reținut prima instanță, de la momentul apariției D.ui-Lege nr. 1., acesta fiind momentul și primul act normativ prin care statul a recunoscut existența persecutării de către regimul politic anterior și posibilitatea acordării unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.

Orice act normativ ulterior care dispune acordarea de drepturi speciale nu înseamnă o repunere în termenul de prescripție pentru persoanele care cer acordarea de despăgubiri potrivit dreptului comun, cât timp acesta a început odată să curgă potrivit celor de mai sus, cât timp momentul la care începe să curgă termenul de prescripție este singular și este posibil să fie suspendat sau întrerupt, dar o astfel de chestiune nu s-a invocat în cauză.

A. cu atât mai mult cu cât disp. art. 5 alin. 1 lit. a din L. 2. au fost declarate neconstituționale, și prin urmare nu mai produc efecte în cauza de față.

Este adevărat că potrivit art. 4 alin. 4 din L. nr. 2., cererea de constatare a caracterului politic al condamnării este imprescriptibilă, iar cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral trebuie introdusă în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii, dar mai trebuie sesizat că în prezenta cauză nu s-a formulat o cerere în temeiul art. 4 alin. 4 din L. nr. 2., iar cu privire la cererea formulată în temeiul art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1. oct. 2010 a C. Constituționale.

Susținerea că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol, la data pronunțării acestei decizii, ci, este aplicabilă, eventual, cauzelor înregistrate ulterior pronunțării sale, nu poate fi primită.

Potrivit art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 „D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie . Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."

Dat fiind că decizia este definitivă și obligatorie rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii acțiunii, cu privire la acordarea de despăgubiri, nu mai există astfel că trebuie să ne raportăm la o situație în care acțiunea este în prezent lipsită de un temei legal și prin urmare nu se mai pot acorda despăgubiri în temeiul unui act normativ care nu mai există, nefiind vorba de o încălcare a principiului neretroactivității cât timp aplicarea se face pentru prezent și pentru viitor.

Cu privire la această chestiune trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.

Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.

Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

Cele reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie

2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.

Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanta nu poate solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.

Cu privire la daunele materiale solicitate de reclamant în cuantum de

200.000 lei, acestea au fost corect respinse de instanța de fond, întrucât temeiul de drept invocat adică art. 5 pct. 1 lit. b din L. 2. este aplicabil doar bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, iar nu și cheltuielilor de judecată dintr-o sentință penală sau amenzii corecționale.

În temeiul prevederilor art. 312 alin . 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304

Cod procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.

D E CI D E :

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M. A. V. împotriva sentinței civile nr. 398 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar nr.

(...), pe care o menține.

D. este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din (...).

PREȘEDINTE JUDECĂTORI C. M. CONȚ I.-D. C. A.-A. P.

Redactat de I., dactilografiat de S. În 2 ex., la data de (...)

Judecător fond - P. G. - Tribunalul Maramureș

G. A.-A. M.

← Decizia civilă nr. 3181/2011, Curtea de Apel Cluj		Decizia civilă nr. 5157/2011, Curtea de Apel Cluj →

Decizia civilă nr. 1902/2011, Curtea de Apel Cluj

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 1902/2011, Curtea de Apel Cluj