Decizia civilă nr. 5157/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 5157/R/2011
Ședința cembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: ANA I.
JUDECĂTOR: A. C.
JUDECĂTOR: A. A. C. G.: C. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantul P. V., precum și recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. M. împotriva sentinței civile nr. 1310 din (...) a T. M. în dosarul nr. (...), privind și pe intimatul P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termen și au fost comunicate.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prin motivele de recurs recurenții au solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc. civ.
La data de 30 noiembrie 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea reclamantului recurent P. V., întâmpinare prin care solicită respingerea recursului declarat de pârâtul recurent.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate.
C U R T E A
Prin acțiunea civilă formulată reclamantul P. V. a chemat în judecată în calitate de pârât S. Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul politic al condamnării tatălui său prin sentința penală nr. 182/(...) pronunțată de T. M. C. și să-l oblige pe pârât la plata sumei de 130.000 euro în echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.
La data de (...), reclamantul a depus la dosar precizare de acțiune, invocând drept temei juridic al acțiunii precizate și art. 998 cod civil șiurmătoarele, jurisprudență C. la modul generic.
Prin sentința civilă nr. 1310 din (...) pronunțată de Tribunalul
Maramureș în dosarul nr. (...) s-a admis în parte acțiunea civilă precizată,formulată de reclamantul P. V. în contradictoriu cu pârâtul S. Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
S-a constatat caracterul politic al condamnării defunctului P. V. pentrudelictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. IV Cod penal combinat cu art. 157, 158 Cod penal și D. 212/1948, prin sentința penală nr. 183/(...) a T. M. C..
S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 Cod civilavând ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamant de daune morale.
S-au respins capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la daune morale.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Condamnarea aplicată antecesorului reclamanților pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire, prevăzută de art. 209 Cod penal este considerată de L. nr. 2. condamnare cu caracter politic și în temeiul art. 1 din L. nr. 2., tribunalul a constatat caracterul politic al acestei condamnări.
În ceea ce privește capetele de cerere privind obligarea pârâtului la daune morale pentru prejudiciul moral suferit, sunt de reținut următoarele considerente:
În au fost publicate Deciziile C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989.
Obiectul celor doua excepții de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
C. a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În esență C. a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, observând și paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1..
C. a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia ";În România, respectarea [...] legilor este obligatorie";, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr. 24/2000, republicată. Astfel, în primul rând, violarea acestei legi s-a produs prin paralelismul de reglementare privind daunele morale realizat prin D.-lege nr. 1., și O. nr. 2., pe de o parte, și prin L. nr. 2., pe de altă parte. În al doilea rând, încălcarea L. nr. 24/2000 s-a produs prin faptul că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată, astfel cum pretind expres dispozițiile acestui act normativ. În al treilea rând, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea C. C., decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.
În ceea ce privește precizarea de acțiune din (...), sunt de reținut următoarele:
L. nr. 2. este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2..
În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor L. nr. 2., sunt de reținut următoarele: legea civilă este de imediată aplicare de la momentul intrării ei în vigoare.
Prin principiul aplicării imediate a legii noi se înțelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
L. civilă nouă se aplică atât situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării ei în vigoare, cât și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.
Simpla recunoaștere prin lege a unor drepturi generale și abstracte nu înseamnă că legiuitorul nu va putea pe viitor modifica (fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii, fie în sensul suprimării, respectivele prevederi legale. O astfel de modificare, completare sau abrogare este posibilă fără a se încălca principiul neretroactivității dacă drepturile respective au rămas la stadiul de situație legală abstractă sau dacă în urma manifestării de voință a subiectului de drept, respectiva situație legală nu s- a concretizat până la momentul intrării în vigoare a legii noi, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie printr-un alt act de autoritate generator de drepturi concrete.
În consecință, atâta timp cât dreptul persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii nu era stabilit prin hotărâre definitivă, instanțele trebuie să aplice normele de drept material în vigoare la momentul soluționării pricinii.
Ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, numai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Dar, în măsura în care raporturile juridice nu erau încă pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.
Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară modifică efectele viitoare sau le exclude, dispozițiile din legea ulterioară se aplică și la efectele actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
De asemenea, este de reținut că nu se poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea unei legi. Neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
D. nr. 1. a C. C. prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2. este definitivă și obligatorie, dispozițiile declarate neconstituționale nemaiputând fi aplicate, deoarece și- au încetat efectele. Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu Constituția. Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căruia reclamantul își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C. C., cu toate implicările ce decurg din aceasta asupra acțiunii pronunțate de reclamant. La momentul pronunțării prezentei sentințe nu mai există un temei juridic în L. nr. 2. pentru acordarea daunelor morale.
În ceea ce privește temeiul juridic pe care reclamanții și-au întemeiat ulterior cererea, prin precizarea de acțiune depusă la dosar, respectiv art. 998-999 Cod civil, tribunalul a constatat următoarele:
Art. 998 Cod civil constituie sediul legal în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a S.
Român, nici în temeiul art. 35 din D. nr. 31/1954, și nici în temeiul art. 998-999 Cod civil, întrucât, S. Român nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S. Român, trebuie analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamantei, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C.civ.
Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale, dar nu este mai puțin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce i-a fost cauzat antecesorului reclamanților prin condamnare, în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998-999 Cod civil, S. Român fiind ținut, în opinia reclamanților, să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998-999 Cod civil, acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 167/1958.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr.
167/1958, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 167/1958.
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr.
167/1958, reclamanții ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998
- 999 Cod civil, în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanții au cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportat la starea de fapt reținută, este de subliniat faptul că reclamanții au cunoscut atât paguba - ce i-a fost cauzată antecesorului lor
- cât și pe cel răspunzător de pagubă - S. Român prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamanții nu puteau, în perioada anterioară datei de (...), să recurgă la nici un demers judiciar în scopul reparării pagubei ce i-a fost cauzată antecesorului reclamanților.
Se pune, așadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamanții ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998-999 Cod civil, pentru repararea pagubei morale ce i-a fost cauzată antecesorului lor, ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.
T. apreciază că după data de (...), reclamanții erau liberi să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral cauzat antecesorului lor, mai ales că, la data de (...), în Monitorul O. al României nr. 50/(...), a fost publicat D.-L. nr. 118/(...), privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...).
Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între (...) - (...), în România au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi : recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie
1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrativesau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc. .
Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă la data intrării în vigoare a D.ui-lege nr. 1., respectiv, (...), prezenta acțiune bazată pe art. 998-999 Cod civil, înregistrată la (...), fiind deci prescrisă extinctiv.
Acordarea de despăgubiri în temeiul art. 998-999 Cod civil nu este posibilă și din următoarele motive:
Așa cum rezultă din deciziile C. Europene a D. O. , nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. E. a D. O. a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român dedupă 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 1. și L. nr.
2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii C., în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul are un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. Europene a D. O..
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control de constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, se constată prin aceeași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale alestatului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, D.-lege nr. 1., republicat, și O. de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada
6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul D.ui-lege nr. 1..
Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1. că, astfel cum a statuat și C. E. a D. O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie
2002 în Cauza Pincová și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", C. constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor
L. nr. 24/2000, republicată.
Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1., anume că tratamentul juridic
di fe ri t apl i cat pe rso anelo r care sol ici tă des păg u b iri pentru prejudiciul moral suferit
pri n con damn are es te dete rmi n at de cele ri tate a cu care a fost sol uțio n ată ce re re a de
către in stanțele de j u dec ată, pri n pron un țarea u nei ho tărâri ju dec ăto re ști de fi ni ti ve,
se con stată că S . a cre at o ine ch itate dat fi in d că pe rso anele ce au o bți nu t h o tărâri
j u dec ăto re ști i re vo cabile an te rio r de cl arări i ca n ec on sti tu țio n ale a di spo ziții lo r le g ale
i n ci den te și î n pre zenta cauză su n t în mo d e vi den t î n tr -o situ ație de avantaj care
i n du ce o si tu ație de di sc ri mi n are față de pe rso anele ale căro r pro ce du ri j u di ci are
su nt î ncă î n cu rs de des fășu rare .
Cele reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie
2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de aces te a se co nstată că și în situ ați a apari ției ace stei di sc rimi n ări prin
du rata di fe ri tă a pro ce du ril o r j u di ci are , re cl aman ții nu pot sol icita aco rdare a de
des păgu bi ri , având î n ve de re i zvo ru l disc ri min ări i .
Cu pri vi re l a stabi li re a un ui ase mene a crite riu , ale ato riu și ex te rio r con du i tei
pe rso anei , Cu rte a Con stitu țio n al ă mai reține că es te î n con tradi cție cu prin ci piul
eg ali tății în fața leg ii , co nsacrat de art. 16 al in . ( 1) di n Con sti tu ție, co n fo rm cărui a, în si tu ați i eg ale , tratamen tul ju ri di c apli cat n u po ate fi di fe rit.
A stfel , du rata pro ces ul ui și fin ali zare a ace stu i a depin d adese a de o se rie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate deîndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau
nee xe rci tare a căilo r de atac pre văzu te de lege și al te î mpre ju rări care po t să î n târzie
sol u ți on are a cauzei . De ase mene a, nu ține seama de faptu l că, î n n u me ro ase
cazu ri , du rata proce selo r și , în con sec in ță, d ata rămân e ri i de fin iti ve a ho tărâri lo r
n u de pi nd nu mai de ati tu dine a pe rso anei care are astfe l de ce re ri sau de si tu ați i de
n atu ră o biec ti vă, ci se dato re ază un o r al te ci rcu mstan țe , care țin de o rg an i zarea
j u sti ției și de g radu l de î n cărcare a ro lu ri lo r i n stan țel o r ju dec ăto reș ti .
În cee a ce pri veș te mo dul de aco rdare a des păg ubi ril o r, reg le mentat pri n O.
de u rgen ță a G . n r. 6., C. o bse rvă exi ste n ța unu i tratame n t di sti n ct apl icat
pe rso anelo r î ndre ptățite l a de spăg ubi ri pentru con damn ări po li tice , î n fun cție de
mo me n tu l l a care i nstan ța de j ude cată a pro nu n țat h otărâre a de fi ni tivă - de și au
depus ce re ri în acel ași ti mp și au u rmat acee ași proce du ră pre văzu tă de L. n r. 2. -,
și co nsi de ră că ace sta es te dete rmin at de o se rie de ele men te ne pre văzu te și neimputabi le pe rso anel o r afl ate în cauză.
In sti tu i re a un ui tratame nt di sti n ct între pe rso anele î ndre ptăți te l a
des păgu bi ri pen tru con damn ări po li tice , în fu n cție de mo me n tul în care in stan ța de
j u dec ată a pro nu nțat h o tărâre a de fi ni ti vă, n u are o ju sti fi care o b iec tivă și
re zo n abi l ă. În ace st sen s, Cu rte a Con sti tuți on al ă, prin D. nr. 599 din 14 aprilie
2009, pu bli cată în Mon i to rul O . al României, Parte a I, n r. 329 di n 18 mai 2009, a
statu at că vi ol are a pri n ci pi ul ui eg ali tăți i și ne di sc ri mi n ării exi stă atu nci când se
apl i că u n tratame nt dife re nți at u no r cazu ri eg ale , fără să ex iste o mo tivare o bie cti vă
și re zo n abi l ă, sau dacă ex istă o dispro po rție î n tre sco pul u rmări t pri n tratame n tul
i neg al și mi jl o ace le fo lo si te .
În baza art. 274 Cod procedură civilă, pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat justificat cu chitanța aflată la dosar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul P. V. și pârâtul
S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
1.Prin recursul declarat de reclamantul P. V. s-a solicitat modificareasentinței civile nr. 1. a T. M. în sensul admiterii în întregime a acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivare s-au arătat în esență următoarele:
În primul rând față de data înregistrării acțiunii (...), decizia C. C. nr.
1358/(...) nu este aplicabilă. A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C., hotărârea din (...) privind Cauza Belcic c. Croația.
Aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. se impune față de imperativul constituțional al respectării principiului egalității și nediscriminării în accepțiunea art. 14 din Convenția E. a D. O. și în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil. Principiul egalității în fața legii consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituție este reluat și în Protocolul nr. 12 la C.
S-a învederat că în același sens este atât jurisprudența C. C. cât și jurisprudența C..
A mai fost invocată jurisprudența altor instanțe naționale, respectiv a
C. de A. O.
În subsidiar s-a precizat că reclamantul este îndreptățit la obținerea de despăgubiri pe dispozițiile dreptului comun, art. 998 și urm. Cod civil, neputându-se reține prescripția dreptului de a cere despăgubiri așa cum în mod greșit a apreciat instanța de fond, invocându-se hotărârea Broniowski c. Polonia.
Nu se poate reține că prin acordarea de daune morale potrivit L. nr.
221/2001 s-ar ajunge la o dublă reparație întrucât prin legi anterioare, respectiv D.-L. nr. 1. s-ar fi acordat deja măsuri reparatorii pentru persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurată la data de
(...). L. nr. 2. are caracter de complinire.
Reclamantul a mai arătat că în ce privește cuantumul prejudiciului solicitat acesta este pe deplin justificat având în vedere dispozițiile Constituției României, a Codului civil și jurisprudența C.. În ceea ce privește cuantumul prejudiciului s-a făcut trimitere și la dispozițiile art. 41 din Convenția pentru Apărarea D. O. și a Libertăților Fundamentale, indicându- se mai multe hotărâri pronunțate de C. în acest sens.
Prin raportare la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al C. s-a arătat că reclamantul are un bun în sensul acestui text. Apărând un conflict între art. 1 din Protocolul nr. 1 al C. și legislația internă se impune conform art. 20 alin. 2 din Constituția României a se acorda prioritate normei din C. care a fost ratificată prin L. nr. 3..
În drept au fost invocate dispozițiile art. 3041, art. 312 C.pr.civ., art. 1 alin. 2 lit. a și d din L. nr. 2., dispozițiile art. 998 și urm. Cod civil și jurisprudența C..
2.Prin recursul declarat de pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor
Publice s-a solicitat modificarea în parte a sentinței civile nr. 1. a T. M. însensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului political condamnării dispuse față de P. V.
În motivare s-a arătat că infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale nu are caracter politic, nefiind vorba despre acțiuni împotriva sistemului totalitar care au ca scop răsturnarea regimului comunist.
S-au mai făcut referiri în cuprinsul recursului la decizia nr. 1. a C. C. și la daunele morale solicitate de reclamant, acestea fiind neavenite raportat la soluția criticată.
În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 și art. 3041
C.pr.civ.
Analizând recursurile declarate de reclamantul P. V. și pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1310 din (...) a T. M., C. reține următoarele:
1.Referitor la recursul declarat de reclamant, se apreciază că acesta este neîntemeiat.
În mod corect s-a apreciat de către instanța de fond că în actualul cadru legislativ cererea reclamanților de acordare a daunelor morale în temeiul L. nr.2. nu are suport legal.
Dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., așa cum acestea au fost modificate prin OUG nr. 6., au fost declarate neconstituționale prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în Monitorul O. nr. 761/(...), împlinindu-se și termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituția României și art.31 din L. nr.47/1992 în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că dispoziția legală ce constituie fundamentul juridic al acțiunii și-a încetat efectele juridice.
Nu se pune problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. 2 din Constituție, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei ordonanțe ori a unei dispoziții din acestea poate fi ridicată, potrivitdispozițiilor art. 29 alin. 1 și 2 din L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, cu condiția ca dispozițiile respective să aibă legătură cu soluționarea cauzei. Întrucât excepția de neconstituționalitate poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională. În speță, o astfel de excepție nu a fost ridicată, însă a fost admisă într-un alt dosar, ceea ce a făcut inadmisibilă sesizarea C. C. în prezenta cauză, raportat la dispozițiile art. 29 alin. 3 din L. nr. 47/1992, decizia C. nr. 1358/(...) fiind, însă, definitivă și obligatorie, conform art. 31 alin. 1 din același act normativ.
De altfel, în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și
Justiție prin decizia nr.12/(...), fiind admis recursul în interesul legii și stabilindu-se că urmare a deciziilor C. C. nr.1. și 1360/2010 dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din L. nr.2. și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul O..
Nu se poate pune nici problema săvârșirii unui abuz sau a unei discriminări prin aplicarea deciziei C. C., astfel cum s-a arătat și în hotărârea atacată, raportat la considerentele anterioare, atâta timp cât dispoziția referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc ci ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate, acest lucru fiind reținut și de C. E. a D. O.(Cauza Slavov și alții contra Bulgariei). În această hotărâre se apreciază că eventualele efecte negative pentru una sau alta dintre părțile proceselor aflate pe rol, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept, neputându-se pune problema încălcării art.1 din Protocolul nr.1 la C. și în consecință nici a art.14 din C., simpla posibilitate recunoscută prin lege de a obține despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut neavând semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. Inexistența vreunei încălcari a dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale a fost reținută de Curtea Constituțională în decizia nr. 1358/(...), motivarea fiind aceea că a existat un alt act normativ, respectiv D.-lege nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ.
Se constată că în mod corect a apreciat instanța de fond că dreptul la acțiune este prescris raportat la precizarea temeiului de drept al acțiunii, respectiv art. 998 C.civil, soluția fiind amplu motivată și din această perspectivă.
Sunt incidente în cauză prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958, respectiv dreptul la acțiune a început să curgă în anul 1990, anul intrării în vigoare a D.ui -L. nr.1., act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la (...) precum și a celor deportate în străinătate sau constituite în prizonieri, la acel moment nemaiexistând nici o piedică în calea promovării unei astfel de acțiuni întemeiate pe dreptul comun care să aibă ca obiect repararea pagubelor pricinuite în perioada regimului comunist,pagube referitor la care s-a apreciat că nu au fost reparate prin măsurile dispuse prin acest decret lege.
Prin adoptarea D.ui L. nr. 1. intrat în vigoare la 9 aprilie 1990 s-a recunoscut caracterul politic al condamnărilor la care au fost supuse unele persoane în perioada următoare datei de 6 martie 1945, perioada detenției fiind considerată vechime în muncă, respectiv 1 an de detenție constituind 1 an și 6 luni vechime în muncă. Totodată, persoanelor condamnate politic li s-a acordat și o îndemnizație lunară de 200 lei/pe an de detenție. Prin același act normativ foștilor condamnați politic li s-a acordat numeroase alte drepturi, astfel cum s-a reținut de către tribunal.
Totodată, din considerentele Deciziilor nr. 1. și 1360/2010 ale C. C. reiese că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice au fost adoptate mai multe acte normative, art.4 din D. lege nr. 1. republicat și art.5 alin.1 lit.a din L. nr. 2. având aceeași finalitate, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate sau constituite prizonieri. Diferența constă doar în modalitatea de plată, respectiv prestații lunare sau o sumă globală. În consecință, în mod corect a apreciat instanța de fond că dreptul la acțiunea întemeiată pe dreptul comun nu s-a născut la apariția L. nr. 2. atâta timp cât anterior, persoanelor condamnate politic li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru daunele morale.
În ceea ce privește criticile aduse deciziei C. C. nr.1. C. constată că nu este abilitată să cenzureze această decizie.
Acțiunea întemeiată pe dispozițiile art.998,999 C.civ. ar fi oricum nefondată, astfel cum a arătat instanța de fond, având în vedere considerentele C. C. din decizia nr.1., considerente care nu vor fi reluate în prezenta decizie. Aceste considerente au fost analizate și apreciate ca fiind pertinente de către tribunal, aprecierea C. fiind în același sens, adică că nu poate exista decât o obligație morală a statului de a repara prejudiciile de genul celor invocate de reclamanți.
De asemenea instanța de fond a analizat acțiunea și din perspectiva actelor internaționale și a practicii C., concluzionând în același sens, adică că nu se poate reține în sarcina statului vreo obligație de reparare a prejudiciilor cauzate în perioada regimului comunist.
Obligația statului nu poate fi decât una morală, rămânând la latitudinea sa modalitatea pe care înțelege să o aleagă în vederea reparării acestor prejudicii. Ori, în condițiile în care după anul 1989 a fost adoptat în acest sens D.-L. nr.1., se poate aprecia că statul a acționat deja în ceea ce privește repararea prejudiciilor cauzate de fostul regim comunist, acesta fiind motivul pentru care noua lege care se referă la aceeași problemă, L. nr.2., a fost declarată neconstituțională în partea referitoare la repararea prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri bănești.
Stabilindu-se în sens contrar, adică al existenței unei obligații a statului de reparare a acestor prejudicii cauzate de fostul regim comunist având în vedere principiile răspunderii civile delictuale, indiferent de opțiunea statului, s-ar ajunge la situația în care statul democrat ar fi considerat răspunzător de toate faptele organelor statului comunist săvârșite anterior anului 1989, trebuind să răspundă material, deși practic este vorba despre un întreg context istoric, context istoric care nu poate da naștere unei răspunderi civile a statului decât în situația în care acesta optează în acest sens.
Raportat la cele reținute mai sus nu se mai impune analizarea consideraților din recurs referitoare la cuantificarea despăgubirilor care trebuie acordate pentru prejudiciul moral.
2.Neîntemeiat se apreciază a fi și recursul declarat de pârâtul S. R.
Din cuprinsul sentinței penale nr.183/1950 pronunțată de T. M. C. rezultă că antecesorul reclamantului, numitul P. V., a fost condamnat pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art.209 C.
Conform art.1 alin.2 lit.a din L. nr.2. condamnarea pentru această faptă constituie de drept o condamnare cu caracter politic, astfel încât nu se mai pune problema analizării de către instanță a caracterului politic al condamnării, acesta rezultând din lege.
Raportat la cele reținute mai sus toate criticile formulate în recursul pârâtului din perspectiva art.1169 C.civ și pct.4 și 9 ale art.304 C.pr.civ. rămân fără obiect.
Raportat la ansamblul considerentelor de mai sus, C., în temeiul art.312 alin.1, 3041 C.pr.civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P. V. și cel declarat de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 1310 din (...) a T. M. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o va menține ca legală și temeinică. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L. D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P. V. și cel declarat de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 1310 din (...) a T. M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 8 decembrie 2011. PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, ANA I. A. C. A. A. C. G., C. B. Red.A.C./dact.L.C.C. 2 ex./(...) Jud.fond: D. Țiplea
| ← Decizia civilă nr. 1902/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 2238/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
