Decizia civilă nr. 3181/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. C. NR. 3181 /R/2011
Ședința publică din data de 23 septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : I.-D. C.
JUDECĂTORI : A.- A. P.
C.-M. CONȚ
G. : S. - D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta C. I. împotriva sentinței civile nr. 840 din (...), pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...) privind și pe pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. M., având ca obiect D. în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., doamna procuror S. A., lipsă fiind reclamanta recurentă și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamanta recurentă C. I. a fost formulat și motivat în termenul legal, a fost comunicat pârâtului intimat și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin.
3 din L. nr. 2..
S-a făcut referatul cauzei, după care, C. constată că prin memoriul de recurs (filele 2-4 din dosar), reclamanta recurentă a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
De asemenea, C. constată că la data de 6 iulie 2011, pârâtul intimat a înregistrat la dosar, întâmpinare (2 exemplare), prin care solicită respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată și menținerea hotărârii pronunțată de
Tribunalul Maramureș ca vădit temeinică și esențial legală.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., declară că nu are de formulat alte cereri sau excepții de invocat.
Nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, C. constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. cu privire la recursul formulat.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., solicită respingerea recursului ca nefondat.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 840 din (...) pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr. (...) s-a respins acțiunea civilă formulată de către reclamanta C. I., în contradictoriu cu pârâtul S. Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că soțul reclamantei a fost deportat în prizonierat în fosta U.R.S.S. în perioada (...)-
(...). La data înrolării a fost luat ca soldat în R. 30 I. M. în timpul celui de al doilea război mondial, urmând ca la scurt timp după încheierea războiului să fie deportat ca și prizonier în fosta U.R.S.S.
Pentru o mai bună soluționare a cauzei s-a apreciat că se impune a se face o scurtă incursiune cronologică a evenimentelor istorice ce au avut lor în Transilvania în perioada 1940-1945.
Armata și autoritățile de ocupație horthystă au început să pătrundă în teritoriul român anexat prin D. de la V. pe data de 5 septembrie 1940.
La 8 decembrie 1940 administrația militară a fost înlocuită cu administrația civilă horthystă.
La câteva zile de la instaurarea autorităților de ocupație, au început deportarea românilor în lagăre.
Regimul horthyst a trecut și la expulzarea în masă a românilor peste linia de demarcație impusă prin dictatul fascist de la V., îndeosebi a celor considerați periculoși sau potrivnici pe față noului regim. Începute în anul
1940, expulzările au fost practicate până în anul 1944, când ocupanții au fost alungați de trupele române în cooperare cu cele sovietice.
Frânarea și îngrădirea activității intelectualilor, liber profesioniștilor, democraților, medicilor români și de alte naționalități nemaghiare fac parte tot din măsurile represive horthyste.
Tot pentru urmărirea scopului de exterminare și purificare etnică de români a teritoriilor ocupate au fost instituite lagăre de muncă forțată pe tot cuprinsul U..
Tragedia evreilor are în principal cinci aspecte mari, pe lângă măsurile antisemite și rasiale pe plan politic, juridic, economic și cultural luate în Ungaria și anume: 1.) expulzarea evreilor (cca.1941-1943); 2.) concentrarea lor în detașamente de muncă forțată (1942-1945); 3.) internarea lor în lagăre sau ghetouri; 4.) deportarea pentru exterminare în lagăre din Germania, Polonia; 5.) masacrul de la S., județul Mureș ( 9-10 septembrie 1944).
Fenomenul expulzării evreilor, uneori în masă, în anii 1941-1942 apare mai mult la inițiativa locală, a unor zeloși unguri șovini și antisemiți și nu ca un program dirijat de la centru. Pe 22 iunie 1941 unități ale armatei germane și române au început campania din est împotriva Uniunii S.e.
În septembrie 1940 Ion Antonescu a fost numit prin D. regal de C. al II lea, prim ministru iar la 22 august 1941, Ion Antonescu este ridicat prin decret regal la rangul de M.
În anii 1941 și 1942, unitățile române, operând sub comandament general german, au luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, Cotul
Donului și Stalingrad.
În februarie 1943 armatele române au fost trimise în țară pentru refacere. În 1944 principalele acțiuni la care armata română a participat au fost mai restrânse. Cu unitățile refăcute, armatele române, au luat parte la lupte care s-au dus inclusiv pe teritoriul R., până la 23 august 1944, în cadrul Grupului de armate germane sub denumirea „. de S..
La 23 august 1944 Regele M. și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu pe care l-a destituit și l-a numit ca prim ministru pe generalul C. S., în fruntea unui guvern compus din militari și reprezentanții Blocului Național Democrat.
La 12 septembrie R. semnează A.l cu Națiunile unite iar la 25 octombrie sunt eliberate ultimele localități românești: Carei și Satu M.. R. participă la eliberarea U. și C. C. 260 de zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12 mai 1945, lăsând loc intrării influenței sovietice în R..
Pentru soarta ce avea să o cunoască R. după al 2-lea război mondial
„A.l semnat cu Aliații";, în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944 la M., s-a dovedit a fi avut o importanță majoră. Respectivul document a avut înprimul rând menirea de a reglementa statutul internațional al R. în perioada ce avea să urmeze până la conferința păcii. Convenția de armistițiu încheiată cu R. reprezintă unul dintre documentele din care pot fi deduse intențiile politice ale liderilor sovietici în ultima parte a războiului, și anume acela de legalizare a dominației sovietice în Europa de E. Î. de la începutul discuțiilor privind Convenția de armistițiu cu R., dintre sovietici, ambasadorii americani și britanici la M., ultimii au aflat de la M. că, U. S. dorește să dețină singură controlul situației din R., și chiar eventualele încercări de dialog ale reprezentanților Washinton-ului și Londrei în comisia Alianței de C. (C.A.C.) cu autoritățile române pot fi luate doar prin intermediul Î. C. S., organism desemnat a avea putere de decizie. În perioada octombrie 1944- martie 1945 este o perioadă de 5-6 luni de autonomie guvernamentală sub protectorat sovietic în Transilvania de N.
La 6 martie 1945 Stalin impune numirea G. P. G. controlat de FND cu dominantă comunistă. În 1945 R. luptă contra Germaniei. În 30 decembrie
1947 are loc abolirea monarhiei.
La mai puțin de 3 ani după ce trupele sovietice ocupă R., la 30 decembrie 1947 regele M. I este forțat să abdice și e proclamată Republica P.ulară Română stat comunist.
În prezent există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș, chiar prin acțiuni armate, regimului totalitar comunist, sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului politic totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 3 din L. nr. 2. „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a G. nr. 2. privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în R., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare"; și conform art. 3 din aceeași lege „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative";.
Din textele de lege mai sus redate reiese că, prin L. nr. 2. se urmărește a se completa cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să-și exercite drepturile fundamentale.
În speță, coroborând susținerile reclamantei cu actele de la dosar, s-a reținut că, soțul reclamantei, numitul C. I. a fost luat prizonier în fosta
U.R.S.S. în perioada (...)-(...). D., măsura deportării a fost luată anterior instaurării regimului comunist la conducerea țării, care s-a realizat la data de (...) când a fost numit primul guvern comunist sub conducerea lui P. G.
Pe de altă parte, în Monitorul Oficial nr. 761/(...) a fost publicată D. nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a C. Constituționale prin care s-a constatatcă prevederile art. 5 alin.1 lit. a teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada (...)-22 decembrie 1989 cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În considerentele deciziei se reține că:
„C. observă că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă- există reglementări paralele și anume, pe de o parte, D.-L. nr. 1., republicat, și Ordonanța de U. a G. nr. 2., aprobată cu modificările și completările ulterioare, iar, de pe altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada
6 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin.(1) din L. nr. 24/2000, republicată, „Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către G., iar art. 6 alin. (1)- „Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative"; prevede că reglementările cuprinse în actul normativ „trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la R. este parte";. Or, C. constată că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a L. nr. 2., în sensul că „pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către D.-lege nr. 1. să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită."; Așa cum a arătat C., aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, texul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. A., lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin.(1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din L. nr.2. a condus la aplicarea incorectă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la
600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6. s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul D.ui-lege nr. 1. și Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare. C. constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și imprevizibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cu reiese
și din jurisprudența constantă a C. Europene a D. O. (H. din 5 ianuarie
2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-
Regele Greciei și alții contra Greciei, H. din 8 iulie 2008 în cauza Fener Rum
Patrikligi contra Turciei).
C. observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. E. a D. O. A. problemă alegislației incoerente și ineficiente a R. în materia restituirilor a fost menționată și de C. E. a D. O. prin H. din 9 decembrie 2008, în Cauza Viașu împotriva R.. Cu acel prilej, C. a constatat că L. nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de „. au fost grav atinse.
Ținând cont de toate aceste considerente, C. constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din L. fundamentală.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1 indice 1 din L. nr. 2., introduse prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6., fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol. C. constantă că trimiterile la lit. a) a alin.(1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit.a) teza întâi din L. nr. 2. ca fiind neconstituțional.";
Reținându-se că, deciziile C. Constituționale sunt obligatorii de la data publicării, precum și faptul că în termenul de 45 de zile prevăzut de textul de lege mai sus amintit a expirat în 31 decembrie 2010, dată la care și-au încetat efectele juridice și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a ale L. nr. 2., articol care reglementa daunele morale.
În cursul procesului reclamanta a mai invocat și alte temeiuri de drept privind daunele morale și anume art. 998 Cod civil.
Potrivit art. 998 cod civil „. faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara";, iar conform art. 999 Cod civil „. este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa";.
Din prevederile legale menționate rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ 4 condiții: 1) existența unui prejudiciu; 2) existența unei fapte ilicite; 3) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; 4) existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Răspunderea fie contractuală, fie delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie, în dreptul român, este reglementată de dispozițiile art. 35 alin. 2 și 3 din D. 31/1954 potrivit cărora, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce îi revin, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. D. se poate concluziona că, normele D.ui nr. 31/1954 constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale a persoanei juridice, deci și a statului. În art. 3 alin. 1 din același decret se prevede o excepție, potrivit căreia S. nu răspunde pentru obligațiile organelor de stat, dacă ele sunt persoane juridice.
Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură de protecție pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însuși. Având în vedere regimul juridic al răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie, reiese că, ea constituie o ficțiune juridică, întrucât este, în cele din urmă, o răspundere pentru altul, deoarece persoana juridică nu este decât o noțiune, un concept juridic.
Din cele arătate mai sus, se poate constata că, pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii juridice: prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.
Fiind vorba de o acțiune care presupune antrenarea răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea și presupune o durată de 3 ani, fiind un termen general conform art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din D. nr. 167/1958.
Curtea Constituțională a fost sesizată cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 3 alin. 1 și art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958 raportat la dispozițiile art. 16 alin. 1 privind egalitatea cetățenilor în fața legii și autorităților, fără privilegii și discriminări și art. 21 alin. 1 și 2 din Constituția R. privind accesul liber la justiție, însă prin D. nr. 883/(...) Curtea Constituțională a respins excepția ca inadmisibilă socotind că, modificarea conținutului unei norme juridice este sarcina parlamentului pe de o parte, iar chestiunile legate de modul de aplicare a unei dispoziții normative constituie angajamentul instanței de judecată pe de altă parte.
În speță, analizându-se cererea de chemare în judecată s-a constatat că pretențiile reprezentând daune au fost solicitate de reclamant în anul
2010. Termenul de prescripție se apreciază că a început să curgă începând cu anul 1990, an în care a apărut și D. - L. nr. 118/(...) privind acordarea unor despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând de la (...), precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, act normativ care a dat posibilitate persoanelor care au fost persecutate din motive politice să ceară și să obțină mai multe despăgubiri și drepturi. A. că, termenul de 3 ani de prescripție a expirat în anul 1993.
Repunerea în termen presupune apariția unei legi speciale, care să deroge de la dreptul comun, și care să prevadă în mod expres repunerea în termen pentru a beneficia de noi drepturi.
Prin apariția L. nr. 2. s-a încercat o astfel de repunere în termen, însă așa cum s-a mai arătat art. 5 alin. 1 lit. a din lege a fost declarat neconstituțional. Potrivit art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/(...) privind organizarea și funcționarea C. Constituționale, dispozițiile din legi și ordonanțe în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta C. I. solicitând admiterea recursului, casarea sentinței cu modificarea în totalitate a acesteia în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată și de a dispune obligarea S.ui Român prin reprezentanții săi la plata daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul reclamantei precum și de descendenții acestuia, în sumă de 8.000 Euro ca urmare a deportării în prizonierat în perioada (...) - (...) în fosta U. și să se constate caracterul politic al măsurii administrative de prizonierat al defunctului C. I. întrucât acesta a avut calitatea de victimă de prizonier U. ca urmare a deportării în prizonierat în perioada (...) - (...) astfel cum rezultă din livretul militar.
În motivarea recursului a arătat că a investit instanța de fond cu soluționarea unei cereri având ca obiect cerere de acordare despăgubiri la L.
2.. La termenul de judecată din data de (...) a precizat acțiunea în sensul de a se constata caracterul politic al măsurii administrative de prizonierat al defunctului C. I. întrucât acesta a avut calitatea de victimă de prizonier U. ca urmare a deportării în prizonierat în perioada (...) - (...) astfel cum rezultă din livretul militar seria Bd nr. 0., cu obligația de a comunica aceastăprecizare de acțiune cu pârâții pentru a-și putea exprima poziția procesuală. Instanța fondului nu a luat act de această solicitare, deși precizarea la acțiune a fost depusă prin registratură în data de (...) și a soluționat cauza fără a fi comunicată, motiv pentru care cred că sunt îndeplinite disp. art. 304 pct. 5 Cod pr. C. în sensul de a se casa sentința recurată și a se trimite cauza spre rejudecare deoarece instanța a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 al. 2 Cod pr. C..
În subsidiar - Dispozițiile art. 1 al. 3, art. 4 al. 2 și art. 5 al. 1 din L. nr. 2., coroborat cu art. 3 al. 2 lit. b din D. L. 1. recunoaște dreptul de a obține măsuri reparatorii pentru orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada (...) - (...) sau de a se constata caracterul abuziv al măsurilor luate împotriva soțului reclamantei.
Efectuarea prizonieratului pe teritoriul fostei U. după data (...) și reținerea în captivitate după încheierea armistițiului din (...) cum este și cazul defunctului, constituie o măsură administrativă abuzivă cuprinsă în art. 3 al. 2 lit. b din D. L. 1., perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă. Categoriile de persoane beneficiare ale D.ui 1. rezultă din chiar titlul legii privind acordarea unor drepturi personale persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la (...) precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Actualul cadru normativ cuprins în dispozițiile L. 2. definește noțiunea de măsură administrativă prin art. 3 al. 1 lit. a,f dar permite persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prev. de art. 3 să solicite instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora coroborat cu art. 1 al. 3 din L. 2..
Caracterul abuziv al măsurii luate împotriva soțului reclamantei nu numai că a continuat după 6 martie 1945, dar chiar la luarea acestei măsuri S. Român a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare a acesteia.
Culpa S.ui Român rezultă și din împrejurarea că în speță nu există nici o dovadă că după luna martie 1945 acesta ar fi depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.
L. din 2009 are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada (...) - (...), repunerea în drepturi a persoanelor prin care s-a dispus prin aceste condamnări decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale dacă reparațiile obținute prin D. L. nr. 1. și OUG 2., nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-a obținut despăgubirile în echivalent.
Arată că motivarea instanței de fond în sensul că nu sunt aplicabile disp. L. nr. 2. care au fost acordate constituțional și legal, ar însemna o încălcare de către stat a propriei legislații iar a o modifica retroactiv ar avea repercusiuni nu numai asupra recurentei cât și asupra caracterului de stat și de drept, ceea ce ar atrage în mod indiscutabil aplicarea de noi sancțiuni R. și declanșarea unor proceduri internaționale inevitabile pentru restabilirea cerințelor esențiale ale statului de drept.
Consideră că în cauză a fost ignorat și principiul neretroactivității legii civile astfel cum este prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituție „legea-dispune pentru viitor cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile" ceea ce înseamnă că legea se aplică numai faptelor, situațiilor petrecute în intervalul de timp de la data intrării în vigoare și până la ieșirea sa din vigoare nu faptelor generate anterior intrării ei în vigoare. Ca atare, dreptul la despăgubiri s-a deschis sub imperiul L. nr. 2. act normativ care la data înregistrării acțiunii era în vigoare, nefiind abrogat expres și sub incidența căruia s-a aflat dreptul reclamantei deci, decizia 1358/(...) publicată în MOF din 11""(...) nu poate fi aplicată cu efecte retroactive pentru că efectele juridice și disp. art. 5 al. 1 ale L. 2., art. care reglementa daunele morale.
S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D. M. - prin întâmpinare (f.10-13) a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii ca temeinică și legală.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În ce privește posibilitatea acordării de despăgubiri în temeiul L. nr. 2. persoanelor deportate, se poate constata caracterul politic și al altor măsuri administrative în afara dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, internării în unități și colonii de muncă sau stabilirii de loc de muncă obligatoriu în baza actelor normative enumerate în articolul 3, condiția esențială fiind ca persoanele supuse unor astfel de măsuri să fi săvârșit fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din Ordonanța de urgență a G. nr. 2..
Prin urmare, și în cazul prevăzut de art. 3 și în cel prevăzut de art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., legiuitorul a avut în vedere posibilitatea constatării caracterului politic al unor măsuri administrative, numai dacă persoana a săvârșit fapte îndreptate împotriva regimului totalitar, de natura celor prezentate în actele normative enumerate în art. 3 sau în art. 2 alin. 1 din OUG nr. 2..
Pentru identitate de rațiune, în ceea ce privește definirea măsurilor administrative cu caracter politic, legiuitorul a procedat în mod similar cu definirea condamnărilor cu caracter politic, în sensul că, pe de-o parte s-a raportat la acte normative expres menționate, precizând că sunt măsuri administrative cu caracter politic orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate în art. 3, evidențiate mai sus, iar pe de altă parte s-a raportat la scopul urmărit de cel supus măsurilor cu caracter administrativ, astfel cum acesta a fost definit pentru infracțiunile cu caracter politic.
L. nr. 2. are un caracter reparator și compensator doar pentru persoanele care s-au împotrivit sau au fost considerate potrivnice regimului totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
În speță, măsura internării într-un lagăr de prizonieri s-a dispus anterior perioadei vizate de către dispozițiile L. nr. 2., pe de o parte, iar pe de altă parte, măsura nu a fost luată de S. Român sau de organele sale.
Este irelevant faptul că măsura prizonieratului, dispusă înainte de 6 martie 1945 s-a prelungit după această dată, atâta timp cât legea se referă cu necesitate la luarea măsurii exclusiv după data de 6 martie 1945, iar nu anterior.
Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de L. nr. 2. ce constituie temeiul acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale S.ui Român.
Or, deportarea anumitor categorii de persoane în U. la muncă de reconstrucție este o măsură impusă de S. S., ca stat de ocupație la acea vreme.
În speță, deportarea nu a fost dispusă de S. Român, ci de forțele sovietice de ocupație și nu s-a datorat împotrivirii față de regimul comunist instaurat la 6 martie 1945, ci s-a înscris în deportările - despăgubiri de război pretinse de sovietici după Convenția de A. din 1944.
Prin urmare, în speță nu s-a dovedit existenta unei masuri administrative cu caracter politic in sensul L. nr. 2..
Cu privire la termenul de prescripție, acesta curge de la momentul apariției D.ui-L. nr. 1., acesta fiind momentul și primul act normativ prin care statul a recunoscut existența persecutării de către regimul politic anterior și posibilitatea acordării unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.
Orice act normativ ulterior care dispune acordarea de drepturi speciale nu înseamnă o repunere în termenul de prescripție pentru persoanele care cer acordarea de despăgubiri potrivit dreptului comun, cât timp acesta a început odată să curgă potrivit celor de mai sus, cât timp momentul la care începe să curgă termenul de prescripție este singular și este posibil să fie suspendat sau întrerupt, dar o astfel de chestiune nu s-a invocat în cauză.
A. cu atât mai mult cu cât disp. art. 5 alin. 1 lit. a din L. 2. au fost declarate neconstituționale, și prin urmare nu mai produc efecte în cauza de față.
Susținerea că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol, la data pronunțării acestei decizii, ci, este aplicabilă, eventual, cauzelor înregistrate ulterior pronunțării sale, nu poate fi primită.
Potrivit art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 „D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie . Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C.
Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
Dat fiind că decizia este definitivă și obligatorie rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii acțiunii, cu privire la acordarea de despăgubiri, nu mai există astfel că trebuie să ne raportăm la o situație în care acțiunea este în prezent lipsită de un temei legal și prin urmare nu se mai pot acorda despăgubiri în temeiul unui act normativ care nu mai există, nefiind vorba de o încălcare a principiului neretroactivității cât timp aplicarea se face pentru prezent și pentru viitor.
Cu privire la această chestiune trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
C. reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie
2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanta nu poate solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.
În temeiul prevederilor art. 312 alin . 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304
Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D.DE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C. I. împotriva sentinței civile numărul 840 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar numărul
(...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
I.-D. C. A.-A. P. C.-M. CONȚ
Redactat de I., dactilografiat de S. În 2 ex., la data de (...)
Judecător fond - P. G. - Tribunalul Maramureș
G. S.-D. G.
| ← Decizia civilă nr. 3180/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 1902/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
