Decizia civilă nr. 226/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 226/A/2011
Ședința publică din 20 aprilie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A.-A. P. JUDECĂTOR : C.-M. CONȚ GREFIER : A. A. M.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, apelul declarat de pârâtul S. ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, R. PRIN D. A J. C., împotriva sentinței civile nr. 564 din 18 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), privind și pe reclamantul intimat R. M., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Se constată că la data de (...), reclamantul intimat, prin intermediul domnului avocat O. P. ,a înregistrat la dosar ". scrise";.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din 14 aprilie 2011, care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Pr in sen tinț a c iv il ă n r. 564/(...), pronunțată de T ribu n alul Clu j î n dosar civil nr. (...), s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R. M., în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D. G. a F. P. C., și, în consecință:
Pârâtul a fost obligat să achite în favoarea reclamantului echivalentul în lei la data plății a sumei de 330.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Au fost respinse capetele de cerere având ca obiect: constatarea caracterului politic al condamnării; repunerea în drepturi al reclamantului raportat la pedeapsa de 5 ani degradare civică.
Pârâtul a fost obligat să plătească în favoarea reclamantului suma de
2.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că prin sentința penală nr. 293/(...), pronunțată de T. M. T. al orașului S., în dosar nr. 272/1953, reclamantul R. M. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de uneltire împotriva ordinei sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 partea a III-a C.pen., la 12 ani temniță grea și 5 ani degradare civică.
La pronunțarea sentinței penale s-a reținut în fapt că reclamantul a fost recrutat în Organizația „Liga Anticomunistă"; în primăvara anului 1951, de către numitul Țic G., iar după ce a cunoscut scopurile acestei organizații, cu care a fost de acord, a depus jurământul alături de alți membri, în Catedraladin A. I.. În esență, în sarcina reclamantului s-a reținut că a făcut parte din organizația sus menționată, a participat la ședințele acesteia, a depus jurământul și a achitat cotizația.
Această sentință penală rămasă definitivă prin respingerea recursului declarat de reclamant, prin decizia nr. 1598/(...) a T.ui M. pentru Unitățile M.A.I.
Reclamantul a executat efectiv 11 ani, 3 luni și 11 zile de închisoare, așa cum rezultă din biletul de liberare nr. 2..
La data condamnării reclamantul R. M. avea vârsta de 21 de ani, fiind student la F. de M. din C.-N..
În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 2 lit. a din L. nr. 221/2009, condamnarea suferită de reclamant constituie de drept o condamnare cu caracter politic, astfel încât nu se mai impune, constatarea încă o dată de către instanța de judecată, a caracterului politic al condamnării, impunându-se deci respingerea acestui petit.
În ceea ce privește petitul având ca obiect repunerea în drepturi a reclamantului, raportat la pedeapsa de 5 ani degradare civică, instanța a constatat că prin scriptul depus la dosarul cauzei, reclamantul a arătat că nu mai susține această cerere.
Fiind vorba despre o condamnare cu caracter politic de drept, în temeiul art. 5 alin. 1 din L. nr. 221/2009, reclamantul este îndreptățit la a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, la stabilirea cuantumului despăgubirii, instanța având în vedere consecințele deosebit de grave suferite de reclamant în plan fizic și psihic, expunerea la disprețul public, în calitate de inculpat și condamnat și, astfel, atingerea gravă adusă onoarei și demnității, precum și imposibilitatea de a se realiza în plan profesional.
De asemenea, au fost avute în vedere condițiile deosebit de grele de detenție, torturile, umilința și înfometarea la care reclamantul a fost supus în perioada detenției, condiții care au fost relevate de martorii audiați în cauză.
Totodată, s-a ținut seama de faptul că condițiile inumane de detenție au determinat deteriorarea stării de sănătate a reclamantului, care a contractat o formă severă de hepatită, precum și impactul acestor condiții asupra stării psihice a reclamantului, deosebit de afectată, atât prin faptul detenției în sine, cât și prin aceea că pe toată perioada detenției reclamantul nu și-a văzut niciodată familia, ci doar o singură dată i s-a permis să scrie o carte poștală standard către familie.
Nu în ultimul rând, s-a avut în vedere imposibilitatea desăvârșirii pregătirii școlare de către reclamant, precum și consecințele la care a fost expus după eliberarea sa din detenție, pe plan social, profesional, moral, etc.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor morale cuvenite reclamantului s-a ținut seama și de faptul că reclamantul este beneficiarul D.-lege nr. 1., conform Hotărârii nr. 21/(...) (f. 9-10 dosar fond).
În temeiul art. 274 C., pârâtul a fost obligat să-i plătească reclamantului suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial, justificat prin chitanțele depuse la filele 162-163.
Împ o tr iv a aces te i se n tințe a decl ar at apel, în ter men leg al , p âr âtul S.
Ro mân, pr in M in is terul F in anțelor Publ ice, pr in D. G. a F . P. C. , solicitând admiterea apelului în temeiul art. 296 C., schimbarea hotărârii atacate, cuconsecința, în principal, a respingerii în totalitate a acțiunii, iar în subsidiar, a reducerii cuantumului despăgubirilor.
În motivarea apelului s-a arătat că L. nr. 221/2009 a fost modificată prin
O. nr. 6., impunându-se deci stabilirea despăgubirilor morale în cuantumulprevăzut de acest din urmă act normativ, adică de cel mult 10.000
Euro, pentru persoana care a suferit condamnarea.
Soluția primei instanțe este criticabilă prin aceea că nu s-a făcut trimitere la înscrisul din care rezultă anii efectiv de detenție efectuați de către reclamant, la cuantificarea daunelor morale stând aprecierile subiective ale instanței, bazate exclusiv pe prezumții, cu nesocotirea art. 1203 C.civ. și art. 1199 C.civ., aprecieri care au dus la o supraevaluare a prejudiciului, fără să se țină seama și de efectele D.-lege nr. 1., în ceea ce-l privește pe reclamant.
A.antul a mai criticat soluția primei instanțe și sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme răspunderea pârâtului nu derivă dintr-o culpă procesuală, ci este vorba despre o răspundere obiectivă a acestuia, stabilită prin lege.
Pr in în tâmp in are a f or mul ată î n c auz ă, recl aman tul in tima t a solicitat respingerea apelului pârâtului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, cumotivarea că soluția primei instanțe este legală și temeinică, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare și pe baza unei corecte aprecieri a stării de fapt, stare de fapt care justifică pe deplin, în ceea ce-l privește pe reclamant, cuantumul despăgubirilor morale acordate. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, în mod corect pârâtul a fost obligat la plata acestora, având în vedere prevederile art. 274 și art. 275 C.
Ulterior, ca urmare a publicării în M. Oficial din (...) a D. C.
Constituționale a R. nr. 1358/(...) - prin care art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr.
221/2009 a fost declarat neconstituțional, pârâtul S. Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice, prin D. G. a F. P. C., a depus la dosarul cauzei o completare a motivelor de apel, prin care a solicitat instanței respingerea în întregime a acțiunii reclamantului, în temeiul D. C. nr. 1. raportat la art. 147 alin. 4 din Constituția R. și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 (f. 40).
Printr-un înscris intitulat „Note de ședință";, reclamantul intimat și-a exprimat poziția cu privire la incidența în cauză a efectelor Deciziilor C. nr.
1358/(...) și nr. 1360/(...), arătând, în esență, că în situația în care legiuitorul a încălcat o normă constituțională încă înainte de adoptarea legii, efectul constatării neconstituționalității acesteia nu retroactivează, ci se produce numai pentru viitor, pentru cauzele introduse după data publicării deciziei de neconstituționalitate. În sprijinul acestei susțineri, reclamantul a invocat dispozițiilor art. 6 C.E.D.O., ale art. 1 din P. Adițional nr. 1 C.E.D.O., precum și prevederile art. 20 alin. 2 din Constituția R., susținând că, în ceea ce-l privește, dreptul la a obține daune morale pentru suferințele cauzate prin condamnarea sa, i-au fost recunoscute prin însăși legea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, dar și prin sentința fondului, putându-se vorbi în ceea ce-l privește de existența unui bun în patrimoniul său, respectiv, a unei valori patrimoniale, a unei creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde cel puțin deținerea unei speranțe legitime de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate, conform jurisprudenței C.E.D.O. în materie.
S-a mai invocat de către reclamant încălcarea principiului securității raporturilor juridice, decurgând din existența unei ingerințe aduse dreptului la un proces echitabil prin modificările legislative intempestive, apte să bulverseze încrederea cetățenilor în drepturile conferite legal (f. 49 și urm.).
A.ul pârâtului este fondat în parte
În ceea ce privește starea de fapt a cauzei, aceasta a fost exhaustiv expusă în considerentele sentinței apelate, motiv pentru care instanța de apel nu o va reitera în paginile prezentei decizii.
Referitor la motivul de apel din apelul pârâtului, prin care se critică nelegalitatea sentinței primei instanțe, pe motiv că, la stabilireacuantumului daunelor morale nu s-a făcut aplicarea O. nr. 6., C. constată că acest motiv de apel este vădit nefondat, motivat pe următoarele:
Sentința fondului a fost pronunțată la data de 18 iunie 2010, dată la care nu era încă în vigoare O. nr. 6., aceasta fiind dată doar la data de 30 iunie 2010 și publicată în M. Oficial nr. 446/(...), intrând deci în vigoare doar la data de (...).
Prin urmare, câtă vreme la data pronunțării sentinței fondului, 18 iunie 2010, O. nr. 6. încă nu exista, este evident că instanța de fond nu era obligată să facă aplicarea în cauză a acestor dispozițiile legale care nu existau.
Oricum, prin D. nr. 1354/(...) a C. Constituționale, au fost declarate neconstituționale prevederile art. I pct. 1 și art. II din O. nr. 6., astfel încât, în conformitate cu art. 147 alin. 4 din Constituția R. și art. 31 din L. nr.
47/1992, aceasta și-a încetat efectele juridice.
În ceea ce privește susținerea pârâtului apelant, în sensul că instanța de fond nu a făcut trimitere la înscrisul care să ateste perioada efectivă de detenție executată de reclamant, C. constată că aceasta este vădit nefondată câtă vreme, în pagina 6 a considerentelor sentinței fondului, aliniat 2, Tribunalul Cluj face trimitere expresă la B. de liberare, arătând că:
„reclamantul a executat efectiv 11 ani, 3 luni și 11 zile de închisoare, așa cum rezultă din B. de liberare nr. 2., aflat la fila 11 din dosar";.
Referitor la criticile apelantului aduse modalității în care prima instanță a stabilit cuantumul despăgubirilor morale, respectiv, că acest cuantum ar fi exagerat de mare, că nu s-a ținut seama la stabilirea acestor despăgubiri de drepturile obținute de reclamant în baza D.-lege nr. 1., că instanța s-a bazat doar pe prezumții subiective, nesocotind astfel prevederile art. 1203 și art. 1199 C.civ., C. constată că acestea nu se mai justifică a fi analizate pe fond, raportat la incidența în cauză a D. C. Constituționale nr.
1358/(...).
Reclamantul și-a întemeiat petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr.
221/2009, însă, C. constată că acest text legal a fost declarat neconstituțional prin D. C. nr. 1358/(...).
Prin D. C. Constituționale nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr.
761/(...), a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S.
Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, reținându-se în considerentele acestei decizii că L. nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție.
Art. 147 din Constituția R. din 21 noiembrie 1991 (*republicată*)
(modificată și completată prin de revizuire a C. R. nr. 4., publicată în M.
Oficial al R., Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de C. L., în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându- se textelor o noua numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156)), prevede următoarele :
„ (1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. Constituționale dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. Constituționale.
(3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. T. sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile C. Constituționale se publica în M. Oficial al R.. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.
Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. Constituționale (republicată în temeiul dispozițiilor art. V din
L. nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. Constituționale, a C. de procedură civilă și a C. de procedură penală al R., publicată în M. Oficial al R., Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele :
„(1) D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sauordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
(2) În caz de admitere a excepției, C. se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.
(3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. Constituționale, dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(4) Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două
Camere ale P.ului, G. și instanței care a sesizat Curtea Constituțională.
(5) În cazul în care la data comunicării deciziei C. Constituționale potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia.";
Din coroborarea art. 147 din Constituția R. Revizuită cu art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. Constituționale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. Constituționale, dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C..
Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. 1 din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, astfel că, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 221/2009 și-a încetat efectele juridice.
Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
Câtă vreme solicitarea reclamantului, de obligare a pârâtului la despăgubiri morale a fost întemeiată exclusiv pe textul art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 221/2009, declarat neconstituțional, și câtă vreme, conform celor anterior expuse, în L. specială nr. 221/2009 nu există în prezent niciun text legal în vigoare, care să servească drept temei juridic al unei cereri de obligare a S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri morale, C. constată că apelul pârâtului, astfel cum acesta a fost precizat prin completarea la motivele de apel (fila 40 dosar apel), este fondat, impunându-se a fi admis, în sensul schimbării sentinței apelate în parte, respectiv, de a se respinge și capătul de cerere având ca obiect despăgubiri morale, cu consecința înlăturării obligării S. Român prin Ministerul
Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 330.000 Euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri morale.
Susținerea reclamantului intimat, conform căreia, instanța de apel ar trebui, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 2 din Constituția R., să facă direct aplicarea prevederilor C., respectiv, a art. 6 C.E.D.O. și a art. 1 din P. Adițional nr. 1 C.E.D.O. și, în consecință, să mențină despăgubirile morale acordate reclamantului prin sentința fondului, urmează să fie înlăturate de către instanță, pe de o parte, întrucât se circumscrie prevederilor art. 294 alin. 1 C., respectiv, echivalează cu o schimbare a cauzei juridice și implicit a obiectului cauzei direct în apel - demers inadmisibil prin prisma art. 294 alin. 1 C., iar pe de altă parte, având în vedere că aplicarea directă a prevederilor C. nu este posibilă decât în situația în care în dreptul intern există un vid legislativ în respectiva materie, ceea ce nu este cazul în situația de față.
Astfel, în dreptul intern român există o legislație specială vizând repararea prejudiciilor cauzate de S. C. foștilor condamnați politic, respectiv,
D.-lege nr. 1., O. nr. 2., etc., după cum urmează:
În ceea ce privește persoanele condamnate politic sau persecutate din motive politice de regimul comunist, C. constată că, în materia acordării altor drepturi acestor categorii de persoane, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile D.-lege nr. 1. privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în M. Oficial al R., Partea I, nr. 631 din
23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracterpolitic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu ( 4 din D.-lege nr. 1.); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale ( 8 din D.- lege nr. 1.); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit ( 5 din D.-lege nr. 1.); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [. 5 alin. (1) lit. b) din L. nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [. 5 alin. (1) lit. c) din L. nr. 221/2009].
Or, reclamantul din prezenta cauză a fost beneficiarul prevederilor D.- lege nr. 1., drepturile cuvenite acestuia în baza D.-lege nr. 1. fiind stabilite prin H. nr. 21/(...), emisă de C. J. C. pentru aplicarea prevederilor D.-lege nr. 1. (f. 9-10 dosar fond).
Așa cum a statuat în mod obligatoriu și Curtea Constituțională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării P.are a C.ui Europei.
C. apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
De altfel, C. E. a D. O. a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din P. nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din
23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei,
H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, C. E. a D. O. a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională a Ungariei, prin
H. nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind că măsura compensării prevăzută de A. nr. X. din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, C. constată, în deplin acord cu jurisprudența C. Constituționale și a C. Europene, că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 1. și nr. 221/2009, având acest scop, contravenind astfel dispozițiilor Legii nr. 24/2000.
C. reține, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de 4 din D.-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Pe de altă parte - așa cum a statuat și Curtea Constituțională - , prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății.
Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin D.-lege nr. 1., legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorileesențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Totodată, astfel cum a statuat și C. E. a D. O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).
De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă"
(astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a C. Europene a D. O.) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la S. - de exemplu, prin H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
Totodată, prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad- hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Curtea Constituțională a statuat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, D.-lege nr. 1., republicat, și Ordonanța de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
C. observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. E. a D. O.
Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a R. în materia restituirilor a fost menționată și de C. E. a D. O. prin H. din 9 decembrie
2008, în Cauza Viașu împotriva R..
Or, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din nr. 221/2009 sunt lipsite de claritate și previzibilitate, conducând la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă a normei juridice și o încălcare, totodată, a principiului legalității.
Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C. Europene a D. O. (H.din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, H. din 23 noiembrie
2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, H. din 8 iulie 2008 în
Cauza Fener Rum Patrikligi contra T.iei).
Afirmația reclamantului intimat, conform căreia D. nr. 1. nu poate fi luată în considerare și nu se aplică în speță, întrucât ar însemna să retroactiveze, este evident neîntemeiată, motivat pe următoarele:
Este știut faptul că nu poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea acesteia.
Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impune art. 15 alin. 2 din Constituția R. și art. 1 C.civ., în timp ce neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
Este adevărat că potrivit prevederilor art. 147 alin. 4 din Constituția R., Deciziile C. Constituționale au efecte ex nunc, adică numai pentru situațiile viitoare, născute după publicarea acestor decizii în M. Oficial, dar nu este mai puțin adevărat că efectul ex nunc trebuie înțeles în sensul că Deciziile C. Constituționale se aplică pentru viitor, adică doar situațiilor juridice care nu au fost definitiv stabilite înainte de publicarea D. C. în M. O.
Cu alte cuvinte, dacă situația juridică a fost definitiv stabilită anterior
publicării în M. Oficial a D. C. nr. 1., adică dreptul reclamantului intimat la
despăgubiri morale a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă
și executorie, atunci, efectele acestei Decizii nr. 1. nu se vor produce asupra
situației juridice a reclamantului, întrucât, hotărârea judecătorească
definitivă constituie titlul executor iu, conform art. 376 alin. 1 C., dând
naștere în patrimon iul reclamantului unei „valori patrimoniale";, în sensul
C., ce intră în sfera de protecție a art. 1 din P. Adițional nr. 1 la C., iar
punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii dă
dreptul părții câștigătoare de a se buc ura în mod efectiv de un „., și de a
avea o „speranță legitimă"; în sensul că va putea să -și valorifice acest drept la
un bun, adică la despăgubirile morale stabilite în favoarea sa prin respectiva
hotărâre judecătorească definitivă și ex ecutorie (în acest se ns s -a pronunțat
și Î nalta Curte de Casație și Justiție - a se vedea D. nr. 1973/(...), dosar nr. (...)).
Or, în speță, situația juridică a reclamantului intimat nu a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, anterior publicării în M. Oficial a D. C. Constituționale nr. 1., astfel încât, efectele aceste Decizii a C. se vor produce și asupra situației juridice pendinte a reclamantului.
Referitor la aplicarea în speță a celor statuate în jurisprudența C., prin H. B. împotriva Croației ([MC], nr. 59.532/00, C. 2006-III), instanța reține următoarele:
În cauza B. contra Croației s-a statuat, pe de o parte, asupra admisibilității cererii petentului, raportat la data pretinsei încălcări a dreptului petentului și la data introducerii acesteia, iar pe de altă parte, asupra necesității aplicării principiului neretroactivității legii.
În ceea ce privește primul aspect, C. a stabilit în H. B. împotriva
Croației că, competența trebuie să se determine în raport cu faptele ce constituie ingerința pretinsă.
Astfel, C. a stabilit că este esențial să realizeze în fiecare cauză dată fixarea exactă în timp a încălcării pretinse. Ea trebuie să țină cont în acest sens atât de faptele de care se plânge reclamantul, cât și de sfera de aplicarea dreptului garantat de C., a cărui încălcare este pretinsă, ceea ce poate presupune o anumită dificultate atunci când cererile se bazează pe fapte ce reprezintă o prelungire a unei situații sau o înlănțuire de evenimente, dintre care unele se situează înaintea datei ratificării sau, dacă este cazul, înaintea datei de recunoaștere de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, când aceasta nu era încă facultativă (a se vedea în același sens
și Cauza Ilașcu și alții împotriva Moldovei și R.iei; Cauza Yagci și Sargin împotriva T.iei, H. din 8 iunie 1995, și Broniowski împotriva Poloniei).
Referitor la cel de-al doilea aspect, C., în H. din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croației, paragraful 81, a statuat în sensul aplicării principiului neretroactivității., însă, instanța constată că, în speța pendinte nu se poate discuta despre o retroactivitate a legii, motivat pe următoarele considerente :
Împrejurarea că până la momentul publicării D. C. Constituționale nr.
1358/(...) ((...)) în unele litigii vizând aplicarea Legii nr. 221/2009 au fost pronunțate hotărâri definitive și executorii, în apel, favorabile reclamanților, și că, în alte litigii vizând aplicarea Legii nr. 221/2009, se pronunțase abia o hotărâre în primă instanță, sau încă nu se pronunțase nici măcar o hotărâre în primă instanță, dă naștere, fără doar și poate, unei situații de discriminare, decurgând din aplicarea unui tratament distinct persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile anterior publicării D. nr. 1. a
CCR, și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr.221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză, însă, această împrejurare nu este susceptibilă să constituie un argument legal pertinent în sensul înlăturării aplicării efectelor deciziei C. Constituționale.
Principiul egalității si interzicerii discriminării a fost reluat de C. în P. nr.12 la C., adoptat in anul 2000, iar art.1 al acestui Protocol prevede: "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice si orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alta situație.";
Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită de art.1 din Protocol, se referă la cazurile în care o persoana este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anume manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a C., în cauza Thorne vs. The United Kingdom, pronunțată în anul 2009.
Prin urmare, în opinia C., judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice nu numai data înregistrării cererii de chemare in judecata, dar mai ales dacă, la momentul publicării în M. Of. al R. a D. CCR nr. 1., reclamantul avea deja un „. în sensul C., adică o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi constatat dreptul său la despăgubiri morale, precum și cuantumul acestor despăgubiri, în baza Legii nr.
221/2009.
Și aceasta pentru că, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, în patrimoniul reclamantului s-a născutdoar un drept la o acțiune având ca obiect despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009, iar nicidecum un „., adică un drept patrimonial de creanță , cu privire la o creanță certă, lichidă și exigibilă, susceptibilă de executare silită.
Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.
Acest principiu este expres consacrat în art.1 din Codul civil, astfel : „L. dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă"; precum și în art.15 alin. 2 din Constituția R.: „L. dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.";
Acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. A. legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranță circuitului civil și ar crea neîncredere în lege, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept.
Efectul ex nunc al actelor C. Constituționale constituie - așa cum chiar Curtea Constituțională a statuat în D. nr. 838/2009 - „o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei C. nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor …";, adică acelor acțiuni care au fost admise printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, susceptibilă de a fi pusă în executare pe cale silită, dacă nu este executată benevol.
Drept urmare, C. constată că în speță sunt pe deplin aplicabile prevederile D. nr. 1358/(...) a C. Constituționale.
În ceea ce privește susținerea apelantului, conform căreia, în mod greșit a fost obligat la cheltuieli de judecată, C. constată că aceasta este nefondată, în mod legal prima instanță dispunând obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C., rap. la art. 275 C., și la poziția procesuală manifestată de pârât pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță (f. 158 dosar fond).
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse și a prevederilor art. 295-296 C., C. urmează să admită în parte apelul pârâtului, conform dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite în parte apelul declarat de pârâtul S. Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice, prin D. a jud. C., împotriva sentinței civile nr. 564 din 18 iunie 2010 a T.ui C., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o schimbă în parte, în sensul că, respinge și petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale.
Înlătură din dispozitivul sentinței dispoziția referitoare la obligarea pârâtului S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata, în favoarea reclamantului R. M., a sumei de 300.000 EURO, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Menține restul dispozițiilor din sentința apelată.
D. este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 20 aprilie 2011.
PREȘEDINTE
JUDECĂTOR
GREFIER
A.-A. P. C.-M. CONȚ
A. A. M.
Red. C.M.C./dact. M.S.
6 expl./(...)
J. fond. : E. L.
| ← Decizia civilă nr. 5155/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 2265/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
