Decizia civilă nr. 2265/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R.IA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 2265 /R/2011
Ședința publică din data de 23 iunie 2011
Instanța constituită din:
Președinte : ANA I.
Judecători : A. C.
A. A. C.
Grefier : S. - D. G.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul F. I., împotriva sentinței civile nr. 293 din 25 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), privind și pe pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. C., având ca obiect D. în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamantul recurent și reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reprezentantul pârâtului recurent.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care reclamantul recurent solicită amânarea cauzei în scopul efectuării unei adrese către Unitatea din Pitești pentru a comunica instanței acte cu privire la executarea pedepsei prin care să dovedeasacă că a muncit o perioadă de 5 ani în scopul cuprinderii acestei perioade în vechimea în muncă.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., solicită respingerea cererii formulate.
Instanța, după deliberare, având în vedere obiectul cauzei, constatarea caracterului politic al condamnării și obligarea S.ui R. la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit precum și scopul urmărit prin cererea în probațiune, respinge cererea ca nepertinentă cauzei.
Reclamantul recurent formulează o nouă cerere în probațiune, solicitând amânarea cauzei pentru a depune la dosar, în probațiune, acte cu privire la faptul că după eliberare la 4 ani de la executarea pedepsei a fost chemat la organele de securitate, fiind amenințat că în cazul în care întrerupe legăturile cu aceste organe va fi arestat din nou, iar urmare a acestui fapt a mai fost condamnat la încă 5 ani închisoare pentru nesupunere la încorporare, solicitând să i se încuviințeze proba cu martori pentru a dovedi acest lucru.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea acestei cereri.
Instanța, după deliberare, respinge cererea în probațiune având în vedere că în legătură cu cele învederate de reclamant, la dosarul cauzei seaflă acte doveditoare și faptul că obiectul cererii îl constituie constatarea caracterului politic al condamnărilor suferite și obligarea S.ui R. să plătească despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Nefiind formulate alte cereri în probațiune ori excepții de invocat, C. constată cauza în stare de judecată, declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reclamantul recurent solicită admiterea recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., solicită respingerea recursului formulat de reclamantul recurent având în vedere că reclamantul nu s-a prezentat la încorporare, neaflându-se în situația unei condamnări cu caracter politic.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 293 din 25 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește solicitarea reclamantului F. I. de obligare a pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 720.000 lei cu titlu de daune morale.
Prin aceeași sentință, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul F. I. privind obligarea pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 720.000 lei cu titlu de daune morale ca fiind prescrisă, a fost respins petitul din cererea de chemare în judecată privind constatarea caracterului politic al condamnărilor suferite de către reclamant prin H. nr. 47 din 15 martie 1966, respectiv H. nr. 231 din
19 mai 1970 ambele pronunțate de către T. M. C. ca fiind neîntemeiat și a fost respinsă cererea de obligare a pârâtului S. R. la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin H. penală nr. 47 din data de 15 martie 1996 pronunțată de către T. M. C., respectiv prin S. nr. 2. mai 1970 pronunțată de T. M. C. reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani de închisoare pentru neprezentare la încorporare, în conformitate cu dispozițiile art.516 alin 1 din L. 52/1937
Codul Justiției M.e, respectiv la 5 ani de închisoare în conformitate cu dispozițiile art. 354 alin 2 Cod penal.
Infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat, aceea de neprezentare la încorporare, nu poate dobândi natura juridică a unei infracțiuni politice chiar dacă, indirect, a fost limitată libertatea de religie a reclamantului, întrucât asemenea condamnări au fost posibile și au existat atât înainte de anul 1989, cât și după această dată.
Este adevărat că libertatea de conștiință constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului, prevăzut de art. 1 alin 9 din CEDO, dar nu este mai puțin adevărat că aceasta poate face obiectul vreunei restrângeri în condițiile prevăzute de lege, adică și de acele dispoziții penale care reglementează infracțiunea de neprezentare la încorporare, indiferent de motivele recrutului, deci inclusiv din motive religioase.
Condamnările pentru săvârșirea infracțiunilor de neprezentare la încorporare, chiar dacă refuzul de prezentare la încorporare a fost justificat pe considerentul apartenenței la un cult religios, în nici un caz nu au caracter politic, ele fiind fundamentate pe norme penale, care reglementau sancționarea săvârșirii unor fapte strict reglementate de legislația penală, neputându-se deci pune în discuție problema libertății de conștiință și de religie, ci cel mult problema obligativității satisfacerii stagiului militar,aceasta din urmă problemă neputând fi asimilată strict unui regim politic anume, câtă vreme, ține de organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar atât înainte de 1989, cât și după această dată.
Este real că Constituția R. adoptată în anul 1965 garanta în cuprinsul art. 30 libertatea conștiinței și libertatea cultului religios, dar tot atât de real este că art. 40 instituia obligația pentru toți cetățenii de a îndeplini serviciul militar.
Infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat, există și în prezent în Codul penal, nefiind abrogată expres, actuala Constituție prevede printre puținele obligații ale cetățenilor români, aceea de a apăra țara
(art.55). Forma prin care se realizează această obligație, cuprinde și pe aceea de a desăvârși pregătirea militară și în caz de nevoie, anume, conflict armat, de participare în forțele armate ale statului. Aceasta presupune inclusiv obligația de a primi armă și a o folosi iar a interpreta în alt mod, această obligație, s-ar ajunge la golirea de conținut a acesteia, respectiv la o negare a sa. În orice stat această obligație există, din perspectiva atributelor esențiale ale statului.
Nu se poate aprecia, că refuzul de a primi arma datorată convingerilor religioase ar echivala cu o oponență fără echivoc împotriva principiilor statului comunist totalitar de vreme ce aceste infracțiuni, încă mai sunt în vigoare în Codul penal, iar condamnări în baza acestor texte legale au fost pronunțate și după 22 dec. 1989, când nu se mai poate afirma caracterul totalitar al regimului politic din R.ia.
De altfel în majoritatea statelor și în prezent există această obligație, state care nu pot fi calificate ca și totalitare, în care drepturile omului să fie încălcate.
Este real că statul ar fi putut să prevadă o alternativă la executarea acestei obligații în alt mod, însă aceasta este la latitudinea societății . Nu se poate reproșa statului, modul de edictare și aplicare a legilor, într-o anumită perioadă de timp, raportat la perspectivele actuale, ale societății umane.
Aspectele legate, de modalitatea de executare a pedepsei, invocate în cuprinsul motivelor, chiar reale de ar fi, nu schimbă caracterul condamnării element esențial al prevederilor art. 1 al.3 din această lege.
T. a apreciat că, obligația de a satisface stagiul militar, nu poate fi considerată indisolubil legată de un regim politic, în vigoare într-o anumită epocă, deoarece aceasta are legătură cu organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar și în esență, cu obligația de a apăra țara, obligație ce decurge din calitatea de cetățean.
De altfel, prin D. nr. 32 din data de (...) Înalta Curte de Casație și
Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul legii promovat de P. G. al R. în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.1 alin 1 lit.a din D.-L. 1. republicat, cu modificările și completările următoare, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354 Cod penal, săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Deși Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziții ale D.-L. 1., problema de drept dezlegată vizează caracterul politic sau nu al unor condamnări penale de natura celor de care se prevalează reclamantul, astfel că dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanța de fond.
În ceea ce privește capătul de acțiune din cererea de chemare în judecată privind acordarea daunelor morale în cuantum de 720 000 lei tribunalul a reținut următoarele:
Prin Deciziile nr. 1354/2010 și nr.1. publicate în MOf al R. nr.761 din
15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a R. a constatat că dispozițiile art I pct.1 și art.II din Ordonanța de urgență a G. nr.62/2010 pentru modificarea și completarea L. nr.2., precum și dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza întâi sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a reținut că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte D. lege nr.1., republicat și Ordonanța de urgență a G. nr. 2. aprobată cu modificări și completări prin L. nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte L. nr.2..
A mai reținut Curtea Constituțională că textul legal criticat este prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. P. legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor așa cum reiese din jurisprudența constantă a C. E. a D. O..
După declararea caracterului neconstituțional a dispozițiilor art.5 alin.1 lit. a din L. nr.2. reclamantul și-a precizat acțiunea pe dispozițiile art.998-999 Cod civil.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art.3 din D. nr.167/1958 „termenul prescripției estede 3 ani";, iar conform dispozițiilor art.8 alin.1"prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe sa curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
În speță, instanța a considerat că dreptul la acțiune al reclamantului, pentru obligarea statului la plata daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit s-a născut (doar teoretic, având în vedere aspectele care urmează să fie analizate) la data eliberării acestuia, deoarece în acel moment se cunoșteau toate elementele esențiale pentru angajarea răspunderii civile delictuale.
Cu toate acestea, fiind evident că o acțiune a reclamantului, ar fi fost lipsită de succes în timpul regimului comunist și ar fi condus în mod cert la represalii din partea autorităților comuniste, instanța a considerat că dreptul efectiv la acțiune s-a născut abia în momentul schimbării regimului comunist, respectiv la data de 1 ianuarie 1990, în acest sens fiind și jurisprudența Înaltei Curți de C. și Justiție (de ex. decizia nr.3769/2007, pronunțată în dosarul nr.(...), Secția civilă și de proprietate intelectuală).
Totodată, instanța a mai reținut că la data de (...) a intrat în vigoare
D.-lege nr.1. prin care au fost acordate o serie de drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 și prin care a fost recunoscut implicit caracterul abuziv și ilicit al măsurilor luate de autoritățile comuniste față de opozanții regimului, astfel încât antecesorul reclamantului și ulterior reclamantul ar fi avut posibilitatea să solicite acordarea de daune morale pentru condamnarea politică suferită, dacă apreciau că drepturile acordate prin acest act normativ sunt insuficiente pentru acoperirea prejudiciului suferit de aceștia.
Instanța nu a putut lua în considerare ca moment de început al termenului de prescripție data intrării în vigoare a L. nr. 2., întrucât caracterul ilicit, prejudiciul, precum persoana care răspunde au fostcunoscute și puteau fi invocate încă din anul 1990, așa cum s-a reținut mai sus.
De altfel, prin adoptarea D. L. nr. 1. și intrarea acestuia în vigoare la 9 aprilie 1990 s-a recunoscut caracterul politic al condamnărilor la care au fost supuse unele persoane în perioada de după 6 martie 1945, perioada detenției fiind considerată vechime în muncă, respectiv 1 an de detenție constituie 1 an și 6 luni vechime în muncă. Totodată, persoanelor condamnate politic li s-a acordat și o îndemnizație lunară de 200 lei/pe an de detenție.
Prin același act normativ foștilor condamnați politic li s-a acordat numeroase alte drepturi ca: scutirea de la plata taxelor și impozitelor, asistență medicală și medicamente gratuite, transport gratuit în mijloacele de transport în comun,etc.
În consecință, neinvocându-se vreun caz de întrerupere a cursului prescripției, tribunalul a apreciat că termenul de 3 ani de când reclamantul cunoștea sau trebuia să cunoască prejudiciul și putea acționa în cunoștință expirase la data promovării prezentei acțiuni.
Din considerentele Deciziei nr. 1. a C. Constituționale, mai reiese că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice au fost emise o serie de acte normative, respectiv D. lege nr.1., republicat și Ordonanța de urgență a G. nr. 2. aprobată cu modificări și completări prin L. nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte L. nr.2..
În consecință, nu a putut fi admisă opinia conform căreia dreptul la acțiune s-a născut la apariția L. nr.2. atâta timp cât anterior, prin actele normative invocate, persoanelor condamnate politic li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru daunele morale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în ternul legal reclamantul, solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost precizată.
În motivarea recursului, reclamantul arată că ambele condamnări ce i- au fost aplicate au fost bazate pe faptul că a refuzată să se prezinte la unitatea militară la care a fost repartizat. În hotărârile prin care a fost condamnat, instanța a refuzat ă ia în considerare faptul că perceptele religiei lui în calitate de membru al cultului „. lui I. îi interzic îndeplinirea obligațiilor impuse de serviciul militar, respectiv aceea de a pune mâna pe armă.
Mai mult, după ieșirea din închisoare, a fost urmărit și interogat de către fosta securitate, fiind tratat ca un individ subversiv în timpul executării pedepsei, iar după eliberare, împiedicat să se angajeze într-un domeniu corespunzător calificării sale.
Prin urmare, scopul atitudinii lui era acela de înlăturare a măsurilor discriminatorii pe motive religioase, și în consecință raportat la dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. e din OUG nr. 2. și art. 1 alin. 3 din L. nr. 2., condamnările ce i-au fost aplicate au caracter politic.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat și în baza art.312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Prin H. penală nr. 47 din data de 15 martie 1996 pronunțată de către
T. M. C., respectiv prin S. nr. 2. mai 1970 pronunțată de T. M. C. reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani de închisoare pentru neprezentare la încorporare, în conformitate cu dispozițiile art.516 alin 1 din
L. 52/1937 Codul Justiției M.e, respectiv la 5 ani de închisoare în conformitate cu dispozițiile art. 354 alin 2 Cod penal.
Prin D. nr. 32 din (...), publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I nr.
137/(...), Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul legii promovat de P. G. al R. în interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 1 alin. 1 lit. a din D.-lege nr. 1. republicat, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354
C., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordatepersoanelor persecutate din motive politice.
În considerentele acestei decizii, curtea reține că, în realitate, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, încă în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar fiind pusă și în discuția instituțiilor Consiliului Europei, formând obiectul mai multor acte adoptate de A. P.. Comisia E. a D. O. a decis, în cele din urmă că disp. art. 4 paragraful 3 lit. b din Convenția E. a D. O. nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință și că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar.
C. E. a D. O., în H. din (...), cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinată de apartenența persoanei la O. R. „. lui I., a concluzionat că art. 9 din Convenția E. a D. O., interpretat în lumina prev. art. 4 paragraful 3 lit. b, nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință.
Deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, conform art. 329 alin. 3 Cod proc. civ., având rol de uniformizare a jurisprudenței.
Deși înalta curte a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziții ale D.- lege nr. 1., problema de drept dezlegată vizează caracterul politic sau nu al unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează și reclamantul, astfel că dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanța de apel.
Nu se pune problema retroactivității, întrucât, pe de o parte, este vorba de interpretarea legii și nici măcar legile de interpretare nu retroactivează, cu atât mai puțin deciziile de interpretare, iar, pe de altă parte, rolul deciziei este acela de uniformizare a jurisprudenței, de îndată și nicidecum doar pentru acele cereri de chemare în judecată ce sunt înregistrate ulterior pronunțării și publicării ei în Monitorul Oficial.
Instanța supremă pronunțându-se în interpretarea obligatorie a legii în sensul că o condamnare în temeiul art. 354 C., cum este aceea suferită de reclamant, nu reprezintă o condamnare cu caracter politic, această interpretare fiind conformă și cu jurisprudența actuală a CEDO, așa cum rezultă din considerentele deciziei pronunțată în recurs în interesul legii.
Prin decizia nr. 1358/(...), Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din L. nr. 2., text de lege pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, ca neconstituțional. La pronunțarea acestei decizii, curtea a reținut că S. R. a inițiat și adoptat o serie de reglementări pentrurepararea suferințelor cauzate de regimul comunist în perioada (...) - (...), prin restituirea bunurilor preluate abuziv iar în măsura în care acest lucru nu este posibil prin acordarea de compensații pentru acestea, prin reabilitarea celor condamnați din motive politice și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale și materiale suferite, precum și alte drepturi.
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este acela de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Procedând la analizarea prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate și anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum și celor deportate ori ținute în prizonierat. C. a mai reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile legale criticate, având același scop ca și indemnizația prev. de art. 4 din D.-L. nr. 1. nu pot fi considerate ca atare, că recunoașterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist și moștenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echității și dreptății.
Evocând practica C.E.D.O. în materie, precum și decizii din jurisprudența C. E. a D. O., curtea reține că în baza art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., persoanele în cauză nu au o „speranță legitimă"; în obținerea despăgubirilor morale și a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici contravine art. 1 alin. 3 din L. fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă.
Existența celor două reglementări paralele încalcă și principiul unicității reglementării în materie prev. de art. 14 din L. nr. 24/2000 și cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din același act normativ.
Din ansamblul considerentelor expuse de Curtea Constituțională, reiese încă o dată incapacitatea S.ui R. de a pune ordine în sistemul său legislativ (sancționată de C. E. a D. O. în cauza Faimblat împotriva R.), precum și incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate și de coerență a legislației aplicabile, sancționată de C. E. a D. O. în cauza Păduraru împotriva R., ceea ce denotă culpa exclusivă a S.ui R. în adoptarea textului legal declarat ulterior neconstituțional.
Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes";, potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992.
În ce privește prezenta cauză, instanța va mai analiza și dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul avea unbun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. E. a D. O..
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă, reclamantului i s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr.
1358/(...), a existat un alt act normativ, respectiv D.-L. nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul legislativ.
Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol, exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
În speță nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența C. E. a D. O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.
Problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. 2 din
Constituție nu se pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate care poate fi ridicată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. 1 și 2 din L. nr. 47/1992 de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.
Urmare declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 din
L. nr. 2., reclamantul și-a precizat temeiul juridic al acțiunii (f. 96) ca fiind art. 998-999 C. civil.
Cu privire la acest temei juridic în raport de care instanța de fond a respins acțiunea ca prescrisă, curtea reține următoarele:
Conform prev. art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958 „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite, prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
Întrucât acest act normativ nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, est evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 Teza 1 din D. nr.
167/1958.
Așadar, în conformitate cu prev. art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958, reclamantul ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru obligarea pârâtului la plata daunelor morale, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998-999 C. civil, în termen de 3 ani, termen care aînceput să curgă de la momentul în care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Întrebarea care se pune în speță este aceea referitoare la momentul când reclamantul ar fi putut să promoveze acțiunea în justiție întemeiată pe art. 998 - 999 C. civil, pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată antecesorului ei.
În legătură cu acest moment, curtea apreciază că după data de (...) reclamantul era liber și putea să se adreseze unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, cu atât mai mult cu cât la data de (...) a fost adoptat D. - lege nr. 1., act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate, la acel moment nemaiexistând nicio piedică în calea promovării unei astfel de acțiuni întemeiată pe dreptul comun care să aibă ca obiect repararea pagubelor pricinuite de regimul comunist.
Chiar dacă acest act normativ nu conține nicio prevedere care să se refere expres la faptul că astfel de persoane, persecutate din motive politice se pot adresa instanței de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă a daunelor fizice și morale suferite, acest act normativ reprezintă un punct de pornire în a recunoaște că în perioada cuprinsă între 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, în R.ia au existat persoane persecutate din motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să li se recunoască anumite drepturi: vechime în muncă, etc.
Acceptând că reclamantul nu a înțeles să se prevaleze de această posibilitate datorită inexistenței unor prevederi speciale în conținutul acestui act normativ, curtea apreciază că reclamantul a avut deschisă calea unei astfel de acțiuni și din momentul în care a intrat în vigoare Constituția R., care consacră în art. 21 alin. 1 și 2 accesul liber la justiție, prin precizarea că „. persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime"; și că „nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept";.
Prin urmare, curtea constată că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă cel mai târziu din momentul publicării Constituției R. în Monitorul Oficial, că nu se pune problema repunerii în termenul de prescripție prin intrarea în vigoare a L. nr. 2., aceasta fiind o lege specială care nu poate avea efecte în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dreptul comun. O eventuală repunere în termenul de prescripție trebuie să rezulte în mod expres din lege, cerință care nu este îndeplinită, în cauză nefiind invocate niciuna din condițiile generale în materia repunerii în termenul de prescripție. I. că L. nr. 2. repune în termenul de prescripție ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice civile, așa cum rezultă din art. 6 al Convenției E. a D. O., instituția repunerii în termenul de prescripție având caracter excepțional.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F. I. împotriva sentinței civile nr. 293 din 25 martie 2011 a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 23 iunie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
ANA I. A. C. A. A. C. S. D. GĂDĂELEAN
Red. IA dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: A.F.D.
| ← Decizia civilă nr. 226/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 3315/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
