Decizia civilă nr. 227/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 227/A/2011
Ședința publică din 20 aprilie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE : A.-A. P.
JUDECĂTOR : C.-M. CONȚ
GREFIER : A. A. M.
S-au luat în examinare, în vederea pronunțării, apelul declarat de reclamanta L. L. I. (decedată) și continuat de moștenitorul testamentar al acesteia, V. L., precum și apelul declarat de pârâtul S. ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, R. PRIN D. A J. B.- N., împotriva sentinței civile nr. 4./(...), pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...), privind și pe P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Se constată că la data de (...), moștenitorul testamentar al reclamantei apelante, numitul V. L., a expediat prin fax „. scrise";, la care a anexat mai multe decizii cu titlu de practică judiciară, care au fost înregistrate la dosar la aceeași dată.
De asemenea, se constată că la data de (...), reprezentantul pârâtului apelant, consilier juridic P. C. A., a expediat prin fax „. scrise";, care au fost înregistrate la dosar în data de (...).
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din 14 aprilie 2011, care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Pr in sen tinț a c iv il ă n r. 4./(...), îndrep tată pr in înche iere a de în drep tare
a eror ii mater iale d in (...), ambele pronunț ate de T ribun alul B is tr iț a N ăs ăud în dosar nr. (...), s-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiuniiridicată de pârâtul S. R. s-a admis în parte acțiunea completată formulată de reclamanta L. L. I., în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D. G. a F. P. B. N. și, în consecință:
S-a constatat caracterul politic al condamnării antecesorului reclamantei, defunctul L. Ș., prin decizia penală nr. 350/(...) a T.ui Capitalei R.P.R., Colegiul Penal.
Pârâtul a fost obligat să-i plătească reclamantei suma de 400.000 lei cu titlu de despăgubiri.
Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că antecesorul reclamantei, L. Ș., a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 lit. c și art. 4 din D. nr. 207/1948, combinat cu art. 157 C.pen., condamnare care nu se regăsește printre condamnările pe care art. 1 alin. 2 din L. nr. 221/2009 le prezumă de drept ca având caracter politic.
Însă, prin prisma art. 1 alin. 3 din L. nr. 221/2009, condamnarea suferită de antecesorul reclamantei are caracter politic, întrucât, prin săvârșirea acesteia s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din O. nr. 2..
Potrivit acestui din urmă text legal, constituie infracțiune săvârșită din motive politice, aceea care a avut drept scop exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității terorii comuniste, precum și a abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică, militarea pentru democrație și pluralism politic, înlăturarea măsurilor discriminatorii, pe motive de apartenență sau opinie politică.
Or, antecesorul reclamantei a fost reținut la data de (...), în baza unei informații din (...), furnizată de un ofițer de S., referitoare la alegerea numitului L. Ș. în C. J. P.. - M., din referatul de terminare a cercetărilor din (...) al M.A.I. - Regiunea C. rezultând faptul că în sarcina lui L. Ș. s-a reținut desfășurarea unei intense activități contra intereselor clasei muncitoare, prin publicarea unor articole care îndemnau populația la luptă contra Uniunii Sovietice, aceste articole fiind calificate ca fiind crime împotriva păcii.
În ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor morale, aceasta urmează să fie admisă în parte, doar pentru suma de 400.000 lei - reclamanta solicitând prin petitul cererii 1.500.000 Euro, în echivalent la data plății -, la stabilirea acestui cuantum fiind avute în vedere: complexul de împrejurări în care a avut loc arestarea antecesorului reclamantei; condițiile de muncă și de tratament la care a fost supus acesta în perioada de condamnare - și care a fost bazat pe violență, pe anihilarea demnității umane, pe supunerea la tratamente inumane în cadrul lagărelor de muncă, pe distrugere fizică și teroare psihică, pe supunere la muncă grea fără nicio considerație față de starea de sănătate a persoanei, pe înfometare, pe lipsa de asistență medicală -, toate acestea raportate la intensitatea cu care au fost receptate de către condamnat; precum și consecințele pe care această condamnare le-a avut asupra antecesorului reclamantei după eliberare, pe plan social, profesional, etc.
Împ o tr iv a aces te i se n tințe au decl ar at apel, în ter me n leg al, pe de o parte, pârâtul S. Român, prin M in is terul F in anțelor Publ ice, p r in D. G. a F. P.
B. N., iar pe de al tă p ar te, recl aman ta L. L . I.
1. Prin propriul apel, pârâtul apelant a solicitat admiterea apelului în temeiul art. 296 C.proc.civ., modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii ca neîntemeiate, iar în subsidiar, diminuarea cuantumului daunelor morale acordate reclamantei.
În motivarea apelului, pârâtul apelant a arătat că sentința primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor legale în materie,respectiv, ale art. 2 alin. 1 din L. nr. 221/2009 și art. 2 alin. 1 din O. nr.
2., stabilindu-se în mod eronat caracterul politic al condamnării antecesorului reclamantei.
În ceea ce privește daunele morale, pârâtul a arătat că acestea sunt disproporționate prin raportare la paguba efectiv produsă, fiind stabilite cu încălcarea criteriului privind importanța prejudiciului moral sub aspectul importanței valorii morale lezate.
Printr-un scr ip t in titul at „No te de șed inț ă";, p âr âtul apel an t a solicitat admiterea apelului său astfel cum a fost formulat, cu consecința respingerii în întregime a acțiunii reclamantei, motivat pe faptul că dispozițiile art. 5 alin. 1 teza I din L. nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin D. C. C. nr. 1., astfel încât, în prezent, în conformitate cu art. 147 din Constituția R., acțiunea reclamantei se impune a fi respinsă (f. 26-27).
2. Reclamanta L. L. I. a decedat după promovarea apelului împotriva hotărârii fondului, la data de (...), conform certificatului de deces seria DS nr. 8., aflat la fila 15 dosar apel.
În cauză, a formulat cererea de introducere în proces, în calitate de reclamant, moștenitorul reclamantei apelante L. L. I., numitul V. L., care a arătat că ratifică și confirmă toate actele procedurale săvârșite în numele său de S. S., P., V., în cadrul prezentului apel (f. 22 dosar apel).
În susținerea poziției sale procesuale, numitul V. L. a depus la dosarul cauzei certificat de legatar nr. 35/(...), emis de B. G. G. S. din B., și care atestă faptul că de pe urma defunctei L. L. I., fiica lui L. Ș. și N. V., decedată la (...), a rămas ca unic moștenitor testamentar, conform testamentului autentificat sub nr. 1200/(...) de B. G. G. S., din B., numitul V. L. (f. 23 dosar apel).
Dup ă in troducere a s a în c auz ă, recl ama n tul V. L. a depus la dosarul cauzei motivele de apel (f. 52 dosar apel), solicitând admiterea apelului, cuconsecința admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată, criticând soluția primei instanțe sub aspectul cuantumului daunelor morale stabilite în favoarea reclamantei L. L. I.
În motivarea apelului, s-a arătat că nici L. Ș. și nici L. L. I. nu au beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul D.-lege nr. 1.; la stabilirea despăgubirilor nu s-a ținut seama de perioada efectivă a detenției, de condițiile deosebit de grele în care a fost executată perioada de detenție, de prejudiciul cauzat celui condamnat și familiei acestuia pe perioada detenției, cât și ulterior perioadei detenției, expunând exhaustiv întreaga situație politică a acelor ani, prin trimiteri ample la locurile de detenție sau de muncă forțată în care, în acele vremuri, condamnații politic au fost siliți să-și execute pedepsele.
Pr in în tâmp in are a f or mul ată în c auz ă, recl aman tul V. L. a solicitatrespingerea ca nefondat a apelului pârâtului, în esență, pentru aceleași considerente care au fost invocate și în propriul memoriu de apel al reclamantului (f. 37).
Printr-o întâmpinare la motivul suplimentar de apel invocat de pârât
pr in scr ip tul in titul at „No te de șed inț ă";, recl aman tul a sol ic itat res pingerea acestuia, cu motivarea că, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, Deciziile C. se publică în M. Oficial al R. și de la data publicării acestea sunt generalobligatorii și au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că D. C. C. nr. 1. nu este aplicabilă în speță, pentru că altminteri ar însemna să retroactiveze, ceea ce ar fi contrar atât dispozițiilor art. 15 alin. 2 din Constituție, cât și jurisprudenței C.E.D.O., conform celor statuate în H. din
(...), privind Cauza B. versus Croația, paragraful 81 (f. 75).
În motivarea aceleiași întâmpinări, dar și ca un argument suplimentar în susținerea propriul apel, reclamantul a invocat jurisprudența națională, respectiv decizii de speță ale C. de A. O. și ale
Înaltei Curți de C. și J.
La data de (...), pr in acee aș i în tâmp in are l a mo tivul supl imen tar de apel, reclamantul a arătat că și în situația în care am aprecia că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a al Legii nr. 221/2009 nu mai sunt în vigoare, reclamantul este pe deplin îndreptățit la obținerea acestor despăgubiri morale în temeiul dispozițiilor de drept comun, art. 998 C.civ., coroborat cu art. 3 C.civ., pentru că altminteri s-ar ajunge la o situație de discriminare a reclamantului, constând în aplicarea unui tratament diferit acestuia, de natură a aduce un prejudiciu, contra dispozițiilor art. 14 P. 12 Adițional la C.
În privința acestor temeiuri juridice noi, invocate de reclamant prin întâmpinarea depusă la dosar la data de (...) (f. 75-82 dosar apel), C. de A. C., din oficiu, la termenul de judecată din data de (...), a invocat și a pus în discuția contradictorie a părților prezente, precum și a reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C., excepția inadmisibilității, excepție care urmează să fie admisă, motivat pe prevederile art. 294 alin. 1 C.proc.civ., dispoziții procedurale care interzic în mod imperativ schimbarea direct în apel a cauzei juridice a acțiunii și, implicit, a obiectului cererii de chemare în judecată.
Invocarea de către reclamant, pentru prima dată în fața instanței deapel, a unor temeiuri juridice noi, ca fundament al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 998 C.civ., art. 3 C.civ., art. 14 din P. Adițional 12 la C., echivalează cu o schimbare a cauzei juridice în apel și cu încălcarea totodată a principiului dublului grad de jurisdicție, intrând astfel sub incidența art. 294 alin. 1 C.proc.civ.
Drept urmare, C. urmează să respingă ca inadmisibile aceste precizărifăcute de reclamant prin întâmpinarea din (...).
A.ul recl aman te i L. L. I., con tinu at de moș ten itorul te stamentar alacesteia, V. L., este nefondat, iar apelul pârâtului S. Român, prin Ministerul
F in anțelor Publ ice, pr in D. G. a F. P. B. N., es te f ondat în p ar te .
În ceea ce privește starea de fapt a cauzei, aceasta a fost exhaustiv expusă în considerentele sentinței apelate, motiv pentru care instanța de apel nu o va reitera în paginile prezentei decizii.
Eventuala incidență în cauză a O. nr. 62/2010 nu se mai poate pune în discuție având în vedere că prin D. nr. 1354/(...) a C. C., au fost declarate neconstituționale prevederile art. I pct. 1 și art. II din O. nr.
62/2010, astfel încât, în conformitate cu art. 147 alin. 4 din Constituția R. și art. 31 din L. nr. 47/1992, aceasta și-a încetat efectele juridice.
Referitor la criticile pârâtului apelant, aduse modalității în care prima instanță a stabilit cuantumul despăgubirilor morale, respectiv, că acest cuantum ar fi exagerat de mare, precum și referitor la criticile reclamantului apelant, în sensul că despăgubirile morale stabilite de instanța fondului nu sunt juste și echitabile și nu acoperă întregul prejudiciu moral suferit de defunctul L. Ș., C. constată că acestea nu se mai justifică a fi analizate pe fond, raportat la incidența în cauză a D. C. C. nr. 1358/(...).
Reclamanta și-a întemeiat petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale exclusiv pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 221/2009, însă, C. constată că acest text legal a fost declarat neconstituțional prin D. C. nr. 1358/(...).
Prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...), a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, reținându-se în considerentele acestei decizii că L. nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție.
Art. 147 din Constituția R. din 21 noiembrie 1991 (*republicată*)
(modificată și completată prin de revizuire a C. R. nr. 4., publicată în M.
Oficial al R., Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de C. L., în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându- se textelor o noua numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156)), prevede următoarele :
„ (1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. C..
(3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. T. sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile C. C. se publica în M. Oficial al R.. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.
Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. C. (republicată în temeiul dispozițiilor art. V din L. nr.
177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., a C. de procedură civilă și a C. de procedură penală al R., publicată în M. Oficial al R., Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele :
„(1) D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sauordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
(2) În caz de admitere a excepției, C. se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.
(3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(4) Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două
Camere ale P.ului, G. și instanței care a sesizat Curtea Constituțională.
(5) În cazul în care la data comunicării deciziei C. C. potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia.";
Din coroborarea art. 147 din Constituția R. Revizuită cu art. 31 alin. 1
și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. C. sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C..
Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin.
1 din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, astfel că, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 221/2009 și-a încetat efectele juridice.
Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
Câtă vreme solicitarea reclamantei, de obligare a pârâtului la despăgubiri morale a fost întemeiată exclusiv pe textul art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 221/2009, declarat neconstituțional, și câtă vreme, conform celor anterior expuse, în L. specială nr. 221/2009 nu există în prezent niciun text legal în vigoare, care să servească drept temei juridic al unei cereri de obligare a S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri morale, C. constată că apelul pârâtului, astfel cum acesta a fost precizat prin N. de ședință (fila 26 dosar apel), este fondat în parte, impunându-se a fi admis în parte, în sensul schimbării sentinței apelate în parte, respectiv, de a se respinge capătul de cerere având ca obiect despăgubiri morale, cu consecința înlăturării obligării S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 400.000 lei, cu titlu de despăgubiri morale.
Susținerea reclamantului, conform căreia, instanța de apel ar trebui, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 2 din Constituția R., să facă direct aplicarea prevederilor C., respectiv, a art. 6 C.E.D.O. și a art. 1 din P. Adițional nr. 1 C.E.D.O. și, în consecință, să mențină despăgubirile morale acordate reclamantului prin sentința fondului, urmează să fie înlăturate de către instanță, pe de o parte, întrucât se circumscrie prevederilor art. 294 alin. 1 C.proc.civ., respectiv, echivalează cu o schimbare a cauzei juridice și implicit a obiectului cauzei direct în apel - demers inadmisibil prin prisma art. 294 alin. 1 C.proc.civ. -, iar pe de altă parte, având în vedere că aplicarea directă a prevederilor C. nu este posibilă decât în situația în care în dreptul intern există un vid legislativ în respectiva materie, ceea ce nu este cazul în situația de față.
Astfel, în dreptul intern român există o legislație specială vizând repararea prejudiciilor cauzate de S. C. foștilor condamnați politic, respectiv, D.-lege nr. 1., O. nr. 2., etc., după cum urmează:
În ceea ce privește persoanele condamnate politic sau persecutate din motive politice de regimul comunist, C. constată că, în materia acordării altor drepturi acestor categorii de persoane, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile D.-lege nr. 1. privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în M. Oficial al R., Partea
I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu ( 4 din D.-lege nr. 1.); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat
(autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale ( 8 din D.-lege nr. 1.); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit ( 5 din D.-lege nr. 1.); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [. 5 alin. (1) lit. b) din L. nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [. 5 alin. (1) lit. c) din L. nr. 221/2009].
Or, reclamanta L. L. I. ar fi putut uza cu succes de prevederile D.-lege nr. 1., neputându-i-se imputa instanței faptul că aceasta nu a înțeles să își valorifice drepturile ce i s-ar fi cuvenit în baza acestui act normativ, chiar reclamantul recunoscând prin motivele de apel că nici L. L. I. și nici L. Ș. nu au beneficiat de prevederile D.-lege nr. 1. (f. 52 dosar apel).
Așa cum a statuat în mod obligatoriu și Curtea Constituțională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării P.are a C.ui Europei.
C. apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
De altfel, C. E. a D. O. a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza
Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din P. nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din
23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, C. E. a D. O. a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională a Ungariei, prin H. nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind că măsura compensării prevăzută de A. nr. X. din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, C. constată, în deplin acord cu jurisprudența C. C. și a C.
Europene, că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 1. și nr. 221/2009, având acest scop, contravenind astfel dispozițiilor Legii nr. 24/2000.
C. reține, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de 4 din D.-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Pe de altă parte - așa cum a statuat și Curtea Constituțională - , prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății.
Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin D.-lege nr. 1., legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin 5 alin. (1) lit. a) din
L. nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Totodată, astfel cum a statuat și C. E. a D. O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).
De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a C. Europene a D. O.) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la S. - de exemplu, prin H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
Totodată, prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Curtea Constituțională a statuat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, D.-lege nr. 1., republicat, și Ordonanța de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, nr. 221/2009 privindcondamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
C. observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. E. a D. O.
Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a R. în materia restituirilor a fost menționată și de C. E. a D. O. prin H. din 9 decembrie
2008, în Cauza Viașu împotriva R..
Or, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din nr. 221/2009 sunt lipsite de claritate și previzibilitate, conducând la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă a normei juridice și o încălcare, totodată, a principiului legalității.
Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C. Europene a D. O. (H. din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, H. din 23 noiembrie
2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, H. din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).
Afirmația reclamantului apelant, conform căreia D. nr. 1. nu poate fi luată în considerare și nu se aplică în speță, întrucât ar însemna să retroactiveze, este evident neîntemeiată, motivat pe următoarele:
Este știut faptul că nu poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea acesteia.
Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impune art. 15 alin. 2 din Constituția R. și art. 1 C.civ., în timp ce neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
Este adevărat că potrivit prevederilor art. 147 alin. 4 din Constituția R.,
Deciziile C. C. au efecte ex nunc, adică numai pentru situațiile viitoare, născute după publicarea acestor decizii în M. Oficial, dar nu este mai puțin adevărat că efectul ex nunc trebuie înțeles în sensul că Deciziile C. C. se aplică pentru viitor, adică doar situațiilor juridice care nu au fost definitiv stabilite și tranșate înainte de publicarea D. C. în M. O.
Cu alte cuvinte, dacă situația juridică a fost definitiv stabilită anterior
publicării în M. Ofici al a D. C. nr. 1., adi că dreptul reclaman tului apelant la
despăgubiri morale a fost stabilit printr -o hotărâre judecătorească definitivă
și executorie, atunci, efectele acestei Decizii nr. 1. nu se vor produce asupra
situației juridice a reclam antului, întrucât, hotărârea judecătorească
definitivă constituie titlul executoriu, conform art. 376 alin. 1 C.proc.civ.,
dând naștere în pa trimoniul reclamantului unei „valori pa trimoniale";, în
sensul C., ce intră î n sfera de protecție a art. 1 din P. Ad ițio nal nr. 1 la C.,
iar punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii
dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de un „., și de a
avea o „speranță legitimă"; în sensul că va putea să -și valorifice acest drept la un bun, adică la despăgubirile morale stabilite în favoarea sa prin
respectiva hotărâre j udecătorească defini tivă și executorie (în acest sens s -a
pronunțat și Î nalta Curte de Casație și Justiție - a se vedea D. nr.
1973/(...), dosar nr. (...)).
Or, în speță, situația juridică a reclamantului apelant, respectiv a antecesoarei sale, L. L. I., nu a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, anterior publicării în M. Oficial a D. C. C. nr. 1., astfel încât, efectele aceste Decizii a C. se vor produce și asupra situației juridice pendinte a reclamantului.
Referitor la aplicarea în speță a celor statuate în jurisprudența C., prin H. B. împotriva Croației ([MC], nr. 59.532/00, C. 2006-III), instanța reține următoarele:
În cauza B. contra Croației s-a statuat, pe de o parte, asupra admisibilității cererii petentului, raportat la data pretinsei încălcări a dreptului petentului și la data introducerii acesteia, iar pe de altă parte, asupra necesității aplicării principiului neretroactivității legii.
În ceea ce privește primul aspect, C. a stabilit în H. B. împotriva
Croației că, competența trebuie să se determine în raport cu faptele ce constituie ingerința pretinsă.
Astfel, C. a stabilit că este esențial să realizeze în fiecare cauză dată fixarea exactă în timp a încălcării pretinse. Ea trebuie să țină cont în acest sens atât de faptele de care se plânge reclamantul, cât și de sfera de aplicare a dreptului garantat de C., a cărui încălcare este pretinsă, ceea ce poate presupune o anumită dificultate atunci când cererile se bazează pe fapte ce reprezintă o prelungire a unei situații sau o înlănțuire de evenimente, dintre care unele se situează înaintea datei ratificării sau, dacă este cazul, înaintea datei de recunoaștere de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, când aceasta nu era încă facultativă (a se vedea în același sens și Cauza Ilașcu și alții împotriva Moldovei și R.iei; Cauza Yagci și Sargin împotriva Turciei, H. din 8 iunie 1995, și Broniowski împotriva Poloniei).
Referitor la cel de-al doilea aspect, C., în H. din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croației, paragraful 81, a statuat în sensul aplicării principiului neretroactivității., însă, instanța constată că, în speța pendinte nu se poate discuta despre o retroactivitate a legii, motivat pe următoarele considerente :
Împrejurarea că până la momentul publicării D. C. C. nr. 1358/(...)
((...)) în unele litigii vizând aplicarea Legii nr. 221/2009 au fost pronunțate hotărâri definitive și executorii, în apel, favorabile reclamanților, și că, în alte litigii vizând aplicarea Legii nr. 221/2009, se pronunțase abia o hotărâre în primă instanță, sau încă nu se pronunțase nici măcar o hotărâre în primă instanță, dă naștere, fără doar și poate, unei situații de discriminare, decurgând din aplicarea unui tratament distinct persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile anterior publicării D. nr. 1. a
CCR, și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr.221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză, însă, această împrejurare nu este susceptibilă să constituie un argument legal pertinent în sensul înlăturării aplicării efectelor deciziei C. C..
Principiul egalității si interzicerii discriminării a fost reluat de C. în P. nr.12 la C., adoptat in anul 2000, iar art.1 al acestui Protocol prevede: "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice si orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alta situație.";
Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită de art.1 din Protocol, se referă la cazurile în care o persoana este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anume manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a C., în cauza Thorne vs. The United Kingdom, pronunțată în anul 2009.
Prin urmare, în opinia C., judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice nu numai data înregistrării cererii de chemare in judecata, dar mai ales dacă, la momentul publicării în M. Of. al R. a D. CCR nr. 1., reclamantul avea deja un „. în sensul C., adică o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi constatat dreptul său la despăgubiri morale, precum și cuantumul acestor despăgubiri, în baza Legii nr. 221/2009.
Și aceasta pentru că, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, în patrimoniul reclamantului s-a născut doar un drept la o acțiune având ca obiect despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009, iar nicidecum un „., adică un drept patrimonial de creanță , cu privire la o creanță certă, lichidă și exigibilă, susceptibilă de executare silită.
Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.
Acest principiu este expres consacrat în art.1 din Codul civil, astfel :
„L. dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă"; precum și în art.15 alin. 2 din Constituția R.: „L. dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.";
Acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. A. legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranță circuitului civil și ar crea neîncredere în lege, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept.
Efectul ex nunc al actelor C. C. constituie - așa cum chiar Curtea Constituțională a statuat în D. nr. 838/2009 - „o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei C. nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor …";, adică acelor acțiuni care au fost admise printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, susceptibilă de a fi pusă în executare pe cale silită, dacă nu este executată benevol.
Drept urmare, C. constată că în spe ță sunt pe deplin aplicabile prevederile D. nr. 1358/(...) a C. C..
În ceea ce privește susținerea pârâtului apelant, conform căreia, se impune respingerea petitului privind constatarea caracterului politic al condamnării defunctului L. Ș., C. constată că aceasta este vădit nefondată, impunându-se a fi respinsă ca atare în temeiul art. 1 alin. 3 din L. nr.
221/2009, coroborat cu art. 2 alin. 1 din O. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu consecința menținerii sentinței primei instanțe sub acest aspect.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse și a prevederilor art. 295-296 C.proc.civ., C. urmează să respingă ca nefondat apelul reclamantului și să admită în parte apelul pârâtului, conform dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite în parte apelul declarat de pârâtul S. Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice, prin D. a jud. B. - N., împotriva sentinței civile nr. 4. din
28 mai 2010 a T.ui B.-N., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o schimbă în parte, în sensul că, respinge petitul având ca obiect obligarea pârâtului S.
Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor morale.
Înlătură din sentință dispoziția privitoare la obligarea pârâtului S.
Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamantă a sumei de 400.000 lei, cu titlu de despăgubiri.
Menține restul dispozițiilor din sentința apelată.
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta L. L. I., decedată pe parcursul soluționării cauzei în apel, și continuat de moștenitorul testamentar al acesteia, V. L., în contra sentinței civile nr. 4. mai 2010, pronunțată de T. B.-N. în dosar civil nr. (...).
D. este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 20 aprilie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A. - A. P. C. - M. CONȚ
A. A. M.
GREFIER
Red.C.M.C./dact. M.S
6 expl. /(...)
J. fond.: N. M.
| ← Decizia civilă nr. 314/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 5282/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
