Decizia civilă nr. 2311/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...) Cod operator 8428
D. CIVILĂ NR. 2311/R/2011
Ședința publică din 24 iunie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C.-M. CONȚ JUDECĂTORI: I.-D. C.
A.-A. P. GREFIER : A. A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S. O., împotriva sentinței civile nr. 4. (...) a T. B. N. pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul intimat S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. A J. B.-N., având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentantul reclamantei recurente, avocat I. V. și reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamanta recurentă personal și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamanta S. O., a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
S-a făcut referatul cauzei după care C. constată că prin memoriul de recurs (f. 3 din dosar), reclamanta recurentă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
C. constată că recursul a fost declarat de reclamanta S. O., prin intermediul domnului avocat I. V., care nu a depus la dosar o împuternicire avocațială în acest sens, însă la f. 4 din dosarul instanței de fond există împuternicirea avocațială din care rezultă că reclamanta l-a împuternicit pe domnul avocat I. V. să o reprezinte în dosarul instanței de fond, iar în baza L. avocaților și a S. avocaților, domnul avocat I. V. era îndreptățit să promoveze calea de atac a recursului în numele clientei sale.
De asemenea, C. constată că la data de (...) pârâtul intimat a expediat prin fax o întâmpinare, care a fost înregistrată la dosar în data de (...), prin care solicită respingerea recursului, iar potrivit art. 242 alin. 2 C.pr.civ. solicită judecarea cauzei în lipsă și, de asemenea, constată că pârâtul intimat a expediat prin poștă încă 3 exemplare din această întâmpinare, care au fost înregistrate la dosar în data de (...).
Reprezentantul reclamantei recurente se obligă ca până la sfârșitul
ședinței de judecată să depună la dosar împuternicirea avocațială pentru reprezentarea reclamantei recurente în dosarul instanței de recurs.
Instanța înmânează reprezentantului reclamantei recurente și reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. un exemplar din întâmpinarea pârâtului intimat.
La întrebarea instanței, referitoare la împrejurarea dacă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. contestă calitatea de reprezentant a domnului avocat I. V., aceasta arată că nu contestă calitatea de reprezentant a domnului avocat I. V.
Reprezentantul reclamantei recurente și reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantului reclamantei recurente în susținerea recursului și reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. pentru a pune concluzii pe recursul care formează obiectul prezentului dosar.
Reprezentantul reclamantei recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, pentru motivele dezvoltate pe larg în memoriul de recurs, pe care le susține verbal și arată că nu solicită cheltuieli de judecată în faza procesuală a recursului.
Reprezentantul reclamantei recurente învederează instanței că în opinia sa, respingerea cererii de obligare a pârâtului S. R., prin Ministerul
Finanțelor Publice la despăgubiri cu titlu de daune morale ca fiind prescrisă este neîntemeiată în drept și se bazează pe greșita interpretare și aplicare a legii.
De asemenea, reprezentantul reclamantei recurente arată că termenul de prescripție a reînceput să curgă de la intrarea în vigoare a L. nr. 2. și de asemenea, arată că dovada cheltuielilor de judecată în dosarul instanței de fond s-a făcut cu două săptămâni înainte ca instanța de fond să pronunțe hotărârea recurată.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea în parte a recursului declarat de reclamantă, doar în ceea ce privește cheltuielile de judecată de la fondul cauzei.
După închiderea dezbaterilor, se prezintă în sala de judecată, reprezentantul reclamantei recurente, avocat I. V., care depune la dosar împuternicirea avocațială pentru reprezentarea reclamantei recurente în fața instanței de recurs.
C U R T E A
Prin sen tinț a c iv il ă n r. 4./(...), pronunțată de T ribun alul B is tr iț a N ăs ăud în dosar nr. (...), s-a respins în întregime acțiunea precizată formulată de reclamanta S. O., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul
Finanțelor Publice, prin D. G. a F. P. B. N.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că petitul având ca obiect constatarea caracterului politic al privării de libertate a mamei reclamantei, P. D., născută Burdeț, în perioada (...) - (...) și al stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada (...) - (...), precum și constatarea caracterului politic al privării de libertate al tatălui reclamantei, P. D., în perioada (...) - (...), se impune a fi respins în temeiul art. 1 alin. 2 lit. a din L. nr. 2., întrucât condamnările pronunțate antecesorilor reclamantei au vizat fapte prevăzute de art. 209 pct.
2 lit. d și e, respectiv, art. 327 alin. 3 C.pen., condamnări care au de drept caracter politic.
Cererea având ca obiect obligarea pârâtului la daune morale în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. se impune a fi respinsă ca neîntemeiată, în raport de prevederile D. C. C. nr. 1..
Cererea având ca obiect obligarea pârâtului la daune morale în temeiul art. 998 C., formulată la data de (...), se impune a fi respinsă ca prescrisă, raportat la art. 3 și art. 8 alin. 1 din D. nr. 1., termenul de prescripție începând să curgă la data de (...).
Împ o tr iv a aces te i s e n tințe a decl arat recurs, în termen legal, reclamanta
S. O., solicitând, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., admiterea recursului,casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare T. B. N.
În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată pe care le-a solicitat reclamanta, deși S. R. se afla în culpă procesuală evidentă.
Respingerea cererii de obligare a pârâtului la daune morale, în temeiul art. 998 C., ca prescrisă, este neîntemeiată în drept și se bazează pe o greșită interpretare și aplicare a legii, în condițiile în care acordarea acestor despăgubiri morale putea fi făcută numai după constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, adică doar după intrarea în vigoare a L. nr. 2. care, prin textul art. 2 a înlăturat și efectul prescripției extinctive.
Prin întâmpinarea formulată în c auz ă, p âr âtul S. R., pr in M in is terul
F in anțelor Publ ice, prin D. G. a F. P. B. N. , a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că acțiunea pentru daune morale în temeiul răspunderii civile delictuale, întemeiată pe art. 998 și urm. C., este prescrisă extinctiv, iar cheltuielile de judecată au fost corect soluționate în primăinstanță, raportat la prevederile art. 274-277 C.proc.civ.
Recursul este fondat în parte.
Motivele de recurs conținute în memoriul de recurs pot fi circumscrie în două categorii:
1. O primă categorie vizează nelegala admitere de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului la acțiune având ca obiect despăgubiri morale în temeiul art. 998 - 999 C.
2. O a doua categorie vizează nelegala soluționare de către prima instanță a cererii reclamantei având ca obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță.
Cu privire la petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata
desp ăgub ir ilor mor al e în te me iul L. nr. 2..
Prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...), a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R., prin Ministerul
Finanțelor Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și
5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr. 24/2000, reținându-se în considerentele acestei decizii că L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusăcontrolului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din
Constituție.
Art. 147 din Constituția R. din 21 noiembrie 1991 (*republicată*)
(modificată și completată prin de revizuire a C. R. nr. 4., publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de C. L., în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o noua numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156)), prevede următoarele :
„ (1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval,
P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. C..
(3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. T. sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile C. C. se publica în Monitorul Oficial al R.. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.
Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. C. (republicată în temeiul dispozițiilor art. V din L. nr.
177/2010 pentru modificarea și completarea L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., a C. de procedură civilă și a C. de procedură penală al R., publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele :
„(1) D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
(2) În caz de admitere a excepției, C. se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.
(3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(4) Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două
Camere ale P.ului, Guvernului și instanței care a sesizat Curtea
Constituțională.
(5) În cazul în care la data comunicării deciziei C. C. potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia.";
Din coroborarea art. 147 din Constituția R. Revizuită cu art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. C. sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiindneconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C..
De altfel, așa cum corect a subliniat prima instanță, Curtea Constituțională a R. a statuat prin D. nr. 1. că obligativitatea Deciziilor C. C. pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul supremației C., potrivit căruia, respectarea C., a supremației sale (și a legilor), este obligatorie.
Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin.
1 din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. cu dispozițiile constituționale, astfel că, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice.
Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 2., care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza L. nr. 2., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
Cu pr iv ire l a prescr ipț ia drep tulu i l a acț iune av ând c a ob iec t d aun e morale, în temeiul art. 998 - 999 C.
În ceea ce privește temeiul juridic pe care reclamanta și-a întemeiat ulterior cererea, prin precizarea de acțiune făcută la data de (...) (f. 181 dosar fond), respectiv, art. 998 - 999 C., C. constată următoarele:
Art. 998 C. constituie sediul legal în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.
Corect a reținut prima instanță că în cauză nu se impune verificarea îndeplinirii condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a S.ui R., în temeiul art. 998 - 999 C., întrucât, S. R. nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, C. constată că prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S.ui R., ar fi trebuit analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamantei, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C., excepție de altfel corect admisă și de către instanța de fond.
Înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretențiile deduse judecății de către reclamantă, este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamanta și-a fundamentat cererea introductivă de instanță, precizată, prezenta acțiune a fost sau nu promovată în termenul legal de prescripție extinctivă reglementat de D. nr. 1..
Reclamanta, prin precizarea de acțiune, formulată la (...), înregistrată pe rolul T. B. N., a investit Tribunalul Bistrița Năsăud cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile art. 998-999 C. civ.
Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale, dar nu este mai puțin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce a fost cauzat antecesorilor reclamantei, prin condamnarea politică, respectiv, prin măsura administrativă cu caracter politic, în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998 - 999 C. civ., S. R. fiind ținut, în opinia reclamantei, să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., acțiuneapentru daune morale trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1.,
„prescr ipț ia drep tulu i l a acț iune în rep ar are a p agube i pr ic inu ite pr in f ap ta
il ic ită, începe s ă cur g ă de l a d ata c ând p ăgub itul a cunoscu t s au trebu ia s ă
cuno asc ă, atât p agu b a c ât ș i pe cel c are r ăspunde de e a";.
Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1., reclamanta ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999 C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanta a cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportat la starea de fapt reținută de instanța de fond, este de subliniat faptul că reclamanta a cunoscut atât paguba - ce a fost cauzată antecesorilor săi prin faptul condamnării și a măsurii administrative cu caracter politic -, cât și pe cel răspunzător de pagubă - S. R. prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989 -, anterior Revoluției din decembrie 1989.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamanta, ca de altfel nici antecesorii săi, P. D. fiind decedată la (...), iar P. D. fiind decedat la (...) (f. 10, 11 dosar fond), nu puteau, în perioada anterioară datei de (...), să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce le-a fost cauzată, putându-se aprecia, în sensul că până la căderea regimul comunist în decembrie 1989 cursul prescripției a fost suspendat în condițiile art. 13 lit. a din D. nr. 1..
Însă, după căderea regimului comunist în decembrie 1989 reclamanta, ca de altfel și antecesorii săi, se puteau adresa oricând unei instanțe de judecată pentru a solicita repararea pagubei ce le-a fost cauzată.
Se pune, așadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamanta ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998 - 999 C., pentru repararea pagubei morale ce i-a fost cauzată, ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.
C. apreciază că după data de (...), reclamanta era liberă să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral ce a fost cauzat, mai ales că, la data de (...), în Monitorul Oficial al R. nr. 50/(...), a fost publicat D.-Lege nr. 118/(...), privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...).
Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între (...) - (...), în R.ia au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi: recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimeaîn munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc.
De altfel, Curtea Constituțională a R., în D. nr. 1358/(...), a statuat în sensul că D.-lege nr. 118/1990 este primul act normativ care atestă faptul că în R.ia anterioară anului 1989 au existat condamnări cu caracter politic și că persoanele care au suferit astfel de condamnări pot beneficia de despăgubiri în condițiile acestui act normativ.
Pe cale de consecință, C. constată că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă la data intrării în vigoare a D.ui-lege nr.
118/1990, respectiv, (...), prezenta acțiune bazată pe art. 998-999 C. civ., înregistrată la (...), fiind deci prescrisă extinctiv.
Susținerea recurentei reclamante, în sensul că dreptul de a solicita despăgubiri morale s-a născut doar după constatarea caracterului politic al condamnării și a măsurii administrative, în condițiile prevăzute de L. nr. 2., este parțial corectă, în sensul că reclamanta era îndreptățită să solicite despăgubiri morale doar după prealabila constatare a caracterului politic al condamnării ori a măsurii administrative, însă, strict în temeiul prevederilor L. nr. 2., respectiv, doar cererea pentru daune morale întemeiată în drept pe prevederile L. nr. 2. era condiționată de prealabila constatare a caracterului politic al condamnării ori al măsurii administrative.
În schimb, cererea pentru daune morale întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, adică pe art. 998 - 999 C., nu era condiționată de prealabila constatare a caracterului politic al condamnării ori măsurii administrative.
Prin urmare, urmează să fie înlăturată ca nefondată susținerea recurentei, în sensul că termenul de prescripție extinctivă - în cazul cererii întemeiată pe art. 998 - 999 C. -, ar începe să curgă de la momentul constatării caracterului politic al condamnării și al măsurii administrative, respectiv a momentul intrării în vigoare a L. nr. 2..
Cu privire la motivul de recurs pr in c ar e se cr itic ă greș ita soluț ie cu privire la obligarea p âr âtulu i l a pl ata chel tu iel ilor de judec ată în f aț a ins tanțe i de fond.
Potrivit art. 274 C.proc.civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cererea părții care a câștigat procesul, la plata cheltuielilor de judecată.
Prin urmare, în aplicarea art. 274 alin. 1 C.proc.civ., partea care a câștigat procesul este îndreptățită să solicite instanței obligarea părții care a căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate celui care a câștigat procesul, cu purtarea respectivei cauze.
În speță, prima instanță a apreciat că respingându-se acțiunea reclamantei sub toate petitele sale, nu se impune obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.
Însă, C. constată că în lumina jurisprudenței C.E.D.O. și a dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., este întemeiată solicitarea reclamantei, de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 lei, cutitlu de onorariu avocațial, la pronunțarea acestei soluții avându-se în vedere faptul că L. nr. 2. a prevăzut în mod obligatoriu o procedură judiciară în vederea acordării despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada de referință a legii menționate, putându-se afirma că, în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care solicită acordarea lor.
Curtea Constituțională a R., prin D. nr. 401/(...), respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ., a statuat în sensul că nimic nu se opune, în absența unei prevederi constituționale exprese în acest sens, ca instanța să cenzureze, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.
O asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.
Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este un terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cer, lichid și exigibil.
În același sens s-a pronunțat constant și C. Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa, când, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
Astfel, în Hotărârea din 19 octombrie 2006, în cauza Raicu împotriva
R. (cererea nr. 28104/03), publicată în Monitorul Oficial nr. 597/(...), C. a statuat în sensul că un „reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului";.
Examinând recursul reclamantei, sub aspectul susținerii conform căreia instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la cheltuielile de judecată, C. constată că acesta este fondat, motivat pe următoarele argumente:
Reclamanta a promovat cererea introductivă de instanță la momentul la care textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I, text legal pe care reclamanta și-a întemeiat din punct de vedere juridic acțiunea, era în vigoare.
La data la care reclamanta a învestit instanța T. B. N. cu această cerere, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., reclamanta avea o „speranță legitimă"; în sensul soluționării favorabile a cererii sale, astfel cum aceasta a fost formulată.
Pentru a putea obține drepturile recunoscute de L. nr. 2., reclamanta a fost nevoită să se adreseze instanței de judecată și să parcurgă un întreg demers procedural, întrucât, L. nr. 2. a prevăzut în mod obligatoriu necesitatea parcurgerii unei proceduri judiciare în scopul recunoașterii caracterului politic al condamnării ori al măsurii administrative, respectiv, în scopul obținerii de despăgubiri morale de către cei îndreptățiți.
Or, nu i se poate imputa în niciun fel reclamantei faptul că demersul său procedural, legal demarat în baza L. nr. 2., a fost brusc curmat, dininițiativa unui terț, respectiv, ca urmare a pronunțării de către Curtea
Constituțională a D. nr. 1358/(...).
Dacă nu ar fi intervenit această Decizie a C. C., cel mai probabil reclamanta ar fi beneficiat de o soluție de admitere a cererii sale, sub aspectul tuturor petitelor, și, concomitent, ar fi fost îndreptățită la recuperarea cheltuielilor de judecată, ocazionate cu purtarea procedurii judiciare prevăzute de L. nr. 2., în integralitatea lor.
Drept urmare, C. constată că reclamanta este în continuare îndreptățită la a beneficia de recuperarea cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate cu demararea procedurii judiciare obligatorii reglementate de L. nr. 2., neputându-i-se imputa acesteia faptul că temeiul legal din L. nr. 2., pe care aceasta și-a fundamentat demersul procedural, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., a fost declarat neconstituțional, prin D. nr. 1., publicată cu mult după promovarea de către reclamantă a cererii de chemare în judecată.
Chiar dacă S. este cel care se află, eventual, în culpă pentru această situație, nu trebuie ignorat faptul că, în aceste litigii, întemeiate pe L. nr. 2., conform art. 4 alin. 4 din L. nr. 2., S. este reprezentat prin Ministerul
Finanțelor Publice.
De altfel, și în orice alte litigii S. este reprezentat tot de Ministerul
Finanțelor Publice, așa cum prevede art. 25 din D. nr. 31/1954.
Drept urmare, în temeiul considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 274 C.proc.civ., rap. la art. 1169 C., C. constată că reclamanta este îndreptățită la recuperarea cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate cu purtarea procesului în primă instanță, reprezentând onorariu avocațial aferent contractului de asistență juridică nr. 4., în sumă totală de 1.500 lei, justificat prin chitanțele de plată nr. 10/(...) și nr. 18/(...)
(f. 196, 4 dosar fond).
Așa fiind, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și art. 312 alin. 1 C.proc.civ., C. urmează să admită în parte prezentul recurs, conform dispozitivului prezentei decizii.
În recurs reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Admite în parte recursul declarat de reclamanta S. O., împotriva sentinței civile numărul 4. din (...) a T. B. N., pronunțată în dosar numărul (...), pe care o modifică în parte în sensul că obligă pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D. G. a F. P. B. N. să plătească reclamantei S. O. suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
C.-M. CONȚ I.-D. C. A.-A. P.
A. A. M.
GREFIER
Red.CMC/dact.MS
3 ex./(...)
J.fond: R.I.B.
| ← Decizia civilă nr. 178/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 1689/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
