Decizia civilă nr. 2470/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. C.Ă N. 2470/R/2011
Ședința publică din 01 iulie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I.-D. C. JUDECĂTORI: A.-A. P.
C.-M. CONȚ
GREFIER: A. A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții L. C. și L. A., împotriva deciziei civile nr. 2. (...) a T.ui C., pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâții intimați S. ROMÂN, PRIN C. LOCAL AL M. C.-N., M. C.- N., PRIN P., C. J. C. - C. DE A. A L. N. 1. și S. M., având ca obiect plângere la L. nr. 1..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta reclamanților recurenți, avocat C. L. M., care arată că se prezintă în substituirea doamnei avocat C. R., lipsă fiind reclamanții recurenți personal și celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamanții L. C. și L. A. a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părților adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care doamna avocat C. L. M. depune la dosar împuternicirea avocațială, din care rezultă că reclamanții recurenți au împuternicit-o pe doamna avocat C. R. să-i reprezinte în prezenta cauză și delegația de substituire, din care rezultă că doamna avocat C. R. a împuternicit-o pe doamna avocat C. L. M. să se prezinte în substituirea sa în prezenta cauză, în fața C. de A. C.
Curtea constată că la f. 8 din dosar se află împuternicirea avocațială, din care rezultă că reclamanții au împuternicit-o pe doamna avocat C. R. pentru redactarea și susținerea recursului care formează obiectul prezentului dosar.
De asemenea, Curtea constată că la data de (...), pârâții intimați M. C.-N. și C. Local al M. C.-N. au înregistrat la dosar o întâmpinare, în 2 exemplare, prin care, în conformitate cu prevederile art. 312 C.pr.civ., solicită respingerea recursului declarat de reclamanți ca nefondat, iar în temeiul art. 242 alin. 2 C.pr.civ., solicită judecarea cauzei în lipsă.
Instanța înmânează reprezentantei reclamanților recurenți un exemplar din întâmpinarea pârâților intimați M. C.-N. și C. Local al M. C.-N.
Reprezentanta reclamanților recurenți arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantei reclamanților recurenți în susținerea recursului.
Reprezentanta reclamanților recurenți solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de pârâții S. Român prin C. Local al M. C.-N. și M. C.-N., cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței civile nr.
13965/(...) pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, pentru motivele dezvoltate pe larg în memoriul de recurs, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocațial în cuantum de
2000 lei, conform chitanței nr. 12/(...), a cărui copie semnată pentru conformitate cu originalul o depune la dosar.
Pe scurt, reprezentanta reclamanților recurenți arată că prin hotărârea instanței de apel,reclamanților le-au fost încălcate drepturile menționate în memoriul de recurs în raport cu prevederile C. și în raport cu prevederile privind respectarea drepturilor de proprietate, întrucât instanța de apel nu a analizat corect aspectele referitoare la preluarea imobilului și nu a avut în vedere că, ulterior preluării imobilului în litigiu, S. Român a modificat legea și a stabilit că preluarea care s-a efectuat în baza D.ui nr. 2. a fost o preluare abuzivă, or, a legaliza un decret abuziv printr-o decizie pronunțată de Tribunalul Cluj, este nelegal.
C U R T E A
Pr in sen tinț a c iv il ă nr. 13965/(...), pronunț ată de Judec ător ia Clu j - Napoca în dosar nr. (...), s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității de reprezentant al S. Român a C. Local al M. C.-N., invocată de pârâtul C. J. C. - C. de aplicare a L. nr. 1..
S-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a
C. J. C., invocată de același pârât.
S-a admis în parte cererea formulată de reclamanții L. C. și L. A., în contradictoriu cu pârâții S. Român prin C. Local al M. C.-N., C. J. C. - C. de aplicare a L. nr. 1., S. M. și extinsă în contradictoriu cu pârâtul M. C.-N. prin P.
S-a constatat nulitatea absolută a D. nr. 204/(...), emisă de C. E. al C.
P. al J. C., în temeiul D.ui nr. 2., prin care s-a preluat de la S. Român imobilul situat în C.-N., str. V. Dâmbul R. nr. 5, înscris în CF nr. 24140 C., A + 1, nr. top 20469/2/9, constând din clădire și teren în suprafață de 702 mp.
S-a respins ca neîntemeiat petitul privind constatarea nulității absolute a Hotărârii nr. 299/(...), emisă în favoarea pârâtei S. M., de către C.
J. C. - C. de aplicare a L. nr. 1. și a procesului-verbal de predare nr.
30060/68/(...), pentru cota de ½ din acest imobil.
S-a dispus restituirea în natură a cotei de ½ din imobil în favoarea reclamantei L. A., în sensul obligării pârâților S. Român prin C. Local al municipiului C.-N. și M. C.-N., prin P. să-i restituie reclamantei această cotă.
S-a respins ca neîntemeiat petitul privind obligarea pârâtei S. M. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul dobândit prin H. nr. 299/(...).
S-a dispus rectificarea CF nr. 24140 C.-N. prin radierea dreptului de proprietate al S. Român și al dreptului de administrare al I. C.-N., de sub B
9 și B 10.
S-a respins ca neîntemeiat petitul privind radierea dreptului de proprietate al pârâtei S. M. de sub B 11 din aceeași carte funciară.
S-a dispus restabilirea situației anterioare de CF în favoarea reclamantei L. A. prin înscrierea în CF nr. 24140 C.-N. a dreptului de proprietate a acesteia asupra cotei de ½ din imobil.
Au fost compensate cheltuielile de judecată ale reclamanților și ale pârâtei S. M.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței următoarele :
Excepția lipsei calității de reprezentant al S. Român a C. Local al municipiului C.-N. este neîntemeiată, deoarece propunerile de restituire în natură a cotei de ½ parte din imobil au fost făcute de către C. Local al municipiului C.-N., în calitate de reprezentant al S. Român, acesta trebuind să fie privit, alături de C. J. C., ca și continuator al fostului Consiliu P. al județului C., care a emis și decizia în baza D.ui nr. 2..
Excepția lipsei calității procesuale pasive a C. J. C. - C. de aplicare a
L. nr. 1., este neîntemeiată, întrucât, acesta a emis H. nr. 299/(...) în baza
L. nr. 1., hotărâre contestată în prezent de către reclamanți.
În ceea ce privește starea de fapt, s-a reținut că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ca bun comun, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3128/(...), înscriindu-și dreptul de proprietate în CF nr. 24140 C.-N., la data de (...).
Prin D. nr. 204/(...), emisă de C. E. al C. P. al județul C., S. Român a preluat acest imobil în baza D.ui nr. 2., ca urmare a plecării definitive a reclamanților în SUA, cota de ½ aparținând lui L. A. cu plată, întrucât doar acesteia i s-a aprobat plecarea în SUA - aceasta fiind despăgubită pentru ½ din construcție cu suma de 40.000 lei vechi -, iar cota de ½ aparținând lui L. C. fără plată.
Prin procesul-verbal de evaluare din (...) s-a prevăzut că terenul aferent construcției intră în proprietatea statului fără plată, conform art. 13 din L. nr. 59/1974.
La data de (...) între I. C.-N. și S. N., soțul pârâtei S. M., sora lui L. C., s-a încheiat un contract de închiriere cu privire la imobilul în litigiu, dată de la care soții S. au locuit neîntrerupt în această locuință.
În anul 1991, reclamantul L. C. l-a mandatat pe cumnatul său, S. N., să facă toate demersurile necesare pentru ca reclamanții să redobândească în natură imobilul în litigiu, dându-i în acest sens, o procură specială autentificată sub nr. 12932/(...).
În baza L. nr. 1., respectiv a art. 5 alin. 5 din această lege, și a unei adeverințe date de reclamantul L. C. la data de (...), în fața unui notar publicdin SUA, Arizona, pârâta S. M. a dobândit, în temeiul L. nr. 1., prin H. nr.
299/(...), ½ din acest imobil, reprezentând cota lui L. C., restul cotei de ½, aparținând lui L. A., rămânând în proprietatea S. Român.
Niciunul dintre reclamanți nu a formulat notificare în baza L. nr. 1., însă reclamanta L. A., prin mandatar B. M. L., a formulat notificare după intrarea în vigoare a L. nr. 2., pentru cota sa de ½ din imobil.
Referitor la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, după pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a D. în interesul legii nr. 33/(...), prima instanță a constatat că acțiunea reclamanților este admisibilă pe dreptul comun, întrucât D. nr. 3. este în neconcordanță cu C. Europeană a D.urilor Omului și cu art. 1 al Primului Protocol adițional la C.
Aplicând cu prioritate dispozițiile C.i, prima instanță a apreciat că pârâții nu pot invoca cu succes faptul că reclamanții nu au uzat de procedura specială prevăzută de L. nr. 1., tocmai datorită modului în care S. Român a preluat acest imobil și datorită faptului că reclamanții pot invoca dreptul lor de proprietate dobândit prin contractul din 1973 comparativ cu dreptul de proprietate al S. Român, dobândit prin D. nr. 2., emisă în baza D.ui nr. 2., decizie care evident este lovită de nulitate absolută prin raportare și la prevederile art. 6 din L. nr. 213/1998 și la modul în care a fost aplicat acest decret în speță.
În ceea ce privește H. nr. 299/(...), emisă în favoarea pârâtei S. M. în baza L. nr. 1., s-a apreciat că aceasta a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 5 alin. 5 din L. nr. 1., impunându-se a fi menținută.
În temeiul art. 480 C. și art. 1 alin. 1 din primul Protocol al C.i, a fost admis petitul în revendicare față de pârâții S. Român prin C. Local al municipiului C.-N. și M. C.-N. prin P.
În temeiul art. 728 C., a fost respins petitul în revendicare față de pârâta S. M., pe motiv că acțiunea în revendicare este inadmisibilă între coproprietari.
În temeiul art. 34 pct. 1 din L. nr. 7/1996, s-a dispus rectificarea cărții funciare conform dispozitivului sentinței.
În temeiul art. 276 C.proc.civ., au fost compensate cheltuielile de judecată ale părților.
Prin sentința civilă nr. 16345/(...), pronunțată în același dosar de
Judecătoria Cluj-Napoca, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâtei S. M., pentru completarea sentinței civile nr. 13965/(...), pârâta fiind obligată la 1.500 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamanților, cu motivarea că această cerere de completare a sentinței nu este întemeiată, pentru considerentele arătate în motivarea sentinței nr. 16345/2010.
Împ o tr iv a se n tințe i n r. 13965/( ...) a Jud e c ător ie i C. -N. au declarat apel,
în ter me n leg al, p âr âț ii S. Ro mân pr in C. Loc al al M. C. -N. ș i M . C. -N., arătând,în esență, în motivarea apelului, că acțiunea în revendicare pe dreptul comun nu poate fi admisă, câtă vreme, imobilul a făcut obiectul unei legi speciale de reparație în materie de retrocedări, respectiv, L. nr. 1..
T ribun alul Clu j, pr in dec iz ia c iv il ă nr. 2 09/A/(...), pronunț ată în dos ar nr. (...), a admis apelul pârâților, a schimbat sentința apelată, în sensul respingerii în întregime a acțiunii reclamanților.
În motivarea acestei decizii, s-a arătat că reclamanții au promovat oacțiune în revendicare pe dreptul comun, întemeiată pe prevederile art. 480
C., și prin care au încercat să redobândească în proprietate un imobil trecut în proprietatea statului în perioada comunistă, în baza D.ui nr. 2..
Or, pentru rezolvarea acestor probleme, legiuitorul a înțeles să reglementeze o cale specială, adoptând L. nr. 1., privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989.
În acest context, T. a apreciat că o acțiune întemeiată pe dreptul comun nu mai poate fi admisă, conform principiului specialia generalibus derogant, o astfel de interpretare fiind de altfel consacrată și prin D. Î. C. de C. și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, nr. 3..
De altfel, reclamanții au și formulat notificare în temeiul L. nr. 1., însă au pierdut termenul de înregistrare a notificării, notificarea fiind depusă peste termenul legal și fiind respinsă ca atare de către P. municipiului C.-N., depunerea tardivă a notificării fiindu-le imputabilă exclusiv reclamanților.
Nu poate fi reținută incidența în cauză a art. 6 alin. 1 din L. nr.
213/1998, așa cum nefondat susține prima instanță, câtă vreme, art. 6 alin.
2 teza finală din aceeași lege, prevede că bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de către foștii proprietari doar dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Or, imobilul în litigiu face obiectul unei legi speciale de reparație, L. nr. 1., astfel încât, aplicabilitatea art. 6 din L. nr. 213/1998, cu privire la admisibilitatea unei acțiuni de drept comun, este exclusă în cauză.
Aplicabilitatea Primului Protocol C., cu referire la dreptul de proprietate, a fost în mod greșit reținută de către prima instanță, în contextul dat, T. neputând constata existența unei încălcări a dreptului de proprietate deoarece, pe de o parte, în momentul preluării presupus abuzive, R. nu era parte semnatară a C.i, efectele C.i răsfrângându-se doar asupra raporturilor născute după momentul ratificării, iar pe de altă parte, cu privire la situația din prezent, statul este suveran în a alege modalitatea de legiferare în ceea ce privește modalitățile de restituire a imobilelor naționalizate.
Dacă legiuitorul a înțeles să instituie o cale specială în privința restituirii imobilelor și această cale nu a fost urmată de către reclamanți, nu se poate reține existența unei încălcări a dreptului de proprietate.
Eventual, putea fi vorba doar de o speranță legitimă la un drept de reparație, în baza L. nr. 1., sub rezerva însă, a urmăririi procedurilor legale, proceduri care au fost defectuos urmate de către reclamanți.
Împ o tr iv a aces te i de c iz ii au decl ar at recu rs, în ter men leg al, r ecl amanț ii
L. C. ș i L. A. , solicitând, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., admiterearecursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului pârâților și a menținerii sentinței nr. 13965/(...) a Judecătoriei C.-N., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, a fost reprodusă, în extras, motivarea deciziei recurate, arătându-se că soluția T.ui se datorează practic admiterii excepției inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dreptul comun, excepție care a fost analizată de către instanță ca o apărare pe fond, prin aceasta instanța de apel nesocotind prevederile art. 480 C., Constituția R. din 1965 și art. 6 din L. nr. 213/1998.
Instanța de apel a făcut aplicarea principiului specialia generalibusderogant, soluționând în mod greșit raportul dintre L. nr. 1., ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și raportul dintre legea internă și C., deși, D. nr. 3. a Î. C. de C. și Justiție nu este o normă legală, ea consacrăinterpretarea Instanței Supreme asupra unei probleme de drept și este obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 330 C.proc.civ.
Tot în motivarea recursului a fost reprodus dispozitivul D. nr. 3. a Î. C. de C. și Justiție și anumite extrase din considerentele acestei decizii, cu trimitere la jurisprudența C., pronunțată în cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, apreciindu-se de către recurenți că instanța de apel a apreciat greșit și trunchiat D. nr. 3. și a exclus de plano aplicabilitatea Primului Protocol al C.i.
Concordanța L. nr. 1. cu C., în opinia recurenților, nu se verifică la momentul preluării abuzive a imobilului, ci la momentul analizării de către instanța de judecată a admisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cu atât mai mult cu cât efectele preluării abuzive s-au menținut în timp.
Scopul pronunțării D. nr. 3. nu a fost acela de a restrânge admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun și promovată după intrarea în vigoare a L. nr. 1., la preluările abuzive realizate după anul 1994, anul ratificării C.i.
Tot în motivarea recursului au fost invocate prevederile art. 1 din
Protocolul Adițional 1 la C., art. 36 alin. 1 și art. 12 din Constituția R.S.R. din 1965, art. 480 C., au fost reproduse prevederile D.ui nr. 2. și ale art. 6 din L. nr. 213/1998, apreciindu-se că, dacă se procedează la verificarea legalității actului de preluare, mai exact a D. nr. 202/(...), se deduce cu certitudine faptul că titlul S. Român nu este un titlu valabil, deoarece contravenea chiar legislației în vigoare la data preluării, S. Român nedobândind deci, niciodată proprietatea imobilului în litigiu, iar reclamanții nepierzând niciodată dreptul de proprietate asupra acestuia.
Recurenții au invocat în susținerea recursului lor și jurisprudența C., pronunțată în cauza Păduraru contra R., paragraful 84, arătând că instanța de apel a preferat să mențină dreptul de proprietate al S. Român dobândit printr-un titlu nevalabil, deși reclamanții nu au fost despăgubiți nici pentru teren, nici pentru construcție la momentul preluării și deși doar scriptic, în favoarea reclamantei L. A. s-a stabilit suma de 40.000 lei pentru cota de ½ din construcție, sumă care era total disproporționată în raport de valoarea reală a imobilului și care nu a fost niciodată încasată.
Admiterea cererii de restituire în natură cel puțin pentru cota de ½ parte aparținând lui L. A. nu aduce atingere niciunui raport juridic subsecvent sau dreptului vreunei alte persoane, acțiunea în revendicare fiind deci admisibilă.
Faptul că recurenta L. A. a formulat o notificare în temeiul L. nr. 2., prin mandatar B. M., și aceasta a fost respinsă ca tardivă, nu este de natură să-i priveze pe reclamanți de dreptul lor de proprietate și de recunoașterea acestuia pe calea unei acțiuni de drept comun.
Prin respingerea ca tardivă a notificării reclamantei, aceasta este practic în aceeași situație cu persoanele care nu au formulat notificare și, deci, nu au beneficiat de o soluționare a cererii de restituire în natură a imobilului în temeiul L. nr. 1..
Nerespectarea termenului de formulare a notificării nu poate atrage sancționarea recurentei L. A. cu pierderea dreptului de proprietate asupra cotei de ½ din imobil, ci atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, adică, pierderea beneficiului L. nr. 1. de către persoana îndreptățită.
Pr in în tâmp in are a f or mul ată în c auz ă, p âr âț ii in timaț i M. C. -N. ș i C.
Local al municipiului C.-N. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cumotivarea că introducerea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun,întemeiată pe art. 480 C., după intrarea în vigoare a L. nr. 1. - regimul juridic al imobilului în litigiu, preluat în baza D.ui nr. 2., fiind reglementat de L. nr. 1. -, nu este admisibilă, în același sens statuând și Înalta Curte de Casație și Justiție prin D. nr. 3., pentru că altfel ar însemna să se eludeze dispozițiile L. nr. 1..
Potrivit art. 2 din Protocolul adițional nr. 1 la C., statele au dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general, iar L. nr. 1. îndeplinește condițiile de legalitate, proporționalitate, previzibilitate și caracter legitim al ingerinței statului în exercitarea dreptului de proprietate prin stabilirea cadrului legal pentru revendicarea imobilelor preluate abuziv de stat (f. 16).
Recursul este nefondat.
Problema esențială care trebuie analizată cu prioritate în prezenta speță este aceea a posibilității, și admisibilității totodată, a promovării unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun, întemeiată pe prevederile art. 480
C. civ., după intrarea în vigoare a L. nr. 1..
Această problemă a fost tranșată, cu efect obligatoriu pentru instanțele de judecată, de către instanța supremă a Î. C. de C. și Justiție, prin D. nr. 33/(...), dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, decizie prin care s-au statuat următoarele :
„Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a L. nr. 1. și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarealegii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,respectiv nr. 1., și C. europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.";
D. urmare, se impune a se analiza , pe de o parte, incidența în cauză a principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - , iar pe de altă parte, existența sau nu a unei opțiuni între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada (...) - (...), L. nr. 1., și aplicarea dreptului comun în materie de revendicare, respectiv, prevederile art. 480 C. civ..
În speță, reclamanții recurenți au investit instanța cu o acțiune în revendicare pe dreptul comun, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., însă obiectul acestei acțiuni în revendicare îl constituie un imobil care a fost preluat de S. Român în perioada de referință supusă reglementării L. nr. 1., prin D. nr. 2., și care, în mod evident, se circumscrie dispozițiilor acestei
Legi speciale de reparație, nr. 1..
Codul civil, respectiv art. 480, reprezintă, așadar, dreptul comun, legea generală, în materie de revendicare imobiliară, în timp ce L. nr. 1. constituie legea specială în materia revendicării imobilelor preluate de stat în perioada (...) - (...).
Imediat după anul 1990, eventuala revendicare a unor astfel de imobile putea fi făcută doar în condițiile dreptului comun, adică în temeiulart. 480 C. civ., deoarece, până la apariția L. nr. 1. nu exista o lege specială de reparație în această materie.
După intrarea în vigoare a L. nr. 1., foștii proprietari ai imobilelor preluate de S. Român, și care se încadrau în dispozițiile acestei legi, puteau solicita restituirea imobilelor în conformitate cu dispozițiile acestei legi speciale de reparație, L. nr. 1., iar după intrarea în vigoare a H.G nr.
11/1997, pentru imobilele care nu se încadrau în textul L. nr. 1., aceștia putea uza de acțiunea în revendicare pe dreptul comun, conform art. 1 alin.
5 din H.G. nr. 11/1997.
Prin L. nr. 1. a fost părăsit dreptul comun în materie de revendicare a imobilelor preluate de stat în perioada de referință a acestei legi, acesta - legea generală - fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanțial, instituindu-se totodată o dublă procedură obligatorie de urmat, una administrativă, obligatorie și prealabilă sesizării instanței, și una jurisdicțională, în fața instanței de judecată.
Dispozițiile L. nr. 1., interesând substanțial și procedural ordinea publică, au devenit, în mod evident, de imediată aplicare, astfel încât, de la momentul intrării în vigoare a L. speciale nr. 1., orice cerere de restituire/revendicare a unui imobil care se circumscria dispozițiilor acestei legi trebuia făcută strict în temeiul acestei legi, cu respectarea termenelor și a procedurilor prescrise de L. nr. 1..
Câtă vreme legiuitorul român a adoptat o lege specială - posibilitatea S. de a adopta o astfel de lege fiind îngăduită de art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adițional la C. - care are ca obiect de reglementare tocmai imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și care prevede în ce condiții, în ce termene și după ce anume procedură, se pot restitui în natură, peroanelor îndreptățite, aceste imobile, nu se poate susține, așa cum nefondat acreditează recurenții, că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu legea generală, cu dreptul comun.
Și aceasta cu atât mai mult cu cât L. specială nr. 1. se referă la toate imobilele preluate abuziv de către stat, atât cele preluate cu titlu, cât și cele preluate fără titlu, detaliind prin textul său - art. 2 alin. 1 din L. nr. 1. - înțelesul noțiunii de „. preluat în mod abuziv";.
Cu alte cuvinte, după intrarea în vigoare a L. nr. 1. este exclusă cu desăvârșire opțiunea între aplicarea legii speciale - L. nr. 1. - și legea generală - art. 480 C. civ. - , fiind imperativ ca eventuala revendicare a unui imobil ce face obiectul L. speciale nr. 1. să fie făcută exclusiv în temeiul acestei legi, cu respectarea termenelor și a procedurilor prevăzute de această lege.
A se admite contrariul, ar însemna să se ignore cu desăvârșire principiul fundamental de drept, specialia generalibus derogant, care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală.
Recurenții au susținut constant că S. Român a preluat imobilul litigios fără titlu valabil, întrucât nici D. nr. 2. și nici D. nr. 202/(...), emisă în baza acestui act normativ, nu conferă S. Român un titlu valabil de preluare, și nici „legalitate"; actului de preluare și că, din această perspectivă, în cauză ar fi incidente prevederile art. 6 din L. nr. 213/1998.
În conformitate cu prevederile art. 6 alin. 1 din L. nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ- teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care R. era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Însă, Curtea constată că incidența în cauză a textului art. 6 alin. 1 din
L. nr. 213/1998 este paralizată de însuși alin. 2 al aceluiași articol 6, care instituie cu evidență prioritatea de aplicare a legilor speciale de reparație în materia revendicării imobilelor preluate de stat fără titlu valabil.
Astfel, alin. 2 al aceluiași articol 6 al L. nr. 213/1998 prevedea că
„ bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac ob iectul unor legi speciale de reparație ";.
Prin urmare, prioritatea de aplicare a legii speciale, în raport cu legea generală, a fost anticipată legislativ încă prin art. 6 alin. 2 din L. nr.
213/1998.
D. urmare, în raport de dispozițiile exprese ale art. 6 alin. 2 din L. nr.
231/1998, nu poate fi împărtășită de către Curte susținerea recurenților, în sensul că, este posibilă revendicarea imobilului litigios în baza art. 480 C. civ. coroborat cu art. 6 alin 2 din L. nr. 213/1998.
De altfel, însăși reclamanta recurentă L. A. a recunoscut existența și supremația de aplicare a L. speciale nr. 1., câtă vreme, a uzat de prevederile acestei legi, astfel cum a fost modificată prin L. nr. 2., prin formularea unei notificări în temeiul acestui act normativ.
Astfel, după intrarea în vigoare a L. nr. 2., recurenta L. A., prin mandatar B. M. L., a formulat notificarea înregistrată sub nr.
86512/304/(...), prin care a solicitat „reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 351 mp., înscris în CF nr. 24140, cu nr. top. 20469/2/9, situat în C.-N., str. V. Dâmbul R. nr. 5";.
Prin Dispoziția nr. 3518/(...), emisă de primarul M. C.-N. (f. 80 dosar fond), a fost respinsă ca tardivă notificarea reclamantei, cu motivarea că
„cererea a fost depusă după termenul legal de depunere a notificărilor - 14 februarie 2002 -, termen prevăzut de art. 22 alin. 1 din L. nr. 1., republicată";.
Susținerea recurentei, conform căreia, nerespectarea termenului de depunere a notificării, și respingerea acesteia ca tardivă, nu o poate priva de dreptul de proprietate asupra cotei sale de ½-1 parte din imobil și, implicit, de posibilitatea recunoașterii acestuia pe calea unei acțiuni de drept comun, urmează să fie înlăturată de către Curte ca nefondată, motivat pe următoarele argumente :
Prin formularea acestei notificări, chiar dacă numai pentru terenul de
351 mp., nu și pentru cota sa de ½- a parte din construcție, recurenta a recunoscut, implicit și expres, pe de o parte, faptul că revendicarea imobilului litigios poate și trebuie făcută prioritar și exclusiv în temeiul legii speciale, L. nr. 1., iar pe de altă parte, că există o lege specială de reparație, L. nr. 1., lege care are prioritare de aplicare față de legea generală și care, totodată, exclude aplicarea legii generale.
Situația formulării tardive a notificării în baza legii speciale, cu mult după expirarea termenului prevăzut în acest sens de art. 22 alin. 1 din L. nr.
1., republicată - termen prelungit succesiv prin O. nr. 1. și prin O. nr. 1. până la data de 14 februarie 2002 - îi este imputabilă exclusiv recurentei, care, deși știa că există o lege specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de către stat, totuși, nu a înțeles să uzeze de dispozițiileacestei legi înăuntrul termenului legal instituit prin dispozițiile legii speciale de reparație.
Potrivit art. 21 alin. 1 din L. nr. 1., în redactarea sa inițială, devenit art. 22 alin. 1 după republicarea legii, persoana îndreptățită la măsuri reparatorii în baza L. nr. 1., va notifica persoana juridică deținătoare, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi, acest termen de
6 luni fiind prelungit succesiv, cu câte trei luni, prin O. nr. 1. și prin O. nr.
1., expirând la data de (...).
Alineatul final al aceluiași articol, prevede imperativ faptul că nerespectarea termenului prevăzut de alin. 1 pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Prin urmare, neformularea notificării în termenul stabilit de lege atrage însăși pierderea dreptului subiectiv civil de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru respectivul imobil.
L. nr. 2., care a modificat L. nr. 1., prin T. nr. I, în nici un caz nu a operat o repunere în termenul de depunere a notificărilor, și nici nu a instituit un nou termen în acest scop, așa cum nefondat a apreciat recurenta atunci când a formulat notificarea în baza L. nr. 2..
Potrivit art. 22 alin. final din L. nr. 1. republicată, „nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent";.
În conformitate cu prevederile art. 22 alin. final, mai sus citate, natura juridică a termenului de un an, în care puteau fi formulate notificările în baza L. speciale nr. 1., este aceea a unui termen de decădere, ceea ce înseamnă că persoana îndreptățită, care nu a uzat de prevederile L. speciale nr. 1., prin formularea unei notificări în termenul prevăzut în acest sens de art. 22 alin.1 , pierde însuși dreptul subiectiv de a se mai adresa instanței cu o cerere pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.
Nu poate fi primită nici susținerea recurenților, în sensul că în speță s- ar fi nesocotit art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. C., câtă vreme reclamanții aveau posibilitatea să-și valorifice eventualele drepturi asupra imobilului în litigiu, în cadru legislativ instituit de legiuitorul român în concordanță cu art. 2 din același Protocol, respectiv în condițiile L. nr. 1., dispoziții de care reclamanții recurenți nu au înțeles să uzeze în termenul legal prevăzut de această lege.
Desigur, s-ar putea pune în discuție dacă nu cumva sancțiunea decăderii, instituită prin art. 22 alin. final al L. nr. 1., republicată, nu afectează liberul acces la justiție al reclamanților și dreptul la un proces echitabil, în accepțiunea art. 6 din convenție.
Curtea apreciază că în speță nu se poate reține afectarea liberului acces la justiție al reclamanților și dreptul lor la un proces echitabil, câtă vreme accesul la justiție și dreptul al un proces echitabil erau pe deplin asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de L. nr. 1., lege specială de reparație, derogatorie de la dreptul comun, și care era obligatorie din momentul intrării ei în vigoare, în conformitate cu adagiile latine generalia specialibus non derogant și specialia generalibus derogant.
De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a rezolvat problema raportului dintre legea specială și legea generală, respectiv, problema
„nediminuării"; accesului la justiție, și prin D. în interesul legii nr. LIII/(...) (prin care a decis că „dispozițiile art. 35 din L. nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor avândca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989";, aceste imobile putând fi solicitate doar în temeiul legii speciale nr. 1.), prin care a statuat :
„Prin dispozițiile sale, L. nr. 1. a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special";.
Prin aceeași Decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul că L. nr. 1., în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. 2 din L. nr.
213/1998, constituie ";dreptul comun"; în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
În consecință, trebuie reținut că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile L. nr. 1. nu au posibilitatea, după intrarea în vigoare a L. nr. 1., de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, art. 480 C. civ..
Prin urmare, prin respingerea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, promovată după intrarea în vigoare a L. speciale nr. 1., pe motiv că trebuia urmată calea legii speciale, nu se aduce atingere art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la C. europeană a drepturilor omului, întrucât acesta garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate, sau, a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Or, așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa constantă (a se vedea în acest sens Cauza Poenaru contra R.), simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un „un bun actual"; și nici o
„speranță legitimă";.
Pentru a reține existența unui bun în sensul C.i, Curtea a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din L. nr. 1. care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauza Păduraru contra R., paragraful 84).
Or, valorificarea de către recurenți a prevederilor art. 2 alin. 2 din L. nr. 1. - evident, anterior abrogării sale prin art. I pct. 2 din L. nr. 1/2009 - , respectiv, invocarea existenței în patrimoniul lor a unui bun, în înțelesul C.i, prin raportare la dispozițiile acestui art. 2 alin. 2 , putea fi făcută exclusiv în procedura reglementată de L. nr. 1., iar nicidecum în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun ale art. 480 C. civ..
D. urmare, nu se poate reține, așa cum nefondat susțin recurenții, că instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 480 C. civ., prin nesocotirea, practic, a dreptului de proprietate al reclamanților - drept fundamentat de aceștia pe dispozițiile art. 480 C. civ. -, câtă vreme, analizarea dreptului de proprietate al reclamanților din perspectiva art. 480 C. civ. s-ar fi putut face doar în condițiile legii generale - care însă nu este incidență în speță - , și, evident, doar dacă nu ar fi existat o lege specială pentru revendicarea imobilului litigios.
Și aceasta pentru că, în cazul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., dovada dreptului deproprietate trebuie făcută potrivit cu dispozițiile de drept comun în materie, în timp ce, pe calea procedurii prevăzute de L. nr. 1., calitatea de proprietar nu mai trebuia dovedită, ea fiind prezumată prin textul art. 2 alin. 2 din această lege.
Recurenții au susținut, nefondat constă Curtea, că dacă s-ar accepta opinia exprimată de instanța de apel, ar însemna că Primul Protocol , respectiv, prevederile C.i, ar urma să se plice doar încălcărilor de proprietate produse după ratificarea C.i de către S. Român, iar concordanța acestora cu legislația internă s-ar putea verifica doar după această dată, și că, în opinia recurenților, această opinie a instanței de apel este de neacceptat.
Art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adițional la C. prevede că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional";, în timp ce paragraful 1 al aceluiași articol stipulează că
„dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care la consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor";.
Însă Curtea Europeană a D.urilor Omului a statuat în mod constant în jurisprudența sa că „art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C., nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice C."; ( a se vedea în acest sens cauza Păduraru contra
R.).
În Cauza Păduraru contra R. s-a reținut, reafirmându-se de fapt opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, că:
"C. nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat C..
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice C..
Dacă dispun de o mare marjă în aprecierea existenței unei probleme de interes public ce justifică anume măsuri și în alegerea politicilor lor economice și sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice trebuie să reacționeze în timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai mare coerență.
De asemenea, dacă C. nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții".
Recurenții au susținut, cu trimitere la jurisprudența C., pronunțată în Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, că instanța trebuie să aplice cu prioritate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C., respectiv, prevederile C.i, acestea având, în opinia recurenților, prioritate de aplicare în raport de legislația internă, încă Curtea constată că această susținere nu poate fi primită, motivat pe faptul că, așa cum a statuat Curtea, atunci când există neconcordanțe între legea internă și C., trebuiesă se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul C.i - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
În acest sens este relevantă decizia C. Europene a D.urilor Omului în
Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat că:
"Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bunăcredință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri"; (paragraful 58, citat și în Cauza Raicu contra R.).
Or, în speță, pârâta S. M. are un bun în sensul C.i, un drept de proprietate legal constituit, , în condițiile art. 5 alin. 5 din L. nr. 1., cu consimțământul fostului proprietar al cotei de ½ - a parte din imobil, L. C., asupra cotei de ½ - a parte ce i-a aparținut fratelui său, reclamantul L. C.
La rândul său, S. Român se poate prevala de un titlu valabil de preluare asupra restului din imobil, reprezentând cota de ½ - a parte ce i-a aparținut reclamantei L. A., și deci, de un bun, prin prisma art. 2 alin. 1 lit. h din L. nr. 1., coroborat cu art. 6 alin. 1 din L. nr. 213/1998, precum și cu faptul că reclamanții nu au contestat acest titlu al statului pe calea singurei legi speciale care permitea o atare contestare, L. nr. 1..
În plus, jurisprudența curții Europene a D.urilor Omului a statuat în sensul că „dreptul consacrat de art. 6 din C. nu este unul absolut și că acesta este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
În R., legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Faptul că acest act normativ - nr. 1. prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină.
Printr-o jurisprudență unificată prin D. nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție -
S. U., s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazulrefuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii L. nr. 1., inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din C. în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze"; ( a se vede în acest sens cauzele Ad"t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de L. contra Germaniei).
În plus, din examinarea jurisprudenței din ultimii ani a C. Europene a
D.urilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a R. pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la C., se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice.
Se cere arătat că instanța europeană a procedat în același mod nu numai în situația foștilor proprietari (Cauza Brumărescu contra R. ș.a.), ci și în situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care le reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, de care însă au fost deposedați ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra R.).
O altă categorie de cauze în care, de asemenea, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul Protocol, o constituie cea în care instanțele, deși au recunoscut dreptul foștilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul, deoarece au reținut că, între timp, fusese cumpărat cu bună-credință ( Cauza Străin ș. a. contra R.).
D. urmare, Curtea constată că în speță nu se poate reține încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la C., așa cum nefondat susțin recurenții.
Împrejurarea că reclamanții nu au fost despăgubiți la valoarea reală a imobilului de la data preluării ( în cazul recurentei L. A., căreia i s-au stabilit despăgubiri modice de doar 40.000 lei pentru cota sa din construcție), sau că nu au fost despăgubiți de loc, putea fi invocată cu succes de către recurenți în cadrul procedurii prevăzute de L. specială nr. 1., respectiv, în condițiile art. 10 și 12 din această lege.
Tot astfel, lipsa unui titlu valabil al S. Român asupra imobilului în litigiu, decurgând din nelegalitatea actului de preluare, D. nr. 202/(...), emisă în baza D.ui nr. 2., precum și neconstituționalitatea acestui decret în raport de prevederile art. 36 alin. 1 și art. 12 din Constituția R.S.R. din
1965, puteau fi invocate cu succes tot în cadrul procedurii reglementate de L. nr. 1., în condițiile prescrise de art. 2 alin. 1 lit. h din lege, coroborat cu art. 1 pct. 1.4.lit B din H.G. nr. 250/2007, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a L. nr. 1., acest din urmă text legalprezumând caracterul abuziv al preluării imobilelor în temeiul D.ui n r. 2. în oricare din ipotezele avute în vedere de acest decret.
Or, față de prezumarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat în baza D.ui nr. 2., este evident că acesta făcea obiectul L. speciale nr. 1. și, deci, putea fi revendicat exclusiv în condițiile acestei legi.
Susținerea recurenților, în sensul că instanța de apel a soluționat cauza pe excepția inadmisibilității, iar nu pe fond, nu poate fi împărtășită de către Curte, având în vedere următoarele argumente :
Așa cum s-a subliniat în mod constant în doctrina de specialitate, exigențele impuse de art. 294 alin. 1 C. proc. civ. nu sunt nesocotite atunci când în apel se recurge la o nouă argumentație juridică sau se invocă și alte dispoziții legale, sub forma unor apăr ări de fond , atâta timp cât scopul urmărit de parte rămâne același (I. Leș - Tratat de D. P. C., E. 5, Ed. C., pg.
718).
Art. 294 alin. 1 teza finală C. proc. Civ. Prevede că „excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi";.
Întrucât textul legal nu distinge, este evident că sintagma excepții de procedură trebuie înțeleasă într-o accepție largă, care cuprinde în conținutul său atât excepțiile de procedură propriu-zise, cât și excepțiile de fond.
În ceea ce privește excepțiile de procedură, acestea pot fi valorificate în instanța de apel numai dacă se ține seama de regimul lor juridic, respectiv, după cum se invocă excepții absolute sau relative, știut fiind că excepțiile absolute - cum sunt de pildă, excepția puterii lucrului judecat, prescripția, necompetența absolută a instanței - pot fi invocate, fără restricții, direct în fața instanței de apel, căci ordinea publică impune o atare soluție, în timp ce, excepțiile relative pot fi invocate în fața instanței de apel doar dacă au fost invocate in limine litis în fața instanței de fond, iar aceasta le-a respins ca nefondate sau inadmisibile.
Întrucât art. 294 alin. 1 teza finală C. proc. Civ. nu consideră ca fiind cereri noi „ mijloacele de apărare";, se pune firesc întrebarea, ce anume se înțelege prin „. de apărare"; sau, așa cum s-a arătat în doctrina de specialitate, prin „. de fond"; .
Prin mijloace de apărare se înțeleg atât apărările de drept material
(plata, novațiunea obligației etc.), cât și apărările procedurale (I. Leș - Tratat de D. P. C., E. 5, Ed. C., pg. 721).
Esențial este însă ca mijlocul de apărare - apărarea pe fond - invocat să aibă, astfel cum s-a remarcat în doctrină, această natură, adică să nu constituie sau să nu se convertească într-o veritabilă cerere nouă în sensul art. 294 alin. 1 C. proc. civ.. Cu alte cuvinte , printr-un „mijloc de apărare"; nu se poate tinde la valorificarea unor pretenții față de partea adversă sau față de un terț ce nu a participat la judecată în fața primei instanțe.
Concluzionând:
Prin „mijloc de apărare pe fond"; se înțelege „orice obiecție, motivată juridic și/sau demonstrată prin probe, prin care se tinde la stingerea, respingerea sau măcar diminuarea pretențiilor aduse în fața primei instanțe
- și confirmate în totul sau în parte prin hotărârea acesteia - ori a efectelor ce ar decurge din recunoașterea acelor pretenții "; (I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. All B., B., 2005, vol. II, pg. 156), părțile putând să invoce cu succes astfel de „. de apărare pe fond";, fără ca printr-o atare invocare să se încalce prevederile art. 294 alin. 1 C. proc. Civ..
Cu atât mai mult, instanța de apel are posibilitatea să analizeze cauza și din perspectiva incidenței în cauză a unor apărări de fond care, prin natura lor, sunt de ordine publică ( de ordine publică fiind în speță prioritatea de aplicare a L. speciale nr. 1., în raport cu legea generală, art. 480 C. civ. )
În pofida incidenței, cu ocazia judecării unei cauze în apel, a principiilor tantum devolutum quantum appellatum și non reformatio in peius, este pe deplin admisibilă și posibilă totodată invocarea chiar și din oficiu de către instanța de apel a unor motive de ordine publică , ori apărări de fond care, prin natura lor, vizează ordina publică, o atare posibilitate fiind conferită instanței de apel de dispozițiile art. art. 295 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ., care prevede imperativ că „motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu"; de către instanța de apel.
Prin urmare, în apel pot fi invocate, din oficiu de către instanța de apel, excepții de procedură (și de fond) de ordine publică, motive de ordine publică, apărări de fond de ordine publică, chiar dacă nu au fost invocate prin memoriul de apel.
În speță însă, apelanții au invocat expres în memoriul de apel, ca și apărare de fond, de ordine publică, prioritatea de aplicare a L. speciale nr.
1., în raport cu legea generală, art. 480 C. civ., susținându-se, în esență, de către apelanți că, practic, reclamanții încearcă să eludeze L. specială de reparație nr. 1..
D. urmare, Curtea constată că instanța de apel a soluționat în mod legal cauza pe baza unei apărări de fond, iar nu pe excepția inadmisibilității acțiunii, făcând o legală și corectă aplicare în cauză a D. nr. 33/(...) a Î. C. de
C. și J.
Este adevărat că deciziile în interesul legii, și deci și D. nr. 33/(...) a înaltei C. de C. și Justiție, nu este „o normă legală";, care să se impună cu forța juridică a unei legi, dar nu este mai puțin adevărat că, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 3307 alin. 4 C. proc. Civ., „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al R., Partea I";. D. urmare, Curtea urmează să înlăture ca nefondată susținerea recurenților, conform căreia, această decizie nu ar trebui aplicată în cauza pendinte. Nu soluția instanței de apel conferă legalitate actului de preluare a imobilului de către S. Român, așa cum nefondat susțin recurenții, ci tocmai pasivitatea recurenților, care nu au înțeles să conteste pe calea L. speciale nr. 1., care le permitea o atare contestare, legalitatea titlului prin care S. Român a preluat imobilul în litigiu. Este parțial exactă susținerea recurenților, conform căreia, admiterea cererii de restituire în natură a imobilului, respectiv a cotei de ½ - a parte ce i-a aparținut lui L. A., în favoarea reclamanților, nu aduce atingere niciunui bun sau drept de proprietate dobândit de S. Român în mod legal și valabil, și niciunui raport juridic subsecvent sau dreptului vreunei persoane, având în vedere că recurenții au omis să observe faptul că, prin această restituire, s- ar aduce atingere ordinii publice, întrucât s-ar eluda L. specială nr. 1., eludare care echivalează cu o flagrantă fraudă la lege. Or, o atare conduită nu poate fi împărtășită de către C. Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., rap. la art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs. Intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs. PENTRU ACESTE M.IVE ÎN NUMELE L. D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții L. C. și L. A., împotriva deciziei civile nr. 2. (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din (...). PREȘEDINTE JUDECĂTORI I.-D. C. A.-A. P. C.-M. CONȚ A. A. M. GREFIER Red.CMC/dact.MS 2 ex./(...) Jud.fond: R.C.R. Jud.apel: M.T./C.V.Balint
| ← Decizia civilă nr. 3417/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 3677/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
