Decizia civilă nr. 3071/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R.IA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr.(...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3071/R/2011
Ședința publică din data de 16 septembrie 2011
Instanța constituită din :
Președinte : D.-L. B.- vicepreședinte al Curții de A. C.
Judecători : V. M.- președintele Curții de A. C.
A. - A. P.
Grefier : S.- D. G.
S-a luat în examinare, după recalificarea căii de atac, recursul declarat de reclamanții V. D.- E.-L., R. S. - M. - A., S. M.- E.- M., R. R. - A.-V., R. M.- R.-I., R. M. și R. V. precum și recursul declarat de pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. C. împotriva sentinței civile nr. 329 din (...), pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr.(...), având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul
P.ui de pe lângă C. de A. C., domnul procuror S. D., lipsă fiind reclamanții recurenți și reprezentantul pârâtului recurent S. R. prin Ministerul
Finanțelor Publice - D. G. a F. P. C.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, C. constată cauza în stare de judecată, declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul cu privire la recursurile formulate.
Reprezentantul P.ui de pe lângă C. de apel C. solicită admiterea recursului formulat de pârâtul recurent S. R. prin Ministerul Finanțelor
Publice și respingerea recursului declarat de reclamanții recurenți.
C U R T E A
Deliberând, reține că:
I. Prin sentința civilă nr. 329 din 31 martie 2011, a T.ui C., pronunțată în dosarul nr. (...), au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R.
(reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice).
Totodată, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a respins capătul de cerere din acțiunea formulată de reclamanții V. D.-E.-L., R. S.-M.-A., R. M.-R.-I., S. M. E. M., R. R. A. V., R. M., R. V., împotriva pârâtului S. R. (reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice), având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 450.000 euro, dreptul la acțiune fiind prescris.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții V. D.-E.-L., R. S.-M.-A., R. M.-R.-I., S. M. E. M., R. R. A. V., R. M., R. V., împotriva pârâtului S. R. (reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice).
În consecință:
S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu luată asupra antecesorilor reclamanților R. L.-N. și R. E. în perioada (...) - (...), în baza D.ui nr. 83/1949.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele: Prin acțiunea inițială reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de câte 450.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă a strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu luată asupra antecesorilor lor și și-au întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile L. nr. 2..
Prin precizarea de acțiune, reclamanții au arătat că înțeleg să invoce dispozițiile art.998 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârât, instanța a constatat că aceștia au solicitat să se constate caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva antecesorilor lor și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor.
Calitatea procesuală presupune existența unei identități între reclamant și cel care este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății.
În speță, instanța a considerat că această identitate este pe deplin dovedită, în condițiile în care cererea reclamanților se referă la o măsură suferită de antecesorii lor.
Pentru aceste motive, instanța a considerat că excepția invocată de pârât este neîntemeiată, urmând să o respingă.
În ceea ce privește excepția lipsa calității procesuale pasive a S. R.
(prin Ministerul Finanțelor Publice), instanța a constatat că reclamanții au solicitat acordarea de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin măsura administrativă luată de organele statului, ceea ce îi conferă acestuia calitate procesuală pasivă, fiind reprezentat în acest sens de M. E. și F., în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. 2 din D. nr. 31/1954.
În consecință, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 3 din D. nr. 167/1958, „termenul prescripției este de 3 ani";, iar conform dispozițiilor art. 8 alin. 1 „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
În speță, instanța a considerat că dreptul la acțiune al antecesorilor reclamanților, decedați în 1981 și 1985, pentru obligarea statului la plata daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic s-a născut (doar teoretic, având în vedere aspectele care urmează să fie analizate) la data încetării acestei măsuri, deoarece în acel moment aceasta cunoștea toate elementele esențiale pentru angajarea răspunderii civile delictuale.
Cu toate acestea, fiind evident că o acțiune a antecesorilor reclamanților ar fi fost lipsită de succes în timpul regimului comunist și ar fi condus în mod cert la represalii din partea autorităților comuniste, instanța a considerat că dreptul efectiv la acțiune s-a născut abia în momentul schimbării regimului comunist, respectiv la data de 1 ianuarie 1990, în acestsens fiind și jurisprudența Înaltei Curți de C. și Justiție (de ex. decizia nr. 3769/2007, pronunțată în dosarul nr.(...), Secția civilă și de proprietate intelectuală).
Totodată, instanța a mai reținut că la data de (...) a intrat în vigoare
D.-Lege nr. 1. prin care au fost acordate o serie de drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 și prin care a fost recunoscut implicit caracterul abuziv și ilicit al măsurilor luate de autoritățile comuniste față de opozanții regimului, astfel încât reclamanții ar fi avut posibilitatea să solicite acordarea de daune morale pentru măsura administrativă cu caracter politic suferit, dacă aprecia că drepturile acordate prin acest act normativ sunt insuficiente pentru acoperirea prejudiciului suferit de aceștia.
Instanța nu a putut lua în considerare ca moment de început al termenului de prescripție data intrării în vigoare a L. nr. 2., întrucât caracterul ilicit, prejudiciul, precum persoana care răspunde au fost cunoscute și puteau fi invocate încă din anul 1990, așa cum s-a reținut mai sus.
În consecință, instanța a apreciat că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 3 din D. nr. 167/1958 era împlinit la data promovării prezentei acțiuni, motiv pentru care a admis excepția și a respins capătul de cerere privind daunele morale, dreptul la acțiune fiind prescris.
În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative, din adresa nr. 2941/(...) a M.ui Justiției, D.
Instanțelor Militare rezultă că familia reclamanților a fost dislocată la data de (...) în baza D.ui nr. 83/1949, din comuna B., județul Mureș și i s-a fixat domiciliul obligatoriu în Turda. Măsura a fost ridicată la data de (...).
Potrivit dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea nr.2., „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3,pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător";.
Conform dispozițiilor art.1 alin. 3 din aceeași lege, „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a G. nr. 2. privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în R.ia, aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare";.
Raportat la stare de fapt descrisă mai sus și ținând cont de aceste dispoziții legale, instanța a considerat întemeiată cererea reclamanților privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, fiind evident că faptele pentru care s-a luat măsura intră în categoria celor prevăzute la 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a G. nr. 2..
II. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții V. D.-E.-L., R. S.-M.-A., R. M.-R.-I., S. M. E. M., R. R. A. V., R. M., R. V., solicitând casarea ei în parte, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune și trimiterii cauzei spre rejudecare cu privire la capătul de cerere în despăgubiri civile, deoarece:a) Prima instanță a determinat greșit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă în legătură cu pretenția de despăgubire civilă a reclamanților, fiind de observat că acest termen a început a curge doar de la data intrării în vigoare a L. nr. 2.; acesta fiind singurul act normativ care, distinct de ceea ce anterior se desprinsese prin D.-lege nr. 1., a permis persoanelor persecutate din motive politice în timpul regimul comunist să solicite acordarea de daune bănești pentru repararea prejudiciilor morale. b) Antecesorii reclamanților au decedat în anul 1981, respectiv 1985, astfel că în temeiul D.ui-lege nr. 1. nu puteau formula cerere în reparație în baza acestui act normativ. Mai mult, nici reclamanții nu au putut formula o astfel de cerere, câtă vreme potrivit acestui Decret-lege doar persoana împotriva căreia măsura a fost luată ori soțul nerecăsătorit al acesteia puteau obține măsuri reparatorii. Prin urmare, prima lege care a permis și succesorilor până la gradul II să solicite acordarea de daune pentru prejudiciile suferite de antecesori a fost cea cu nr. 2., astfel că termenul de prescripție de 3 ani curge de la momentul intrării în vigoare a acestei legi.
În consecință, eronat a apreciat prima instanță că termenul de prescripție era împlinit.
III. Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel pârâtul S. R. prin
Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea ei în sensul respingerii întotul a acțiunii, deoarece: a) Capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva antecesorilor reclamanților era inadmisibil deoarece această măsură este expres prevăzută de art. 3 din Legea nr. 2..
Faptul că D. nr. 83/1949 nu este menționat expres în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 2. nu poate trimite la o altă concluzie, anume că ar fi aplicabile prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 2.. b) Sus-evocatul capăt de cerere este lipsit și de interes, câtă vreme reclamanții nu au formulat și pretenții întemeiate pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 2..
IV. În ședința de judecată din data de 16 septembrie 2011 instanța a pus în discuția părților, din oficiu, natura juridică exactă a căii de atacdeclarate de S. R., stabilind că este recursul, iar nu apelul.
V. Părțile nu au depus întâmpinare în recurs.
VI. Cu privire la aceste recursuri, C. are în vedere următoarele:
1. În legătură cu recursul reclamanților:
În ce privește respingerea capătului de cerere prin care reclamanții au solicitat obligarea S.ui R. la plata de despăgubiri, prezenta instanță apreciază că această pretenție a fost, într-adevăr, dedusă judecății cu depășirea termenului de prescripție extinctivă.
Fiind un capăt de cerere formulat în condițiile dreptului comun, termenul de prescripție era cel general, respectiv de 3 ani, și începea a curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, astfel cum stabilește art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din D. nr. 167/1958.
Or, dacă în timpul regimului comunist reclamanții nu s-ar fi putut îndrepta împotriva S.ui cu o astfel de pretenție, aceasta neputând ajunge, în circumstanțele epocii, să fie examinată pe fondul ei de către o instanță judecătorească independentă și imparțială, imediat după căderea comunismului reclamanții puteau însă promova o asemenea acțiune.
În plan juridic, trebuie avut în vedere că încă din anul 1990 a fost adoptat și a intrat în vigoare D.-lege nr. 1. (publicat în Monitorul Oficial nr.
50 din 09 aprilie 1990) privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, acesta fiind un act normativ care a recunoscut în mod limpede natura de persecuție politică a închisorii dispuse pentru infracțiuni politice ori a altor măsuri administrative cu caracter politic adoptate în scop represiv de statul comunist.
Așa fiind, formularea unei cereri în despăgubiri materiale potrivit dreptului comun era posibilă încă de la data intrării în vigoare a D.ui-lege nr. 1., căci de la acest moment reclamanții puteau dobândi certitudinea juridică a faptului că S. R., sub regimul democratic instituit după 22 decembrie 1989, recunoaște persecuțiile de natură politică din timpul regimului comunist.
Este fără relevanță că D.-Lege nr. 1. le-a acordat persoanelor îndreptățite alte forme de reparație decât despăgubirile recunoscute prin art.5 alin.1 lit. a din Legea nr. 2., căci ceea ce interesează sub aspectul prescripției extinctive sus-evocate este însuși faptul recunoașterii de către S. R. a persecuțiilor de natură politică săvârșite sub regimul comunist, iar nu măsurile reparatorii pe care D.-lege le menționa.
Fără relevanță este și că antecesorii reclamanților erau decedați la data intrării în vigoare a D.ui-lege nr. 1. ori că reclamanții nu aveau calitatea de persoane îndreptățite la a obține măsuri reparatorii potrivit acestui act normativ, câtă vreme ceea ce interesează cu adevărat, sub aspect juridic, este faptul că pe calea dreptului comun reclamanții puteau solicita instanțelor de judecată, după căderea regimului comunist, despăgubiri bănești de natura celor pretinse în prezentul proces, rămânând ca instanțele să aprecieze cu privire la temeinicia unei asemenea pretenții.
Or, în prezentul proces despăgubirile bănești solicitate nu se sprijină pe dispozițiile vreunei legi speciale cu caracter reparatoriu, ci pe acelea ale dreptului comun, drept comun ce putea fi invocat încă din anul 1990, așa cum s-a arătat mai sus.
Recursului este, deci, nefondat și trebuie respins, în sensul art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
2. În legătură cu recursul pârâtului S. R.
Astfel cum însuși pârâtul o afirmă în cuprinsul recursului său, măsura administrativă a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu într-o altă localitate a fost dispusă împotriva antecesorilor reclamanților în temeiul D.ui nr. 83/1949.
Acest act normativ nu se află in terminis menționat în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 2., caz în care s-ar fi putut considera că ne aflăm în fața unei recunoașteri de drept a caracterului politic al măsurii, recunoaștere ce ar fi lasat fără interes sesizarea instanței de judecată pentru o asemenea constatare.
Astfel fiind, rezultă cu claritate că în situația din prezentul proces reclamanții sunt în drept a invoca incidența prevederilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 2., fiind vorba despre o măsură administrativă cu caracter politic care nu se află menționată în art. 3 inclusiv prin indicarea actului normativ care a întemeiat-o.
Greșit pretinde pârâtul și că sus-evocatul capăt de cerere ar fi trebuit respins ca lipsit de interes ca urmare a faptului că reclamanții nu au dedus judecății și o pretenție întemeiată pe art. 5 din Legea nr. 2., fiind vădit că o asemenea condiționare nu este impusă de lege. R. C., în acest context, că există un interes moral îndeajuns de semnificativ pentru formularea unei cereri având ca obiect constatarea caracterului politic al măsuriiadministrative, o asemenea constatare fiind în beneficiul imaginii publice și reputației celor care au fost victime ale persecuțiilor regimului comunist, precum și al succesorilor lor.
Se impune, așadar, a se respinge și recursul pârâtului, prima instanță hotărând cu interpretarea și aplicarea corectă a legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții V. D.-E.-L., R. S.-M.-A., R. M.-R.-I., S. M.-E.-M., R. R.-A.-V., R. M. și R. V., precum și recursul declarat de pârâtul S. R. (prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE), împotriva sentinței civile nr. 3. martie 2011 a T.ui C., pronunțată în dosarul nr. (...).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
D.-L. B. V. M. A.-A. P.
S.-D. G.
GREFIER
Red.VM/dact.MS
2 ex./(...) Jud.fond: D.I.T.
| ← Decizia civilă nr. 834/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 13/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
