Decizia civilă nr. 3492/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R.IA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 3492/R/2011
Ședința publică din data de 7 octombrie 2011
Instanța constituită din:
Președinte : ANA I.
Judecători : D.-L. B.- vicepreședinte al C.i de A. C.
A. C.
Grefier : S. - D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții C. S., C. V. și M. M. precum și recursul declarat de pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. G. A F. P. A J. C. împotriva sentinței civile nr.
343 /(...), pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), având ca obiect
D. în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta
P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A. , lipsă fiind reclamanții recurenți și reprezentantul pârâtului recurent.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prin memoriul cuprinzând motivele de recurs, pârâtul recurent a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Pârâtul recurent a depus la dosar, prin serviciul de registratură al instanței, la data de 6 octombrie 2011, întâmpinare raportat la recursul formulat de reclamanții recurenți, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Instanța comunică cu reprezentanta P.ui de pe lângă C. de apel cluj, un exemplar din întâmpinarea formulată de pârâtul recurent.
Nefiind formulate alte cereri ori excepții de invocat, C. constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul cu privire la recursurile formulate.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului declarat de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice precum și a recursului declarat de reclamanții recurenți.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 343/(...), pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...), s-a admis excepția prescripției cu privire la capătul de cerere având ca obiect despăgubiri și, în consecință:
S-a respins ca prescrisă cererea de obligare la despăgubiri formulată de reclamanții C. S., C. V. și M. M., împotriva pârâtului S. R. prin Ministerul
Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. a județului C.
S-a constatat caracterul politic al măsurii dislocării reclamanților din comuna F., județul C., în comuna P., județul Constanța, în perioada (...) -
(...), respectiv (...) - (...).
S-a respins cererea privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 09 iunie 2010, pe rolul T.
C., reclamanții C. S., C. V. și M. M., născută C., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurilor administrative suferite de ei și familia lor prin decizia M. nr. 3., nr. 8. și obligarea pârâtului la plata către fierare cu titlu de despăgubiri a sumei de câte 766.500 Euro pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea lor nedreaptă precum și pentru tratamentul la care au fost supuși în perioada anilor 1949 - 1956 și apoi toată viața până în anul 1990; cu plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanții consideră că au calitatea de persoane îndreptățite pentru a solicita despăgubiri pentru daunele morale provocate prin supunerea arbitrară la măsura dislocării și pentru tratamentul la care au fost supuși de organele statului de la dislocare, până în anul 1956 la ridicarea restricțiilor, iar apoi până în anul 1990, apreciind că acțiunea este fondată.
Reclamanții au mai arătat că de la data dislocării și până la ridicarea măsurilor au executat practic aproape șapte ani o pedeapsă și un tratament pentru o vinovăție inexistentă în realitate. Apreciază că suma solicitată cu titlul de despăgubire pentru daune morale va fi în măsură să repare în parte nedreptatea suferită de ei și familia lor, pagubele inestimabile aduse numelui, onoarei, reputației, imaginii, încrederii acordate de societate lor și familiei, faptului că au fost privați de educație, urmăriți ani întregi.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 alin. 1 și 2, art. 4, art. 5 alin. 1 lit. a și b din legea nr. 2..
În data de 31 I. 2011, reclamanții și-au precizat temeiul de drept alacțiunii, ca fiind art. 998 Cod civil, art. 504-506 Cod procedură penală raportat la prevederile art. 1 alin. 1 și art. 2 din L. nr. 2., art. 5 paragraful 1 lit. a din C. Europeană a Drepturilor Omului, cu motivarea că dreptul la acțiune pentru repararea prejudiciului moral s-a născut la data intrării în vigoare a L. nr.2., fiind primul act normativ care stabilește caracterul politic al condamnărilor dispuse în perioada 06 martie 1945 - 22 Decembrie 1989, L. nr. 2. având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic, respectiv repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus o astfel de condamnare.
În apărare, pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.
Din analiza probelor administrate, rezultă că reclamanții au fost dislocați, împreună cu toată familia, din satul F., jud. C., în satul P., regiunea Constanța, fiind considerați elemente dușmănoase.
De asemenea, în temeiul D.-L. nr. 118/1991, s-au emis în favoarea reclamanților decizii prin care s-a recunoscut că aceștia au fost persecutați politic, fiind obligați să trăiască în localitatea unde au fost strămutați forțat, pe o perioadă de 7 ani și 4 luni, adică între (...) - (...), reclamanții C. S. și C. V., respectiv pe o perioadă de 6 ani și 11 luni, între (...) - (...) reclamanta M. M., situație ce se încadrează în prevederile art. 1 alin. 1 lit. e din D.-L. nr.
118/1991, fiindu-le acordate drepturile bănești prevăzute de art. 3 alin. 1 din același decret.
Conform adeverințelor eliberate de Ministerul de Interne, reclamanții au fost dislocați în baza D. M. nr. 8..
Față de actele depuse la dosar și de prevederile art. 3 din L. nr. 2., instanța a admis primul petit din acțiunea reclamanților și a constatat caracterul politic al măsurii dislocării reclamanților din comuna F., județul
C., în comuna P., județul Constanța, în perioada (...) - (...), respectiv (...) -
(...).
În ceea ce privește cererea având ca obiect despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți ca urmare a măsurii administrative a dislocării, instanța a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului la acțiune.
Solicitarea de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri a fost întemeiată inițial pe art. 5 din L. nr. 2. și apoi, după declararea ca neconstituțional a acestui text de lege, pe art. 998 Cod civil, L. 2., jurisprudența CEDO, C. Europeană a Drepturilor Omului, C. R. și art. 504,
506 C.pr.pen.
Instanța a observat că, așa cum a reținut chiar și C. Europeană a Drepturilor Omului, în deciziile sale, statele sunt libere să reglementeze termene și proceduri speciale de urmat pentru valorificarea unor drepturi.
Potrivit art. 1 din D. L. nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege. T. general de prescripție este de 3 ani.
Art. 8 din același act normativ, arată că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care a pricinuit-o.
În speță, atât paguba cât și cel care a pricinuit-o au fost cunoscute chiar din momentul condamnării. S.ul represiv care exista în R.ia până în 22 decembrie 1989 constituie un caz de forță majoră care a împiedicat reclamanții să formuleze o acțiune cum este cea de față, de aceea se poate aprecia că până la data de 22 decembrie 1989 cursul prescripției acțiunii în despăgubiri a fost suspendat.
Însă, din momentul în care regimul comunist represiv întreținut cu sprijinul Securității a fost înlăturat, nimic nu a împiedicat reclamantii să formuleze acțiunea în despăgubiri pentru suferințele morale cauzate prin măsurile abuzive ale acelui regim.
Recunoașterea caracterului abuziv al măsurilor represive la care au fost supuși foștii deținuți politici și persoanele persecutate în timpul regimului comunist a fost făcută de către S. R. cu mult înaintea adoptării L.
2., prin D.-L. nr. 1., astfel încât termenul de prescripție al acțiunii în despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin măsurile represive luate de organele comuniste a început să curgă cel mai târziu de la data adoptării D.-
L. nr. 1..
După încheierea termenului de 3 ani de la acea dată, nu se mai poate discuta de întreruperea termenului de prescripție prin acte normative ulterioare, întrucât cauza întreruptivă trebuie să intervină înăuntrul termenului.
Raportând data introducerii prezentei acțiuni ((...)), la momentul la care s-a născut dreptul la acțiune în despăgubiri, respectiv data intrării în vigoare a D.-L. nr. 1., rezultă că dreptul la acțiune în despăgubiri era prescris la momentul înaintării cererii de chemare în judecată.
Neexercitarea dreptului de a formula acțiunea în despăgubiri în termenul stabilit de lege face inutilă analizarea fondului, adică a faptului dacă prin condamnarea suferită în timpul regimului comunist au fost încălcate drepturile conferite prin C. europeană a drepturilor omului ori dacă sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998
Cod civil.
De asemenea, nici prevederile art. 504 - 506 C.pr.pen. nu sunt aplicabile în speță, întrucât acestea se referă la numite cazuri, în care, în urma rejudecării, se stabilește prin hotărâre definitivă că nu a fost săvârșită fapta imputată ori că acea fapta nu există, fiind reglementată și o procedură specială. Astfel, conform art. 405 alin. 2 C.pr.pen, acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitiva a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire.
Astfel fiind, în temeiul art. 137 Cod pr.civ coroborat cu art. 1 și art. 8 din D. nr. 167/1958, instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în despăgubiri pentru prejudiciul moral și pe cale de consecință, a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamanți având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral produs ca urmare a măsurii administrative a dislocării.
Ca urmare a respingerii petitului principal, având ca obiect despăgubiri, petitul având ca obiect constatarea caracterului politic al măsură dislocării fiind formulat doar pentru justificarea despăgubirilor solicitate, instanța a respins și petitul accesoriu privind cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanții C. S., C. V.
și M. M., cât și pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P.
C.
1. Prin recursul propriu, reclamanții au solicitat casarea hotărârii și admiterea acțiuni astfel cum a fost formulată, în considerarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. pr. Civ., întrucât:a) Recurenții apreciază că au calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri cu titlu de daune morale, fiind supuși arbitrar la măsura dislocării până în 1956 la ridicarea restricțiilor, iar apoi până în anul 1990, astfel că timp de 7 ani au executat o pedeapsă și au suportat un tratament inuman fără să fi fost vinovați.
Este invocat art. 5 paragraf 1 lit. a din C. europeană, care consacră dreptul la libertate al persoanei.
Se apreciază că despăgubirile pretinse cu titlu de daune morale sunt într-un cuantum rezonabil. b) Prima instanță a încălcat prevederile art. 20 și art. 21 din C. R., art. 1 din protocolul adițional la C., art. 14 din C., art. 7 din protocolul adițional la C. c) Dreptul în repararea prejudiciul moral s-a născut la data intrări în vigoare a L. nr. 2., fiind primul act normativ care stabilește caracterul politic al condamnărilor în scopul înlăturării consecințelor acestora și repunerii în drepturi. Or, a recunoaște dreptul la reparație și a limita exercițiul acestui drept constituie o evidentă disfuncție legislativă care creează o imposibilitate de a beneficia de acest drept în cadrul legal creat și îl face o instituție juridică iluzorie astfel că și acest mecanism de despăgubire devine un instrument de indemnizație fictiv. d) Omisiunea primei instanțe de a acorda cheltuieli de judecată se impune a fi corectată prin obligarea S. la plata acestor cheltuieli atât timp cât respingerea acțiunii nu poate fi imputată reclamanților.
2. Prin recursul propriu, pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publicea solicitat modificarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii, în baza art. 304 pct. 8 , 9 și art. 3041 C.pr.civ., întrucât: a) Reclamanții nu justifică un interes în privința cererii având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii dislocării, în baza L. nr. 2., fiindu-le recunoscută această calitate și acordate drepturile bănești în baza D.-lege nr. 118/1991. b) Întrucât măsura administrativă invocată de reclamanți este prevăzută expres în cuprinsul art. 3 din L. nr. 2. ca fiind una cu caracter politic, cererea de constatare a caracterului politic al acestei măsuri este inadmisibilă. Faptul că D. nr. 8. nu este enumerat printre cele arătate la art. 3 din L. nr. 2. nu conduce la concluzia că măsura administrativă întemeiată pe un alt act normativ s-ar încadra în prev. art. 4 alin. 2 din L. nr. 2.. Potrivit textul normativ evocat, poate fi constatat caracterul politic al altor măsuri administrative decât cele prevăzute la art. 3 or, în speță, măsura administrativă a avut ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu.
Verificând legalitatea hotărârii atacate, C. apreciază că este în partefondat recursul reclamanților și este nefondat recursul pârâtului, în considerarea celor ce urmează.
1. Cu privire la recursul reclamanților
Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, decizia prin care
Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță este definitivă și obligatorie, în vreme ce potrivit prevederilor alin. 3 al aceluiași articol, dispozițiile din legile sau ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C.i Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Astfel fiind, rezultă că atunci când Curtea Constituțională constată neconformitatea cu C. a unui act normativ de natura celor sus-menționate ori a unei dispoziții dintr-un asemenea act normativ, acestea își încetează efectele juridice dacă în termen de 45 de zile de la publicarea în M. O. al R. a deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea autoritatea cu atribuții de legiferare nu dispune măsurile necesare asigurării pentru viitor a conformității cu C. a actului normativ ori a normei juridice vizate.
Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu C..
Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căruia reclamanții își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C.i Constituționale, cu toate implicațiile ce decurg din aceasta asupra acțiunii promovate.
În prezentul proces, reclamanții și-a întemeiat acțiunea și pe dispozițiile L. nr. 2., interesând, în concret, cele ale art. 5 alin. 1 lit. a teza întâia privitoare la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic sau, după caz, prin luarea unor măsuriadministrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin D. nr.
1358 din 21 octombrie 2010 a C.i Constituționale, publicată în M. O. al R. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, însă legiuitorul nu a dispus, nici în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. O., nici ulterior, măsuri pentru punerea de acord cu C. a dispozițiilor declarate neconstituționale.
Astfel fiind, pretențiile privitoare la obligarea S. R. la plata de daune morale au rămas fără temei legal, fiind de avut în vedere că declararea ca neconstituționale a prevederilor legii sus arătate, conjugată cu inexistența unor alte dispoziții normative în vigoare care să consacre dreptul la despăgubire pe care reclamantul îl invocă, obligă la concluzia că acest drept nu mai poate fi recunoscut de către instanță, căci s-ar ajunge la săvârșirea de către judecători a unui exces de putere.
În consecință, prezenta instanță apreciază că, de lege lata, nu mai apare ca posibilă obligarea S. R. la a plăti , de pe temeiul L. nr. 2., o sumă de bani cu titlu de reparație pentru prejudiciul moral suferit, în caz contrar ajungându-se, așa cum s-a arătat mai sus, la lăsarea fără efecte a evocatei decizii a C.i Constituționale.
Nu poate schimba această concluzie a instanței argumentul potrivit căruia la data pornirii procesului dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I-a din L. nr. 2. ar fi născut în beneficiul o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la C., întrucât ele s-ar fi aflat încă în vigoare, nefiind încă declarate neconstituționale. Este de avut în vedere, în legătură cu acest argument, că eventuala speranță legitimă rezultată din adoptarea de către autoritățile statale legiuitoare a unor dispoziții legale care vin să instituie un drept la despăgubire întemeiat pe săvârșirea de către stat, în trecut, a unor fapte de abuz împotriva actualilor reclamanți, nu poate fi acceptată și recunoscută decât sub condiția, general - valabilă pentru oricare lege sau ordonanță, ca acestea să fie conforme cu C., adică, altfel spus, să nu fie neconstituționale.
Neconformitatea cu C. R. a unor prevederi cuprinse într-o lege sau ordonanță este de natură a le vicia fundamental, justificând intervenția corectivă a instanței constituționale pentru a restabili acordul cu legea fundamentală.
În concluzie, dacă un drept sau cel puțin o speranță legitimă nu pot fi recunoscute potrivit unei norme legale interne deoarece aceasta este în dezacord cu C., rezultă, în mod logic, că de pe temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu s-ar putea invoca existența unui asemenea drept sau speranța legitimă (în sens larg, a unui bun) câtă vreme legea sau ordonanța ce le afirma a fost lăsată fără efecte ca urmare a declarării neconstituționalității ei. În aprecierea C.i, este de principiu că speranța legitimă nu poate, în circumstanțe precum cele din prezentul proces, să supraviețuiască normei care a generat-o.
Prin declararea ca neconstituțională a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare nici aceasta, nici, când este cazul, actul normativ în ansamblul său, nu își extind efectele către situații juridice anterioare intrării în vigoare a actului normativ, fiind împiedicată doar producerea de efecte pentru viitor de către dispoziția legală declarată neconstituțională.
Nu s-ar putea reține nici încălcarea dispozițiilor C., căci faptele în raport de care s-a pornit prezenta acțiune sunt anterioare aderării R. la C.
Jurisprudența de speță a Î. C. de C. și Justiție nu poate constitui, de lege lata, izvor de drept, după cum este de avut în vedere și că deșiadoptarea unei legi sau ordonanțe care, ulterior, ar fi declarată neconstituțională în tot sau în parte, evocă o culpă a autorității legiuitoare, această situație nu poate conduce la efecte contrare acelora impuse, cu forță imperativă, prin prevederile art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992.
În ce privește respingerea de către prima instanță a capătului de cerere prin care, întemeiat pe prevederile art. 998 C.proc.civ., ca norme comune în materia răspunderii civile delictuale, reclamanții au solicitat obligarea S. R. la plata de despăgubiri materiale, prezenta instanță apreciază că prima instanță a statuat în mod corect că această pretenție a fost dedusă judecății cu depășirea termenului de prescripție extinctivă.
Într-adevăr, prima instanță a apreciat corect că fiind un capăt de cerere formulat în condițiile dreptului comun, termenul de prescripție era cel general, respectiv de 3 ani, și începea a curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, astfel cum stabilește art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din D. nr. 167/1958.
Potrivit prevederilor art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958, „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea";.
T. general de prescripție este cel de 3 ani, reglementat prin art. 3 alin.
1, teza I din același act normativ.
Relevante sunt și dispozițiile art. 13 alin. 1 lit. a din D. nr. 167/1958, conform cărora cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere.
În cauză, promovându-se o acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite constând dislocare pe criterii politice, termenul de prescripție începe să curgă de la data când a fost cunoscută paguba și pe cel care răspunde de ea.
Incontestabil, reclamanții au cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de această pagubă, S. R. prin organele sale represive.
Fiind vorba de săvârșirea unei fapte ilicite de către reprezentanții statului comunist, dată fiind natura regimului politic, reclamanții s-au aflat în imposibilitatea de a acționa în justiție, repercusiunile negative ale unui astfel de demers judiciar fiind notorii și de natură a-i insufla o temere justificată.
Prin urmare, nu poate fi opusă titularului dreptului prescripția, întrucât aceasta nu curge contra celui care este în imposibilitatea de a acționa, cursul prescripției începând să curgă numai după momentul 22 decembrie 1989, care a marcat căderea regimului totalitar comunist în R.
Cel dintâi act normativ care a consacrat legislativ anumite drepturi în favoarea persoanelor persecutate din motive politice a fost D.-L. nr. 1., publicat în M. O. al R., Partea I, nr. 50 din 9 aprilie 1990. Prin acest act normativ, s-a recunoscut faptul că în perioada cuprinsă între 06 martie
1945 și 22 decembrie 1989, în R.ia, au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să li se recunoască anumite drepturi: recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie
1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fostprivată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o altă localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte
200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistență medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc.
Caracterul de complinire al L. nr. 2. a fost explicit afirmat de legiuitor în raport cu D.-lege nr. 1., astfel că, în măsura în care reclamanții au considerat că drepturile recunoscute în baza acestui decret sunt insuficiente pentru a le acoperi întregul prejudiciul moral și material generat de măsura cu caracter politic aveau posibilitatea de a se adresa instanței de judecată ulterior, printr-o acțiune de drept comun, exercitată înăuntrul termenului general de prescripție, iar după intrarea în vigoare a L. nr. 2., în condițiile acestei legi speciale reparatorii.
Reclamanții au beneficiat, în mod întemeiat, de drepturi bănești acordate în temeiul acestui act normativ.
Așa fiind, formularea unei cereri în despăgubiri materiale potrivit dreptului comun era posibilă încă de la data intrării în vigoare a D.-lege nr.
1., căci de la acest moment reclamanții puteau dobândi certitudinea juridică a faptului că S. R., sub regimul democratic instituit după 22 decembrie
1989, recunoaște persecuțiile de natură politică din timpul regimului comunist.
Momentul inițial al termenului de prescripție coincide, așadar, cu acela al intrării în vigoare a D.-lege nr. 1., respectiv 11 aprilie 1990.
Cum potrivit art. 1 alin. 1 din D. nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar această normă are un caracter imperativ, corect a fost admisă excepția absolută și peremptorie a prescripției dreptului la acțiune, respingându-se, pe cale de consecință, acțiunea.
Nu s-ar putea considera că operează o repunere în termenul de prescripție ex lege, prin dispozițiile art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., potrivit cărora persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii în baza acestei legi pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri și/sau repunerea în drepturi.
Aceasta întrucât prin L. nr. 2., act normativ cu caracter special, este reglementat un termen special de prescripție, care coincide ca întindere cu termenul general, de 3 ani, însă rămâne un termen distinct, corelat dreptului la acțiunea în justiție exercitată în condițiile legii speciale.
Prin instituirea unui termen de prescripție în cazul cererilor în despăgubire de drept comun nu se creează o situație de discriminare în raport cu persoanele care s-au mărginit la a formula cereri de reparație întemeiate exclusiv pe prevederile D.-lege nr. 1., întrucât este prerogativa legiuitorului de a institui un termen de prescripție în legătură cu anumite drepturi subiective. Discriminarea poate fi reținută doar atunci când tratamentul juridic aplicat unor persoane aflate în situații identice este diferit, însă nu și atunci când similitudinea situațiilor nu există. Or, formularea unei noi cereri în reparație pe calea dreptului comun nu poate fi socotită ca fiind, juridic, identică cu formularea unei cereri în condițiile D.- lege nr. 1., sfera și întinderea măsurilor ce pot fi dispuse potrivit acestui dinurmă act normativ fiind distincte de acelea care ar putea fi pretinse prin întemeiere pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale.
În ce privește cheltuielile de judecată solicitate de reclamanți, este de avut în vedere că din dispozițiile art. 274 alin. 1 C.proc.civ. rezultă că ceea ce stă la baza obligării uneia dintre părți la a-i plăti celelalte cheltuieli de judecată este culpa procesuală a părții perdante, aceasta provocând în mod nejustificat procesul și, prin aceasta, prilejuindu-i adversarului cheltuielile necesare purtării procesului.
Această teza de principiu trebuie înțeleasă și aplicată în mod specific în procesul de față, fiind de avut în vedere că deși s-a respins în parte acțiunea reclamanților, sub aspectul acordării daunelor-morale, aceștia nu se află în culpă procesuală.
C. observă, sub acest aspect, că la data pornirii procesului, reclamanții si-au întemeiat acțiunea pe o dispoziție legală în vigoare, deci pe deplin producătoare de efecte.
Împrejurarea că pe timpul judecării procesului dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâia din L. nr. 2., adică tocmai acelea pe care reclamanții și-au întemeiat, esențial, acțiunea, au fost declarate neconstituționale, provocând pierderea procesului nu le este imputabilă, fiind responsabilitatea autorității legiuitoare, a statului, că o dispoziție legală ce s-a dovedit ulterior a fi neconformă cu C. a fost inițial adoptată.
Cum pârât în cauza de față este însuși S. R., rămâne că acesta datorează cheltuielile de judecată pe care reclamanții le-au făcut în proces, încrezându-se în mod sincer și neculpabil într-o normă legală declarată ulterior neconstituțională.
Ministerul Finanțelor Publice reprezintă în judecată, ope legis, însuși
S. R., neputând fi avută în vedere distincția între Stat și Ministerul
Finanțelor Publice. Altfel, s-ar ajunge la exonerarea S. de la a plăti cheltuieli de judecată pe care el însuși le-a generat, ceea ce ar fi injust față de reclamanți.
Rezultă, așadar, că pârâtul datorează reclamanților cheltuielile de judecată în primă instanță, 800 lei, cheltuieli reprezentate de onorariul avocațial, sens în care urmează a se admite recursul și a se modifica sentința atacată, potrivit art.312 alin.1 și 3 C.proc.civ.
2. Referitor la recursul pârâtului, C. constată că niciunul dintre cauzelede nelegalitate susținute nu se verifică.
Astfel cum în mod temeinic se reține în cuprinsul sentinței atacate, în temeiul D.-L. nr. 118/1991, s-au emis în favoarea reclamanților decizii prin care s-a recunoscut că aceștia au fost persecutați politic, fiind obligați să trăiască în localitatea unde au fost strămutați forțat, pe o perioadă de 7 ani și 4 luni, adică între (...) - (...), reclamanții C. S. și C. V., respectiv pe o perioadă de 6 ani și 11 luni, între (...) - (...) reclamanta M. M., situație ce se încadrează în prevederile art. 1 alin. 1 lit. e din D.-L. nr. 118/1991, fiindu-le acordate drepturile bănești prevăzute de art. 3 alin. 1 din același decret.
Conform adeverințelor eliberate de Ministerul de Interne, reclamanții au fost dislocați în baza Deciziilor M. nr. 8. și 3.
Este adevărat că potrivit art.3 din L. nr.2., constituie de drept măsură administrativă cu caracter politic orice măsură având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative menționate limitativ la literele a-f.
Art.4 alin.2 din același act normativ permite instanței de judecată să constate, la cerere, caracterul politic al altor măsuri administrative decât cele prevăzute la art.3, în condițiile art.1 alin.3.
Măsura dislocării reclamanților nu a fost întemeiată pe unul dintre actele normative prevăzute expres de lege, însă caracterul politic al acesteia a fost dovedit în cauză, astfel încât constatarea primei instanțe, sub acest aspect, se înscrie în limitele legii.
Nu s-ar putea considera că reclamanții nu justifică un interes actual în a formula o astfel de cerere, în condițiile în care dispozițiile speciale referitoare la acordarea daunelor-morale au fost declarate neconstituționale, existând, incontestabil, un interes moral în a se statua, printr-o hotărâre judecătorească, sub acest aspect, iar sub aspect procedural, o astfel de cerere nu are caracterul unei cereri accesorii celei referitoare la acordarea daunelor-morale, ea fiind o cerere principală; o astfel de constatare condiționează, de altfel, acordarea despăgubirilor, în condițiile legii speciale.
Totodată, este adevărat că reclamanții au primit despăgubiri și în baza D.-lege nr. 1. însă nu se poate omite faptul că, în expunerea de motive la L. nr. 2., se arată textual: „în ceea ce privește prejudiciul moral suferit (…) pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către D.-lege nr. 1. privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, fiind deci necesar să se prevadă explicit competența instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri suplimentare";.
Se propune, prin urmare, afirmare explicită, în cuprinsul unei legi, a posibilității instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzelor, că reparația obținută prin efectul D.-lege nr. 1. și al O. nr. 2., aprobată prin L. nr. 5. nu este suficientă.
În mod evident, L. nr. 2. s-a dorit a fi una de complinire a prevederilor D.-lege nr. 1., respectiv ale O. nr. 2., acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice în perioada regimului comunist.
Față de cele ce preced, în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ., C. va respinge ca nefondat recursul pârâtului.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Admite în parte recursul declarat de reclamanții C. S., C. V. și M. M. împotriva sentinței civile nr. 343 din (...) a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o modifică, în sensul că obligă pârâtul la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea reclamanților.
Menține restul dispozițiilor.
Respinge recursul declarat de pârâtul S. R.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...)
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
ANA I. D.-L. B. A. C.
S.-D. G.
GREFIER
Red.DB/dact.MS
3 ex.
Jud.fond: O.R. G.
| ← Decizia civilă nr. 3474/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 834/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
