Decizia civilă nr. 3675/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA 1 CIVILĂ
Dosar nr. (...) Cod operator 8428
D. CIVILĂ NR. 3675/R/2011
Ședința publică din 21 octombrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I.-D. C.
JUDECĂTORI: A.-A. P.
C.-M. CONȚ
G.: A.- A. M.
S-au luat în examinare recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat prin D. a jud. M., recursul declarat de D. a jud. M., în numele M. F. P., precum și recursul declarat de reclamanții V. A. M. și V. T. M., împotriva sentinței civile nr. 812 din (...) a T. M. pronunțată în dosar nr. (...), având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr.
2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reprezentantul pârâtului recurent și reclamanții recurenți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor
Publice, reprezentat prin D. a jud. M., precum și recursul declarat de D. a jud. M., în numele M. F. P., au fost formulate și motivate în termen legal, au fost comunicate părților adverse și sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
Recursul declarat de reclamanții V. A. M. și V. T. M., a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
S-a făcut referatul cauzei după care C. lasă cauza la a doua strigare, pentru a da reprezentantului pârâtului recurent și reclamanților recurenți posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reprezentantul pârâtului recurent și reclamanții recurenți.
C. constată că prin memoriile de recurs (f. 5, 9 și 12 din dosar), recurenții au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
De asemenea, C. constată că recursul reclamanților a fost redactat și motivat de către domnul avocat T. Ș., care nu a depus la dosar o împuternicire avocațială pentru redactarea și susținerea recursului, dar la f.
9 A din dosarul înstanței de fond există o împuternicire avocațială, care atestă că domnul avocat T. Ș. a fost împuternicit de reclamanți pentru redactarea și susținerea acțiunii, astfel încât, acesta era îndreptățit să promoveze calea de atac a recursului împotriva sentinței pronunțate de către instanța de fond.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. pentru a pune concluzii pe recursurile care formează obiectul prezentului dosar.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului declarat de reclamanți și menținerea hotărârii pronunțate de către instanța de fond.
De asemenea, reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului declarat de pârâtul S. Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice, reprezentat prin D. a jud. M., precum și a recursului declarat de D. a jud. M., în numele M. F. P., având în vedere că, critica invocată de aceștia este neîntemeiată, întrucât din dosarul C.N.S.A.S. care se află în copie, în dosarul instanței de fond, rezultă că infracțiunea pentru care a fost condamnat numitul V. A. este o infracțiune cu caracter politic, iar în ceea ce privește daunele morale, instanța de fond, în mod corect a aplicat D. C. C. nr. 1..
C. reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 812 din (...) a T. M. pronunțată în dosar nr. (...), s-a admis în parte acțiunea civilă precizată formulată de către reclamanții V. A. M. și V. T. M., în contradictoriu cu pârâtul S. Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a constatat caracterul politic al condamnărilor aplicate numitului V. A., prin sentința nr. 8. a T. M. C. și prin sentința nr. 86/(...) a T. M. C..
S-a constatat caracterul politic al măsurii fixării domiciliului obligatoriu.
S-au respins capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnărilor aplicate numitului V. A. prin sentința nr. 8. a T. M. C. și prin sentința nr. 8. a T. M. C., sunt de reținut următoarele aspecte: L. nr.
221/(...) arată în art. 1 alin. 1: „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Potrivit art. 1 alin. 2 din L. nr. 2. cu modificările ulterioare, constituie de drept condamnările pronunțate pentru fapte prevăzute […] de art. 209 din Codul penal din 1936 (uneltire), republicat în M.O. partea I nr. 48/(...) cu modificările ulterioare.
Reclamanții sunt moștenitorii defunctului V. A.
Numitul V. A., soțul reclamantei V. A. M. și tatăl reclamantului V. T. M., a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire (art. 209 Cod penal), respectiv instigare la uneltire (art. 209 Cod penal) prin sentințele penale nr. 8. și 8. ale T. M. C..
Având în vedere dispozițiile art. 1 alin. 1 și alin. 2 din L. nr. 2. cu modificările ulterioare, tribunalul a admis în parte acțiunea și a constatatcaracterul politic al condamnărilor aplicate numitului V. A. prin sentințele penale mai sus evocate.
În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii fixării domiciliului obligatoriu s-a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 3 din L. nr. 2. cu modificările ulterioare: Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre acte normative indicate.
În speță, numitului V. A. i s-a fixat domiciliu obligatoriu pe timp de 36 de luni prin D. MAI nr. 7137/(...).
Având în vedere ansamblul probelor administrate și în baza art. 4, art. 3 din L. nr. 2. cu modificările ulterioare, tribunalul va constata caracterul politic al măsurii fixării domiciliului obligatoriu pentru defunctul V. A.
În ceea ce privește capetele de cerere privind obligarea pârâtului la despăgubiri morale pentru prejudiciile morale suferite, tribunalul reține următoarele: În au fost publicate Deciziile C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada
6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Obiectul celor doua excepții de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
C. a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, C. conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echitații și dreptății.
Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea C. C., decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.
În ceea ce privește precizarea de acțiune depusă la dosar la data de
(...), în care se invocă drept temei juridic al acțiunii precizate, dispozițiile art. 998-999 Cod civil, s-au reținut următoarele:
L. nr. 2. este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2..
În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor Legii nr. 2., sunt de reținut următoarele: legea civilă este de imediată aplicare de la momentul intrării ei în vigoare.
Prin principiul aplicării imediate a legii noi se înțelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
L. civilă nouă se aplică atât situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării ei în vigoare, cât și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.
Simpla recunoaștere prin lege a unor drepturi generale și abstracte nu înseamnă că legiuitorul nu va putea pe viitor modifica (fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii, fie în sensul suprimării, respectivele prevederi legale. O astfel de modificare, completare sau abrogare este posibilă fără a se încălca principiul neretroactivității dacă drepturile respective au rămas la stadiul de situație legală abstractă sau dacă în urma manifestării de voință a subiectului de drept, respectiva situație legală nu s- a concretizat până la momentul intrării în vigoare a legii noi, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie printr-un alt act de autoritate generator de drepturi concrete.
În consecință, atâta timp cât dreptul persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii nu era stabilit prin hotărâre definitivă, instanțele trebuie să aplice normele de drept material în vigoare la momentul soluționării pricinii.
Ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Dar, în măsura în care raporturile juridice nu erau încă pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.
Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară modifică efectele viitoare sau le exclude, dispozițiile din legea ulterioară se aplică și la efectele actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
De asemenea, s-a reținut că nu se poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea unei legi. Neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
D. nr. 1. a C. C. prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2. este definitivă și obligatorie, dispozițiile declarate neconstituționale nemaiputând fi aplicate, deoarece și- au încetat efectele. Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră subincidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu Constituția. Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căruia reclamantul își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C. C., cu toate implicările ce decurg din aceasta asupra acțiunii pronunțate de reclamant. La momentul pronunțării prezentei sentințe nu mai există un temei juridic în L. nr. 2. pentru acordarea daunelor morale.
Acordarea de despăgubiri în temeiul art. 998-999 cod civil nu este posibilă din următoarele motive:
Așa cum rezultă din deciziile C. Europene a Drepturilor Omului, nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
Raportat la considerentele mai sus expuse, în baza art. 1, art. 2, art. 3, art. 4 din L. nr. 2. cu modificările ulterioare, tribunalul a admis în parte acțiunea civilă precizată, a constatat caracterul politic al condamnărilor pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire și al măsurii fixării domiciliului obligatoriu și a respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții V. A. M. și V. R. M., pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și de D.
M., în numele M. F. P.
S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D. G. a
F. P. M., a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al fixării domiciliului obligatoriu față de V. A.
În motivarea recursului a arătat soluția data prin sentința recurata este criticabila în parte sub aspectul legalității și temeiniciei sale.
In fapt, reclamanții solicita instanței constatarea caracterului politic al condamnării dispusa prin hotărâre judecătoreasca definitiva.
Invederează că, infracțiunile cu caracter politic reprezintă acțiuni împotriva sistemului totalitar care au ca scop răsturnarea regimului comunist.
Prin urmare, condamnarea suferita nu poate fi înțeleasă ca o afectare a respectării drepturilor și libertăților fundamentare ale omului, din rațiuni politice, deoarece în acea perioada Constituția garanta libertatea conștiinței dar în același timp prevedea și obligativitatea stagiului militar.
Apreciază întemeiate soluțiile instanțelor care au stabilit ca aceste fapte nu au caracter politic si in consecința solicita sa se respingă acțiunea in constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului dispuse in baza sentinței penale nr. 244/1971.
Invederează că prin D. nr.1358/(...) C. C. a constatat ca prevederile art.5 alin.1 lit.a din L. nr.2. privind condamnările cu caracter politic si măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada (...) - (...), sunt neconstituționale.
Conform prevederilor art. 5 alin.1 lit. a) din L. 2., se acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, insa "la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauza în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgenta a G. nr. 2., aprobata cu modificări și completări prin L. nr. 5..
Reiterează ca, S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice nu are posibilitatea de a calcula daunele morale suferite de către reclamanta, acestea trebuie dovedite cu documente care sa ateste realitatea lor, ținându- se cont si de prevederile art. 111 Cod procedura civila, precum si art. 1169
Cod civil conform căruia: "cel ce face o propunere înaintea judecații trebuie sa o dovedească"
Daunele morale constau in atingerea adusa valorilor care definesc personalitatea umana, valori care se refera la existenta fizica a omului, la sănătatea si integritatea corporala, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiul profesional si alte valori similare.
Astfel, instanța de fond in mod corect a reținut prin sentința atacata ca, trimiterile la art.5 alin.1 lit.a din L. nr.2. rămân fara obiect prin declararea art.5 alin.1 lit.a din aceeași legi ca fiind neconstituțional.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamantului arată că față de dispozițiile dreptului comun, răspunderea civila delictuala, solicitând in acest sens despăgubiri, consideră ca dreptul la acțiune, întrucât are un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție potrivit art.1 alin.1 coroborat cu art. 3 din Decretul nr.167/1958, republicat, privind prescripția extinctiva, daca nu a fost exercitat înăuntrul termenului de 3 ani.
Astfel, dreptul la acțiune al reclamanților s-a prescris cu mult înainte de data înregistrării cererii de chemare in judecata, chiar și în situația in care acesta ar fi fost împiedicat de un caz de forța majora sa facă acte de întrerupere, si, astfel, in perioada 1950-1989 cursul prescripției sa se fi suspendat conform art.13 lit.a) din Decretul nr.167/1958.
C. C. a stabilit ca reclamanții nu pot susține ca au o "speranța legitima", ca cererile lor sa fie soluționate in temeiul unei legi, după invalidarea acesteia. De asemenea, reclamanții nu pot spera ca soluționarea cererii lor de compensații sa se facă in temeiul unei legi in forma de la data introducerii cererii, iar nu in forma de la data soluționării.
In ceea ce privește dreptul de acces la un tribunal si respectarea principiului securității raporturilor juridice, analizate in lumina dispozițiilor art. 6 din C., C. a afirmat in mod constant in jurisprudența sa ca, in principiu puterea legislativa nu este împiedicata sa reglementeze in materie civila introducând noi dispoziții normative cu efect retroactiv.
Invederează faptul ca, din modul cum este conceputa acțiunea nu rezulta îndeplinirea caracterului politic. Mai mult la dosarul cauzei nu sunt depuse înscrisuri care sa facă dovada îndeplinirii condițiilor legale impuse de lege în vederea stabilirii caracterului politic.
D. G. A F. P. M. a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării dispuse față de V. R.
În motivarea recursului reiterează aceleași motive ca și S. Român prin
Ministerul Finanțelor Publice.
Reclamanții V. A. M. și V. T. M. au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul admiterii în totalitate a cererii, în sensul obligării pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D. M. la polata sumei de 1.600.00 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări precum și la plata sumei de
100.000 Euro reprezentând prejudiciul moral suferit prin acțiunea de domiciliu obligatoriu.
În motivarea recursului a arătat că D. nr.1. pronunțată de Curtea
Constituțională nu își are aplicabilitate în cauză raportat la momentul înregistrării acțiunii.
A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament juridic distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri în baza legii nr.2., în funcție de momentul în care instanța de judecată a soluționat cererea deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură. În acest sens trebuie avut în vedere poziția exprimată de Curtea Constituțională care a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii și care presupune instituirea unui tratament juridic egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Pe de altă parte, la data introducerii acțiunii sub imperiul Legii nr.2. s- a născut un drept la acțiune inclusiv în temeiul art.5 din lege, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Prin decizia nr.1. Curtea Constituțională a reținut că, principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de C. în protocolul nr.12 la
C. adoptat în anul 2000, unse se prevede că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare. Ca urmare și efect al aderării României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozițiile contrare din legile interne.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acestea nu sunt fondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:
Având în vedere că în motivarea recursului D. G. a F. P. M. reiterează aceleași motive ca și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice răspunsul la criticile formulate va fi același pentru ambele recursuri.
Învederează că, infracțiunile cu caracter politic reprezintă acțiuni împotriva sistemului totalitar care au ca scop răsturnarea regimului comunist. Prin urmare, condamnarea suferita nu poate fi înțeleasă ca o afectare a respectării drepturilor și libertăților fundamentare ale omului, din rațiuni politice, deoarece în acea perioada Constituția garanta libertatea conștiinței dar în același timp prevedea și obligativitatea stagiului militar.
C. reține că acest motiv de recurs nu poate fi primit deoarece contravine însăși scopului Legii nr. 2. care a dorit să înlăture în mai multe moduri efectele condamnărilor politice din timpul regimului comunist, una din modalități fiind și recunoașterea caracterului politic al acestor condamnări, pentru unele infracțiuni caracterul politic fiind recunoscut de drept iar pentru altele atribuindu-se instanței analiza acestui caracter.
Criticile vizând neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., la excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamantului, "speranța legitimă", soluționarea cererii lor de compensații sa se facă in temeiul unei legi in forma de la data introducerii cererii, iar nu in forma de la data soluționării, dreptul de acces la un tribunal si respectarea principiului securității raporturilor juridice, analizate in lumina dispozițiilorart. 6 din C. și calculul daunelor morale nu au nici o relevanță din partea acestor recurenți dat fiind că acest capăt de cerere a fost respins de instanța de fond.
Nici criticile privind îndeplinirea caracterului politic nu sunt întemeiate deoarece numitul V. A., soțul reclamantei V. A. M. și tatăl reclamantului V. T. M., a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire (art. 209 Cod penal), respectiv instigare la uneltire (art. 209 Cod penal) prin sentințele penale nr. 8. și 8. ale T. M. C., infracțiuni recunoscute ca fiind de drept condamnări politice de către art. 1 alin. 2 din L. nr. 2..
În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii fixării domiciliului obligatoriu și cu privire la acesta s-a reținut corect că în conformitate cu dispozițiile art. 3 din L. nr. 2. aceasta constituie măsură administrativă cu caracter politic.
Cu privire la recursul reclamanților V. A. M. și V. T. M. curtea reține că dispozițiile art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1. a C. C. dar pe perioada cât a fost în vigoare au produs efecte.
Motivele de recurs privitor la despăgubiri nu mai pot fi analizate dat fiind că prin decizia nr. 1. Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a din L. nr. 2. sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 „D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie . Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
Dat fiind că decizia este definitivă și obligatorie rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii acțiunii, cu privire la acordarea de despăgubiri, nu mai există astfel că trebuie să ne raportăm la o situație în care acțiunea este în prezent lipsită de un temei legal și prin urmare nu se mai pot acorda despăgubiri în temeiul unui act normativ care nu mai există.
Urmează a analiza efectele care s-au produs pe perioada în care actul normativ a fost în vigoare, dat fiind că din formularea textului de mai sus,
„își încetează efectele juridice", rezultă că până la acea dată au produs efecte juridice, dar trebuie stabilit în concret ce fel de efecte juridice.
În ce privește fondul cererii, din deciziile C. Europene a Drepturilor
Omului reiese că nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului
și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie
2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie
1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și L. nr. 2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, constată C. de A., echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii C., în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul are un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamantul are și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui act normativ.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Având în vedere că dacă procedurile judiciare s-ar fi desfășurat cu celeritate reclamanții ar fi obținut o hotărâre irevocabilă anterior declarării ca neconstituționale a temeiului legal, prin care li s-ar fi acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 2., prin urmare având în vedere că la data intentării acțiunii exista un temei legal rezultă că reclamanții aveau în patrimoniu cel puțin o speranță legitimă la obținerea unui bun, anterior pronunțării deciziei C. C..
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
În temeiul prevederilor art. 312 alin . 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondate recursuriele, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții V. A. M. și V. R. M. de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și de D. M., în numele M. F. P., împotriva sentinței civile nr. 812 din (...) a T. M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 21 octombrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
I.-D. C. A.-A. P. C.-M. CONȚ
Redactat de I., dactilografiat de S. În 2 ex., la data de (...)
Judecător fond - Țiplea. Tribunalul Maramureș
G. A.-A. M.
| ← Decizia civilă nr. 189/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 1848/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
