Decizia civilă nr. 4463/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 4463/R/2011
Ședința publică din 3 noiembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A. A. C. JUDECĂTOR: A. C. JUDECĂTOR: ANA I.
G. : C. B.
S-a luat spre examinare recursul formulat de reclamantul P. F. T. M., împotriva sentinței civile nr. 991 din 19 mai 2011 a T. M. pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe intimații S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. M. și P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termen, a fost comunicat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că prin cererea de recurs reclamantul recurent a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc. civ.
La data de 2 septembrie 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului intimat Ministerul Finanțelor Publice prin
D. G. a F. P. M., întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin.
2 C. proc. civ.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
C U R T E A:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul T. M. sub nr. (...), reclamantul P. F. T. M. a chemat în judecată în calitate de pârât S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-l oblige pe pârât la plata către reclamant, cu titlu de despăgubiri, a sumei de 500.000 euro reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a arestării și menținerii în detenție a bunicului său, defunctul general P. G. șisă-l oblige pe pârât la cheltuieli de judecată al căror cuantum va fi precizatulterior.
Prin sentința civilă nr. 991 din (...) pronunțată de Tribunalul Maramureșîn dosarul nr. (...) s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul P. F. T. M. împotriva pârâtului S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență următoarele:
În prezenta cauză reclamantul a solicitat doar obligarea pârâtului la daune morale.
În ceea ce privește posibilitatea acordării de daune morale sunt de reținut următoarele:
În au fost publicate Deciziile C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989.
C. a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția R.iei, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval,
Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea C. C., decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.
L. nr. 2. este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2..
În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor Legii nr. 2., sunt de reținut următoarele: legea civilă este de imediată aplicare de la momentul intrării ei în vigoare.
D. nr. 1. a C. C. prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2. este definitivă și obligatorie, dispozițiile declarate neconstituționale nemaiputând fi aplicate, deoarece și- au încetat efectele. Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu Constituția. Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căruia reclamantul își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C. C., cu toate implicările ce decurg din aceasta asupra acțiunii pronunțate de reclamant. Lamomentul pronunțării prezentei sentințe nu mai există un temei juridic în L. nr. 2. pentru acordarea daunelor morale.
Răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și prin urmare, prevalente, în virtutea prejudiciului specialia generolibus derogant.
În ceea ce privește dispozițiile art. 504-506 Cod procedură penală, acestea nu sunt aplicabile în speță. Reclamantul nu a dovedit îndeplinirea condițiilor cerute de art. 504 Cod procedură penală care arată că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Așa cum rezultă din deciziile C. Europene a Drepturilor Omului , nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
De altfel, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun.). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari.
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr.
118/1990 și L. nr. 2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii CEDO, în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
S-a analizat și dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul are un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului.
Această analiză s-a apreciat necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Cu privire la această speranță legitimă s-a constatat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, se constată prin aceeași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot ficonsiderate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Este de reținut și problema prescriptibilității acțiunii în repararea daunelor morale.
Cât privește acțiunea în reparație morală (nepatrimonială) ea este, ca
și drepturile personale nepatrimoniale încălcate, imprescriptibilă extinctiv.
Dimpotrivă, acțiunea în reparație patrimonială a daunelor morale cade sub acțiunea prescripției extinderii, fiind deci prescriptibilă. Dreptul la repararea patrimonială este în fond o creanță și, ca orice creanță, dreptul la acțiunea în realizarea ei este, în principiu, prescriptibil extinctiv, conform dreptului comun (art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958).
În speță, termenul de prescripție de drept comun, care este de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă pentru acțiunea de drept comun în reparație patrimonială a daunelor morale a început să curgă odată cu intrarea în vigoare a Decretului Lege 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând cu 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite prizonieri.
L. nr. 2. este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a) din L. nr. 2..
Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.
Raportat la considerentele de mai sus expuse, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată și precizată de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul P. F. T. M.solicitând modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii formulate de către reclamant, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că antecesorul său a fost arestat la data de 15 august 1952 până la data de 29 mai 1953, fără a fi trimis în judecată și condamnat, fiind deținut în Penitenciarul Raional Sighetu-Marmației, Penitenciarul Satu-M., Penitenciarul P.ești-Leordeni și Penitenciarul Caransebeș. Motivul pentru care s-au dispus măsurile împotriva antecesorului său au constat în principal în faptul că acesta făcea parte din Comitetul de conducere al P. S. D. I.
Prigoana împotriva sa a continuat și după eliberarea din penitenciar, fiind afectată întreaga familie.
În ceea ce privește cadrul legal s-a precizat că în condițiile declarării ca neconstituționale a prevederilor art. 5 din L. nr. 2. acțiunea rămâne fundamentată pe prevederile actelor internaționale care prevalează deciziei
C. C..
În mod constant C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat referitor la prevederile art. 5 paragraful 1 lit. a din C. că dreptul la libertate are în vedere faptul că orice persoană are dreptul la libertate și siguranță, iar libertatea individuală în accepțiunea ei clasică se referă la necesitatea ca nicio persoană să nu fie privată de libertate în mod abuziv.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 504 C. și art. 48 alin. 3 din Constituție se impune repararea integrală de către S. R. a pagubei suferite, avându-se în vedere că în materia daunelor morale principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ.
Instanța de fond a reținut că probele din dosar sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă, fără a preciza ce probe ar fi fost necesare pentru ca instanța să poată ajunge la concluzia admisibilității acțiunii.
Au fost invocate de asemenea și prevederile art. 20 din Constituția
R.iei, R. APCE nr. 1096/1996, R. APCE nr. 1481/2006, D. asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere adoptată de A. G. a ONU prin R. nr. 4..
S-a precizat că în virtutea art. 20 din Constituția R.iei instanțele de judecată trebuie să acorde prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte.
În apărare, D. G. a F. P. M. în calitate de reprezentant al S. R. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare s-a arătat că prin D. nr. 1. Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. sunt neconstituționale.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe prevederile art. 998-999 Cod civil s-a arătat că aceasta este aplicabilă raportat la prevederile art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 3 din Decretul nr.
167/1958.
În drept au fost invocate prevederile art. 308 C.pr.civ.
Analizând recursul declarat de reclamantul P. F. T. M. împotrivasentinței civile nr. 991 din 19 mai 2011 a T. M., C. reține următoarele:
Referitor la temeiul de drept al acțiunii formulate, în mod corect a reținut instanța de fond că în cauză sunt incidente prevederile art.998, 999
C.civ., deși reclamantul a precizat că își întemeiază acțiunea numai pe prevederile actelor internaționale indicate în mod expres în acțiune și în cererea de recurs, fiind indicat și art.504 C.pr.pen. Încadrarea juridică a acțiunii poate fi făcută de către instanță pe baza stării de fapt prezentate de reclamant, în cuprinsul acțiunii invocându-se întrunirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale. Conform art.20 din Constituția R.iei au într-adevăr prioritate prevederile din pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului dar în condițiile în care există neconcordanțe între acestea și legile interne.
În ceea ce privește art.5 alin.1 lit.a din L. nr.2., acesta nu a mai fost indicat ca și temei de drept al acțiunii, acțiunea fiind formulată după declararea ca neconstituțional a acestui text de lege.
Relevante în cauză sunt considerentele deciziei C. C. nr.1., reținute și de către instanța de fond.
In privința daunelor acordate pentru suferințele morale s-a arătat în aceasta că ";scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiindîn deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei";.
In justificarea existentei obligației de reparare a acestor daune s-a arătat "că nu poate exista decât o oblig ație "morală" a stat ului de a acorda
despăgubiri persoa nelor persecutate î n perioada comuni stă . De altfel, C.
Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în
Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Prin urmare, C. a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți
politici în perioada comunistă ar exis ta vreo obligație a statului de a le
acorda"; .
Pornind de la aceste considerente rezultă așadar ca răspunderea civila delictuala a paratului nu poate fi antrenata in temeiul dreptului comun pentru suferințele produse de regimul comunist familiei reclamantului, suferințe care nu sunt și nu pot fi contestate.
Totodată se poate retine ca o asemenea obligație nu exista nici din perspectiva CEDO, care nu obliga statele sa repare nedreptățile produse de antecesorii lor, altfel spus CEDO si jurisprudența create in baza sa nu se aplica pentru încălcări ale drepturilor pe care le reglementează anterioare ratificării acestei convenții de către statul membru .
In ce privește rezoluțiile ACPE adoptate in anul 1996, respectiv 2006 și D. asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere ele nu au valoare obligatorie ci doar o valoare de recomandare,transformarea cuprinsului lor intr-un act normativ obligatoriu pentru parat presupunând adoptarea unei legi speciale.
Sentința nu a fost criticată și în ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a art.504 C.pr.pen.
In consecința se poate retine ca in speța nu sunt întrunite cerințele pentru antrenarea răspunderii civile delictuale întrucât nu exista obligația paratului de a repara prejudiciul creat de regimul comunist.
Prin urmare, C. în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca nefundat recursul declarat de reclamantul P. F. T. M. împotriva sentinței civile nr. 991 din 19 mai 2011 a T. M. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o va menține ca temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P. F. T. M. împotriva sentinței civile nr. 991 din 19 mai 2011 a T. M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 3 noiembrie 2011.
PREȘEDINTE,
JUDECĂTOR,
JUDECĂTOR,
A. A. C. A. C.
ANA I.
G., C. B.
Red.A.C./dact.L.C.C.
2 ex./(...)
Jud.fond: D. Țiplea
| ← Decizia civilă nr. 165/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 71/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
