Decizia civilă nr. 4484/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 4484/R/2011
Ședința publică din data de 4 noiembrie 2011
Instanța constituită din:
Președinte : A. C.
Judecători : V. M.- președintele C. de A. C.
D. - L. B.-vicepreședinte al C. de A. C.
G. : S. - D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S. S. I. C. precum și recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. S. împotriva sentinței civile nr. 1031 din 26 mai
2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), având ca obiect D. în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent și reprezentantul pârâtului recurent.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că pârâtul recurent prin motivele de recurs a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Nefiind alte cereri de formulat, ori excepții de invocat, C. constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul cu privire la recursul formulat.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., solicită respingerea ambelor recursuri ca fiind nefondate.
C U R T E A
Deliberând, reține că:
I. Prin sentința civilă nr. 1031 din 26 mai 2011 a T.ui M., pronunțată îndosarul nr. (...), s-a admis în parte acțiunea civilă înaintată de reclamantul S. S. I. C., împotriva pârâtului S. Român (reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice).
În consecință:
S-a constatat caracterul politic al condamnării defunctului S. I., prin decizia penală nr. 217/(...), pronunțată de T. S. în dosarul nr. 213/1963, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a din Codul penal.
S-a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral și material suferit.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1190 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere, în esență, următoarele:
S. I., tatăl reclamantului, a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare și 3 ani interdicție corecțională pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 209 pct. 1 și art. 209 pct. 2 lit. a C.pen., prin decizia penală nr. 217 din 17 august 1963 a T.ui Militar al R.S.R.
Această condamnare are caracter politic, în sensul prevederilor art. 1 din L. nr. 2..
În ceea ce privește capetele de cerere privind obligarea pârâtului la daune morale pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, sunt de reținut următoarele considerente:
În au fost publicate Deciziile C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989.
Obiectul celor două excepții de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea C. C., decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.
În ceea ce privește precizarea de acțiune din (...), sunt de reținut următoarele:
L. nr. 2. este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2..
În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor L. nr. 2., sunt de reținut următoarele:
L. civilă este de imediată aplicare de la momentul intrării ei în vigoare. Prin principiul aplicării imediate a legii noi se înțelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
L. civilă nouă se aplică atât situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării ei în vigoare, cât și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.
Simpla recunoaștere prin lege a unor drepturi generale și abstracte nu înseamnă că legiuitorul nu va putea pe viitor modifica (fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii, fie în sensul suprimării, respectivele prevederi legale. O astfel de modificare, completare sau abrogare esteposibilă fără a se încălca principiul neretroactivității dacă drepturile respective au rămas la stadiul de situație legală abstractă sau dacă în urma manifestării de voință a subiectului de drept, respectiva situație legală nu s- a concretizat până la momentul intrării în vigoare a legii noi, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie printr-un alt act de autoritate generator de drepturi concrete.
În consecință, atâta timp cât dreptul persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii nu era stabilit prin hotărâre definitivă, instanțele trebuie să aplice normele de drept material în vigoare la momentul soluționării pricinii.
Este de reținut și problema prescriptibilității acțiunii în repararea daunelor morale.
Cât privește acțiunea în reparație morală (nepatrimonială) ea este, ca și drepturile personale nepatrimoniale încălcate, imprescriptibilă extinctiv.
Dimpotrivă, acțiunea în reparație patrimonială a daunelor morale cade sub acțiunea prescripției extinderii, fiind deci prescriptibilă. Dreptul la repararea patrimonială este în fond o creanță și, ca orice creanță, dreptul la acțiune în realizarea ei este, în principiu, prescriptibil extinctiv, conform dreptului comun (art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958).
În speță, termenul de prescripție de drept comun, care este de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă pentru acțiunea de drept comun în reparație patrimonială a daunelor morale a început să curgă odată cu intrarea în vigoare a Decretului-lege nr.
118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând cu 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite prizonieri.
L. nr. 2. este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a) din L. nr. 2..
Având în vedere declararea ca neconstituțională a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din
Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992, republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.
Acordarea de despăgubiri în temeiul art. 998-999 cod civil nu este posibilă din următoarele motive:
Așa cum rezultă din deciziile C. Europene a Drepturilor Omului , nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie
2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie
2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
II. Împotriva acestei sentințe reclamantul a declarat recurs, solicitândmodificarea ei în sensul admiterii acțiunii, întrucât: a) Atâta vreme cât există o condamnare penală cu caracter politic a tatălui reclamantului, care i-a cauzat acestuia, în urma executării ei, mari suferințe fizice și psihice, nu se putea considera că nu există obligație S. Român de a repara, în temeiul art. 998 - 999 C.civ., acest prejudiciu. La această concluzie trimiteau, de altfel, și prevederile art. 52 alin. 3 din Constituție privitoare la repararea de către stat a erorilor judiciare.
Suferințele fizice și psihice ale deținuților din categoria căreia i-a aparținut și tatăl reclamantului sunt notorii, ele fiind recunoscute și prin unele documente internaționale, dintre care cel mai recent este Declarația de la V.
A considera că S. are opțiunea de a acorda ori de a nu acorda despăgubiri echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordare a despăgubirilor. b) La data introducerii cererii de chemare în judecată erau în vigoare toate dispozițiile L. nr. 2., astfel că în beneficiul reclamantului s-a născut un drept la acțiune ce nu poate fi influențat de decizii ulterioare ale C. C.. Altfel, s-ar ajunge la încălcarea principiului neretroactivității legii, precum și la existența unor discriminări între persoane în funcție de momentul la care s- au pronunțat instanțele de judecată.
III. Împotriva sentinței a declarat recurs și pârâtul S. Român, solicitândcasarea ori, după caz, modificarea ei și respingerea în totul a acțiunii reclamantului, deoarece: a) Prima instanță a făcut o greșită apreciere a probelor administrate, ajungând în mod netemeinic la concluzia că S. I. ar fi suferit o condamnare cu caracter politic. Dimpotrivă, este vorba despre o condamnare cu caracter religios, urmare a apartenenței lui, la organizația religioasă „Martorii lui I., cult ilegal la data condamnării. Este, deci, vorba despre o condamnare de drept comun, iar nu politică. b) În mod nelegal, încălcându-se prevederile art. 274 C.pr.civ., a fost obligat S. Român la plata cheltuielilor de judecată, deși capătul de cerere în despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit a fost respins. Mai mult, instanța nici nu a motivat dispoziția de obligare la plata cheltuielilor de judecată.c) Prin efectul Deciziei nr. 1. a C. C. dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâia din L. nr. 2. nu mai pot fi aplicate, acordare de despăgubiri bănești în temeiul lor nemaifiind posibilă.
IV. Cu privire la aceste recursuri, C. are în vedere următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, decizia prin care
Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță este definitivă și obligatorie, în vreme ce potrivit prevederilor alin. 3 al aceluiași articol, dispozițiile din legile sau ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Astfel fiind, rezultă cu îndestulătoare claritate că atunci când Curtea Constituțională constată neconformitatea cu C. a unui act normativ de natura celor sus-menționate ori a unei dispoziții dintr-un asemenea act normativ, acestea își încetează efectele juridice dacă în termen de 45 de zile de la publicarea în M. O. al R. a deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea autoritatea cu atribuții de legiferare nu dispune măsurile necesare asigurării pentru viitor a conformității cu C. a actului normativ ori a normei juridice vizate.
Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu C..
Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căreia reclamantul își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C. C., cu toate implicațiile ce decurg din aceasta asupra acțiunii promovate de reclamant.
În prezentul proces, reclamantul și-a întemeiat acțiunea și pe dispozițiile L. nr. 2., interesând, în concret, cele ale art. 5 alin. 1 lit. a teza întâia privitoare la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic sau, după caz, prin luarea unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie
1989.
Aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin D. nr.
1358 din 21 octombrie 2010 a C. C., publicată în M. O. al R. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, însă legiuitorul nu a dispus, nici în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. O., nici ulterior, măsuri pentru punerea de acord cu C. a dispozițiilor declarate neconstituționale.
Astfel fiind, pretențiile reclamantului privitoare la obligarea S. Român la plata de daune morale în baza L. nr.2. au rămas fără temei legal, fiind de avut în vedere că declararea ca neconstituționale a prevederilor legii sus arătate, conjugată cu inexistența unor alte dispoziții normative în vigoare care să consacre dreptul la despăgubire pe care reclamanții îl invocă, obligă la concluzia că acest drept nu mai poate fi recunoscut de către instanță, căci s-ar ajunge la săvârșirea de către judecători a unui exces de putere.
Instanțele de judecată neputând fi ele însele creatoare de drepturi, rămâne că prezenta acțiune civilă a rămas fără fundamentul ce a stat la baza admiterii ei în primă instanță, sub aspectul despăgubirilor civile.
În consecință, prezenta instanță apreciază că, de lege lata, nu mai apare ca posibilă obligarea S. Român la a-i plăti reclamantului, de petemeiul L. nr. 2., o sumă de bani cu titlu de reparație pentru prejudiciul moral suferit, în caz contrar ajungându-se, așa cum s-a arătat mai sus, la lăsarea fără efecte a evocatei decizii a C. C..
Nu s-ar putea considera nici că s-ar ajunge la încălcarea principiului neretroactivității legii civile, trebuind observat că prin declararea ca neconstituțională a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare nici aceasta, nici, când este cazul, actul normativ în ansamblul său, nu își extind efectele către situații juridice anterioare intrării în vigoare a actului normativ, fiind împiedicată doar producerea de efecte pentru viitor de către dispoziția legală declarată neconstituțională.
În ce privește respingerea de către prima instanță a capătului de cerere prin care, întemeiat pe prevederile art. 998,999 C.civ., ca norme comune în materia răspunderii civile delictuale, reclamantul a solicitat obligarea S. Român la plata de despăgubiri, prezenta instanță apreciază că prima instanță a statuat în mod corect că această pretenție a fost dedusă judecății cu depășirea termenului de prescripție extinctivă.
Într-adevăr, prima instanță a apreciat corect că fiind un capăt de cerere formulat în condițiile dreptului comun, termenul de prescripție era cel general, respectiv de 3 ani, și începea a curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, astfel cum stabilește art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Or, dacă în timpul regimului comunist reclamantul nu s-ar fi putut îndrepta împotriva S. cu o astfel de pretenție, aceasta neputând ajunge, în circumstanțele epocii, să fie examinată pe fondul ei de către o instanță judecătorească independentă și imparțială, imediat după căderea comunismului reclamantul putea însă promova o asemenea acțiune.
În plan juridic, trebuie avut în vedere că încă din anul 1990 a fost adoptat și a intrat în vigoare Decretul-lege nr. 118/1990 (publicat în M. O. nr. 50 din 09 aprilie 1990) privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, acesta fiind un act normativ care a recunoscut în mod limpede natura de persecuție politică a închisorii dispuse pentru infracțiuni politice ori a altor măsuri administrative cu caracter politic adoptate în scop represiv de statul comunist.
Așa fiind, formularea unei cereri în despăgubiri potrivit dreptului comun era posibilă încă de la data intrării în vigoare a Decretului-lege nr.
118/1990, căci de la acest moment reclamantul putea dobândi certitudinea juridică a faptului că S. Român, sub regimul democratic instituit după 22 decembrie 1989, recunoaște persecuțiile de natură politică din timpul regimului comunist.
Nici accesul la justiție al reclamantului nu este blocat, câtă vreme cererea sa a fost examinată prin raportare la dispozițiile legale care îi erau incidente, inclusiv la acelea privitoare la prescripția extinctivă.
Documentele internaționale invocate de reclamant nu pot, nici ele, conduce la alte concluzii decât cele ce preced, câtă vreme ele fac o recunoaștere de principiu a caracterului nelegitim al regimului comunist, însă nu acordă drepturi la compensații financiare de către S. Român ar ajunge să fie ținut.
Recursul reclamantului este, deci, nefondat și trebuie respins.
Nefondat este și recursul pârâtului S. Român, căci atâta timp cât tatăl reclamantului a fost condamnat penal în timpul regimului comunist pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 2 lit.a din Codul penal alepocii (respectiv infracțiunea de uneltire contra orânduirii sociale), însăși L. nr. 2. stabilește caracterul politic al acestei condamnări prin art. 1 alin. 2 lit. a.
Condamnarea lui S. I. pentru această infracțiune rezultă din extrasul hotărârii penale nr. 353 din 23 octombrie 1957 a T.ui Militar C., aflat la dosarul cauzei (f. 39 dosar Tribunal).
Infracțiunea de activitate subversivă iehovistă, la care face referire recurentul, este distinctă de cea sus-arătată, ea conducând la condamnarea lui S. I. printr-o altă hotărâre penală, anume sentința penală nr. 217/17 august 1963 a T.ui S. al R.S.R. - Colegiul Militar (f. 39 dosar Tribunal). Nu această condamnare a stat însă la baza hotărârii primei instanțe, ci hotărârea penală nr. 357/1957 a T.ui Militar C..
În ce privește cheltuielile de judecată, criticile recurentului sunt de asemenea nefondate, fiind de văzut, pe de o parte, că primul capăt de cerere dedus judecății de către reclamant, anume cel privitor la constatarea caracterului politic al condamnării penale, a fost admis.
Totodată, este de remarcat că deși capătul de cerere în despăgubiri a fost respins, reclamantul era îndreptățit la a obține în totalitatea lor plata cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate, deoarece la data pornirii procesului reclamantul s-a încrezut în mod justificat într-o dispoziție legală (art. 5 alin. 1 lit. a teza întâia din L. nr. 2.) care în acel moment nu fusese încă declarată neconstituțională.
Faptul că pe timpul judecății aceste prevederi legale au fost declarate neconstituționale (prin D. nr. 1. a C. C.) nu îi este imputabil reclamantului, ci autorității legiuitoare, adică S. Român.
Or, S. Român este pârât în prezenta cauză, astfel că responsabilitatea sa juridică sub aspectul cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantului în primă instanță poate fi angajată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S. S. I. C., precum și recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN împotriva sentinței civile nr. 1031 din 26 mai 2011 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 04 noiembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. C. V. M. D.-L. B.
G. S.-D. G.
Red.VM/dact.MS
2 ex./(...)
Jud.fond: D.Țiplea
| ← Decizia civilă nr. 537/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 242/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
