Decizia civilă nr. 4738/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 4738/R/2011
Ședința oiembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A. C.
JUDECĂTOR: A. A. C.
JUDECĂTOR: ANA I. G.: C. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanta M. I., împotriva sentinței civile nr. 1034 din 20 mai 2011 a T. M. în dosarul nr. (...), privind și pe intimații S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. M. și P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termen și a fost comunicat.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prin motivele de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art.242 alin. 2 C.proc. civ.
La data de 20 septembrie 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului intimat S. Român prin Ministerul Finanțelor
Publice, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, un exemplar fiind comunicat cu reprezentanta P.ui de pe L. C. de A. C.
C., din oficiu, pune în discuție inadmisibilitatea invocării pentru prima dată în recurs a prevederilor art. 504 și 505 C.pr.penală, excepție pe care o pune în discuția reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea excepției invocate de către instanță și arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului formulat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate.
C U R T E A
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul T. M. reclamanta M. I. a chemat în judecată în calitate de pârât S. Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-l oblige pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale.
La data de (...), reclamanta a depus la dosar o precizare prin care și-amajorat câtimea obiectului acțiunii la 70.000 euro, iar la data de (...) a depus la dosar o precizare de acțiune, solicitând să fie obligat pârâtul la platadaunelor materiale la nivelul sumei de 1233 lei, raportat la nivelul anului
1969, data condamnării definitive, stabilită conform hotărârilor judecătorești, depuse la dosarul cauzei, după cum urmează:
-1208 lei, reprezentând despăgubiri civile în sumă de 1050 lei, cheltuieli de judecată în sumă de 88 lei și cheltuieli judiciare în sumă de 70 lei, potrivit sentinței penale nr. 295/19 aprilie 1969 a Judecătoriei Vișeu de S.
-25 lei cheltuieli de judecată în recurs potrivit deciziei penale nr.
239/12 mai 1969;
-actualizarea sumei de 1208 lei la momentul prezent, respectiv al plății efective cu dobânda legală de 6% pe an pentru perioada 1969-1990
(aplicabilă atât la nivelul BNR cât și CEC, pentru persoane fizice) și indicele de inflație în perioada octombrie 1990-aprilie 2010, data promovării acțiunii;
-celelalte capete de cerere rămân deduse judecății.
Prin sentința civilă nr. 1034 din (...) pronunțată de Tribunalul
Maramureș în dosarul nr. (...) s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilăprecizată formulată de reclamanta M. I. împotriva pârâtului S. Românreprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul ales la D. G. a F. P. M..
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr. 295/1969, soțul reclamantei, M. T. a fost condamnat la 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere în dauna avutului obștesc.
S-a reținut în motivarea sentinței penale nr. 295/1969 că fapta inculpatului M. T. de a fi distrus recolta de G. de pe o suprafață de 0,07 ha. al CAP „. R. din comuna B. V. prin aratul terenului constituie infracțiunea de distrugere în paguba avutului obștesc prev. și ped. de art. 217 din codul penal, combinat cu art. 231 al. I din codul penal, texte de lege ce au fost anunțate în ședința publică.
Văzând și cererea de despăgubiri civile solicitate de partea civilă CAP „. R. din comuna B. V. instanța în baza art. 446 din procedura penală combinat cu art. 998 din cod civil, urmează să oblige pe inculpat la plata sumei de 1050 lei despăgubiri civile ce reprezintă contravaloarea recoltei de ghizdei distruse de inculpat și suma de 88 lei cheltuieli de judecată.
În baza art. 191 din procedura penală inculpatul urmează să fie obligat la cheltuieli judiciare";.
Sentința penală nr. 295/1969 a rămas definitivă prin decizia penală nr. 239/1969 a T. M., prin care s-a respins ca nefondat recursul inculpatului, acesta fiind obligat la 25 lei cheltuieli judiciare în recurs.
Din cuprinsul hotărârilor penale analizate, nu rezultă caracterul politic al acestei condamnări, nu rezultă că fapta săvârșită de inculpat ar fi avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Așa fiind, capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării va fi respins ca neîntemeiat.
În ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la daune materiale la nivelul sumei de 1233 lei raportate la nivelul anului 1969, respectiv 108 lei despăgubiri civile în sumă de 1050 lei, cheltuieli de judecată în sumă de 88 lei și cheltuieli judiciare în sumă de 70 lei, 25 lei cheltuieli de judecată în recurs și actualizarea sumei de 1233 lei, aceste capete de cerere sunt nefondate, deoarece dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2. nu sunt aplicabile, având în vedere împrejurarea că nu neaflăm în prezența unei condamnări cu caracter politic, or art. 5 alin. 1 lit. b se aplică doar în cazul condamnărilor cu caracter politic.
Art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2. nu se referă la cheltuieli judiciare sau despăgubiri civile dispuse prin hotărâri penale. În ceea ce privește posibilitatea acordării de daune morale sunt de reținut următoarele:
În au fost publicate Deciziile C. C. nr. 1. și nr. 1. referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
C. a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În esență C. a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., C. conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echitații și dreptății.
C. a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia ";În România, respectarea [...] legilor este obligatorie";, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr. 24/2000, republicată. Astfel, în primul rând, violarea acestei legi s-a produs prin paralelismul de reglementare privind daunele morale realizat prin D.-lege nr. 1., și OUG nr. 2., pe de o parte, și prin L. nr. 2., pe de altă parte. În al doilea rând, încălcarea L. nr. 24/2000 s-a produs prin faptul că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată, astfel cum pretind expres dispozițiile acestui act normativ. În al treilea rând, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea C. C., decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 dezile de la publicare. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.
L. nr. 2. este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2..
În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor L. nr. 2., sunt de reținut următoarele: legea civilă este de imediată aplicare de la momentul intrării ei în vigoare.
Prin principiul aplicării imediate a legii noi se înțelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
L. civilă nouă se aplică atât situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării ei în vigoare, cât și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.
Simpla recunoaștere prin lege a unor drepturi generale și abstracte nu înseamnă că legiuitorul nu va putea pe viitor modifica (fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii, fie în sensul suprimării, respectivele prevederi legale. O astfel de modificare, completare sau abrogare este posibilă fără a se încălca principiul neretroactivității dacă drepturile respective au rămas la stadiul de situație legală abstractă sau dacă în urma manifestării de voință a subiectului de drept, respectiva situație legală nu s- a concretizat până la momentul intrării în vigoare a legii noi, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie printr-un alt act de autoritate generator de drepturi concrete.
În consecință, atâta timp cât dreptul persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii nu era stabilit prin hotărâre definitivă, instanțele trebuie să aplice normele de drept material în vigoare la momentul soluționării pricinii.
Ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Dar, în măsura în care raporturile juridice nu erau încă pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.
Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară modifică efectele viitoare sau le exclude, dispozițiile din legea ulterioară se aplică și la efectele actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
De asemenea, este de reținut că nu se poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea unei legi. Neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
D. nr. 1. a C. C. prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2. este definitivă și obligatorie, dispozițiile declarate neconstituționale nemaiputând fi aplicate, deoarece și- au încetat efectele.
În ceea ce privește temeiul juridic pe care reclamanta și-a întemeiat ulterior cererea, prin precizarea de acțiune depusă la filele 71-72 din dosar , la data de (...), respectiv, art. 998-999 C., tribunalul a constatat următoarele:
Art. 998 C. constituie sediul legal în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a
S.ui Român, nici în temeiul art. 35 din D. nr. 31/1954, și nici în temeiul art. 998-999 C., întrucât, S. Român nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S.ui Român, trebuie analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamantei, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C.
Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale, dar nu este mai puțin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce i-a fost cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998-999 C. civ., S. Român fiind ținut, în opinia reclamantei să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ., acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 167/1958.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr.
167/1958, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 167/1958.
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr.
167/1958, reclamanta ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998
- 999 C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanții au cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportat la starea de fapt reținută, este de subliniat faptul că reclamanta a cunoscut atât paguba - ce i-a fost cauzată antecesorului lor - cât și pe cel răspunzător de pagubă - S. Român prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamanta nu putea, în perioada anterioară datei de (...), să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce i-a fost cauzată soțului reclamantei.
Se pune, așadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamanta ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998-999 C., pentru repararea pagubei morale ce i-a fost cauzată soțului reclamantei, ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.
T. a apreciat că după data de (...), reclamanta era liberă să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral cauzat soțului ei, mai ales că, la data de (...), în Monitorul O. al României nr. 50/(...), a fost publicat D.-Lege nr. 118/(...), privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...).
Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între (...) - (...), în România au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi : recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie
1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc. .
Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă la data intrării în vigoare a D.ui-lege nr. 1., respectiv, (...), prezenta acțiune bazată pe art. 998-999 C. civ., înregistrată la (...), fiind deci prescrisă extinctiv.
Răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și prin urmare, prevalente, în virtutea prejudiciului specialia generolibus derogant.
Asa cum rezultă din deciziile C. Europene a D. O. , nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelorpersecutate în perioada comunistă. De altfel, C. E. a D. O. a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 1. și L. nr.
2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii CEDO, în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul are un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. Europene a D. O..
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, se constată prin aceeași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Considerentele care au condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanții nu pot solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.
Cu privire la stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, Curtea Constituțională mai reține că este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci sedatorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești.
Curtea Constituțională, prin D. nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul O. al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
Raportat la considerentele de mai sus expuse, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M. I. solicitândmodificarea hotărârii și în consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată.
În motivare s-a arătat că deși s-a arătat în cererea formulată doar în termeni generici că aceasta este întemeiată pe prevederile L. nr. 2., prin notele de ședință depuse la dosar s-a arătat că soțul reclamantei a fost condamnat în anul 1969 pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere în dauna avutului obștesc prevăzută de art. 217 combinat cu art. 231 alin. 1 C.
Această condamnare este conform art. 1 alin. 1 și 2 din L. nr. 2. de drept cu caracter politic, nefiind necesară dovedirea condamnării politice. Acesta a fost motivul pentru care instanța de judecată nu a fost investită să constate caracterul politic al condamnării soțului său, ci doar să analizeze cererea de acordare a despăgubirilor.
Nici reclamanta și nici familia sa nu au beneficiat de măsuri reparatorii conform unor acte normative anterioare, fiind dovedit cu martorii audiați că întreaga familie a suferit prejudicii morale pentru care are dreptul la despăgubiri.
Prin neacordarea acestora s-ar crea o discriminare între persoane având situații relativ similare.
În mod greșit a apreciat instanța de fond că răspunderea S.ui fundamentată pe art. 998-999 C. ar fi prescrisă, chiar instanța supremă statuând că prin legile speciale persoanele îndrituite sunt repuse în termenul general de prescripție de 3 ani, chiar și pentru răspunderea civilă delictuală.
Posibilitatea reparării pagubei suferite de către S. este reglementată și de art. 504-505 C.
Deciziile C. C. reținute în sentință încalcă alte prevederi constituționale și nu sunt aplicabile cauzelor aflate pe rolul instanțelor la data pronunțării și publicării acestora.
Instanța de fond nu a soluționat cauza dedusă judecății cu respectarea principiului rolului activ al judecătorului conform art. 129 alin.
5 C.pr.civ., cererea fiind motivată, iar temeiul de drept putându-se deduce din modul cum a fost formulată.
În susținerea pretențiilor a fost invocată și rezoluția nr. 1096/1996 a
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
În apărare, intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitatrespingerea cererii de recurs ca neîntemeiată arătându-se că în mod corect s-afăcut aplicarea deciziilor nr. 1358 și nr. 1. ale C. C., ale căror considerente au fost menționate.
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. s-a arătat că această acțiune este supusă termenului de prescripție potrivit art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 3 din D. nr.
167/1958, fiind deci prescrisă cu mult înainte de data înregistrării cererii de chemare în judecată.
Analizând recursul declarat de reclamanta M. I. împotriva sentinței civilenumărul 1034 din 26 mai 2011 a T. M., C. reține următoarele:
Referitor la caracterul politic al condamnării dispuse prin sentința penală nr. 295/1969, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 239/1969 a T. M. se constată că numitul M. T. a fost condamnat la 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere în dauna avutului obștesc, infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 217 C. combinat cu art. 231 alin. 1
C.
Având în vedere că fapta pentru care a fost condamnat soțul reclamantei este una care are de drept caracter politic conform art. 1 alin.2 lit. a din L. nr. 2., instanța de fond nu mai trebuia să analizeze caracterul politic al condamnării, trebuind să constate acest aspect în considerentele hotărârii pronunțate, nefiind de altfel formulat un petit având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării.
În ceea ce privește daunele materiale solicitate de către reclamantă se constată că acestea s-au compus din sumele menționate în sentința penală nr. 295/1969 a Judecătoriei Vișeu de Sus și în decizia penală nr. 239/1969 a T. Județean M. care trebuiau achitate de către inculpatul M. T. cu titlu de despăgubiri civile, cheltuieli de judecată și cheltuieli judiciare, acestea neîncadrându-se în categoria bunurilor confiscate astfel cum stipulează lit. b a art. 5 din L. nr. 2., astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond.
Și cererea de acordare a unor despăgubiri cu titlu de daune morale a fost în mod legal respinsă raportat la deciziile C. C. nr. 1358 și nr. 1., aplicabile în cauză.
Dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., așa cum acestea au fost modificate prin OUG nr. 6., au fost declarate neconstituționale prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în Monitorul O. nr. 761/(...), împlinindu-se și termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituția României și art.31 din L. nr.47/1992 în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că dispoziția legală ce constituie fundamentul juridic al acțiunii și-a încetat efectele juridice.
Nu se pune problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. 2 din Constituție, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei ordonanțe ori a unei dispoziții din acestea poate fi ridicată, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. 1 și 2 din L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, cu condiția ca dispozițiile respective să aibă legătură cu soluționarea cauzei. Întrucât excepția de neconstituționalitate poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională. În speță, o astfel de excepție nu a fost ridicată, însă a fost admisă într-un alt dosar, ceea ce a făcut inadmisibilă sesizarea C. C. în prezenta cauză, raportat la dispozițiile art. 29 alin. 3 din L. nr. 47/1992, decizia C. nr. 1358/(...) fiind, însă, definitivă și obligatorie, conform art. 31 alin. 1 din același act normativ.
De altfel, în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și
Justiție prin decizia nr.12/(...), fiind admis recursul în interesul legii și stabilindu-se că urmare a deciziilor C. C. nr.1. și 1. dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din L. nr.2. și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul O..
Nu se poate pune nici problema săvârșirii unui abuz sau a unei discriminări prin aplicarea deciziei C. C., astfel cum s-a arătat și în hotărârea atacată, raportat la considerentele anterioare, atâta timp cât dispoziția referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc ci ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate, acest lucru fiind reținut și de C. E. a D. O.(Cauza Slavov și alții contra Bulgariei). În această hotărâre se apreciază că eventualele efecte negative pentru una sau alta dintre părțile proceselor aflate pe rol, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept, neputându-se pune problema încălcării art.1 din Protocolul nr.1 la C. și în consecință nici a art.14 din C., simpla posibilitate recunoscută prin lege de a obține despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut neavând semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. Inexistența vreunei încălcari a dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale a fost reținută de Curtea Constituțională în decizia nr. 1358/(...), motivarea fiind aceea că a existat un alt act normativ, respectiv D.-lege nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ.
Se constată că în mod corect a apreciat instanța de fond că dreptul la acțiune este prescris raportat la precizarea temeiului de drept al acțiunii, respectiv art. 998 C., soluția fiind amplu motivată și din această perspectivă.
Sunt incidente în cauză prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958, respectiv dreptul la acțiune a început să curgă în anul 1990, anul intrării în vigoare a D.ui -Lege nr.1., act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la (...) precum și a celor deportate în străinătate sau constituite în prizonieri, la acel moment nemaiexistând nici o piedică în calea promovării unei astfel de acțiuni întemeiate pe dreptul comun care să aibă ca obiect repararea pagubelor pricinuite în perioada regimului comunist.
Prin adoptarea D.ui Lege nr. 1. intrat în vigoare la 9 aprilie 1990 s-a recunoscut caracterul politic al condamnărilor la care au fost supuse unele persoane în perioada următoare datei de 6 martie 1945, perioada detenției fiind considerată vechime în muncă, respectiv 1 an de detenție constituind 1 an și 6 luni vechime în muncă. Totodată, persoanelor condamnate politic li s-a acordat și o îndemnizație lunară de 200 lei/pe an de detenție. Prin același act normativ foștilor condamnați politic li s-a acordat numeroase alte drepturi, astfel cum s-a reținut de către tribunal.
Totodată, din considerentele Deciziilor nr. 1. și 1. ale C. C. reiese că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice au fost adoptate mai multe acte normative, art.4 din D. lege nr. 1. republicat și art.5 alin.1 lit.a din L. nr. 2. având aceeași finalitate, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945,precum și a celor deportate sau constituite prizonieri. Diferența constă doar în modalitatea de plată, respectiv prestații lunare sau o sumă globală. În consecință, în mod corect a apreciat instanța de fond că dreptul la acțiunea întemeiată pe dreptul comun nu s-a născut la apariția L. nr. 2. atâta timp cât anterior, persoanelor condamnate politic li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru daunele morale.
Nu se poate pune problema unei repuneri în termenul de prescripție prin intrarea în vigoare a L. nr. 2., aceasta fiind o lege specială care nu poate avea efecte în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dreptul comun. O astfel de interpretare este de natură să aducă atingere principiului securității raporturilor juridice civile, astfel cum acesta rezultă din art.6 al C. Europene a D. O., instituția repunerii în termenul de prescripție având caracter excepțional. O eventuală repunere în termenul de prescripție trebuie să rezulte în mod expres din lege, în cauză neverificându-se și nefiind de altfel invocate condițiile generale în materie de repunere în termenul de prescripție reglementate de art.19 din D. nr.167/1958.
Acțiunea întemeiată pe dispozițiile art.998,999 C. ar fi oricum nefondată, astfel cum a arătat instanța de fond.
Pentru a decide în acest sens instanța de fond a avut într-adevăr în vedere considerentele C. C. din decizia nr.1., considerente care nu vor fi reluate în prezenta decizie. Aceste considerente însă nu au fost însușite automat ci apreciate ca fiind pertinente, aprecierea C. fiind în același sens, adică că nu poate exista decât o obligație morală a statului de a repara prejudiciile de genul celor invocate de reclamanți.
De asemenea instanța de fond a analizat acțiunea și din perspectiva actelor internaționale și a practicii CEDO, concluzionând în același sens, adică că nu se poate reține în sarcina statului vreo obligație de reparare a prejudiciilor cauzate în perioada regimului comunist.
Obligația statului nu poate fi decât una morală, rămânând la latitudinea sa modalitatea pe care înțelege să o aleagă în vederea reparării acestor prejudicii. Ori, în condițiile în care după anul 1989 a fost adoptat în acest sens D.-Lege nr.1., se poate aprecia că statul a acționat deja în ceea ce privește repararea prejudiciilor cauzate de fostul regim comunist, acesta fiind motivul pentru care noua lege care se referă la aceeași problemă, L. nr.2., a fost declarată neconstituțională în partea referitoare la repararea prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri bănești.
Stabilindu-se în sens contrar, adică al existenței unei obligații a statului de reparare a acestor prejudicii cauzate de fostul regim comunist având în vedere principiile răspunderii civile delictuale, indiferent de opțiunea statului, s-ar ajunge la situația în care statul democrat ar fi considerat răspunzător de toate faptele organelor statului comunist săvârșite anterior anului 1989, trebuind să răspundă material, deși practic este vorba despre un întreg context istoric, context istoric care nu poate da naștere unei răspunderi civile a statului decât în situația în care acesta optează în acest sens.
Ținând cont de prevederile art. 294 alin. 1 coroborat cu art. 316
C.pr.civ. acțiunea nu poate fi analizată și din perspectiva art. 504-505 C., acest temei de drept fiind invocat pentru prima dată în fața instanței de recurs, tot pentru prima dată fiind invocată în susținerea acțiunii și Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, acest din urmă act nefiind oricum de natură să schimbe soluția, fiind vorbadespre recomandări care nu au caracter obligatoriu atâta timp cât nu sunt implementate în legislația internă.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. 1, 3041 C.pr.civ. C. va respinge recursul declarat de reclamanta M. I. împotriva sentinței civile numărul 1034 din 26 mai 2011 a T. M. pronunțată în dosarul numărul (...), pe care o va menține ca legală și temeinică. Faptul că în mod greșit instanța de fond a apreciat că infracțiunea pentru care a fost condamnat soțul reclamantei nu are caracter politic nu este de natură a schimba soluția pronunțată, fiind suficient a se îndrepta această eroare prin considerentele prezentei decizii. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L. D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta M. I. împotriva sentinței civile numărul 1034 din 26 mai 2011 a T. M. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 17 noiembrie 2011. PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, A. C. A. A. C. ANA I. G., C. B. Red.A.C./dact.L.C.C. 2 ex./(...) Jud.fond: D. Țiplea
| ← Decizia civilă nr. 2035/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 1959/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
