Decizia civilă nr. 5045/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 5045/R/2011
Ședința publică din data de 2 decembrie 2011
Instanța constituită din: Președinte : V. M.- președintele C. de A. C.
Judecători : D. - L. B.-vicepreședinte al C. de A. C.
A. C. G. : S. - D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții P. V., P. V., P. C. împotriva sentinței civile nr.1136 DIN (...), pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr.(...), privind și pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. M., având ca obiect D. în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta
P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamanții recurenți și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prin întâmpinarea formulată și înregistrată prin serviciul de registratură al instanței, la data de
25 noiembrie 2011, pârâtul intimat a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanții recurenți și menținerea în tot a hotărârii atacate ca temeinică și legală.
Nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, C. constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul cu privire la recursul formulat.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului declarat de reclamanții recurenți ca nefondat.
C U R T E A
Deliberând, reține că:
I. Prin sentința civilă nr. 1136 din 08 iunie 2011 a T.ui M., pronunțată în dosarul nr. (...), a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanții P. V., P. V. și P. C. (toți în calitate de moștenitori ai defunctului P. Grigore, decedat în cursul procesului) împotriva pârâtului S. R.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere, în esență, următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată pe care au formulat-o reclamanți au solicitat: să se constate caracterul politic al condamnării lui P. Ion la 6luni închisoare pentru delictul de instigare publică prevăzut de art. 327 C. să fie obligat pârâtul la plata sumei de 179.147,80 lei, reprezentând despăgubiri materiale actualizate cu rata inflației până la data plății efective; obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Prin sentința penală nr. 500 din 11 februarie 1949, pronunțată de T.
M. C., bunicul reclamanților, P. I., a fost condamnat la 6 luni închisoare corecțională pentru săvârșirea delictului de violență contra persoanei prevăzut și pedepsit de art. 332 C. E. adevărat că prin aceiași sentință au fost condamnate mai multe persoane, primii trei inculpați pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 327 C., dar antecesorul reclamanților a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de violență contra persoanelor prevăzută și pedepsită de art. 332 C.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din L. nr. 2. „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar în alineatul 2 din același articol se enumeră care sunt de drept condamnările cu caracter politic.
Din textele de lege mai sus redate reiese că, prin L. nr. 2. se urmărește a se completa cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să-și exercite drepturile fundamentale.
În speță infracțiunea pentru care a fost condamnat bunicul reclamanților nu se regăsește printre cele enumerate în art. 1 alin. 2 din L. nr. 2..
Pe de altă parte, în M. O. nr. 761/(...) a fost publicată D. nr. 1358 din
21 octombrie 2010 a C. Constituționale prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada (...)-22 decembrie 1989 cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În cursul procesului reclamanții au mai invocat și alte temeiuri de drept privind daunele morale și anume art. 998 - 999 C.civ.
Potrivit art. 998 C.civ., „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara";, iar conform art. 999 C.civ., „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa";.
Din prevederile legale menționate rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ 4 condiții: 1) existența unui prejudiciu; 2) existența unei fapte ilicite; 3) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; 4) existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
R. fie contractuală, fie delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie, în dreptul român, este reglementată de dispozițiile art. 35 alin. 2 și
3 din Decretul nr. 1/1954 potrivit cărora, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, va fi angajată ori de câte oriorganele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce îi revin, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. D. se poate concluziona că, normele Decretului nr. 31/1954 constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale a persoanei juridice, deci și a statului. În art. 3 alin. 1 din același decret se prevede o excepție, potrivit căreia S. nu răspunde pentru obligațiile organelor de stat, dacă ele sunt persoane juridice.
Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură de protecție pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însuși. Având în vedere regimul juridic al răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie, reiese că, ea constituie o ficțiune juridică, întrucât este, în cele din urmă, o răspundere pentru altul, deoarece persoana juridică nu este decât o noțiune, un concept juridic.
Din cele arătate mai sus, se poate constata că, pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii juridice: prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.
Fiind vorba de o acțiune care presupune antrenarea răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea și presupune o durată de 3 ani, fiind un termen general conform art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
În speță, analizându-se cererea de chemare în judecată se constată că pretențiile reprezentând daune au fost solicitate de reclamant în anul 2010. termenul de prescripție se apreciază că a început să curgă începând cu anul
1990, an în care a apărut și Decretul-lege nr. 118/(...) privind acordarea unor despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând de la (...), precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, act normativ care a dat posibilitate persoanelor care au fost persecutate din motive politice să ceară și să obțină mai multe despăgubiri și drepturi. Astfel că, termenul de 3 ani de prescripție a expirat în anul 1993.
Repunerea în termen presupune apariția unei legi speciale, care să deroge de la dreptul comun, și care să prevadă în mod expres repunerea în termen pentru a beneficia de noi drepturi.
Prin apariția L. nr. 2. s-a încercat o astfel de repunere în termen, însă așa cum s-a mai arătat art. 5 alin. 1 lit. a din lege a fost declarat neconstituțional.
Potrivit art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/(...) privind organizarea și funcționarea C. Constituționale, dispozițiile din legi și ordonanțe în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Ca temei de drept s-au invocat și dispozițiile art. 52 din C. R.. Raporturile dintre stat și puterea judecătorească sunt reglementate prin norme de rang constituțional și subordonat acestora prin lege organică, respectiv L. nr. 3. privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Art. 52 din Constituție consacră „dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică";, iar alin. 3 dispune că „statul răspunde pentruprejudiciile cauzate prin erori judiciare. R. statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență";.
Din punct de vedere al legii speciale adoptate în aplicarea normei constituționale, normele incidente cauzei sunt prescrise de art. 96 din L. 3..
Ceea ce norma specială asimilează faptei ilicite nu poate fi decât o eroare judiciară produsă în procesul penal (art. 96 alin. 3 din L. nr. 3.) sau în alte procese decât cele penale (alin. 4 aceiași lege) în ultima situație arătată, textul de lege prevăzând o condiție suplimentară, de a se stabili în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului, pentru o faptă săvârșită în cursul procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Celelalte temeiuri de drept precizate de reclamant și anume mai multe
Rezoluții C.E. și Declarația de la V. nu pot fi luate în considerare. Conform dreptului comunitar izvoarele primare sunt Tratatele, protocoale, iar izvoarele secundare sunt: regulamentul, directiva și decizia. Obligatorii sunt toate cele arătate cu precizarea că, tratatele cu protocoalele aferente și regulamentele sunt obligatorii fără transpunerea lor în sistemul de drept național.
II. Împotriva acestei sentințe reclamanții P. V., P. V. și P. C. au declaratrecurs, solicitând în principal casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Maramureș, iar în subsidiar, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii, hotărârea primei instanțe fiind nelegală și netemeinică, deoarece:a) Prima instanță a făcut o analiză sumară și incompletă a temeiurilor de drept invocate de reclamanți, cererea de chemare în judecată nefiind analizată prin prisma art. 1 din L. nr. 2., a Declarației Universale a Drepturilor Omului, a Convenției Europene a Drepturilor Omului, a Tratatului pentru Pace, a jurisprudenței C.
Au fost, de asemenea, încălcate și prevederile art. 4 pct. 3 din L. nr. 2., precum și cele ale art. 129 alin. 5 C.pr.civ. privind rolul activ al judecătorului. b) S-a apreciat în mod greșit că pentru daunele solicitate se află împlinit termenul de prescripție extinctivă, zicând că acesta a început să curgă în anul 1990, neobservându-se prevederile art. 4 alin. 4 și alin. 5 din L. nr. 2., precum și că prin această lege reclamantul a fost pus în termenul general de prescripție de 3 ani, conform dreptului comun. c) D. nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a C. Constituționale nu este aplicabilă procesului de față, acesta fiind deja pornit la data pronunțării acestei decizii, în acest sens fiind și decizia civilă nr. 2. a C. de A. O. A se aprecia în alt mod înseamnă a aplica un tratament juridic discriminatoriu în funcție de momentul la care instanța a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă.
Pe de altă parte, de la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul L. nr. 2. s-a născut un drept la acțiune privitor la despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a din lege, în acest fel evitându-se încălcarea principiului neretroactivității legii. d) Condamnarea antecesorului reclamanților a fost una cu caracter politic în sensul art. 1 din L. nr. 2.. Sunt de avut în vedere și actelenormative internaționale care au condamnat regimul totalitar comunist, precum și prevederile art. 52 din C. R.. e) Daunele materiale solicitate de reclamanți reprezintă actualizarea sumei de 1.000 lei, ca sumă ce a constituit cheltuieli de judecată dispuse și achitate în baza sentinței penale nr. 500/15 februarie 1949 a T.ui M. C..
III. Pârâtul S. Român a formulat întâmpinare, solicitând respingerearecursului ca nefondat (f. 16).
IV. Cu privire la acest recurs, C. are în vedere următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, decizia prin care
Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță este definitivă și obligatorie, în vreme ce potrivit prevederilor alin. 3 al aceluiași articol, dispozițiile din legile sau ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Astfel fiind, rezultă cu îndestulătoare claritate că atunci când Curtea
Constituțională constată neconformitatea cu C. a unui act normativ de natura celor sus-menționate ori a unei dispoziții dintr-un asemenea act normativ, acestea își încetează efectele juridice dacă în termen de 45 de zile de la publicarea în M. O. al R. a deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea autoritatea cu atribuții de legiferare nu dispune măsurile necesare asigurării pentru viitor a conformității cu C. a actului normativ ori a normei juridice vizate.
Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu C..
Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căreia reclamantul își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C. Constituționale, cu toate implicațiile ce decurg din aceasta asupra acțiunii promovate de reclamant.
În prezentul proces, reclamanții și-au întemeiat acțiunea și pe dispozițiile L. nr. 2., interesând, în concret, cele ale art. 5 alin. 1 lit. a teza întâia privitoare la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic sau, după caz, prin luarea unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie
1989.
Aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin D. nr.
1358 din 21 octombrie 2010 a C. Constituționale, publicată în M. O. al R. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, însă legiuitorul nu a dispus, nici în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. O., nici ulterior, măsuri pentru punerea de acord cu C. a dispozițiilor declarate neconstituționale.
Astfel fiind, pretențiile reclamanților privitoare la obligarea S. Român la plata de daune morale în baza L. nr.2. au rămas fără temei legal, fiind de avut în vedere că declararea ca neconstituționale a prevederilor legii sus arătate, conjugată cu inexistența unor alte dispoziții normative în vigoarecare să consacre dreptul la despăgubire pe care reclamanții îl invocă, obligă la concluzia că acest drept nu mai poate fi recunoscut de către instanță, căci s-ar ajunge la săvârșirea de către judecători a unui exces de putere.
Instanțele de judecată neputând fi ele însele creatoare de drepturi, rămâne că prezenta acțiune civilă a rămas fără fundamentul ce a stat la baza admiterii ei în primă instanță, sub aspectul despăgubirilor civile.
În consecință, prezenta instanță apreciază că, de lege lata, nu mai apare ca posibilă obligarea S. Român la a le plăti reclamanților, de pe temeiul L. nr. 2., o sumă de bani cu titlu de reparație pentru prejudiciul moral suferit, în caz contrar ajungându-se, așa cum s-a arătat mai sus, la lăsarea fără efecte a evocatei decizii a C. Constituționale.
Nu poate schimba această concluzie a instanței argumentul potrivit căruia la data pornirii procesului dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I-a din L. nr. 2. ar fi născut în beneficiul reclamanților o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la C., întrucât ele s-ar fi aflat încă în vigoare, nefiind încă declarate neconstituționale.
Nu s-ar putea considera nici că s-ar ajunge la încălcarea principiului neretroactivității legii civile, trebuind observat că prin declararea ca neconstituțională a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare nici aceasta, nici, când este cazul, actul normativ în ansamblul său, nu își extind efectele către situații juridice anterioare intrării în vigoare a actului normativ, fiind împiedicată doar producerea de efecte pentru viitor de către dispoziția legală declarată neconstituțională.
În ce privește respingerea de către prima instanță a capătului de cerere prin care, întemeiat pe prevederile art. 998 C.civ., ca norme comune în materia răspunderii civile delictuale, reclamanții au solicitat obligarea S. Român la plata de despăgubiri morale, prezenta instanță apreciază că prima instanță a statuat în mod corect că această pretenție a fost dedusă judecății cu depășirea termenului de prescripție extinctivă.
Într-adevăr, prima instanță a apreciat corect că fiind un capăt de cerere formulat în condițiile dreptului comun, termenul de prescripție era cel general, respectiv de 3 ani, și începea a curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, astfel cum stabilește art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Or, dacă în timpul regimului comunist reclamanții nu s-ar fi putut îndrepta împotriva S. cu o astfel de pretenție, aceasta neputând ajunge, în circumstanțele epocii, să fie examinată pe fondul ei de către o instanță judecătorească independentă și imparțială, imediat după căderea comunismului reclamanții puteau însă promova o asemenea acțiune.
În plan juridic, trebuie avut în vedere că încă din anul 1990 a fost adoptat și a intrat în vigoare Decretul-lege nr. 118/1990 (publicat în M. O. nr. 50 din 09 aprilie 1990) privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, acesta fiind un act normativ care a recunoscut în mod limpede natura de persecuție politică a închisorii dispuse pentru infracțiuni politice ori a altor măsuri administrative cu caracter politic adoptate în scop represiv de statul comunist.
Așa fiind, formularea unei cereri în despăgubiri materiale potrivit dreptului comun era posibilă încă de la data intrării în vigoare a Decretului- lege nr. 118/1990, căci de la acest moment reclamanții puteau dobândicertitudinea juridică a faptului că S. Român, sub regimul democratic instituit după 22 decembrie 1989, recunoaște persecuțiile de natură politică din timpul regimului comunist.
Nici accesul la justiție al reclamanților nu este blocat, câtă vreme cererea lor a fost examinată prin raportare la dispozițiile legale care îi erau incidente, inclusiv la acelea privitoare la prescripția extinctivă.
Nu era necesară nici reconstituirea întregului dosar penal în care a fost pronunțată sentința penală nr. 500/15 februarie 1949 a T.ui M. C., din examinarea conținutului acestei sentințe rezultând cu claritate faptele pentru care P. I. a fost condamnat penal și încadrarea lor juridică.
Nu se poate reține nici lipsa de rol activ a primei instanțe, căci în raport de situația juridică specifică procesului T. a lămurit aspectele de fapt necesare soluționării cauzei.
Repunerea în termenul general de prescripție la care recurenții fac referire invocând prevederile L. nr. 2. nu poate fi, nici ea acceptată, căci termenul de prescripție de 3 ani la care art. 5 alin. 1 lit. a din această lege face referire privește exclusiv cererile în despăgubire întemeiate pe aceste prevederi legale, iar nu și cererile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, cum sunt cele ale art. 998, art. 999 C.civ. Tot astfel, imprescriptibilitatea la care se referă art. 4 alin. 4 din L. nr. 2. vizează doar constatarea caracterului politic al condamnării, iar nu și cererea - distinctă juridic - având ca obiect despăgubiri bănești.
Dintr-o asemenea perspectivă, susținerile reclamanților privitoare la greșita respingere ca prescris a capătului de cerere privitor la despăgubirile solicitate pentru repararea prejudiciului moral sunt neîntemeiate. Această concluzie nu poate fi schimbată nici de faptul invocării de către reclamanți a dispozițiilor art. 52 din C. R. și a unor acte juridice internaționale aflate în legătură cu condamnarea regimului comunist, esențial fiind că, în completarea dispozițiilor L. nr. 2., au înțeles să își completeze fundamentul juridic al cererii invocând dispoziții legale ce aparțin dreptului comun al răspunderii civile delictuale.
În ce privește despăgubirile materiale solicitate, corect a respins prima instanță și acest capăt de cerere, fiind de observat că dispozițiile art. 5 alin.
1 lit. b din L. nr. 2. au în vedere acordarea echivalentului bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, iar nu și situația eventualelor cheltuieli de judecată aferente procesului penal, acestea neputând fi considerate, în sensul legii, bunuri confiscate.
Față de cele ce preced, recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACE. MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții P. V., P. V. și P. C. împotriva sentinței civile nr. 1136 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
V. M. D.-L. B. A. C.
G. S.-D. G.
Red.VM/dact.MS
2 ex./(...) Jud.fond: G.P.
| ← Decizia civilă nr. 5113/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 5381/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
