Decizia civilă nr. 5113/2011, Curtea de Apel Cluj

Comentarii

0

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR. (...)

D. CIVILĂ NR. 5113/R/2011

Ședința publică din data de 07 decembrie 2011

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE:

T. D. - președintele Secției I-a civilă

JUDECĂTORI:

A.-T. N.

M.-C. V.

GREFIER:

M.-L. T.

S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții G. L., G. L., D. I., T. T. V., T. M., B. T. A., B. N., D. I., C. LOCAL AL M. C.-N., M. C.-N. PRIN P. și L. G., împotriva deciziei civile nr. 2. din 2 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosar nr. (...), privind și pe reclamanții Ș.-G. C., Ș. G. D.- A. și R. (căs. Lemair) A.-D., precum și pe pârâții B. R., E. R., G. S.-I. și F. S.- F., având ca obiect anulare act.

Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de

30 noiembrie 2011, când părțile prezente au pus concluzii care au fostconsemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

C U R T E A

Prin sentința civilă nr.9912/(...), pronunțată în dosarul nr. (...) al J. C.-N., s-a respins acțiunea civilă extinsă și precizată formulată de reclamanții Ș.-G. C., Ș.-G. D.-A., R. A.-D. (căsătorită L.) împotriva pârâților C. local al mun. C.-N., M. C.-N. prin P., B. T. A., B. N., L. G. (în calitate de moștenitoare a defuncților Balasz I., decedat la (...), cu ultimul domiciliu C.- N., str. R., nr.13, jud. C. și B. R., decedată la (...), cu ultimul domiciliu în C.- N., str. R. nr.13, jud. C.) D. I., T. T. V., T. M., G. S.-I. (în calitate de moștenitor al defunctei Brancic I., decedată la data de (...), cu ultimul domiciliu în C. N. str. R. nr.13, ap.9, jud. C., F. S. F., (în calitate de moștenitor al defunctei F. L., decedată la data de 11 febr. 2006, cu ultimul domiciliu în C.-N. str. R. nr.13, ap.10, jud. C.) având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare- cumpărare nr.35460/(...), având ca obiect apartamentul nr.2, înscris în CF indiv.nr.1. C.-N., sub nr. top.

931/1/II, nr.33871/(...), având ca obiect apartamentul nr.4, înscris în CF indiv.nr.1. C.-N., sub nr. top. 931/1/IV, nr.35988/(...), având ca obiect apartamentul nr.5, înscris în CF indiv.nr.1. C. N., sub nr. top. 931/1/V, nr.

30.501/30.l0.1996, având ca obiect apartamentul nr.7-8, înscris în CF indiv.nr.1., sub nr. top. 931/1/VII, 931/1/VIII, nr.24260/(...), având ca obiect apartamentul nr.9, înscris în CF indiv.nr.1. sub nr. top. 931/1/IX, și nr.31.499/(...), având ca obiect apartamentul nr.10, înscris în CF indiv.nr.1. sub nr. top. 931/1/X.

S-a respins acțiunea civilă formulată împotriva pârâtelor B. R. și E. R., ca fiind introdusă împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă.

Au fost obligați reclamanții să plătească pârâtului F. S. F. suma de

2500 lei, pârâtului G. S.-I. suma de 2000 lei, pârâtului D. I., suma de 1000 lei, pârâtei L. G. suma de 1000 lei și pârâților B. T.-A. și B. N. suma de 1000 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Pârâții B. T. - A. și soția B. N., în calitate de cumpărători au încheiat cu pârâtul C. Local al M. C.-N., prin SC C. SA C.-N., în calitate de vânzător, în baza L. nr.1., contractul de vânzare cumpărare nr.35.450/(...) (f.204,205) având ca obiect apartamentul nr.2, înscris în C. indiv. Nr.1. C. N., sub nr. top.931/1/II, cu părțile indivize înscrise în C. colectivă nr.32826 C. N., sub nr. top. 913/1/S și terenul aferent înscris în CF nr.32825 sub nr.top.

913/1.

Pârâții inițiali B. I. și soția B. R. (decedați în timpul acestui proces) și al căror unic moștenitor este pârâta L. G., au încheiat în calitate de cumpărători, cu pârâtul C. Local C. N., în calitate de vânzător, contractul de vânzare-cumpărare, nr.33.871/(...), având ca obiect apartamentul nr.4, înscris în C. ind. 1. C. N., sub nr. top. 931/1/IV , cu părțile indivize comune înscrise în CF colectivă nr.32826, sub nr. top. 913/1/S și terenul aferent înscris în CF nr.32825 C.-N., sub nr. top. 913/1.

Pârâtul D. I., în calitate de cumpărător a încheiat cu pârâtul C. local al municipiului C.-N., în calitate de vânzător, contractul de vânzare - cumpărare nr.35988/(...)/(...), având ca obiect apartamentul nr. 5, înscris în C. indiv. 1. C.-N., sub nr. top. 931/1/V, cu părțile indivize comune înscrise în C. colectivă, nr.32826 C.-N., sub nr. top. 913/1/S și terenul aferent înscris în CF nr.32825 C.-N., sub nr. top. 913/1.

Pârâții T. T. V. și soția T. M., în calitate de cumpărători, au încheiat cu pârâtul C. local C.-N., în calitate de vânzător, contractul de vânzare- cumpărare nr. 30501/(...), având ca obiect apartamentul nr.7-8, înscris în C. indiv. 1. C.-N., sub nr. top. 931/1/VII, 931/1/VIII, cu părțile indivize comune înscrise în CF colectivă 32826 C.-N., sub nr. top. 913/1/S și terenul aferent, înscris în C.32825 C.-N., sub nr. top.913/1.

Pârâta din acțiunea introductivă Broncic I. (decedată în timpul procesului, al cărei unic moștenitor este pârâtul G. S. - I.) în calitate de cumpărătoare a încheiat cu pârâtul C. Local C.-N., contract de vânzare cumpărare nr.24.260/(...), având ca obiect apartamentul nr.9, înscris în C. indiv.1. C.-N., sub nr. top. 931/1/IX, cu părțile indivize comune înscrise în C. colectivă 32826 C. N., sub nr. top. 913/1/S și terenul aferent înscris în CF nr.32825 C. N., sub nr. top. 913/1.

Pârâta din acțiunea introductivă F. L. (decedată în timpul procesului, al cărui unic moștenitor este pârâtul F. S. F.) a încheiat cu pârâtul C. Local C.-N., contractul de vânzare cumpărare nr.31499/(...), având ca obiect apartamentul nr.10, înscris în C. indiv.1. C.-N., sub nr. top. 931/1/X, cu părțile indivize comune înscrise în C. colectivă 32826 C.-N., sub nr. top.

913/1/S și terenul aferent înscris în CF nr.32825 C.-N., sub nr. top. 913/1.

Apartamentele nr.2,4,5, 7-8, 9 și 10 identificate mai sus, cumpărate de pârâți sau autorii lor în baza prevederilor L. nr.1., înainte de cumpărare au fost deținute de aceste persoane o perioadă îndelungată cu titlu de chiriași, în baza unor contracte de închiriere încheiate cu pârâtul C. local al municipiului C.-N. sau cu autoritatea administrației publice locale ce a existat anterior acestui pârât, ca de exemplu I. C.

Asupra apartamentelor cu nr. de mai sus, la data vânzării - cumpărării, proprietar tabular era S. Român, în administrarea pârâtului C. local al municipiului C.-N., apartamentele respective făcând parte din imobilul situat în C.-N., str. R. nr.13, (fosta str. Regală nr.11, fostă str. Gh. Bilașcu nr.13), înscrisă în 32825 C.-N., A+1, nr. top.913/1- teren clădit și trotuare de protecție, aferent casei de locuit din str. R. nr.13, în suprafață de

461 mp.

Acest imobil s-a transmis din C.5423 C.-N. Din extrasul de C. C.-N. nr.5423 rezultă că asupra imobilului cu nr. top. 913- Casa din piatră, acoperită cu țiglă, compusă: la P. din 5 camere, 1 bucătărie și dependințe; La etaj din: 7 camere, 1 bucătărie, dependințe, curte și grădină în str. Regală nr.11, în prezent R. nr.13, înscris în CF 5423 C., A+1, proprietar tabular înscris la (...) era autoarea reclamanților Ș. G. E., născută Papadopol. La (...) în baza decretului nr.207 din 17 mai 1949 al Marelui Prezidiu al Adunării Naționale ale R.P.R., și a deciziei nr.465/1949 a C.ui de M., s-a intabulat asupra imobilului cu nr. top.913/1 înscris în CF 523 C., A+1, dreptul de proprietate al S. român, în folosința Departamentului CFR, pentru S. CFR sub B 2.

La (...), în baza planurilor de împărțire pe apartamente și a terenurilor, imobilul de sub A+1 s-a dezlipit din CF 5423 și s-a împărțit după cum urmează: - cu nr. top.913/1, teren în suprafață de 461 mp; - cu nr. top.913/2, teren curte în suprafață de 695 mp;

Apoi imobilul cu nr. top. 913/1 s-a transcris în CF nr.32825 nou înființată în favoarea S. Român, sub B 3 și B 4.

P.ul imobilului s-a împărțit în 7 apartamente, înregistrate la nr. top.

913, iar etajul 1, în 3 apartamente, nr. 8, 9 și 10.

O parte din apartamentele imobilului au fost înstrăinate pârâților sau autorilor lor, arătați mai sus, respectiv apartamentele 2, 4, 5, 7 - 10 în baza contractelor de vânzare - cumpărare cu nr. de mai sus, iar restul apartamentelor, respectiv nr. 1, 3 și 6 au rămas în proprietatea S. Român.

Prin acțiunea înregistrată la (...), reclamanții din acest dosar au chemat în judecată pe pârâții C. local al M. C.-N., SC Construct Ardealul, T. T.-V., T. M., numita F. L. (autoarea pârâtului F. S. F. din prezentul dosar), pentru revendicarea imobilului compus din construcții și teren aferent (curte și grădină) nr. 913/1 și 913/2 din CF 5423 C.-N.

Prin decizia nr.5. mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în dosarul nr.(...) (nr. vechi 3981/2003), irevocabilă, s-a admis recursul reclamanților împotriva D. nr.71/2003 a C.i de A. C., care a fost modificată în sensul că a fost admis apelul împotriva sentinței civile nr.264/2000 a T. C., a fost schimbată sentința, în sensul admiterii acțiunii, cu obligarea C.ui Local al M. C.-N. să restituie reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentele nr.1,3 și 6 înscrise în CF ind. 1. C.-N., din imobilul situat în C.-N., str. R. nr.13 înscris în CF 5423, rectificarea CF ind.1. în sensul radierii S. Român și intabulării reclamanților în cotă de ¼ fiecare și a fost respinsă acțiunea privind revendicarea apartamentelor nr.2,4,5, 7 - 10.

Așa cum rezultă din actele dosarului și cum au recunoscut reclamanții, aceștia nu au revendicat imobilul nici în baza L. 1. și nici în baza L. 1., până la data de (...). Prin notificarea nr.837/(...), trimisă Primăriei M. C.-N. prin BEJ S. M., reclamanții au revendicat pentru prima dată imobilul din C.-N., str. R. nr.13, în baza procedurii prevăzute de L. nr.1.,rezultatul acestei notificări nefiind adus până în prezent la cunoștința instanței.

Contractele de vânzare-cumpărare cu nr. de mai sus au fost încheiate de pârâți sau autorii lor în perioada anilor 1996-1998, la data încheierii reclamanții nu revendicaseră imobilul din str. R. nr.13, nici în baza L. nr.1. și nici pe calea dreptului comun, iar în cartea funciară în care era înscris acest imobil nu fusese notată de către reclamanți vreo acțiune de revendicare sau de altă natură în legătură cu imobilul respectiv.

Prin urmare, validitatea contractelor de vânzare cumpărare cu nr. de mai sus și cauzele de nulitate absolută ale acestora, invocate de reclamanți trebuie analizate în raport de legislația în vigoare de la data încheierii lor.

Analizând contractele de vânzare cu nr. de mai sus, instanța a constatat că acestea au fost încheiate cu respectarea legislației în vigoare de la data încheierii lor și nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a interveni cazurile de nulitate absolută a contractelor, invocate de reclamanți, astfel că s-a respins acțiunea reclamanților ca nefondată, pentru considerentele arătate mai jos:

Pârâții sau autorii lor au respectat la încheierea contractelor de vânzare - cumpărare cu nr. de mai sus, prev. art. 9 din L. nr.1., deoarece aveau calitatea de chiriași, titulari de contract ai apartamentelor care nu urmau să se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, contractele de vânzare au fost încheiate după expirarea termenului prevăzut de art.14, deși reclamanții nu au depus cereri de restituire în acest termen.

Prin urmare, în speță nu există motivul de nulitate absolută a contractelor de vânzare bazat pe dispozițiile art.46 al.1 din L. nr.1., invocat de reclamanți (în redactarea legii anterioară republicării).

Pârâții sau autorii lor care au încheiat contractele de vânzare cumpărare cu nr. de mai sus, au fost de bună credință în momentul încheierii contractelor, și prin urmare în speță nu există motivul de nulitate absolută bazat pe disp. art.46 alin.2 din L. nr.1., invocat de reclamanți (în redactarea legii, anterioară republicării, art. 45 alin.2 în actuala redactare, după republicare).

Chiar dacă s-ar considera că în speță este vorba de un imobil preluat fără titlu valabil, nu există motiv de nulitate absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâți sau autorii lor, deoarece conform textului legal de mai sus, actele juridice de înstrăinare sunt lovite de nulitate absolută doar dacă au fost încheiate cu rea-credință.

Atâta timp cât în cartea funciară în care a fost înscris imobilul revendicat de reclamanți, proprietarul tabular înscris a fost S. Român, în administrarea pârâtului C. local al M. C.-N., (dreptul de administrare fiind preluat de la fostul I. C., în baza actelor normative și a dispozițiilor autorităților administrației publice locale) și nu a fost notată de reclamanți sau alte persoane, vreo acțiune de revendicare a imobilului din str. R. nr.13 sau vreo interdicție de înstrăinare, iar pârâții sau autorii lor, care au cumpărat au avut anterior contracte de închiriere privind apartamentele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, nu au fost tulburați în posesie, nu au fost notificați de reclamanți să părăsească apartamentele deoarece s-ar afla pe rol litigii de revendicare sau cereri de retrocedare în baza L. nr.1., instanța a considerat că pârâții sau autorii lor au fost de bună credință.

În sprijinul acestei teze vin dispozițiile art.32 și 33 din L. nr.115/1998, care stabilesc o prezumție legală, în sensul că drepturile reale înscrise în CF se presupun că sunt exacte, dreptul real fiind corect înscris în CF.

Față de pârâtele B. R. și E. R. s-a respins acțiunea ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, întrucât între pârâtul C. local al municipiului C. N. și aceste persoane nu s-au încheiat contracte de vânzare cumpărare față de care reclamanții să ceară constatarea nulității absolute.

Cheltuielile de judecată ocazionate pârâților au fost imputate reclamanților în temeiul art. 274 Cod pr.civ.

Prin încheierea Camerei de C. nr. 1183/(...), pronunțată în dosarul nr. (...) al J. C.-N., s-a admis cererea formulată de pârâtul F. S. F. și în consecință s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în considerentele și dispozitivul Sentinței civile nr. 9. pronunțată în dosar nr. (...), în sensul că la numele pârâtului care a solicitat îndreptarea erorii materiale s-a trecut F. S. F. în loc de S. F., cum din eroare s-a trecut.

Prin decizia civilă nr. 2. (...) pronunțată de Tribunalul Cluj s-a admis in parte apelul declarat de reclamanții Ș. G. C., Ș. G.-D. A., R. A. D. (căsătorită

Lamaire) împotriva sentinței civile nr. 9. pronunțată de Judecătoria Cluj- Napoca la data de (...) în dosar nr. (...).

S-a respins cererea de aderare la apel formulată de pârâții T. V. și T.

M.

A fost schimbată în parte sentința atacată, in sensul că:

S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. C.- N.

S-a admis in parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Ș. G. C., Ș. G.-D. A., R. A. D.( căsătorită Lamaire) și in consecință:

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 35460/(...) având ca obiect apartamentul nr. 2 înscris in CF individual nr. 1. C.-N. sub nr. top. 931/1/II cu părțile indivize înscrise in CF col. nr.

32826 C.-N. sub nr. top. 913/1/S și terenul aferent înscris in CF 32825 C.- N. nr. top. 913/1, încheiat cu pârâții M. C.-N., C. Local al municipiului C.- N., B. T. A. și B. N.

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 33871/(...) având ca obiect apartamentul nr. 4 înscris in CF individual nr. 1. C.-N. sub nr. top. 931/1/IV cu părțile indivize înscrise in CF col. nr.

32826 C.-N. sub nr. top. 913/1/S și terenul aferent înscris in CF 32825 C.- N. cu nr. top. 913/1, în contradictoriu cu pârâții M. C.-N., C. Local al municipiului C.-N., L. G.

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 35.988/(...) având ca obiect apartamentul nr. 5 înscris in CF individual nr. 1. C.-N. sub nr. top. 931/1/V cu părțile indivize înscrise in CF col. nr.

32826 C.-N. sub nr. top. 913/1/S și terenul aferent înscris in CF 32825 C.-

N. nr. top. 913/1, în contradictoriu cu pârâții M. C.-N., C. Local al municipiului C.-N., D. I.

S-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare- cumpărare nr. 30501/(...) având ca obiect apartamentul 7-8 înscris in CF individual nr. 1. C.-N. 1. C.-N. sub nr. top. 931/1/VII- 931/1/VIII cu părțile indivize înscrise in CF col. nr. 32826 C.-N. sub nr. top. 913/1/S și terenul aferent înscris in CF 32825 C.-N. nr. top. 913/1, respectiv cu privire lapartea de construcție individualizată ca fiind apartamentul nr. 7 in schița întocmită de expert L. N. aflată la fila 260 dosar, compusă din cameră de

25,99 m.p., bucătărie de 8,03 m.p., antreu în suprafață de 3,08 m.p., baie in suprafață de 5,28 m.p., windvang in suprafață de 2,66 m.p. cămară în suprafață de 1,62 m.p. în contradictoriu cu pârâții M. C.-N., C. Local al municipiului C.-N., T. T. V., T. M.

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 34260/(...) având ca obiect apartamentul nr. 9 înscris in CF individual nr. 1. C.-N. sub nr. top. 931/1/K cu părțile indivize înscrise in CF col. nr.

32826 C.-N. sub nr. top. 913/1/S și terenul aferent înscris in CF 32825 C.-

N. nr. top. 913/1, în contradictoriu cu pârâții M. C.-N., C. Local al municipiului C.-N., G. L., G. L., D. I.

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 31499/0(...) având ca obiect apartamentul nr. 10 înscris in CF individual nr. 1. C.-N. sub nr. top. 931/1/X cu părțile indivize înscrise in CF col. nr.

32826 C.-N. sub nr. top. 913/1/S și terenul aferent înscris in CF 32825 C.- N. nr. top. 913/1, în contradictoriu cu pârâții M. C.-N., C. Local al municipiului C.-N., F. S. F.

S-a menținut dispoziția din sentință referitoare la respingerea acțiunii față de pârâții B. R., E. R.

S-a înlăturat dispoziția din sentință referitoare la obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată față de pârâți.

Au fost obligați pârâții G. L., D. I., G. L. în solidar, să plătească apelanților reclamanți suma de 174,5 lei, B. T., B. N. in solidar suma de

174,5 lei, L. G. suma de 174,5 lei D. I. suma de 174,5 lei cheltuieli de judecată.

S-au compensat cheltuielile de judecată între reclamanții apelanții si intimații T. V. T. și T. M.

Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele: Mai înainte de analizarea motivelor de apel susținute de apelanți, s-a arătat că excepția inadmisibilității acțiunii, readusă in discuție de pârâtul F.

S. F. prin întâmpinare, nu mai poate fi valorificată, având in vedere că pârâtul nu a atacat soluția dată de prima instanță acestei excepții iar in cadrul apelului reclamanților nu poate fi analizată deoarece ar putea duce la încălcarea prevederilor art. 296 teza finală Cod pr.civ.

Cu privire la primul motiv de apel:

Din cuprinsul normelor procedurale rezultă că excepțiile de fond sau de procedură se soluționează prin încheiere interlocutorie, atunci când sunt respinse și iar judecarea cauzei continuă, sau prin sentințe, respectiv decizii, atunci când sunt admise iar excepțiile au caracter peremptoriu.

În legea procesuală nu își găsește reglementarea expresă situația in care excepțiile de fond sau de procedură sunt invocate in cursul dezbaterii fondului, la ultimul termen de judecată, și sunt soluționate de către instanță in sensul respingerii lor, mai înainte de a da părților cuvântul pentru concluzii asupra fondului cauzei. În opinia noastră, în această situație, soluția dată de instanță excepțiilor soluționate in prealabil închiderii dezbaterilor asupra fondului sau asupra unei cereri in probațiune, nu mai poate fi cuprinsă decât in practicaua sentinței, acestea neavându-și locul in considerentele și dispozitivul sentinței sau deciziei, care rămâne să se refere la fondul cauzei. In privința dispozițiilor și soluțiilor pronunțate de instanțăanterior închiderii dezbaterilor, practicaua sentinței sau a deciziei are valoarea unei încheieri.

Astfel, s-a apreciat că in speță judecătoria s-a pronunțat cu respectarea formele legale asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. C.-N.

Î., chiar dacă am admite că judecătoria s-a pronunțat asupra acestei excepții cu neobservarea formelor legale, având in vedere că neregularitatea procedurală reclamată nu este sancționată cu nulitatea expresă, sunt incidente in cauză dispozițiile art. 105 alin 2 Cod pr.civ., potrivit cărora actele de procedură întocmite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor. Or in speță apelanților nu li s-a pricinuit nicio vătămare prin faptul că soluția dată de instanță excepției lipsei calității procesuale pasive a municipiului C.-N., nu este cuprinsă in dispozitivul sentinței. Vătămarea invocată, anume aceea că nu ar avea posibilitatea de a ataca soluția pronunțată de instanță asupra acestei excepții menționată doar in practicaua sentinței, nu poate fi primită, câtă vreme reclamanții au și atacat soluția.

Excepția nulității sentinței pentru considerentul arătat a fost apreciată neîntemeiată așadar, față de considerentele expuse.

In schimb, soluția dată de judecătorie excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. C.-N. a fost apreciată ca fiind greșită.

Apartamentele înstrăinate s-au aflat la data vânzării in patrimoniul unității administrativ teritoriale, in speță a M. C.-N.

F. un contract translativ de proprietate, in mod evident in contractul de vânzare-cumpărare, calitatea de vânzător nu a putut să o aibă decât proprietarul bunului, și nu administratorul acestuia, C. Local al municipiului C.-N., care în demersurile făcute pentru înstrăinarea apartamentelor a acționat in reprezentarea unității administrativ teritoriale.

Din acest considerent, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului municipiului C.-N. este neîntemeiată și se impunea să fie respinsă.

Acțiunea reclamanților apelanți a fost apreciată întemeiată pe dispozițiile art. 46 alin 1 și 2 din L. 1.. Indicarea ca temei de drept în acțiune inclusiv a prevederilor art. 948 Cod civil, nu face din aceasta o acțiune de drept comun. N. prevăzută la art. 46 alin 1 și 2 din L. 1. nu este una sui generis, ci verificarea valabilității actelor de înstrăinare se face până la urmă tot prin raportare la elementele de valabilitate ale convențiilor prev. în art. 948 Cod civil. Î. actului de înstrăinare cu încălcarea legii lezează tot unul din elementele de valabilitate ale convenției, respectiv obiectul sau cauza actului

. art. 46 alin 1 și 2 din L. 1., în forma in vigoare la data introducerii acțiunii, (1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenta prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

(2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu buna- credința.

Concluzia primei instanțe în sensul că motivul de nulitate prevăzut la art. 46 alin. (1) din L. nr. 1.6 nu ar fi incident în cauză este greșită, căci actele juridice de înstrăinare a imobilului în cauză către pârâții persoane fizice s-au încheiat cu încălcarea prevederilor L. nr. 1.. Din cuprinsul. art. 1 alin 2 din Normele metodologice pentru aplicarea L. 1., rezultă că obiectul L.

1. îl formează imobile preluate cu titlu de către stat.

Prin urmare, tot acest tip de imobile puteau fi înstrăinate in baza art. 9 din Lege.

În privința imobilului in litigiu s-a stabilit însă prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv D. n. 5. pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție in dosar nr.(...), că preluarea imobilului in litigiu de la antecesoarea reclamanților s-a făcut fără titlu. A. hotărâre este opozabilă intimaților și li se impune cu putere de lucru judecat, in calitatea lor de parte in acel litigiu ( T. V. și T. M.), in calitate de succesori legali ai unor părți ( F. S. F.), sau in calitate de succesori cu titlu particular ai C.ui Local al municipiului C.-N., pârât in acel litigiu (restul pârâților persoane fizice).

Imobilul in litigiu fiind preluat fără titlu, acesta nu făcea obiectul L. 1., și prin urmare nu putea fi înstrăinat pârâților sau antecesorilor acestora in temeiul L. 1.. Actele de înstrăinare având ca obiect apartamentele rezultate in urma dezmembrării imobilului preluat de la antecesoarea reclamanților apelanți, au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor L. 1. respectiv ale art. 1 și 25 din Lege.

Astfel fiind, in mod greșit a reținut prima instanță că actele de înstrăinare având ca obiect părți din imobilul preluat fără titlu de la antecesoarea apelanților au fost încheiate cu respectarea legislației in vigoare la data încheierii lor.

De asemenea, în mod greșit s-a reținut buna credință a dobânditorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, și implicit excepția de la nulitatea actelor de înstrăinare prevăzută de art. 46 alin 2 din legea 1..

Potrivit disp. art. 1898 Cod civil, buna credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietate.

Buna-credință a subdobânditorului „trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia";, astfel cum s-a statuat in practica C.i constituționale cu referire la L. 1.. Buna credință presupune in aceste condiții verificarea, cercetarea existenței însușirilor la care se referă art. 1898 Cod civil.

În speță, așa cum rezultă din răspunsurile formulate la interogatoriul administrat în apel de către pârâții T. T. V., T. M., D. I., B. N., B. T. A. și din Adresa nr.141.434/3/(...) emisă de P. municipiului C.-N., cumpărătorii nu au făcut o astfel de cercetare.

Pârâții dobânditori știau sau puteau să afle, cu minime diligente, faptul că apartamentele oferite lor spre vânzare în temeiul L. nr. 1. nu puteau forma obiectul vânzării - cumpărării în baza acestei legi. Astfel, prin simpla cercetare a conținutului cărții funciare și, respectiv, a M. O., pârâții dobânditorii ar fi constatat că preluarea imobilului s-a făcut în condițiile inexistenței unei reglementări legale, căci Decretul nr. 207 din 17 mai 1949 a P.ui Marii Adunări Naționale R.P.R nu este publicat in M. O.. Pe de altă parte, faptul că imobilul fusese preluat prin expropriere pentru realizarea unui spital-S. CFR, nu pentru închirierea și vânzarea lui altor persoane.

Pe de altă parte, dacă ar fi cercetat actul de preluare, care le putea fi pus la dispozițiile de către instituțiile care l-au comunicat și instanței, ar fi constat că exproprierea s-a făcut fără plata despăgubirii.

Ar fi putut constata de asemenea că succesorul fostei proprietare, reclamantul Ș. G. C. a formulat in temeiul L. 1. cerere de restituire in natură a acestui imobil, înregistrată sub nr. 653 /17 iulie 1996 (f. 179 vol. 1 dosar apel), cerere nesoluționată la data înstrăinării apartamentelor.

Faptul că pârâții dobânditori nu ar fi cunoscut viciile titlului statului la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu poate fi calificat drept dovadă a bunei credințe, în condițiile în care aceștia au avut posibilitatea efectivă de a cunoaște viciile actului în baza căruia statul deținea imobilul oferit spre vânzare.

Față de argumentele expuse, tribunalul a apreciat netemeinică și nelegală soluția dată de prima instanță petitelor având ca obiect constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare având ca obiect apartamentele

2,4,5.9,10.

Cu privire la apartamentele 7-8 înstrăinate pârâților T., s-a susținut de către aceștia că sunt alcătuite in mare măsură din construcții edificate de S. Român după preluarea imobilului de la antecesoarea reclamanților, sau edificate de ei, că apartamentele le-au fost înstrăinate ca o unitate locativă unitară și raportat la ponderea suprafeței noi adăugată vechiului imobil, sunt incidente in cauză predeverile art. 19 din L. 1..

In scopul verificării acestor susțineri, instanța a administrat proba cu expertiza tehnică in construcții, cu acte, respectiv contractele de închiriere ale pârâților, cercetare locală și proba testimonială.

Din aceste probe a rezultat că apartamentul nr. 7 este compus in cea mai mare parte din clădirea veche preluată de la antecesoarea reclamanților, respectiv camera in suprafață de 25,99 mp cămara de 4,19 mp, bucătăria de 8,03 mp, antreul de 3,08 mp și baia de 5,28 mp. B., baia și antreul au fost amenajate din vechiul coridor exterior al imobilului, închis cu geamuri in perioada 1952-1954, după preluarea clădirii de către I. de la S. C. A. sunt insă amenajări ale unui spațiu preexistent și nu poate fi socotită drept construcție nouă.

Ceea ce s-a construit de nou de către I. a fost intrarea in curte, edificată in anii 80 și care se identifică astăzi ca fiind windvangului in suprafață de 2,66 mp și chicineta in suprafață de 1,62 mp. I., această parte nou construită are o pondere redusă raportat la întreaga suprafață a apartamentului nr. 7.

Din partea de clădire identificată in schița aflată la fila 260 ca fiind apartamentul nr. 8 în suprafață de 48,80 mp cămara in suprafață de 4,19 mp și baia in suprafață de 1,89 mp ce fac parte din vechiul corp de clădire preluat de la antecesoarea reclamanților iar bucătăria in suprafață de 20,47 mp. și camera în suprafață de 21,34 mp fac parte din partea de construcție adăugată de S. CFR după preluare.

Întrucât acestui apartament nr. 8 i s-au adăugat pe orizontală sau pe verticală mai mult de 1. din suprafața desfășurată inițială, având in vedere disp. art. 19 alin 1 din L. 1., reclamanții nu sunt îndreptățiți să obțină restituirea in natură a acestui apartament, situație in care anularea contractului de vânzare cumpărare pentru aceste încăperi este lipsită de interes pentru reclamanți.

Chiar înstrăinat intimaților T. sub nr. 7-8 și nu 7, 8, apartamentele 7 și 8 inițiale își păstrează individualitatea chiar in prezent, in ciuda adăugirilor pe orizontală sau pe verticală aduse de reclamanți, după cum rezultă cu evidență din schița aflată la fila 261 dosar anexă la raportul de expertiză, întrucât este prevăzut cu intrare separată și nu comunică cu restul casei.

În aceste condiții, a fost apreciată nefondată susținerea intimaților T. potrivit căreia apartamentele 7-8 vândute lor au unitate structurală și funcțională, de aceea trebuie privite la o singură unitate locativă, iar suprafața adăugată de ei pe orizontală sau verticală trebuie să se raporteze la suprafață acestei unice unități locative.

Înstrăinarea apartamentelor 7-8, având ca obiect și porțiuni din vechea clădire preluată de la antecesoarea reclamanților este parțial lovită de nulitate, respectiv cu privire la încăperile identificate ca apartamentul nr. 7 pentru aceleași considerente reținute in legătură cu celelalte apartamente.

Dispozițiile art. 11 alin 1 și art. 7 alin 1 ind. 1 din L. 1. cu completările și modificările ulterioare, invocate de pârâți in apărare, in susținerea ideii că reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea imobilului in natură, nu sunt incidente in cauză, deoarece acestea vizează exproprierea legală și înstrăinarea legală, ori in cauză nici exproprierea nu a fost legală, nici contractele de vânzare-cumpărare nu au fost încheiate cu respectarea legii.

Nu a putut fi primită nici apărarea intimaților potrivit căreia reclamanții nu sunt in drept să solicite constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, câtă vreme nu au formulat notificare in temeiul L. 1., întrucât reclamanții au formulat notificare în temeiul L. 1. la data de 8 noiembrie 2006, în termenul prev. de art. 47 alin 3 din L. 1. în forma în vigoare la data introducerii acțiunii.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri următorii pâ râți : G. L.,

G. L., și D. I. T. T. V. și T. M. B. T. A. și B. N. D. I. C. LOCAL AL M. C.-N. și

M. C.-N. PRIN P. și L. G.,

1. Prin recursul declarat de pârâții G. L., D. I. și G. L., aceștia au solicitat să se constate că decizia recurată este parțial nelegală (mai exact sub aspectul dispozițiilor pe care le conține referitor la recurenți) și, pe cale de consecință, să se dispună modificarea ei în parte, în sensul respingerii apelului declarat de aceștia împotriva sentinței civile nr.

9., pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în prezentul dosar cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare- cumpărare nr. 34260/(...) având ca apartamentul nr. 9 din imobilul situat în C.-N., str. R. nr. 13 și a menținerii ca fiind legală și temeinică sub acest aspect a sentinței civile apelate.

Solicită totodată obligarea reclamanților intimați la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.860 lei cu titlu de onorar avocațial, conform dovezilor fiscale depuse.

D. recurată este nelegală sub următoarele aspecte:

- a fost dată de Tribunalul Cluj cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 9 Cod proc. civ.

- instanța de apel interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 8 C. proc.civ.

- hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 7 C. proc.civ.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 46 alin 1 și 2 din L. nr. 1. întemeindu-se pe o premisă falsă, anume că contractul de vânzare cumpărare având ca obiect apartamentul nr. 9 din imobilul situat în C.-N., str. R., nr. 13 este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat cu o pretinsă încălcare a prevederilor L. nr. 1..

Mai mult, instanța de apel reține și că prin decizia nr. 5. pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care este opozabilă și pârâților recurenți, fiind succesori cu titlu particular ai C.ui local al mun. C.-N. s-a stabilit că preluarea imobilului în litigiu de la antecesoarea reclamanților intimați s-a făcut fără titlu.

Instanța de apel a omis să ia în considerare câteva elemente esențiale pentru definirea corectă a situației juridice a imobilului în litigiu la momentul perfectării acestui contract de vânzare cumpărare.

Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu de expropriere pentru cauză de utilitate publică prin efectul decretului nr. 207 din 17 mai 1949 al P.ui Marii Adunări Naționale a R.P.R. și a deciziei nr.

465/1949 a C.ui de M.

Raportat la această împrejurare preluarea imobilului s-a făcut de către stat cu titlu. Faptul că după 57 de ani I. statuează prin decizia nr. 5. că exproprierea respectivă a avut caracter ilegal nu schimbă datele problemei de vreme ce la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare în discuție, anume la data de (...), acel decret de expropriere se bucura de prezumția de legalitate și nimeni nu putea prevedea că peste 57 de ani de la data emiterii lui instanța supremă va constata nelegalitatea lui.

E. de subliniat că potrivit art. 46 alin. 2 din L. nr. 1., în redactarea avută la data introducerii acțiunii ce formează obiectul prezentului dosar sunt lovite de nulitate absolută numai actele de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, cu excepția celor care au fost încheiate cu bună-credință. Așa fiind, dacă părțile actului translativ de proprietate au fost de bună-credință acel act este considerat a fi valabil și își produce efectele firești ca atare. În cazul dat încheierea contractului de vânzare- cumpărare din data de (...) s-a făcut cu bună-credință de către ambele părți contractante. Într-adevăr, C. Local C.-N. în calitate de vânzător era de bună- credință, fiind vorba de vânzarea unui imobil care a intrat în proprietatea S. cu titlu de expropriere încă în anul 1949 pentru cauză de utilitate publică iar nu cu titlu de naționalizare sau de confiscare.

De asemenea, cât privește pe cumpărători, buna credință a acestora nici nu poate fi pusă în discuție de vreme ce ei au încheiat contractul cu organul local al administratei de stat. Și e firesc să fie așa, deoarece cumpărătorii ca persoane fizice, ca cetățeni ai statului român în mod firesc aveau încredere desăvârșită în statul român, căruia îi aparțineau și în organele locale ale acestuia care îl reprezentau și acționau în numele lui.

E. discutabilă legalitatea celor statuate de I. prin decizia 5. din dosar nr. (...) deoarece nici chiar instanța supremă ca organ de judecată nu poate cenzura legalitatea unui act normativ pe care are obligația să-l respecte și să-l aplice câtă vreme este în vigoare. Și e firesc să fie așa, deoarece faptul că un act normativ este în vigoare impune tuturor obligația de a ține seama de existența lui și de a i se conforma.

Din această perspectivă, decizia recurată pare să fi ignorat chiar principiul error comunis facit jus, deoarece trebuia să admită că statul, care este garantul ordinii publice printr-un organ al său încheie un anumit contract ținând seama de existenta unui act normativ, cetățenii persoane fizice cu care s-a încheiat acel act juridic nu puteau avea o altă reprezentare decât aceea că încheie un act juridic valabil, concordant cu legea în vigoare.

Raportat la optica instanței de apel exprimată prin considerentele deciziei recurate, întreaga securitate a actelor juridice încheiate de organele statului cu persoanele fizice în perioada respectivă este pusă sub semnul incertitudinii iar drepturile valabil câștigate de acestea raportat la ordinea juridică atunci existentă este pusă sub semnul unei nejustificate incertitudini.

Aprecierea din considerente potrivit căreia decizia civilă nr. 5. pronunțată de I. În dosar nr. (...) este opozabilă și recurenților producând față de aceștia efectele puterii lucrului judecat, este greșită pentru următoarele motive:

- recurenții nu au fost parte în acel dosar și ca urmare față de ei, respectiva hotărâre judecătorească nu produce nici efecte de opozabilitate și nici efectele puterii lucrului judecat;

- prin decizia menționată, I., a respins cererea introductivă de instanță promovată de reclamanți cu privire la apartamentul nr. 9 ce formează obiectul prezentului litigiu, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate;

- I. a pronunțat decizia civilă nr. 5. în dosar nr. (...) cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, statuând că exproprierea imobilului în litigiu dispusă prin decretul nr. 207 din 17 mai 1949 al P.ui Marii Adunări Naționale a R.P.R. și a deciziei nr. 465/1949 a C.ui de M. este ilegală. Numai Curtea Constituțională este competentă să decidă dacă un act normativ emis de puterea legiuitoare este constituțional sau nu, dar și în cazul în care se declară un astfel de act normativ ca fiind neconstituțional, decizia C.i Constituționale produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut. A. înseamnă că actele juridice încheiate și hotărârile judecătorești pronunțate anterior declarării neconstituționalității respectivului act normativ, rămân în continuare valabile și continuă să-și producă efectele firești. E. fără precedent în practica noastră judiciară, ca o instanță de judecată, fie ea chiar instanța supremă să declare ca fiind ilegal un act normativ.

Organele judecătorești nu pot refuza recunoașterea validității unor acte juridice pe motiv că actul normativ în temeiul căruia ele au fost încheiate ar fi nelegal, de vreme ce instanțele de judecată sunt eminamente organe de aplicare a dreptului iar nu de cenzurare a legalității actelor normative pe care au obligația să le aplice și să le recunoască ca fiind valabile și eficiente câtă vreme sunt în vigoare iar printr-o dispoziție normativă superioară nu au fost anulate efectele lor.

Din actele dosarului, inclusiv din recunoașterea reclamanților intimați rezultă că aceștia nu au revendicat imobilul nici în baza L. 1. și nici în baza L. 1., până la data de 0(...). Instanța de apel reține în mod greșit că revendicarea s-ar fi făcut în anul 1996. Prin notificarea nr. 837/0(...), trimisă Primăriei M. C.-N. prin BEJ S. M., reclamanții au revendicat pentru prima data, imobilul din C.-N., str. R. nr. 13 în baza procedurii prevăzute de L. nr.

1., rezultatul acestei notificări nefiind adus până în prezent la cunoștința instanței.

Contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat de către recurenți sau antecesorii lor în anul 1997. La data încheierii contractului de vânzare cumpărare reclamanții nu revendicaseră imobilul din str. R. nr. 13 în care este situat și apartamentul în litigiu nici în baza L. nr. 1. și nici pe calea dreptului comun iar în CF În care era înscris acest imobil nu fusese notată de către reclamanți vreo acțiune de revendicare sau de altă natură cu privire la imobilul respectiv.

Prin urmare validitatea acestui contract de vânzare cumpărare și cauzele de nulitate absolută ale acestuia invocate de reclamanții intimați trebuie analizate în raport de legislația în vigoare de la data încheierii lui.

Instanța de apel, nu a făcut o astfel de analiză, fapt ce constituie un aspect de nelegalitate a deciziei recurate. Corect a procedat prima instanță apreciind că acest contract a fost încheiat cu respectarea legislației în vigoare de la data încheierii lui și nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a interveni cazurile de nulitate absoluta a contractului invocate de reclamanții .

In schimb instanța de apel, fără a efectua o astfel de analiză reține în mod greșit că contractul în discuție este lovit de nulitate. R. (sau autorii lor) au respectat la încheierea contractului de vânzare cumpărare în discuție prevederile art. 9 din L. nr. 1. deoarece aveau calitatea de chiriași, titulari de contract ai apartamentului care la acea data nu era supus restituirii foștilor proprietari, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din aceeași lege, reclamanții intimați nedepunând cereri de restituire În termenul legal.

În aceste circumstanțe, în speță nu poate fi reținut motivul de nulitate prev. de art. 46 alin 1 și 2 din legea nr. 1., după cum greșit a procedat instanța de apel, recurenții fiind de bună credință la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare. Chiar dacă s-ar considera că imobilul din cazul dat a fost preluat fără titlu de către stat, nu există motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare prin care apartamentul nr. 9 a fost înstrăinat recurenților deoarece din conținutul art. 46 evocat rezultă clar că sunt lovite de nulitate absolută numai actele de înstrăinare încheiate cu rea credință.

E. evident că recurenții au fost de bună credință la încheierea acestui contract de vreme ce la acel moment în CF în care a fost înscris imobilul respectiv, nu a fost notată de reclamanții intimați sau de către alte persoane vreo acțiune de revendicare a imobilului sau vreo interdicție de înstrăinare iar recurenții sau autorii lor care au avut anterior contracte de închiriere privind apartamentul nr. 9 ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare nu au fost tulburați în posesie, nu au fost notificați de reclamanții intimați să părăsească apartamentul întrucât s-ar afla în curs de soluționare un litigiu de revendicare a lui sau vreo cerere de retrocedare în baza L. nr. 1..

. art. 32 și 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 drepturile reale înscrise în CF se prezumă a fi exacte și corect înscrise iar conținutul CF este concordant cu realitatea juridică pe care o exprimă.

În mod nescuzabil, instanța de apel a omis sa la în considerare toate aceste aspecte și a apreciat greșit că recurenții au fost de rea credință când au încheiat contractul de vânzare cumpărare.

2. Prin recursul declarat de pârâții T. T. V. si soția T. M., aceștia au solicitat admiterea recursului formulat, cu consecința modificării hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului formulat de reclamanți si menținerii ca fiind legală și temeinică a soluției pronunțată de instanța de fond cu privire la aspectele vizate de apelul reclamanților. T., solicită, urmare admiterii recursului, modificarea hotărârii instanței de apel în ce privește cererea acestora de aderare la apel - cu consecința admiterii acestei cereri și schimbarea în parte a hotărârii instanței de fond, în sensul obligării reclamanților la totalitatea cheltuielilor de judecată justificate de ei ca fiindfăcute pentru soluționarea în fond a litigiului, constând din onorar avocațial justificat cu chitanțele depuse la dosar de recurenți.

Urmare admiterii recursului solicită obligarea reclamanților intimați în solidar la suportarea cheltuielilor de judecată avute de recurenți în apel și recurs, constând din onorar avocațial și onorar expert justificate de asemenea cu chitanțele existente la dosar.

În motivarea recursului, recurenții arată că neegalitatea hotărârii instanței de apel - este atrasă de interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente in speță, deoarece:

M.ivele de nulitate ale actului juridic trebuiesc analizate la momentul încheierii actului - respectiv la data încheierii de către recurenți a contractului de vânzare cumpărare - si anume la data de (...) ;

La data de (...), L. nr..1. - in redactarea sa inițială-prevedea că intră sub incidența sa - art. 1 - imobilele preluate de S. R. cu titlu - fără ca legea sa caracterizeze titlul de preluare ca fiind valabil sau nevalabil - caracterizare care s-a impus ulterior, prin HG. Nr. 1. si respectiv art.6 din L. nr. 213/1998 - acte normative care au stabilit și criteriile după care se verifică valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului.

În speță, nelegal a reținut instanța de apel că decizia nr. 5. mai 2006 a I.C.C.J. - este o hotarare care stabilește faptul că imobilul din litigiu a fost preluat de stat fără titlu - și că această hotărâre are puterea lucrului judecat fiindu-le opozabila - câtă vreme hotărârea respectivă s-a pronunțat într-un proces de revendicare și rectificare de C. întemeiat în drept pe dispozițiile art.480 cod civil și respectiv art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938 - astfel că, pe de o parte, nu are autoritate de lucru judecat cum susține instanța de apel, nefiind întrunite cele trei elemente cerute de lege: lipsește elementul cauză, deoarece acțiunea prezentă are un cu totul alt temei de drept, iar pe de altă parte, nici din dispozitivul hotărârii invocate și nici din considerentele acesteia, nu rezultă faptul că instanța supremă ar fi stabilit că imobilul ar fi fost preluat fără titlu ci, dimpotrivă, că titlul statului este viciat de faptul ca actul normativ nu a fost publicat in M. oficial, nu s-a plătit despăgubirea și nu a fost realizat scopul exproprierii - acela al utilității publice - pentru extinderea S. C.

În contextul dat, în virtutea dispozițiilor art. 6 din L. nr.213/1996 - instanțele care soluționează prezenta cauza aveau obligația, chiar pe cale incidentală, să stabilească valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului - obligație care legal le revenea - recurenții nefiind abilitați de lege de a stabili în ce măsura titlul statului este un titlu valabil sau nu - cum nelegal a reținut instanța de apel, cu încălcarea disp.art.6 din L. nr.213/1998.

Pe de altă parte reținerile instanței supreme s-au făcut în contextul în care în acel dosar nu s-au regăsit a fi probate elemente din care să rezultedacă imobilul expropriat a fost folosit pentru utilitatea publică avută în vedere ca premiză a exproprierii, or, în prezentul dosar, prin probele scrise existente, cu referire la adresa nr.1405/(...), adresa nr.(...) precum și declarațiile martorilor luate cu ocazia cercetării la fața locului se poate stabili cu certitudine că în mod cert scopul exproprierii a fost realizat.

Imobilul a fost predat S. CFR care a funcționat în acest imobil cu doua secții

- interne si ginecologie - o perioada de 10 ani - până în anul 1959 când, urmare a faptului că i s-a pus la dispoziție un alt imobil, respectiv cel de la nr.20 din str. R. - locatarii din acest ultim imobil au fost mutați în imobilul din litigiu.

T., în această perioadă de 10 ani, din 1949 pana in 1959, S. CFR a realizat și extinderea clădirii cu cele două încăperi cărora le-a dat destinația de laborator de cercetare ,aspecte cert dovedite în prezentul dosar, situație în care reținerile instanței de apel nu au corespondent în situația de drept a imobilului din litigiu.

Pe de alta parte - faptul ca antecesoarea reclamanților nu a primit despăgubirea legală - este un aspect care vizează nevalabilitatea titlului statului și nu inexistența lui cum nelegal retine instanța de apel. În consecință, este în afara oricărei discuții că imobilul a fost preluat cu titlu, însa acest titlu era unul viciat, pe cale de consecință, imobilul intră sub incidența L. nr.1.,așa încât putea fi vândut, iar situația contractelor intră sub incidența dispozițiilor art.46 pct.1 și 2 din L. nr. 10/12001 cum în mod corect a reținut instanța de fond.

T., legal a reținut instanța fondului faptul că - la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, reclamanții nu au făcut dovada că ar fi revendicat imobilul pe calea dreptului comun sau în procedura L. nr. 1..

In fața acestei instanțe, chiar reclamanții au recunoscut faptul că ei au revendicat imobilul doar prin acțiunea în revendicare înregistrată la data de 18 ianuarie 1999, deci la trei ani după încheierea contractului - în dosarul în care s-a pronunțat decizia instanței supreme mai sus analizată. În același timp, au susținut că în baza L. nr. 1. nu sau formulat o cerere pentru măsuri reparatorii - în apel prezentându-se o astfel de cerere care a fost înregistrata sub nr. 653/17 iulie 1996 - prin care au solicitat despăgubiri și nu restituirea în natură, cererea soluționată prin H. nr. 22 a C. pentru aplicarea L. nr. 1. prin respingerea ei - hotărâre definitivă, nefiind contestată de reclamanți.

În procedura L. nr. 1. reclamanții au formulat notificarea cu nr.(...) prin intermediul executorului judecătoresc S.u M.. În contextul dat, prin răspunsul la interogatoriu au arătat faptul că au cerut informații cu privire la revendicarea imobilului - în procedura L. nr. 1. - fiind încunoștințați de către vânzător ca imobilul nu este revendicat. Oricum, obligația de a le face cunoscut acest aspect era în sarcina vânzătorului și nu poate fi reținuta ca o atitudine culpabilă în ce îi privește, cum nelegal retine instanța de apel.

Potrivit disp. art. 2 din L. nr. 1. reclamanții nu erau îndreptățiți în baza acestei legi la restituirea în natură, ci doar la despăgubiri - cum de altfel, în cunoștință de cauza, au și formulat cererea - având în vedere că, potrivit textului art.2 din L. nr. 1. locuința nu era liberă, iar ei, în calitate de persoane îndreptățite, nu ocupau imobilul in calitate de chiriași.

Pe cale de consecință în mod legal a reținut instanța de fond că imobilul cădea sub incidența L. nr. 1., putând fi vândut în baza acestei legi.

Reținerile instanței de apel, în sensul ca s-a vândut cu încălcarea L. nr. 1. sunt nelegale, fiind urmarea unei greșite interpretări și aplicări a dispoziției acestei legi, precum si a disp.art.6 din L. nr. 213/1998.

De asemenea, nelegal instanța de apel a reținut faptul că la încheierea contractului recurenții au fost de rea credință, câtă vreme art.46 alin 2 din

L. nr. 1. legiferează principiul bunei credințe la încheierea actelor, sarcina de a răsturna prezumția instituită prin lege revenea reclamanților, care trebuiau să facă dovada certă a relei credințe invocate în sprijinul nulității solicitate. Or, în speță, aceștia nu au făcut nici un fel de dovadă în acest sens, doar în apel au administrat proba cu interogatoriul recurenților, interogator care nu face dovada unei relei credințe în ce îi privește, deoarece au arat ca:

Anterior încheierii contractului, recurenții au consultat cartea funciara aferentă imobilului, din care rezultă că statul are dreptul de proprietate înscris in baza de lege - decretul de expropriere. Nu cădea în mod legal în sarcina acestora de a analiza dacă actul normativ în baza căruia statul și-a înscris dreptul de proprietate in c.f. era un act normativ în conformitate cu C. în vigoare la acel moment și dacă acest act normativ a fost sau nu publicat în M. oficial, rolul legal al cărții funciare fiind acela de a informa terții cu privire la situația juridică a dreptului de proprietate. S. verificării valabilității titlului statului aparține potrivit disp.art.6 din L. nr..213/1998 numai instanței de judecată și nu recurenților, cum nelegal reține instanța de apel. F. înscris in CF dreptul de proprietate, opera prezumția instituită de disp. art.32 si 33 din L. nr.115/1938 în vigoare la momentul încheierii contractului, respectiv ca dreptul operează în favoarea celui înscris in CF, or prezumția nu era răsturnata prin vreo notare în CF a vreunei acțiuni în justiție, de contestare a valabilității titlului, sau vreo notare a intenției de revendicare a acestui imobil.

De asemenea, pe rolul instanțelor nu exista vreun litigiu legat de imobil, reclamanții nu au notificat în vreun fel intenția lor de a revendica imobilul, revendicare care au făcut-o abia in anul 1998, deci după trei ani de la încheierea contractului.

Vânzătorul i-a informat că în procedura L. nr. 1. imobilul nu este revendicat, astfel că nu pot fi acuzați de faptul că nu au depus diligențele necesare unui cumpărător de bună-credință, anterior încheierii contractului, cum nelegal reține instanța de apel.

Solicită în consecință a stabili neegalitatea hotărârii instanței de apel cu privire la reținerea relei credințe a recurenților la încheierea contractului din litigiu.

De asemenea, consideră că soluția instanței de apel a fost dată cu încălcarea disp. art.11 pct.1 si 2 si respectiv art.19 din L. nr.1. câtă vreme este demonstrat în cauză faptul că la momentul exproprierii - imobilul din

C.-N. str. R. nr.13 era format din 5 camere bucătărie, dependințe la parter si

7 camere, bucătărie, dependințe la etaj întrucât în cauză s-a dovedit că ulterior exproprierii, atât în perioada celor 10 ani cât imobilul a fost în administrarea S. CFR, cât și ulterior, în anul 1987, imobilul a fost supus unor modificări constând în:

În anul 1955 edificarea a două camere pentru laborator, închiderea unei magazii și a unei terase exterioare, concomitent cu deschiderea unei uși; în anul 1959, după mutarea spitalului în imobilul situat la nr. 20imobilul a fost împărțit de către I. în 11 apartamente, făcându-se o serie de modificări interioare:

În anul 1955 edificarea de către S. CFR a două camere pentru laboratorul de experimentare, închiderea unei magazii și a unei terase exterioare, concomitent cu deschiderea unei uși; în anul 1959, după mutarea spitalului în imobilul situat la nr. 20 și trecerea imobilului în administrarea I. acesta a fost împărțit în 11 apartamente, care au fost închiriate locatarilor mutați din imobilul situat la nr. 20, în cel situat la nr.

13, făcându-se o serie de modificări interioare:

- închiderea golului dintre cameră și fosta magazie și practicarea unui gol/ușă între fosta magazie și fostele laboratoare - încăperile construite de S. C. amenajarea unei băi în fosta magazie si schimbarea destinațiilor încăperilor, constituindu-se astfel apartamentul nr. 8 compus din camera bucătărie cămara de alimente și baie; a lărgit cu încă 1,30 ml închis coridorul cu zid formând astfel apartamentul nr.7 compus din camera bucătărie, baie și antreu; ulterior, în anul 1981 a extins apartamentul nr.7 cu un widvang și o cameră, astfel că apartamentul nr.7 a avut după aceste lucrări componența: cameră, bucătărie, cămara de alimente, baie, antreu widvang. Acest apartament nr.7 în componența descrisă mai sus a fost deținut de T. M. în baza contractului de închiriere nr.202.647/(...).

Urmare eliberării apartamentului nr.8 prin decesul fostei locatare R., recurenților li s-a aprobat extinderea in acest spațiu având în vedere componența familiei lor, fiind încheiat noul contract de închiriere cu nr.209425/2.XI.1990 obiect al contractului de închiriere formând-o singura unitate locativă formată din 3 camere, bucătărie, cămara de alimente, două băi, antreu cu numerotarea apartamentului 7-8 , anterior extinderii, fiind făcute lucrările de unificare a spațiului celor două apartamente într-o singură unitate locativă.

În contextul dat, la data cumpărării, obiectul contractului de vânzare- cumpărare l-a constituit apartamentul 7-8 ca unitate locativă de sine stătătoare - format din 3 camere, bucătărie,cămara, 2 băi, antreu, pivniță, widvang și încă o cameră - lucrările de amenajare ale spațiului fiind făcute de I. pe cheltuiala recurenților.

Din apartamentul cumpărat cu descrierea componenței menționate mai sus - doar încăperea de 25,99 mp. și magazia de 6,21 mp., deci în total o suprafață de 32,20 mp. au făcut parte din vechea construcție preluată de la antecesoarea reclamanților, instanța de apel reținând greșit că bucătăria de 8,03 mp. antreul de 3.08 mp. si baia de 5,28 mp. ar fi făcut parte din vechea construcție, aceste încăperi fiind realizate de I. C. după preluarea imobilului de la S. C.

T. după cumpărare în baza autorizației de construire nr.2265/(...) recurenții au schimbat structura inițiala a apartamentului cumpărat prin contractul din litigiu realizând construcția existentă azi pe teren cu componența descrisă în expertiza tehnică administrată în cauză, realizând o suprafața construită de 299,12 mp. ,din care doar suprafața de 32,2 mp. se regăsește din vechea construcție preluată de la antecesoarea reclamanților, ceea ce reprezintă un procent de 10,76%.

Raportat la acesta situație, în speță erau prezente atât premizele disp. art.11 alin.1 si 2 precum si disp.art.19 alin.l și 2 din L. nr.1. aspect ignorat de instanța de apel - dispoziții legale în baza cărora reclamanții erauîndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent sau la despăgubiri bănești și nu la restituire în natură, cum nelegal a stabilit instanța de apel.

3. Prin recursul declarat de pârâtul D. I., acesta a solicitat modificarea în tot a sentinței în sensul respingerii apelului reclamanților și menținerea instanței de fond ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată în fond, apel și recurs.

În motivarea recursului pârâtul arată că instanța de apel nu a făcut niciun fel de referire la apărările formulate de acesta prin întâmpinare, încălcându-i astfel dreptul la apărare.

Consideră hotărârea instanței de apel ca fiind nelegală, raportat la aprecierea cu privire la încălcarea art. 1 si 25 din L. nr. 1. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de către recurent, datorită faptului că imobilul din litigiu a fost preluat de către stat fără titlu, așa cum reiese din D. civila nr. (...), pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.14.(...) și prin urmare nu putea intra sub incidența L. nr. 112/995 și face obiectul vânzării.

Dreptul de proprietate al statului era înscris în cartea funciară cu titlu de construire. De asemenea, la momentul încheierii contractului de vânzare- cumpărare titlul statului era unul valabil, nefiind constatată nulitatea acestuia și fiind legal înscris în cartea funciară. De fapt, din punctul său de vedere, nici la această dată titlul statului nu poate fi apreciat ca fiind nul absolut, raportat la faptul ca lucrările pentru care s-a făcut exproprierea s- au efectuat, în acest imobil funcționând mulți ani S. C., abia în anul 1976 fiind transformat în locuințe de serviciu deservind angajații aceluiași spital, fapte care trebuiau constatate de către instanța de apel raportat la probațiunea administrata in cauza.

Prin urmare, prevederile L. nr. 1. și ale H.G. nr. 20/1996 nu au fost încălcate, deoarece imobilul din litigiu nu făcea parte din categoria imobilelor exceptate de la vânzare și nici celelalte condiții impuse pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu au fost încălcate, pârâtul îndeplinind toate condițiile impuse de art. 9, 10 și 14 din lege și de art. 6 din normele metodologice, așa cum corect a apreciat instanța de fond, raportat la probele de la dosarul cauzei.

Prin aprecierea respectării legilor în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și a situației de fapt se poate constata faptul că acestea nu au fost încălcate. La acel moment imobilul din litigiu nu era unul exceptat de la vânzare, titlul statului la acel moment fiind unul valabil și, mai mult, în cartea funciara, care a stat la baza înstrăinării, dreptul de proprietate al statului era înscris cu titlu de construire, fapt ce nu poate duce decât la concluzia că în speță nu sunt incidente prevederile art. 46 al. 1 din L. nr. 1., în vigoare la data introducerii acțiunii.

Chiar dacă s-ar aprecia faptul că la momentul vânzării către recurent, imobilul era preluat fără titlu valabil, nici atunci nu ar fi aplicabile prevederile art. 46 al. 1 din L. nr. 1., în vigoare la data introducerii acțiunii, deoarece există alin. 2 al aceluiași articol, care prevede situația imobilelor preluate de stat fără titlu. Raportat la existența acestui al doilea alineat nu mai poate fi pusă în discuție nulitatea contractului de vânzare-cumpărare doar pentru lipsa titlului statului (pentru interzicerea vânzării imobilelor preluate fără titlu în temeiul L. nr. 1.), ci, trebuie cel mult, analizatărespectarea condițiilor impuse de art. 9, 10 și 14 din L. nr. 1. și de art. 6 din

Normele metodologice și buna credință.

Cu privire aplicabilitatea prevederilor art. 46 al. 2 din L. nr. 1., în vigoare la data introducerii acțiunii, de asemenea, instanța de apel a făcut aprecieri nelegale, constatând reaua sa credință și înlăturând astfel excepția care îi era aplicabilă.

Se susține de către instanța de apel faptul că recurentul nu poate invoca buna credință atâta timp cât știa sau ar fi putut să afle, prin minime diligențe, faptul că apartamentul oferit spre vânzare în temeiul L. nr. 1., nu putea forma obiectul vânzării-cumpărării în baza acestei legi. Că prin simpla consultare a cărții funciare și a M. O. ar fi constatat că actul de preluare era un act nepublicat în M. O. și astfel lipsit de orice efecte juridice și că preluarea imobilului se făcuse cu încălcarea prevederilor legale în vigoare la data exproprierii, prin neplata despăgubirilor.

Aceste susțineri sunt total nelegale si imposibil de reținut, raportat la următoarele aspecte: în primul rând, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, S. Român avea intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu în C. nr. 32825, 32826 col. și 32827 C.-N., nefiind înscrisă în nici una din cele trei cărți funciare, modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate ca fiind un decret de expropriere. D., în C. col. nr.

32826 C.-N. și C. nr. 32827 C.-N. este intabulat dreptul de proprietate al S.

Român cu titlu de construire și fără a fi menționată vreo carte funciară din care să fi provenit imobilul, pentru ca recurentul să poată verifica și acea carte funciară.

În al doilea rând, așa cum bine este cunoscut, consiliul local nu a pus niciodată la dispoziție cumpărătorilor astfel de documente și nici nu furniza măcar date cu privire la acestea. Tot așa, adică total eronat, a fost informat de către vânzător cu privire la inexistenta vreunei revendicări în temeiul L. nr. 1.. Prin urmare, la data încheierii contractului de vânzare- cumpărare, știa de la consiliul local faptul că acest imobil nu este revendicat, iar în cartea funciară nu a fost notată nici o cerere în acest sens.

Chiar si instanța de fond a pronunțat o hotărâre fără a avea la cunoștință despre cererea de revendicare formulată de către reclamanți în temeiul L. nr.

1., deoarece aceasta cerere nu a fost depusă la dosarul cauzei nici de către reclamanți și nici de către consiliul local, cu toate ca acest aspect a fost pus în discuție pe parcursul derulării procesului.

Așadar, apreciază ca nu se poate reține în sarcina recurentului obligativitatea cunoașterii acestui fapt.

În al treilea rând, recurentul nu este de profesie jurist, nu are nici măcar studii superioare, ceea ce înseamnă că nu ar fi avut capacitatea de a aprecia valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, chiar dacă ar fi avut cunoștință despre el.

În sprijinul acestei afirmații vin și soluțiile date de mai multe instanțe de judecată, care, prin hotărârile judecătorești pronunțate și care se găsesc la dosarul cauzei, au apreciat diferit valabilitatea acestui act de preluare, cu toate că judecătorii sunt toții absolvenți ai facultății de drept.

În al patrulea rând, imobilul din litigiu a fost utilizat mulți ani după expropriere de către S. C., aspect cercetat de către instanța de apel dar neluat în considerare in hotărârea pronunțată.

În al cincilea rând, obligativitatea cercetării M. O. este absurdă, cu atât mai mult cu cât nu avea de unde să cunoască că imobilul a fost expropriat și nici temeiul juridic.

Nu în ultimul rând, apreciază că dacă ar fi luate în considerare argumentele și prezumțiile susținute de către reclamanții apelanți și împărtășite de către instanța de apel, într-o asemenea situație toți cumpărătorii în temeiul L. nr. 1., ar putea fi considerați de rea credință pentru că toți știau că imobilele care se vând în temeiul acestei legi, sunt imobile care au fost preluate de la foștii proprietari în perioada comunistă.

Ori, legiuitorul nu a avut intenția de a declara toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestei legi ca fiind nule absolut, ci dimpotrivă, a apreciat aceste contracte ca fiind valabile, până la proba contrarie. A. probă contrarie se poate face prin răsturnarea prezumției bunei credințe a cumpărătorului, dar nu prin simple supoziții și prezumții.

Probele cu care se poate răsturna prezumția bunei credințe trebuie să fie clare și concludente, să conducă la o concluzie fără putință de tăgadă cu privire la reaua credință.

Se știe foarte clar că încrederea cumpărătorilor în S. Român a fost oarbă, că aceștia nu au putut măcar gândi că statul ar putea vinde ceva ce nu îi aparține în proprietate. Și poate acestea au fost și considerentele care au determinat legiuitorul să instituie prezumția bunei credințe în favoarea cumpărătorilor.

In privința răspunsului la interogatoriu, nu consideră că instanța de apel ar fi putut deduce faptul ca a avut o atitudine pasiva. Ba, mai mult, aceste interogatorii nici nu trebuiau administrate atâta timp cat instanța de fond nu a făcut decât să aplice textele legale în vigoare (art. 138 C. proc. civ.), sancționând reclamanții-apelanți pentru tardivitatea formulării acestei cereri în probațiune, această probă nereieșind din dezbateri și putând fi prevăzută de către reclamanți, raportat la obiectul cauzei. În opinia instanței de apel, pasivitatea reclamanților nu trebuie sancționată, decât presupusa pasivitate a pârâților.

4. Prin recursul formulat de pârâții C. Local al municipiului C.-N. si M. C.-N., aceștia au solicitat admiterea recursului, menținerea prevederilor sentinței civile nr. 9912/(...) a J. C.-N., în sensul respingerii acțiunii civile extinse și precizate formulate de către reclamanți, în principal, pe cale de excepții și, în subsidiar, ca fiind nefondată.

În motivarea recursului, recurenții au criticat legalitatea deciziei atacate în cauză, pentru următoarele considerente:

In primul rând au invocat excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților, având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentele din imobilul situat in C.-N., str. R. nr. 13 întrucât, pe de o parte reclamanții si-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 46 din L. 1., în condițiile în care aceștia nu au formulat o notificare în baza acestei legi, formulând o cerere de revendicare a imobilului care a aparținut antecesorilor acestora, abia în anul 2006, cu mult după termenul de decădere prevăzut de legea specială, care a fost (...).

În acest sens au arătat că L. 247/2005, de care probabil au înțeles reclamanții să se prevaleze, nu a repus notificatorii în termenul de depunere a unei astfel de cereri de revendicare.

Sub acest aspect, întrucât reclamanții nu au înțeles să uzeze de prevederile L. 1. prin depunerea unei notificări în termenul imperativ prevăzut, acțiunea apare și ca fiind lipsită de interes.

Lipsită de interes este acțiunea reclamanților și raportat la prevederile D. 5. a Î. C. de C. și Justiție, irevocabilă, prin care s-a respins cu putere de lucru judecat acțiunea reclamanților privind revendicarea apartamentelor nr.

2,4,5,7 -10 din imobilul în cauză.

Pe de altă parte, acțiunea este inadmisibilă în ceea ce privește întemeierea acesteia pe dreptul comun, atâta timp cât aceasta a fost introdusă în anul 2002, când era deja în vigoare L. 1., legea speciala care guvernează în materie.

Apoi, în ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a M. C.-N., soluția instanței de apel este de asemenea nelegală, instanța de fond în mod corect și legal admițând această excepție, având în vedere că obiectul dosarului este anularea contractelor de vânzare-cumpărare în cadrul cărora parte contractanta este C. Local al mun. C.-N.

Pe fondul cauzei, în ceea ce privește reținerea instanței de apel a motivului de nulitate absolută constând în încălcarea legii la momentul încheierii actelor de înstrăinare cu privire la imobilul in cauză, pârâții au arătat că și acesta este nefondat, pentru următoarele motive:

Din analiza prevederilor legale în vigoare la data încheierii contractelor a căror anulare se solicită, nu reiese încălcarea nici unei norme imperative, cum in mod eronat au susținut reclamanții și instanța de apel.

Dispozițiile art. 1 din L. 1. prevăd posibilitatea foștilor proprietari de a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilele cu destinația de locuință, preluate abuziv din proprietatea acestora. Acest articol prevede deci o posibilitate în favoarea unei anumite categorii de persoane, nicidecum o obligație sau o interzicere.

Art. 10 din același act normativ prevede în mod expres care sunt locuințele exceptate de la vânzare, sub sancțiunea nulității absolute, ori imobilul în cauză nu făcea obiectul acestei prevederi, deci nu era exceptat de la vânzare.

Întrucât nulitățile absolute sunt expres și limitativ prevăzute de lege nimeni nu le poate lărgi domeniul de aplicabilitate după voia sa.

Pe de altă parte, chiar și luând în considerare aplicabilitatea art. 46 din L. 1., republicată, în cauză nu se regăsește nici unul din motivele prevăzute în acest articol.

Instanța de apel nu a ținut deloc seama de două principii fundamentale de drept civil, menite să asigure securitatea circuitului civil și a raporturilor juridice: "principiul bunei-credințe" si "tempus regit actum".

În ceea ce privește buna-credință a cumpărătorilor, aceasta trebuie analizată sub toate aspectele sale, principiul bunei-credințe fiind un principiu dominant al dreptului civil, stând practic la baza tuturor raporturilor juridice .

În sensul celor arătate a statuat și Curtea Constituționala: "În conflictul de interese legitime dintre proprietar (în speță, fostul proprietar) și subdobânditorul de bună-credință, a fost preferat cel din urma.

Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună- credință a fost impusă - în baza unor rațiuni cu o aplicare mult mai largă și care au creat un adevărat principiu - de preocupare pentru asigurarea securității circuitului civil si a stabilității raporturilor juridice.

Astfel, a fi de bună-credință, înseamnă ca la momentul cumpărării, dobânditorul să fie convins că a contractat cu verus dominus, dovada cea mai elocventă în acest sens fiind tocmai existența titlului de proprietate, valabil, al S. Român, asupra imobilului supus înstrăinării.

De asemenea, buna-credință există atunci când, cumpărătorul a depus diligențe minime pentru cunoașterea situației juridice a imobilului ce urma să fie înstrăinat, adică la momentul încheierii actului juridic de dobândire a dreptului de proprietate,

Or, dreptul de proprietate al vânzătorului, în speță S. Român, era înscris în cartea funciara, fiind astfel opozabil erga omnes. Simpla înscriere in CF valorează titlu, în sensul că cel înscris este prezumat a fi proprietarul imobilului.

Apoi, în ceea ce privește "minima diligență" este total exagerată susținerea instanței de apel potrivit căreia cumpărătorii apartamentelor în litigiu trebuiau sa consulte M. O. și actul de preluare al imobilului in proprietatea statului.

Din susținerile instanței de apel reiese faptul că pârâții trebuiau să cerceteze practic toata documentația care a stat la baza preluării, să aibă chiar și cunoștințe de drept pentru a interpreta valabilitatea titlului statului, ori, o asemenea susținere face ca sintagma "minime diligente" să își piardă însăși rațiunea pentru care a fost instituită.

Mai mult decât atât, exista un element obiectiv in plus în aprecierea bunei-credințe și a faptului că pârâții chiar au depus diligențele necesare, întrucât nu a fost notat în cuprinsul CF nici un proces în legătură cu imobilul respectiv, vreo cerere de revendicare sau vreo interdicție de înstrăinare, chiriașii nu au fost notificați de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora de intenția de a-si redobândi imobilul, și, mai mult, reclamanții nu au uzat de prevederile L. 1., neformulând o cerere de revendicare in baza acesteia, toate acestea ducând la o singura concluzie: anume aceea că, dobânditorii apartamentelor aveau certitudinea faptului că S. Român, în calitate de vânzător, deține imobilul în calitate de proprietar.

În sensul menținerii valabilității contractelor de vânzare-cumpărare pârâții au invocat practica CEDO prin care se arată că, tot în rațiunea menținerii stabilității circuitului civil și de asemenea pentru a nu crea un rău mai mare terților dobânditori de buna credință, aceste contracte trebuie să rămână valabile.

5. Prin recursul declarat de pârâta L. G., aceasta a solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei atacate, cu menținerea sentinței primeiinstanțe ca legală și temeinică, și cu obligarea reclamanților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

În susținerea recursului, pârâta a invocat dispozițiile art. 304 punctul

7 Cod procedură civilă și art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului, pârâta a invocat următoarele argumente:

În mod greșit a fost calificată cererea de chemare în judecată a reclamanților ca fiind o acțiune întemeiată pe dispozițiile L. nr. 1. și nu o acțiune pe dreptul comun.

Deși temeiul în drept al cererii introductive de instanță a reclamanților l-au constituit dispozițiile art.46 alin.1 din L. nr. 1. și respectiv disp. art. 968

Cod civil ( și nu 948 Cod civil, cum în mod eronat reține instanța de apel)referitoare la cauza convențiilor ( cauză ilicită sau imorală ), judecata în primă instanță a avut loc la judecătorie, prin urmare este evident faptul că, inițial, prima instanță a calificat acțiunea ca fiind una de drept comun.

Dacă ar fi fost o acțiune întemeiată de dispozițiile L. nr. 1., competența de soluționare în primă instanță a unei asemenea cauze revenea T. și nu J. ( competență exclusivă, dată de legea specială ).

În mod cu totul eronat instanța de apel a apreciat că simpla indicare a temeiului de drept al acțiunii ca fiind art.968 Cod civil nu o califică ca fiind o acțiune de drept comun. Din acest punct de vedere, recurenta apreciază că instanța de apel a intervenit în voința judiciară a reclamanților, dând acțiunii lor o altă calificare juridică decât cea dorită inițial de aceștia.

Nu este de acord nici cu aprecierea instanței de apel cu privire la faptul că " nulitatea prev.la art. 46 alin.1 si 2 din L. nr. 1. nu este una sui generis, ci verificarea valabilității actelor de înstrăinare se face până la urmă tot prin raportare la elementele de valabilitate ale convențiilor prevăzute în art. 948 Cod civil."

Fără nici o îndoială însă este faptul că nulitatea prevăzută de art.46 alineatul 1 din L. nr. 1. reprezintă o nulitate sui generis, atât prin raportare la textul de lege ( " actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenta prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării " ), cât și prin derogarea de la dreptul comun privitor la regimul nulităților absolute instituită de alineatul 5 al art. 46 din L. nr. 1. ( în forma sa inițială), în sensul instituirii unui termen de prescripție de un an de la data intrării în vigoare a L. nr. 1..

Chiar reclamanții-intimați , în cuprinsul cererii lor de chemare în judecată inițiale - în motivare - fac mențiunea că " deși subsemnații nu am formulat notificare în baza L. nr. 1., având în vedere că acțiunea în revendicarea imobilului ( acțiune de drept comun) în cauză se află în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii, imobilul cade sub incidența L. nr.

1..

Reclamanții înșiși menționează expres că nu au formulat notificare în baza L. nr. 1., deși acțiunea lor inițială din anul 1999 viza doar constatarea nulității absolute a unor contracte de vânzare-cumpărare în care parte era doar S. Român.

Abia după repunerea pe rol a prezentei cauze, în anul 2007, reclamanții și-au extins acțiunea și fată de pârâta recurentă, iar acțiunea inițială a fost înregistrată pe rolul J. C.-N. după trecerea unui termen mai mare de un an de la data intrării în vigoare a L. nr. 1..

Din punctul de vedere al recurentei, prezenta acțiune reprezintă o încercare a reclamanților de eludare a dispozițiilor imperative ale L. nr.l0/2001 , care instituie obligativitatea demarării procedurii administrative a notificării.

Reclamanții - pe tot parcursul demersurilor lor judiciare-au mixat dreptul comun cu dispozițiile unor legi speciale ( atât L. nr. 1., cât și L. nr. 1.

).

Cu toate acestea, aprecierea recurentei este că ar trebui să primeze principiul „ electa una via „ și că reclamanții vor trebui să își însușească consecințele juridice ale modului în care au înțeles să acționeze pentru reglementarea situației juridice a imobilului în litigiu.

În acest sens a decis și Curtea Supremă de Justiție, statuând că ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare L. nr. 1., acțiunea în revendicarea imobilelor la care se referă nu mai este posibilă.

A. nu înseamnă că accesul în justiție, printr-un proces echitabil, ar fi fost eliminat, ci presupune doar că o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea procedurii administrative, obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești. ( decizia nr. 1009 din 13 martie

2003 ).

Prin urmare, în fața instanței de recurs, situația în speță se prezintă în sensul că prima instanță a dat o anumită calificare juridică cererii de chemare în judecată, însă instanța de apel a recalificat acțiunea prin prisma temeiului său juridic, aspect care a deturnat întreaga construcție juridică inițială a apărărilor tuturor pârâților la fond.

Pe aceeași linie de recalificare a acțiunii în apel ( aspect inadmisibil din punctul de vedere al recurentei) instanța de apel a apreciat că nu poate fi primită apărarea pârâtei potrivit căreia reclamanții nu ar fi îndreptățiți să solicite nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece nu au formulat notificare în temeiul L. nr. 1., întrucât ei ar fi formulat o astfel de notificare la data de 8 noiembrie 2006, în termenul prevăzut de art.47 alin.3 din L. nr. 1..

Acest raționament este însă eronat, câtă vreme prezentul demers judiciar a fost inițiat în anul 2002, iar chiar reclamanții în motivarea acțiunii au arătat explicit că nu au formulat notificare în temeiul L. nr. 1. și că este vorba despre o acțiune de drept comun și nu despre o acțiune întemeiată pe prevederile L. nr. 1..

Un al doilea motiv de recurs îl constituie greșita interpretare și aplicare a textelor legale incidente în speță de către instanța de apel.

Reține instanța de apel că este greșită concluzia primei instanțe în sensul că motivul de nulitate prevăzut Ia art. 46 alin. 1 din L. nr. 1. nu ar fi incident în cauză, căci actele juridice de înstrăinare ale imobilului în cauză către pârâții persoane fizice s-au încheiat cu încălcarea prevederilor L. nr.

112/2005. Și aceasta deoarece obiectul L. nr. 112/2005 l-au constituit imobilele preluate cu titlu valabil de către stat, ori, prin decizia nr. 5. pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit în mod irevocabil că preluarea imobilului în litigiu de la antecesoarea reclamanților s-a făcut fără titlu.

Acest raționament al instanței de apel nu este corect, pentru următoarele motive:

La momentul adoptării L. nr. 1. și a normelor metodologice de aplicare a acestei legi, în cele două acte normative au fost enumerate doar cu titlu exemplificativ câteva acte normative care reprezentau" titlu valabil" de preluare de către stat a imobilelor.

În privința celorlalte acte normative de preluare, legiuitorul a lăsat la latitudinea instanțelor de judecată să aprecieze - pe calea dreptului comun - existenta sau inexistenta vreunui titlu valabil.

Cu certitudine însă,la momentul la care a început să curgă pentru chiriași termenul de achiziționare a apartamentelor pentru care dețineau contract de închiriere, titlul statului nu era pus în discuție în cadrul vreunui litigiu inițiat de către reclamanți ( ei inițiind acest demers la 4 ani după intrarea în vigoare a L. nr. 1., respectiv în anul 1999 ).

Din punctul de vedere al recurentei, faptul că abia în anul 2006 o instanță a decis în mod irevocabil că preluarea statului a fost făcuta fără titlu valabil , acest aspect nu putea fi prevăzut de nici una dintre părțile contractante în anul 1996 .

A-i pretinde recurentei să aștepte derularea unor proceduri afectate puternic de incertitudine în privința duratei și fina1ității, asupra cărora nu putea avea nici un control ( a se vedea durata extrem de mare a derulării în concret a procedurilor - au trecut 10 ani de la momentul adoptării L. nr.1.) înseamnă ca însăși autoritățile statale să îi impună o sarcină disproporționată și excesivă, care încalcă echilibrul just între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării dreptului la respectarea bunului pârâtei, și care este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului garantat de articolul 1 din Protocolul nr.1 adițional la C. E. a D. O.

Prin urmare, aserțiune a instanței de apel este eronată, actele juridice de înstrăinare s-au încheiat cu respectarea prevederilor L. nr.

1., la momentul încheierii actului de înstrăinare titlul statului nefiind contestat, reclamanții nu au solicitat la acel moment imobilul, prin urmare, dacă autorii recurentei ar fi așteptat timp de 10 ani pentru ca instanțele să se pronunțe asupra valabilității sau nevalabilității titlului statului, este evident că ar fi pierdut dreptul de cumpărare a apartamentului, întrucât nu există nici o dispoziție suspensivă în L. nr. 1., care să fi permis suspendarea procedurilor de cumpărare a imobilelor de către chiriași până la clarificarea situației juridice a titlului S..

Un al treilea motiv de recurs îl constituie critica referitoare la susținerea instanței de apel potrivit căreia decizia nr. 5. pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a stabilit preluarea fără titlu valabil a imobilului în litigiu ar fi opozabilă recurentei și ar intra în puterea lucrului judecat , dată fiind calitatea sa de succesor cu titlu particular al

C.ui Local al mun. C.-N. ( ca si cumpărător ).

Instanța de apel face confuzie între sensul noțiunii de " parte" din punct de vedere al actului juridic civil și sensul noțiunii de " parte " din punct de vedere procesual-procedural.

Din punct de vedere al actului juridic civil, este denumită" parte" autorul autorii unui act bi - sau multilateral, definiția fiind necesară pentru stabilirea conținutului principiului relativității actelor juridice civile.

Din punct de vedere procesual-procedural însă, prin" parte" se înțelege persoana fizică sau juridică care a formulat cererea de chemare în judecată, cea împotriva căreia s-a acționat, cea care a intervenit sau a fost introdusă în cauză, deci persoana care, având una din calitățile procesuale ce pot fi avute, a participat la judecarea unei cauze" (CSJ, secția de contencios administrativ, decizia nr. 828 din 9 martie 2000, in BJCD 200, pag. 786).

Așadar, interpretarea instanței de apel este forțată și se bazează pe greșita interpretare si aplicare a legii.

D. I. nu îi este opozabilă recurentei și nici un operează față de ea cu puterea lucrului judecat, întrucât nici autorii săi, nici ea, nu au avut calitatea de " parte" în sens procesual-procedural în acel litigiu. Ar fi putut avea însă această calitate, câtă vreme la momentul inițierii demersului judiciar, apartamentul era deja cumpărat de autorii recurentei , deci puteau fi împrocesuați fără nici un impediment.

Aceste susțineri ale recurentei sunt confirmate chiar de dispozitivul deciziei pronunțate de instanța supremă, care a respins acțiunea de revendicare a reclamanților în privința ap.2,4,5,7-10 ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă ( C. local al mun. C.-N. ).

Dacă autorii pârâtei, sau pârâta recurentă ar fi fost împrocesuați de la bun început în acel litigiu, abia atunci decizia ar fi fost opozabilă pârâtei și ar fi avut față de aceasta puterea lucrului judecat.

Un al patrulea motiv de recurs se referă la modul în care instanța de apel a analizat buna/reaua-credință a autorilor recurentei la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărei nulitate absolută se cere a fi constatată, raportat la diligentele pe care părțile trebuiau să le depună pentru verificarea valabilității titlului statului.

În general, actele juridice încheiate cu nerespectarea normelor juridice dictate pentru încheierea lor valabilă sunt sancționate cu nulitatea fiind lipsite de efectele contrarii acestor norme. Pe de altă parte, momentul încheierii actului determină legea aplicabilă acelui act, în funcție de care sunt analizate condițiile legale pe care părțile unui angajament juridic erau obligate să le respecte ( tempus regit actum ).

Aceste reguli se desprind inclusiv din modul de redactare al art. 46 alin.21 și 4 din L. nr. 1..

În ambele situații legea are în vedere principiile aplicării normelor juridice în timp care interzic retroactivitatea legii noi, potrivit disp. art. 15 alin. 2 din Constituție.

Instanța de judecată care va analiza valabilitatea unor astfel de acte de înstrăinare va trebui să aibă în vedere dispozițiile legale în vigoare la momentul înstrăinării care reglementau în mod imperativ condițiile de fond și de formă ale actelor respective. D. încălcarea acestor dispoziții legale și încheierea unor acte cu rea-credință poate atrage desființarea actului respectiv.

Din această perspectivă, din punctul de vedere al recurentei, instanța de apel, în raționamentul său care a condus la ideea relei sale credințe, a avut la bază doar niște simple prezumții, fără nici o legătură cu realitatea socială din România, cu lipsa de securitate juridică dată de avalanșa de acte normative confuze, contradictorii , completatoare și modificatoare ale legilor de bază ale retrocedării.

În general, efectul nulității actelor juridice civile se exprimă în adagiul quod nullum este, nullum producit efectum, care însă, cunoaște mai multe excepții care înlătură sau atenuează efectele nulității.

În ceea ce privește principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal, în doctrină și jurisprudență este arătat si cazul dobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros al unui imobil.

Practica judecătorească a decis că numai în situația în care, terțul achizitor a cunoscut sau putea, cu diligențe minime, să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului ( în speță S. Român), deci a fost de rea-credință, ceea ce trebuie dovedit, operează regula potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage nulitatea titlului subachizitorului.

În privința bunei-credințe, care trebuie să existe la momentul încheierii actului prin care s-a transmis proprietatea, ea se prezumă până laproba contrară. În doctrină s-a conturat deja ideea generală că buna- credință nu trebuie raportată nici la nevalabilitatea titlului statului, deoarece în condițiile statului totalitar, legalitate a dobândirii titlului de către stat nu putea fi pusă la îndoială și deci, nici titlul statului. Eroarea comună în care s-au aflat subdobânditorii acestor bunuri imobile la momentul încheierii actelor de achiziționare , cu privire la valabilitatea titlului de proprietar al statului, trebuie să înlăture nulitatea unor asemenea acte de înstrăinare potrivit principiului error communis facit jus.

Prin urmare, instanța de judecată este obligată să efectueze o analiză în concret dacă subdobânditorul a cunoscut situația juridică reală a imobilului sau ar fi trebuie să o cunoască.

Din acest punct de vedere, critica adusă raționamentului instanței de apel se referă la următoarele aspecte:

Susține instanța de apel că pârâții dobânditori știau sau puteau să afle, cu minime diligențe , faptul că Decretul de expropriere nr. 207 din 17 mai 1949 al Marii Adunări Naționale a RSR nu a fost publicat în M. O..

În concret, este puțin probabil ca pârâții, pârâții, simpli particulari, având la acel moment doar calitatea de chiriași, să acceadă la asemenea informații, în condițiile în care instanțelor de judecată le-au trebuit 7 ani ca să decidă asupra nevalabilității titlului statului în situația concretă a imobilului în litigiu.

Același argument este valabil și referitor la posibilitatea pe care o aveau chiriașii, de a afla dacă fostul proprietar a beneficiat de despăgubiri la momentul preluării imobilului la stat.

Și argumentul instanței de apel potrivit căruia imobilul fusese preluat prin expropriere pentru realizarea unui spital CFR, nu pentru închirierea și vânzarea lui către alte persoane trebuie înlăturat, întrucât el este un sofism.

A fost și este de notorietate faptul că, ulterior preluării imobilelor aparținând marii burghezii, statul a schimbat în numeroase rânduri destinația acestor imobile, sau le-a apartament pentru a putea încăpea cât mai multe familii, etc. Prin urmare, faptul că nu a fost respectat scopul exproprierii nu putea în nici un caz să creeze vreun dubiu în mintea chiriașilor cu privire la nevalabilitatea titlului statului.

Așa cum rezultă din argumentația instanței de apel, se pare că aceasta ar fi pretins chiriașilor la momentul anului 1995 ( deci la scurt timp după abolirea statului totalitar ) să întreprindă cercetări imposibile și să facă chiar judecăți de valoare cu privire la posibila nevalabilitate a titlului statului.

Raționamentul instanței de apel este cu atât mai forțat cu cât ignoră cu desăvârșire faptul că doar prin adoptarea L. nr. 1. ( adică peste 6 ani de la apariția L. nr. 1. ) au fost reglementate distincțiile și nuanțările cu privire la ceea ce înseamnă titlu valabil sau nu al preluării.

Din cauză că nici chiar L. nr. 1. nu a oferit decât criterii generale de apreciere, ambiguitatea legislativă a trebuit să fie înlăturată de către instanțele de judecată, chemate să se pronunțe asupra valabilității titlului .

În speță, acest lucru s-a întâmplat abia în anul 2006.

Prin urmare, recurenta apreciază că în nici un caz chiriașii nu puteau

EFECTIV să cunoască viciile titlului statului la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Din nici o probă administrată la fond nu a reieșit acest aspect, iar simplele speculații ( nici măcar prezumții ) ale instanței de apel nu pot țineloc de dovadă a relei credințe a antecesorilor recurentei la momentul cumpărării.

Instanța de apel a cerut practic chiriașilor să înlăture mental efectul extrem de puternic al certitudinii titlului statului, efect dat de existența înscrierii dreptului de proprietate al statului în cartea funciară și să pună la îndoială acest drept raportat la anumite informații practic imposibil de aflat de către un simplu particular.

Instanța de apel a raționat fără a se raporta la realitatea concretă, probabil că așa ar fi trebuit să se întâmple într-o societate funcțională, dar evident că nu este cazul în situația de față.

Nu trebuie ignorat faptul că aparența în drept creează consecințe juridice, a pune în discuție ideea de aparență în drept obligând la analiza a două situații juridice : una reală, dar ascunsă, greu, sau uneori, imposibil de dovedit și una, suprapusă celei reale, mai ușor de dovedit, ba chiar, prin ea însăși, creatoare de convingeri.

6. Prin recursul declarat de pârâții B. T. A. și B. N. s-a solicitat modificarea deciziei pronunțate în apel în sensul respingerii apelului promovat de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe și menținerea acesteia.

În motivarea recursului recurenții au arătat că din probele administrate a reieșit că reclamanții nu au revendicat imobilul până la data de (...), când au formulat notificare în baza L. nr.1., aspect recunoscut chiar de aceștia.

La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâți proprietar tabular asupra imobilului era S. Român.

Pârâții au depus diligențele necesare în vederea aflării regimului juridic al imobilului, astfel încât nu li se poate imputa că imobilul s-ar fi preluat în condițiile inexistenței unei reglementări legale, în sensul că

Decretul nr. 207/1949 nu a fost publicat în M. O..

Chiar dacă s-ar considera că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, nu subzistă un motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare- cumpărare, deoarece actele juridice de înstrăinare sunt lovite de nulitate absolută doar dacă au fost încheiate cu rea credință.

Pârâții au fost cumpărători de bună credință, nu au fost notificați, nu a fost notată vreo acțiune în revendicare în CF, au fost chiriași, nu au fost tulburați în posesie, iar titlul S. Român nu a fost contestat.

Prin întâmpinarea formulată (f. 93-102), reclamanții au solicitat respingerea tuturor recursurilor declarate în cauză , invocând, în esență, următoarele:

Recursurile sunt nefondate, având în vedere motivele pe care le vom expune în continuare.

Din analiza în ansamblu a celor șase recursuri deduse judecății, reiese că motivele invocate în susținerea acestora se încadrează în următoarele teme:

1. existența sau in existența unor cereri de revendicare a imobilului întemeiate pe dispozițiile L. nr. 1. și L. nr. 1.

2. calificarea acțiunii introductive ca fiind o acțiune de drept comun ori una întemeiată pe dispozițiile L. 1.

3. nevalabilitatea titlului S. Român și modalitate a de constatare a acesteia;

4. buna-credință a recurenților la data încheierii contractelor de vânzare- cumpărare;

5. alte motive.

1. Cu privire la cererile de revendicare a imobilului întemeiate pe dispozițiile L. nr. 1., respectiv L. nr. 1. arată că o parte dintre recurenții- pârâți fac, în cuprinsul motivelor de recurs, afirmația că intimații au recunoscut în fața instanței faptul că nu ar fi solicitat retrocedarea imobilului în termenele legale prevăzute de L. nr. 1. și L. nr. 1..

După cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, reclamantul Ș.-G.

C., acționând și ca mandatar al celorlalți reclamanți, a formulat o cerere în temeiul L. nr. 1., înregistrată la comisia de resort de pe lângă C. Local C.-N. sub nr. 653/(...), în termenul legal prevăzut de lege.

Prin această cerere s-a solicitat în mod expres restituirea în natură a imobilului, fiind tăiată mențiunea „sau despăgubirea"; cuprinsă în formularul tipizat.

De asemenea, așa cum reiese din actele depuse la dosarul cauzei, intimații au demarat o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun încă din anul 1999, acțiune soluționată definitiv și irevocabil abia la data de

(...).

Astfel, conform art. 46 alin. 3 din L. 1. (în forma republicată în 2005), termenul de depunere al notificării prevăzute de acest act normativ era de 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, iar aceștia au formulat-o la (...), deci cu respectarea acestui termen. Ca atare, urmează ca instanța să înlăture afirmațiile vădit nefondate făcute de recurenții-pârâți cu privire la acest aspect.

2. Cu privire la calificarea acțiunii introductive:

Prin recursurile formulate, recurenții-pârâți susțin că acțiunea acestora ar fi întemeiată pe dreptul comun, nesocotind prevederile legii speciale în materie - L. nr. 1. - și preeminența acestora, raportat la principiul specialia generalibus derogant.

Raportat la aceste susțineri, arată că prezenta speță nu este una din cele avute în vedere în cuprinsul D. nr. XXXIII/2008 pronunțată de S. U. ale Î. C. de C. și Justiție, unde se face distincția între acțiunile având ca scop final redobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat de S., pe calea dreptului comun (acțiune în revendicare) sau pe calea legii speciale

(procedura instituită de L. nr. 1.). Prezenta cauză se întemeiază pe dispozițiile art. 45 din L. nr. 1. doar din punct de vedere procedural, acest text de lege stabilind termenul și condițiile în care se poate formula o acțiune în constatarea nulității actelor de înstrăinare, în vreme ce acțiunea în sine poate fi întemeiată numai pe dispozițiile de drept comun referitoare la condițiile de valabilitate ale actelor juridice.

Astfel, consideră că în mod corect acțiunea a fost calificată ca fiind de drept comun și motivele de nulitate absolută raportate la dispozițiile art. 948

și urm. Cod Civil privind condițiile de validitate ale convențiilor.

Ar putea face și aprecierea că art. 45 din L. nr. 1. nu deschide persoanelor îndreptățite o nouă cale de a-și valorifica drepturile, ci, dimpotrivă, limitează uzul acesteia, raportat la termenul foarte limitat șicondițiile severe în care se poate demara o acțiune în constatarea nulității actelor de înstrăinare, legiuitorul având probabil în vedere principiul securității circuitului civil.

3. Cu privire la nevalabilitatea titlului S. și modalitatea de constatare a acesteia arată că în mod corect a reținut instanța de apel, în cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate,că prin decizia nr. 5270/(...), instanța supremă a constatat nevalabilitatea titlului în baza căruia imobilul a intrat în patrimoniul S. și că această constatare are un efect retroactiv, de la data preluării imobilului.

Chiar dacă instanța de recurs ar concluziona că prin decizia nr.

5270/(...) nu s-ar fi constatat nevalabilitatea titlului S. ori că această hotărâre ar fi inopozabilă unuia sau mai multora dinte recurenți, raportat la dispozițiile art. 6 din L. nr. 213/1998, această constatare poate fi făcută și incidental de către instanța de judecată.

Astfel, soluția instanței de apel rămâne la adăpost de orice critică cu privire la acest aspect, cu atât mai mult cu cât nevalabilitatea titlului S. reiese cu certitudine din motivele invocate de reclamanți.

După cum au dovedit, imobilul în litigiu a fost preluat de stat de la proprietara tabulară prin aplicarea D. nr. 207/(...) al P.ui Marii Adunări Naționale a R.P.R., decret emis ca urmare a propunerii făcute de C. de M. prin D. nr. 465/(...). Apreciază că exproprierea imobilului a fost nelegală, fiind făcută cu încălcarea dispozițiilor art. 10 din C. din 1948 având în vedere următoarele motive.

I. Exproprierea nu s-a făcut printr-un act normativ cu forță de lege. . art. 10 din C. din 1948, "Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi [ ... ]", iar potrivit art. 38 din aceeași Constituție, "Marea Adunare Națională a RPR este unicul organ legislativ al RPR" . În raport aceste condiții, Decretul de expropriere nr. 207/(...) a fost adoptat de P. M. cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 10 din C. în vigoare.

Astfel, P. M. era doar o structură internă a M., care nu avea printre competențele sale legale adoptarea de legi, fapt confirmat și de prevederile art. 44 din C. din 1948, potrivit cărora P. M. doar "interpretează legile votate de M."

Nici faptul că exproprierea a fost dispusă printr-un "decret", iar printre atribuțiile legale ale P.ui M. se afla aceea de a "emite decrete", nu este de natură a conferi legalitate actului de expropriere, care - în raport de obiectul de reglementare - trebuia să îmbrace forma juridică a unui act normativ cu putere de lege, ce nu putea fi adoptat decât de M. E. elementar, astfel, faptul că titulatura unui act normativ (lege, decret, hotărâre de G. etc.) și forța juridică a acestuia decurg din domeniul de reglementare, iar nu invers.

E. exclus ca legiuitorul constituant de la 1948 să fi folosit termenul

"lege", în cuprinsul art. 10, într-un sens larg, iar nu într-un sens restrâns.

D., folosirea, în cuprinsul art. 10, a sintagmei "o lege" nu este întâmplătoare, intenția explicită a legiuitorului fiind aceea de atribui noțiunii de "lege", în contextul articolului respectiv, un sens restrictiv. Sub aspectul celor arătate, practica instanței supreme este constantă în a aprecia că, la baza preluării imobilelor de către stat, trebuia să se afle o lege, nefiind, de exemplu, legale preluările în baza unor H.C.M.- uri. Nu se poate reține, așadar, că vorbinddespre necesitate a unei "legi" de expropriere, C. din 1948 ar fi avut în vedere și acte normative fără putere de lege.

De altfel, actul de expropriere nu poate fi considerat o "lege", nici măcar în sensul larg al acestei noțiuni, întrucât nu a fost publicat niciodată în M. O.. Or, este de principiu că normele juridice intră în vigoare odată cu aducerea lor cunoștința publică. În condițiile neaducerii la cunoștința publică, prin publicarea în M. O., normele juridice nu sunt apte de a produce efecte juridice, fiind ca și inexistente.

II. Exproprierea s-a făcut în absența unei cauzei de utilitate publică.

Sub aspectul condițiilor de fond ale exproprierii, arată că preluarea s-a făcut cu încălcarea celor două principii fundamentale ale instituției exproprierii, principii consacrate chiar și de C. din 1948, printre care o primă condiție se referă la existența unei cauze de utilitate publică care să justifice exproprierea.

După cum rezultă din cuprinsul decretului de expropriere, utilitatea publică pentru care s-ar fi dispus exproprierea ar fi constat în "mărirea capacității S. CFR din C.", sens în care s-a și dispus darea imobilului în folosința Departamentului C.

În contextul dat, absența cauzei "de utilitate publică" invocate în cuprinsul actului de expropriere, rezultă fără putință de tăgadă din faptul că imobilul expropriat nu a fost decât temporar utilizat în scopul pentru care s- a dispus exproprierea. Astfel, solicită să se aibă în vedere că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei și declarațiile martorilor audiați reiese că imobilul a fost inițial utilizat ca și locuință pentru cadrele medicale ale S. CFR și doar pentru o scurtă perioadă de timp, ulterior acestui moment, ca și unitate spitalicească; după finalizarea lucrărilor la clădirea S. CFR, imobilul a revenit la destinația de spațiu locativ, păstrată până în prezent.

III. Exproprierea s-a făcut în absența stabilirii și acordării vreunei despăgubiri.

Plata unei drepte despăgubiri reprezenta o condiție de valabilitate a exproprierii chiar și sub imperiul Constituției din 1948.

În aceste condiții și în raport de faptul că exproprierea a reprezentat, dintotdeauna, o măsură excepțională, dispusă în interesul expropriatorului, nicidecum al expropriatului, este de neconceput a admite că expropriatul ar fi cel care ar avea obligația de a stărui pentru plata despăgubirii. În realitate, exproprierea făcându-se din inițiativa și în interesul expropriatorului, acestuia din urmă îi revine obligația corelativă de a face toate demersurile necesare pentru ca expropriere a să se facă cu respectarea tuturor condițiilor impuse de lege (inclusiv demersurile legate de stabilirea unei juste despăgubi și plata efectivă a acesteia).

În concluzie, fată de cele mai sus arătate, urmează să se rețină nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în cauză, exproprierea acestuia fiind făcută cu vădita încălcare a dispozițiilor legale și constituționale în vigoare la data exproprierii; ca atare, rezultă, în ceea ce îl privește pe pârâtul-vânzător, că încheierea actelor de vânzare-cumpărare s-a făcut cu fraudarea legii, situație în care acestea sunt lovite de nulitate absolută.

4. Cu privire la buna-credință a recurenților la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește acest aspect, cu prioritate, solicită instanței să îl respingă, de plano, ca fiind inadmisibil în calea de atac a recursului.

În mod evident, buna sau reaua-credință a unei părți la încheierea unui act juridic reprezintă o chestiune de fapt, iar nu de drept, ce nu mai poate face obiectul analizei în prezenta cale extraordinară de atac, instanța fiind ținută să analizeze doar motivele de recurs prevăzute în mod limitativ de art. 304 Cod proc. civ.

În subsidiar, conținutul noțiunii de "bună credință", față de data încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, urmează a se raporta la reglementarea L. nr. 1..

Față de dispozițiile art. 1 din Normele Metodologice de aplicare a L. nr.

1., potrivit cărora preluare cu titlu înseamnă (i) în temeiul unui act normativ

și (ii) cu respectarea dispozițiilor acestuia, buna credință echivalează, sub imperiul L. nr. 1., cu imposibilitatea cunoașterii, cu toate diligențele, a motivului nevalabilității actului de preluare, în condițiile în care preluarea s-a realizat pe baza unui act normativ și cu respectarea, cel puțin aparentă, a dispozițiilor acestuia.

În speță, apreciază că, pentru a putea fi considerați de bună-credință la încheierea actelor de vânzare-cumpărare, recurenții-pârâți - respectiv autorii acestora - trebuiau să verifice personal dacă imobilul a fost preluat în temeiul unui act normativ și cu respectarea dispozițiilor acestuia, iar o simplă verificare a conținutului cărții funciare i-ar fi condus la concluzia contrară.

Un conținut similar al noțiunii de "bună credință" a fost conturat și în practica C.i Constituționale în legătură cu examinarea constituționalității L. nr. 1.. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat că incidența principiului validității aparenței în drept este subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului - eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și, de asemenea invincibilă - și a unei condiții privind buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică "lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia" (a se vedea D. nr. 191 din 25 iunie

2002 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (2) din L. nr. 1., publicată în M. Of. nr. 567 din (...)).

În acest sens, nu poate fi criticată reținerea instanței de apel conform căreia recurenții-pârâți aveau posibilitate a de a afla, prin simpla cercetare a conținutului cărții funciare a imobilului și, respectiv, a M. O., că imobilul oferit lor spre vânzare în temeiul L. nr. 1. nu intra sub incidența acestui act normativ.

Astfel, dacă ar fi făcut minime le diligențe în sensul arătat, recurenții- pârâți ar fi putut consta, pe lângă faptul că actul normativ de preluare menționat în cuprinsul cărții funciare era inexistent, faptul că imobilul fusese preluat prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, condiția utilității publice nefiind, evident, îndeplinită în cazul exproprierii imobilului pe care aceștia intenționau să-l cumpere.

În raport de aceste realități, singura concluzie posibilă este aceea că recurenții-pârâți ori au ignorat în mod voit situația juridică reală a imobilului, cumpărând pe risc propriu, ori nu au făcut demersurile mai sus arătate - care erau atât necesare, cât și posibile - caz în care, de asemenea, se află într-o situație de pasivitate sancționabilă.

Nu se poate accepta nici apărarea recurenților-pârâți conform căreia aceștia nu au făcut aceste demersuri raportat la calitatea vânzătorului, aceea de persoană juridică de drept public.

Intimații-pârâți - persoane fizice erau obligați să facă aceleași diligențe pe care le-ar fi făcut în cazul dobândirii imobilului de la un particular.

Dacă s-ar admite că recurenții-pârâți ar fi dat dovadă de o nelimitată încredere în statul ai cărui cetățeni erau, ea trebuia să se limiteze la respectarea legii și a actelor de autoritate publică și nu să afecteze actele juridice încheiate de pe poziții de egalitate cu autoritățile administrației locale, unde acestea din urmă trebuiau tratate cu aceeași diligență ca și oricare alt co-contractant, persoană fizică ori juridică de drept privat.

Astfel, faptul că recurenții-pârâți nu au dorit să cunoască viciile titlului statului la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu poate fi calificat drept dovadă a bunei credințe (așa cum susțin aceștia), în condițiile în care aceștia au avut posibilitatea efectivă de a afla inconsistența juridică a titlului în baza căruia statul deținea imobilul oferit spre vânzare.

A admite contrariul, ar însemna ca simpla atitudine pasivă a cumpărătorilor, care au ignorat în mod culpabil situația juridică a imobilului, să fie apreciată drept o conduită de bună credință. Or, o astfel de atitudine pasivă trebuie să conducă la aplicarea principiului nemo propriam turpitudinem allegans, neputând constitui, așadar, o dovadă a bunei credințe.

Mai mult, recurenții-pârâți au cunoscut sau puteau să cunoască, cu minime diligențe, faptul că imobilul oferit spre vânzare forma obiectul unei cereri de retrocedare, formulată de moștenitorii fostului proprietar, în baza L. nr. 1., cerere care se afla în curs de soluționare, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

R.-pârâți nu pot nega că, raportat la dispozițiile L. nr. 1., aveau obligația să verifice dacă s-a formulat vreo cerere de restituire și dacă și în ce modalitate a fost aceasta soluționată.

În raport de aceste împrejurări, singura concluzie care se poate trage este aceea că pârâții dobânditori fie au ignorat situația litigioasă a imobilului, cumpărând pe risc propriu, fie nu au depus diligențele minime necesare pentru aflarea acesteia - caz în care se află într-o situație de pasivitate, deopotrivă sancționabilă.

5. Cu privire la motive specifice invocate de recurenți

1. Calitatea procesuală a M. C.-N.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. C.-N. a fost ridicată și susținută în fața instanței de fond de către pârâtul F. S.-F., prin apărător, ceea ce, în opinia acestora trebuia să conducă la respingerea excepției ca lipsită de interes. E. adevărat că această excepție este de ordine publică, însă partea care o ridică trebuie să justifice un interes personal cu privire la aceasta, situație în care ea ar fi putut fi invocată în cauză doar de pârâtul M. C.-N. ori de instanță, din oficiu.

Pe fondul excepției, în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (4) și (5) din L. nr. 213/1998, în litigiile având ca obiect dreptul de proprietate al statului sau unităților administrativ-teritoriale, acestea din urmă sunt reprezentate, după caz, de către consiliile județene, de C. G. al M. B. sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, președintelui consiliului județean sau primarului.

Au procedat în mod justificat chemând în judecată M. C.-N. și C. Local, prin P., având în vedere natura litigiului și dispozițiile legale înmaterie. De asemenea, cu privire la contractele de vânzare-cumpărare ce fac obiectul prezentului litigiu, C. Local a acționat ca și mandatar/. al M., neavând deci calitate procesuală pasivă proprie în speță.

Pe cale de consecință, în mod corect a respins această excepție instanța de apel, hotărârea recurată fiind legală și temeinică cu privire la acest aspect.

2. Titlul sub care era înscris dreptul de proprietate al S. în C. F..

Recurentul-pârât D. I. susține că dreptul de proprietate al S. era înscris în C. F. cu titlu de construire, iar nu în baza unui decret de expropriere. A. susținere nu poate fi decât rodul unei confuzii - voite sau nu

- între cartea funciară în care a fost inițial înscris imobilul (CF 5423) și cărțile funciare colective privind terenul construit și părțile de uz comun (CF

32825, 32826 și 32827) întocmite în urma dezmembrării imobilului pe apartamente.

În orice caz, din studiul acestor cărți funciare se putea observa că imobilul a fost translatat din CF 5423 și titlul cu care acesta a fost preluat de către S.

III. Aplicabilitatea ari. 19 din L. 1. republicată

R.-pârâți T., prin apărător, au invocat în apărarea lor dispozițiile art. 19 din L. nr. 1., arătând că, față de situația că imobilul preluat de S. de la antecesoarea lor a fost extins semnificativ, reclamanții nu ar mai avea dreptul la restituirea în natură, ci doar la despăgubiri în echivalent.

A. apărare nu-și găsește locul în prezenta cauză, ci ar putea fi valorificată eventual în cadrul procedurii administrative ori judecătorești reglementată de L. nr. 1. (având în vedere obiectul acțiunii deduse judecății - constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare, iar nu stabilirea modalității de despăgubire, în natură ori prin echivalent).

În subsidiar, solicită să se observe - având în vedere și concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză - că, în speță, sunt de fapt aplicabile dispozițiile alin. (2) al art. 19, iar nu cele ale alin. (1), imobilul inițial și extinderea fiind separate și ușor de delimitat, situație raportat la care în mod corect s-a pronunțat instanța de apel în sensul constatării nulității absolute parțiale a contractului încheiat de acești recurenți.

6. Considerații finale.

Față de cele arătate, solicită instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să respingă recursurile formulate împotriva deciziei civile nr. 2. pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul civil nr. (...), cu consecința menținerii acesteia ca fiind legală și temeinică, precum și obligarea recurenților la cheltuieli de judecată.

Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate, curteaconstată următoarele:

Din cuprinsul motivelor de recurs invocate de către pârâți, în calitatea lor de cumpărători (în nume propriu sau ca succesori ai autorilor lor), ai apartamentelor din imobilul situat în C.-N., str. R. nr. 13, în baza prevederilor L. nr. 112/1005, se constată că, așa cum au arătat și reclamanții intimați prin întâmpinare, acestea pot fi grupate pe câteva categorii care se repetă în cazul mai multor recurenți.

Pentru a evita analizarea repetată a unuia și același motiv de recurs, urmează a se face o prezentare sintetică a tuturor aspectelor invocate, urmând a se analiza punctual fiecare motiv în parte.

1. Recunoașterea făcută de către reclamați potrivit căreia nu au revendicat imobilul în baza L. nr. 1. și a L. nr.1., primul demers făcut de aceștia fiind acțiunea în revendicare înregistrată la (...), ulterior încheierii tuturor contractelor de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește primele demersuri întreprinse de către reclamanți în vederea restituirii imobilului preluat de la antecesoarea lor S. G. E., în fața instanței de apel s-a făcut dovada că reclamantul Ș. G. C., la data de (...) a formulat cerere de restituire în natură a imobilului, în temeiul L. nr.

1..

Faptul că această dovadă s-a administrat în cursul soluționării apelului, formularea acestei cereri nefiind relevată în fața primei instanțe, nu înlătură luarea sa în considerare, dat fiind caracterul devolutiv al apelului.

2. Aspecte referitoare la luarea în considerare de către instanța de apel a deciziei nr. 5. a Î. C. de C. și J.

Inopozabilitatea acesteia față de pârâții care nu au fost părți în litigiul în care aceasta s-a pronunțat, prezumția de legalitate a preluării imobilului la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare care în cazul tuturor este anterior datei rămânerii irevocabile a acestei hotărâri, imposibilitatea reținerii în cadrul prezentului litigiu a autorității de lucru judecat a acestei hotărâri date de instanța supremă, cauza celor două litigii fiind diferită - în cadrul prezentului litigiu instanța având obligația, chiar pe cale incidentală, să stabilească valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului.

Chiar dacă o parte dintre pârâții recurenți din acest dosar nu au avut calitatea de părți în acel litigiu (o astfel de calitate având numai pârâții C.

Local al municipiului C.-N., T. T. V., T. M. și F. S. F. - f. 303 dosar fond) cele statuate prin această hotărâre irevocabilă sub aspectul constatării preluării imobilului fără titlu, rectificării CF, în sensul radierii S. Român și intabulării reclamanților în cote de ¼ parte, nu pot face obiectul unei noi analize.

Instanța investită cu soluționarea prezentului litigiu nu putea stabili, pe cale incidentală valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, întrucât cu privire la acest aspect, există deja o hotărâre judecătorească irevocabilă. O nouă judecată asupra aceluiași aspect și o nouă statuare (eventual diferită), nu poate fi făcută, un atare demers contravenind puterii de lucru judecat.

Stabilirea de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul considerentelor deciziei civile nr. 5270/(...) (f. 303-307 dosar fond), a faptului că imobilul situat în C.-N. str. R. nr. 13 a fost preluat de la antecesoarea reclamanților fără titlu valabil, constituie un aspect care vizează imobilul și modul în care acesta a fost preluat de stat (fără titlu).

A. statuare irevocabilă vizând imobilul rămâne valabilă (în sensul că nu mai poate face obiectul unei noi analize, nici pe cale principală, și nici pe cale incidentală), indiferent cui îi aparține, la un moment dat, dreptul de proprietate, pentru că este o împrejurare referitoare la bun, nu la proprietarii acestuia.

Preluarea imobilului de către stat în baza decretului nr. 207/(...) a Marelui Prezidiu al Adunării Naționale al RPR rămâne în mod irevocabil calificată ca fiind fără titlu valabil, începând cu data de (...) (data pronunțării deciziei nr. 5. a Î. C. de C. și Justiție), constituind, sub acestaspect, o dezlegare în drept ce nu mai poate face obiectul unei noi judecăți, conform principiului res iudicate pro veritate habetur non bis in idem.

3. Inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, raportat la momentul promovării acțiunii - anul 2002 - când era în vigoare L. nr.1., coroborat cu greșita calificare dată de instanța de apel conform căreia cererea de chemare în judecată s-a întemeiat pe dispozițiile L. nr.1., situație în care judecata în primă instanță ar fi trebuit să aibă loc în primă instanță, la tribunal. Prin prezenta acțiune, reclamanții încearcă eludarea dispozițiilor imperative ale L. nr.1., care instituie obligativitatea demarării procedurii administrative a notificării.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat.

După cum reiese din chiar conținutul acțiunii introductive promovate la (...), reclamanții și-au întemeiat cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilului situat în C.- N., str. R. nr. 13, pe prev. art. 46 alin. 1 din L. nr. 1., art. 1, 9 și 11 din L. nr. 1., art. 6 din L. nr. 213/1998 și art. 968 C. civil.

Acțiunea reclamanților a fost formulată așadar în ultima zi a termenului legal în care persoanele îndreptățite aveau posibilitatea de a solicita constatarea, pe cale judecătorească, a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza L. nr. 1., pe baza art. 46 alin. 1 din L. nr.1..

Afirmația pârâților potrivit căreia acțiunea a fost promovată pe dispozițiile dreptului comun, corect calificată ca atare de prima instanță și greșit recalificată de instanța de apel pe prevederile L. nr. 1. nu este fondată, ambele instanțe de fond reținând temeiul de drept invocat de reclamanți - art. 46 alin. 1 din acest act normativ.

Nici susținerea pârâților potrivit căreia în ipoteza în care acțiunea ar fi întemeiată pe L. nr.1., competența soluționării în primă instanță ar reveni tribunalului nu este fondată, întrucât practica judiciară a stabilit unanim, după anul 2001, că acțiunile întemeiate pe art. 46 alin. 1 din L. nr.1., revin spre soluționare judecătoriei.

Competența specială vizează plângerea împotriva deciziei / dispoziției emise de unitatea deținătoare în urma soluționării notificărilor formulate în baza L. nr.1., aceasta fiind o competență expres prevăzută de actul normativ special - art. 26 alin. 3 din L. nr.1..

4. Încălcarea prevederilor art. 11 pct. 1 și 2, art. 19 din L. nr.1., în condițiile în care din probele administrate a rezultat că ulterior preluării imobilului acesta a fost supus mai multor modificări, iar apartamentul 7 - 8 constituie o unitate locativă de sine stătătoare, edificată după expropriere

(motiv particular de recurs, invocat de pârâții T. T. V. și T. M. proprietarii acestui apartament).

Referitor la acest motiv de recurs, curtea constată că, dimpotrivă, instanța de apel în vederea clarificării situației apartamentului nr. 7-8 a administrat proba cu expertiza în construcții. Din lucrarea de specialitate întocmită a rezultat că apartamentul inițial nr. 7 este compus în cea mai mare parte din clădirea veche, preluată de la antecesoarea reclamanților, iar apartamentului având inițial nr. 8, i s-a adăugat mai mult de 1. din suprafața avută la momentul preluării.

Întrucât și în prezent cele două foste apartamente separate având numerele inițiale 7 și 8, își păstrează individualitatea, iar reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea unui apartament care nu exista la momentulpreluării imobilului de la antecesoarea lor, instanța de apel a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr.

30501/(...), numai cu privire la partea de construcție individualizată ca fiind apartamentul 7.

Faptul că această parte din imobil întrunește cerințele art. 19 alin. 1 din L. nr.1., fiind modificată 1. față de cum era la momentul preluării, face ca hotărârea instanței de apel să fie temeinică, echitatea impunând ca măsura restituirii în natură să nu includă porțiuni de imobil ce nu au făcut obiectul preluării.

Referitor la menținerea valabilității contractului de vânzare- cumpărare pentru partea individualizată ca fiind apartamentul 8, curtea constată că pentru această unitate locativă pârâții T. au încheiat contractul de închiriere nr. 209425/(...), astfel încât la data intrării în vigoare a L. nr.

1. aveau deja calitatea de chiriași.

5. Pretinsa încălcare a dispozițiilor L. nr. 1. ca motiv de recurs, derivând din împrejurarea că încheierea contractelor de vânzare- cumpărare de către foștii chiriași s-a făcut cu respectarea dispozițiilor acestui act normativ. La momentul perfectării contractelor de vânzare- cumpărare caracterizarea titlului statului nu era prevăzută de lege, aceasta reglementându-se ulterior prin HG nr. 1. și art. 6 din L. nr. 213/1998. Prevederile L. nr. 1. și ale H.G. nr. 20/1996 nu au fost încălcate, deoarece imobilul din litigiu nu făcea parte din categoria imobilelor exceptate de la vânzare și nici celelalte condiții impuse pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu au fost încălcate, pârâtul îndeplinind toate condițiile impuse de art. 9, 10 și 14 din lege și de art. 6 din normele metodologice, așa cum corect a apreciat instanța de fond, raportat la probele de la dosarul cauzei. Prin aprecierea respectării legilor în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și a situației de fapt se poate constata faptul că acestea nu au fost încălcate. La acel moment imobilul din litigiu nu era unul exceptat de la vânzare, titlul statului la acel moment fiind unul valabil și, mai mult, în cartea funciara, care a stat la baza înstrăinării, dreptul de proprietate al statului era înscris cu titlu de construire, fapt ce nu poate duce decât la concluzia că în speță nu sunt incidente prevederile art. 46 al. 1 din L. nr. 1., în vigoare la data introducerii acțiunii.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Practica judiciară în materia anulării contractelor de vânzare- cumpărare încheiate în temeiul L. nr. 1., s-a cristalizat în sensul că în cadrul unui atare demers judiciar se impune a se analiza, cu prioritate, dacă imobilul cu privire la care s-a încheiat contractul intra sub incidența L. nr. 1., dacă încheierea acestuia s-a făcut cu respectarea prevederilor actului normativ menționat și abia dacă aceste condiții sunt îndeplinite, urmează a se analiza buna credință a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Urmând această ordine, în analiza valabilității contractelor de vânzare- cumpărare încheiate în speță de către pârâți, curtea reține următoarele:

. art. 1 din L. nr. 1., foștii proprietari persoane fizice ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice după (...), cu titlu, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ.

Din dispoziția evocată prezintă interes în speță sintagma „ca atare";.

. DEX, această sintagmă are semnificația de „., în consecință";, iar adjectivul invariabil „atare"; cea de „., astfel, în această calitate";.

Verificând conținutul CF nr. 5423 C. (f. 13 dosar fond) și reținând probațiunea administrată în fața instanțelor de fond, referitoare la scopul preluării imobilului și destinația dată acestuia la momentul imediat consecutiv preluării, se constată următoarele:

Imobilul situat în C.-N. str. R. nr. 13 a fost preluat în baza D. nr.

207/(...), cu titlu de expropriere pentru utilitate publică, în favoarea S. Român, în folosința Departamentului CFR, pentru S. C.

Din probele administrate a rezultat că timp de un deceniu, în perioada 1949 - 1959, după data preluării, imobilul a fost folosit de S. CFR, s-au făcut unele modificări necesare deschiderii unui laborator și timp de câțiva ani au funcționat două secții de spital, cu paturi.

În anul 1959 imobilul s-a predat la I. și spitalul a primi în schimb imobilul situat administrativ la nr. 20, locatarii de la nr. 20 mutându-se în cel de la nr. 13.

Rezultă deci atât din conținutul încheierii de intabulare a dreptului de proprietate al statului nr. 1983/(...) (B+2 din CF 5423 C.-N.), cât și din probele administrate, că preluarea imobilului prin expropriere s-a făcut nu ca imobil având destinația de locuință, ci pentru extinderea unui spital, căruia i s-a și dat în folosință.

Acest aspect reieșind din chiar conținutul intabulării operate sub

B+2, toți locatarii imobilului din anul 1996, în urma consultării cărții funciare și lecturării art. 1 al L. nr. 1., în baza căreia au cumpărat apartamentele, aveau posibilitatea să afle că imobilul în care locuiesc nu a fost preluat cu destinația de a fi folosit ca locuință și nici nu i s-a dat o atare utilizare, decât după 10 ani de la preluare.

Acest raționament nu constituie un „sofism";, potrivit afirmației recurentei L. G.

Evidența cu care putea fi constatată împrejurarea că imobilul nu a fost preluat cu destinația de locuință, face ca raționamentul întemeiat pe nerespectarea cerinței instituite prin art. 1 din L. nr. 1., să fie corect în fond și nesusceptibil de a-i induce în eroare pe cei cărora li se adresează.

Prin urmare, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în perioada 1996 - 1998 au ca obiect apartamente situate într-un imobil care nu intră sub incidența L. nr. 1., întrucât nu îndeplinește una din cerințele impuse prin art. 1 al acestui act normativ - aceea de a fi fost preluat la stat cu destinația de locuință.

Consecința constă în aceea că nu puteau fi încheiate nici contracte de vânzare-cumpărare în baza unei legi sub incidența căreia nu intră imobilul în care sunt amplasate apartamentele ce fac obiectul vânzării.

Imobilul, neintrând sub incidența L. nr. 1., apartamentele din componența sa nu puteau fi înstrăinate în baza acestui act normativ.

Concluzia ce se desprinde din cele arătate este aceea că încheiereatuturor contractelor de vânzare-cumpărare s -a făcut cu încălcarea prevederilor L. nr. 1., aspect ce atrage nevalabilitatea acestora, sancțiunea aplicabilă fiind aceea a nulității absolute.

În speță, neîndeplinirea condiției ca imobilul să intre sub incidența

L. nr. 1. se coroborează și cu cele statuate prin decizia nr. 5. a Î. C. de C. și

Justiție, în sensul că imobilul a fost preluat fără titlu, aspect de carepotrivit celor anterior arătate, nu se poate face abstracție, această constatare privind modul în care imobilul a trecut în proprietatea statului.

Nefiind îndeplinită cerința respectării prevederilor L. nr. 1. la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, cauza nulității absolute a acestora avându-și originea în această încălcare, nu se mai impune a fi analizate celelalte două motive de recurs invocate de pârâți ca și condiții de valabilitate ale contractelor de vânzare-cumpărare:

6. Buna-credință a cumpărătorilor la momentul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, regăsită ca motiv de recurs în toate cele 6 recursuri promovate, constând în esență în încrederea pe care la momentul perfectării contractelor, o conferea titlul de proprietate al statului intabulat în CF și

7. Principiul error comunis facit jus - eroare în care s-au aflat subdobânditorii imobilelor în baza L. nr. 1., la momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare, cu privire la valabilitatea titlului de proprietate al statului.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., toate recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

În baza art. 274 alin. 1 Cod proc.civ., recurenții vor fi obligați să plătească intimatului Ș. G. D.-A. suma de 220 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând cheltuieli de transport la instanță pentru termenul de judecată din (...) pe ruta B. - C. și retur, suma fiind apreciată ca rezonabilă în raport de distanța dintre cele două localități.

PENTRU ACE. M.IVE IN NUMELE L.

D E C I D E :

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții G. L., G. L., D. I., T. T. V., T. M., B. T. A., B. N., D. I., C. LOCAL AL M. C.-N., M. C.-N. PRIN P. și L. G., împotriva deciziei civile nr. 2. din 2 iunie 2011 a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.

Obligă pe numiții recurenți să plătească intimatului Ș. G. D.-A. suma de 220 lei, cheltuieli de judecată în recurs.

D. este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 7 decembrie 2011.

PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER T. D. A.-T. N. V. M. C. M.-L. T.

Red. MV dact. GC

2 ex/(...)

Jud. apel: A.F.Doica, C.V. Balint

← Decizia civilă nr. 170/2011, Curtea de Apel Cluj		Decizia civilă nr. 5045/2011, Curtea de Apel Cluj →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Decizia civilă nr. 23/2011, Curtea de Apel Cluj Decizia civilă nr. 5047/2011, Curtea de Apel Cluj Decizia civilă nr. 90/2011, Curtea de Apel Cluj Decizia civilă nr. 170/2011, Curtea de Apel Cluj Decizia civilă nr. 5045/2011, Curtea de Apel Cluj Decizia civilă nr. 5381/2011, Curtea de Apel Cluj Decizia civilă nr. 124/2011, Curtea de Apel Cluj Decizia civilă nr. 113/2011, Curtea de Apel Cluj