Decizia civilă nr. 533/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr.(...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 533/R/2011
Ședința publică din data de 11 februarie 2011
Instanța constituită din:
Președinte D. - L. B.- vicepreședinte al Curții de A. C.
Judecători V. M. - președintele Curții de A. C.
A. C. G. S.- D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B. V. F. împotriva sentinței civile nr. 1900 din 18 nov.2010, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), privind și pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. M., având ca obiect despăgubiri în baza L. nr.
2..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat pârâtei intimate și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că în data de 4 februarie
2011, pârâtul intimat a formulat și înregistrat prin serviciul de registratură al instanței întâmpinare, prin care solicită respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată și menținerea hotărârii pronunțată de Tribunalul Maramureș ca fiind vădit temeinică și esențial legală.
Nefiind formulate cereri prealabile și nici excepții invocate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în dezbaterile judiciare orale cu privire la recursul formulat.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de A. C. solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate pronunțată de Tribunalul Maramureș, apreciind că în mod corect a fost respinsă acțiunea reclamantului.
C U R T E A
Deliberând, reține că prin S. civilă nr. 1900/(...), pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr. (...), s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul B. V.-F., în contradictoriu cu S. Român reprezentat prin Ministerul
Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această hotărâre, T. a reținut faptul că B. F., tatăl reclamantului, a fost prizonier de război în U., în perioada 3 ianuarie 1945-24 octombrie 1948.
Din perspectivă istorică, s-a reținut că în data de 22 iunie 1941, unități ale armatei germane și române au început campania din est împotriva Uniunii Sovietice.
La data de 12 septembrie, R. semnează A.l cu Națiunile Unite, iar la
25 octombrie sunt eliberate ultimele localități românești: Carei și Satu M.. R. participă la eliberarea U. și C. C. 260 de zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12 mai 1945, lăsând loc intrării influenței sovietice în R..
Pentru soarta ce avea să o cunoască R. după al 2-lea război mondial, „A.l semnat cu Aliații";, în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944 la M., s-a dovedit a fi avut o importanță majoră. Respectivul document a avut în primul rând menirea de a reglementa statutul internațional al României în perioada ce avea să urmeze până la conferința păcii. Convenția de armistițiu încheiată cu R. reprezintă unul dintre documentele din care pot fi deduse intențiile politice ale liderilor sovietici în ultima parte a războiului, și anume acela de legalizare a dominației sovietice în Europa de E.
La 6 martie 1945, este numit G. P. G. controlat de FND cu dominantă comunistă.
La mai puțin de 3 ani după ce trupele sovietice ocupă R., la 30 decembrie 1947, Regele M. I este forțat să abdice și e proclamată Republica
P.ulară Română, stat comunist.
În prezent, există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș, chiar prin acțiuni armate, regimului totalitar comunist, sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului politic totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală, constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor.
Din analiza dispozițiilor art.1 și art.3, se reține că prin L. nr. 2. s-a urmărit completarea cadrului legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să-și exercite drepturile fundamentale.
Tot prin textul L. nr. 2. s-a prevăzut posibilitatea plății despăgubirilor pentru măsuri politice dispuse de S. Român în perioada ulterioară datei de 6 martie 1945 și nu pentru măsuri dispuse de statul maghiar sau de U.
Cum tatăl reclamantului a căzut în prizonierat înainte de instaurarea regimului comunist, dispozițiile L. nr.2. nu sunt aplicabile.
Față de cele de mai sus, T. a apreciat că cererea reclamantului nu este fondată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul
B. V. F., solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii reclamantului.
În motivele declarației de recurs, se apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea primei instanțe fiind lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii.
Considerentele tribunalului referitoare la inaplicabilitatea L. nr. 2. sunt nefondate. Chiar dacă măsura administrativă a deportării în U. a fost luată înainte de 6 martie 1945, R.ia era aliata României împotriva Germaniei, astfel că S. Român nu poate fi exonerat de obligațiile pe care le are față de proprii cetățeni.
Caracterul abuziv al măsurii administrative a continuat și după data de
6 martie 1945, S. Român acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un alt stat aliat, pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare și fără a depune diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi după 6 martie
1945.
L. nr. 2. stabilește care sunt condamnările și măsurile administrative cu caracter politic în considerarea cărora conferă dreptul la despăgubiri materiale și morale celor îndreptățiți.
Analizând dispozițiile art. 1, art. 3 alin. 2 din L. nr. 2. și art. 2 alin. 1 din O. nr. 2., aprobată prin L. nr. 5., recurentul concluzionează în sensul că măsura deportării tatălui său în U., în perioada (...) - (...), a fost una administrativă cu caracter politic și, în același timp, o măsură discriminatorie
„pe motive de naționalitate și origine etnică";.
Recurentul analizează contextul și consecințele deportărilor, susținând temeinicia despăgubirilor pretinse cu titlu de daune morale, menite să acopere prejudiciul moral suportat de cel deportat și de familia acestuia, care a trecut prin suferințe fizice și psihice, aflându-se în imposibilitatea de a desfășura o viață socială normală, de a se manifesta liber, fără constrângeri.
Este anexată declarației de recurs, în copie certificată, adeverința nr. 8. din 21 iulie 1992, eliberată de M. M., care confirmă împrejurarea că cetățeanul maghiar de naționalitate maghiară B. F. a participat la munca de reconstrucție în U. în perioada (...) - (...).
Pârâtul intimat S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. M. și-a exprimat poziția procesuală prin întâmpinarea depusă în data de (...),solicitând respingerea recursului ca nefondat, avându-se în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din (...), prin care a fost constatată neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2..
Recursul este nefondat.
Astfel cum în mod temeinic a reținut prima instanță, prin cererea introductivă, reclamantul B. V. F., în calitate de moștenitor al defunctului B. F., a solicitat obligarea S.ui Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata unor despăgubiri morale în sumă de 40.000 RON, cu motivarea că tatăl său a fost deportat în fosta U., de la (...) până la (...), participând aici la munca de reconstrucție, care i-a adus grave prejudicii morale.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 5 alin. 1 din L. nr.
2..
Conform adeverinței nr. 24563/1969, eliberată de M. M. în data de 29 iunie 1970 (pag. 11 dosar tribunal), tatăl reclamantului, B. F. a fost prizonier de război în U., în perioada (...) - (...), în evidențele „organelor competente sovietice"; figurând ca prizonier de război, iar nu ca participant la munca de reconstrucție în U.
Din adeverința pe care reclamantul a depus-o în recurs, emisă în anul
1992 de M. M., cu nr. 8., rezultă că cetățeanul maghiar de naționalitate maghiară B. F. a participat la munca de reconstrucție în U., în perioada (...) - (...) (pag. 7 dosar recurs).
Relevante sunt și circumstanțierile de ordin istoric ale primei instanțe, care reține, în baza unei temeinice documentări, că deportări în masă, după cel de-al doilea război mondial s-au efectuat din toate țările foste aliate cu Germania care, în urma Tratatului de la I., au ajuns sub influența sovietică, sub pretextul că pe lângă alte plăți cerute ca reparații de război, se impuneau și despăgubiri de război, prin prestații.
După Convenția de A. semnată la M. de reprezentanții U., SUA, M. B., la data de 12 septembrie 1944, în ultimele luni ale anului 1944, reprezentanții sovieticilor din Comisia Aliată de C., care era structura abilitată să supravegheze îndeplinirea de către R. a prevederilor Convenției de A., au impus G.ui Român să întocmească liste cu cetățenii de etnie germană care urmau a fi deportați în U., pentru a ajuta la efortul de reconstrucție a U.
După semnarea armistițiului, Comisia Aliată (Sovietică) de C. a apreciat ca nesatisfăcătoare măsurile autorităților române și în temeiul privilegiilor conferite prin art. 8 și 18 din Convenția de A., organele sovietice au ordonat deportări: Ordinul 031/(...) al Comisiei Aliate (Sovietice) privind mobilizarea etnicilor germani pentru lucru; Ordinul A/192/(...) dat de generalul V., locțiitorul președintelui Comisiei Aliate (Sovietice) de C. din R..
Deși Convenția de A. din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la P., Y. și P. au confirmat, sub forma prestațiilor în muncă, deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în U.
Potrivit dispozițiilor de principiu cuprinse în art. 1 alin. 1 a L. nr. 2., act normativ care fundamentează în drept cererea reclamantului, constituie condamnare cu caracter politic, orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Pentru ca o condamnare să confere celui condamnat dreptul la despăgubiri, potrivit art. 5 din L. nr. 2., se cer, așadar, a fi întrunite cumulativ următoarele condiții:
- condamnarea să fi fost dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă;
- hotărârea de condamnare să fi fost pronunțată în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989;
- faptele care au atras această condamnare să fi fost săvârșite înainte de
6 martie 1945 sau după această dată și să fi avut drept scop „împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945";.
În cauză, observă Curtea că nu a existat o condamnare, pronunțată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fiind exclusă incidența dispozițiilor art. 1 din L. nr. 2..
Conform prevederilor art. 3 din L. nr. 2., constituie măsură administrată cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative expres și limitativ menționate la lit. a - f.
În cauză, se observă că nu a fost luată față de tatăl reclamantului nicio măsură de natura celor menționate în cuprinsul art.3, de către organele fostei miliții sau securități, în temeiul unuia sau mai multor acte normative din cele prevăzute expres și limitativ, concluzia fiind acea că nu este aplicabil acest text normativ, fiind exclusă existența unei măsuri administrative căreia legea să îi recunoască caracter politic.
Potrivit art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, să solicite instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. 3 aplicându-se în mod corespunzător.
Se conferă, astfel, instanțelor de judecată competența de a constata caracterul politic al unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art.3 și întemeiate pe actele normative menționate la lit. a - f, sub condiția ca ele să fi fost luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru săvârșirea unor fapte care au urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din O. nr. 2., și anume:a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) militarea pentru democrație și pluralism politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenența sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Este adevărat că în cuprinsul art.3 și art.4 din L. nr.2. nu există nicio mențiune expresă cu privire la perioada de referință pentru măsurile administrative însă ea este similară celei care condiționează condamnările cu caracter politic fiind înscrisă în chiar titlul L. nr.2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.
Trimiterea la O. nr. 2., pe care o face art.1 alin.3 din L. nr.2., este una limitată, ea vizează exclusiv scopurile menționate în cuprinsul art.2 alin. 1 din Ordonanță, nu și definiția pe care acest act normativ o dă măsurii administrative abuzive, obiectul reglementării fiind diferit de cel al L. nr.2.. Dacă legiuitorul ar fi avut intenția să trimită și la alte dispoziții ale Ordonanței ar fi făcut-o or, în absența unei astfel de trimiteri, o interpretare extensivă a dispozițiilor art. 1 alin.3 din L. nr.2. nu este permisă celui chemat să aplice legea.
În cauză, măsura deportării la muncă în U. nu a fost luată de către organele fostei miliții sau securități ale S.ui Român și nici pentru săvârșirea unor fapte prin care să se fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art.2 alin.1 din O. nr. 2., toate circumscrise unor manifestări de împotrivire, de protest față de regimul totalitar comunist instaurat la data de 6 martie 1945, cu toate restricțiile pe care acesta l-a adus drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și măsurile discriminatorii pe care le-a impus. Mai mult decât atât, deportarea a fost dispusă de forțele sovietice anterior datei la care a fost instaurat regimul comunist în R., respectiv 6 martie 1945, astfel că ea nu s-a datorat împotrivirii față de regimul comunist, înscriindu-se în categoria deportărilor pretinse de U. ca despăgubiri de război după Convenția de A. din 1944.
De altfel, chiar recurentul, în cuprinsul declarației de recurs, susține că măsura deportării a fost luată de U. ca măsură discriminatorie, pe motive de naționalitate și origine etnică.
Fără a contesta caracterul discriminatoriu al unor astfel de măsuri și cu atât mai puțin efectele negative pe care ele le-au produs asupra titularilor și familiilor acestora, Curtea observă că, în raport cu textele normative mai sus evocate, ele nu pot fi considerate măsuri administrative cu caracter politic supuse reglementării prin L. nr. 2. și de natură a conferi dreptul la reparație, în condițiile acestui act normativ.
Cu atât mai puțin, perioada de prizonierat în U., începută înaintea datei de 6 martie 1945, nu ar putea fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, în sensul L. nr. 2., neavând niciunul dintre obiectele specifice măsurii administrative cu caracter politic, expres menționate în cuprinsul art. 3 alin. 1 și nefiind luată de către organele statului român comunist, după instaurarea acestuia.
Referitor la cererea reclamantului de a-i fi acordate despăgubiri cu titlul de daune morale, trebuie subliniată și împrejurarea că o astfel de cerere este, în prezent, lipsită de suport legal, consecință a publicării în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei nr.
1358/ din (...), prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2..
Instanțele de judecată neputând fi ele însele creatoare de drepturi, prezenta acțiune civilă este nefondată, ceea ce face necesară respingerea recursului declarat de reclamant, în baza dispozițiilor art.312 alin.1 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. V. F. împotriva sentinței civile nr. 1900 din 18 noiembrie 2010 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 11 februarie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI D.-L. B. V. M. A. C.
G. S.-D. G.
Red.DB/dact.MS
2 ex./(...)
Jud.fond: G.P.
| ← Decizia civilă nr. 2862/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 79/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
