Decizia civilă nr. 65/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA Civilă, de M. și A. S., pentru Minori și Familie
Dosar nr.(...)
D. CIVILĂ NR. 65/R/2011
Ședința publică din 21 ianuarie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I.-D. C.
JUDECĂTOR: M.-C. V. GREFIER : A. B.
P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ reprezentat prin
PROCUROR : AURELIA S.
S-a luat în examinare apelul declarat de pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat prin D. G. a F. P. a J. C., împotriva sentinței civile nr. 913 din 02 noiembrie 2010 a T. C., pronunțată în dosarul nr. (...), privind și pe reclamanta F. V. F., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 2..
La apelul nominal făcut la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților.
P. de pe lângă C. de A. C. este reprezentat de d-na procuror S. A.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
A.ul este declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat părților și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 11 ianuarie 2011, prin serviciul de registratură al instanței, pârâtul apelant S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar precizări în completarea motivelor de apel depuse la dosarul cauzei ca urmare a schimbărilor legislative intervenite prin pronunțarea de către Curtea Constituțională a D. nr. 1. și 1., dar și ca întâmpinare la apelul formulat de către reclamantul apelant.
Se constată că, prin motivele de apel, pârâtul apelant S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 al.2 cod procedură civilă.
Reprezentantul P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, instanța constată prezenta cauză în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul pe fond asupra apelului.
Reprezentanta P.ui solicită admiterea apelului declarat de pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință a se dispune respingerea ca nefondată a acțiunii formulată de reclamantă.
C., reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 913 din 02 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...) s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta F. V. F. în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL
FINANȚELOR PUBLICE, și, în consecință pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului echivalentul în lei, la cursul din ziua plății, a sumei de 5000 E.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că prin S. nr. 3. a T. M. B. pronunțată în dosar 466/1952, F. G. ns. la (...) în T. S., fiul lui C. și E. a fost condamnat la în temeiul art. 1 lit. c din Decretul 199/1950 combinat cu art. 157 C. penal, combinat cu art. 4 din Decretul 199/1950, art. 304, 463
C.J.M la pedeapsa de 25 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea totală a averii.
Prin D. nr. 291 din 21 mai 1953 pronunțată de T. M. pentru Unitățile M.S.S. în Dosarul 278/1953, au fost respinse recursurile declarate de F. G. și alte persoane, împotriva Sentinței civile 3. (fila 69-75).
Din analiza mandatului de arestare 5. fila 82- rezultă că F. G. a fost arestat în baza sentinței 3. computându-se timpul petrecut în prevenție la data de (...).
Din copia fișei matricole penale rezultă că F. G. a fost grațiat conform D.
411/1964, fiind pus în libertate la data de (...).
Din copia certificatului de deces seria DS nr. 9. eliberat de M. D. T.-S. rezultă că F. G. a decedat la data de (...).
Din copia certificatului de naștere seria Nh nr. 2. emis de S. P. S. rezultă că reclamanta ns la (...) este fiica lui F. G.
În cuprinsul cererii de chemare în judecată acesta a învederat că este unica succesoare a defunctului său tată.
Din adresa 84162 /(...) emisă C.J.P. C. rezultă că reclamanta nu a figurat ca beneficiar al D. - L. 1..
Condamnarea suferită de antecesorul reclamantei este considerată de drept ca fiind condamnare și măsură administrativă cu caracter politic, în condițiile Legii nr. 2..
Chiar dacă nu au fost administrate în prezenta cauză probe testimoniale, probațiunea administrată în alte cauze precum și relatările cuprinse în memorii, jurnale, ale altor deținuți politici, precum și cele constatate de C. P. constituită în acest scop confirmă condițiile grele în care cei condamnați pe criterii politice au executat detenția, precum și condițiile de viață în perioada domiciliului obligatoriu precum și privațiunile suferite de acesta și familia sa ulterior punerii sale în libertate și a încheierii căsătoriei.
Copiile actelor de stare civilă depuse la dosar, mai sus-indicate, confirmă calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei în formularea prezentei cereri.
În atare condiții, instanța a constatat că elementele răspunderii civile delictuale, instituite de dispozițiile art. 998 și urm. C.civ. și ale art. 48 al. 3 din Constituția R.iei, impun repararea de către S. R. prin M. F., a pagubelor suferite de reclamanți, cea ce presupune în principiu, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii pe cât posibil, în situația anterioară a victimei, în speță a reclamantului.
Însă, actualul cadru legislativ și nici chiar normele comunitare, nu prevăd modalitatea concretă de reparare integrală a daunelor morale, fie ele fizice sau psihice, întrucât plata unei sume de bani nu ar putea da o totală satisfacție în materia daunelor morale.
Repararea eventualului prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, lucru explicabil, prin natura neeconomică a respectivelor daune imposibil de a fi echivalate bănesc.
Acordarea unor sume de bani, nu ar putea avea decât un minim caracter compensatoriu de natura a permite victimei a-și alina consecințele faptei ilicite asupra persoanei sale.
Întrucât un astfel de prejudiciu nu poate fi evaluat în mod concret, este necesară o despăgubire compensatorie pentru acest prejudiciu, pentru a procura victimei, o parte din satisfacțiile de ordin moral, susceptibile de a înlocui, valoarea de care a fost privat.
Legiuitorul național, a stabilit două componente, respectiv repararea daunelor materiale și o compensație pentru prejudiciul moral.
Recunoașterea unui drept de despăgubire, poate fi explicat prin voința ca satisfacția oferită să aibă o corespondență cu prejudiciul.
Măsura luată împotriva antecesorului reclamantei, aceea de condamnare cu caracter politic, poate produce suferințe în toate planurile, moral, social, profesional, să lezeze demnitatea și onorarea, dar și celelalte drepturi nepatrimoniale, ocrotite de lege.
În cauza de față, instanța a avut în vedere concret vârsta pe care o avea antecesorului reclamantei în momentul condamnării, respectiv vârsta de 38 de ani, perioada condamnării, durata efectivă a executării pedepsei, de aproximativ 12 ani lipsire de libertate, suferințele fizice și psihice rezultate din lipsurile pe care a trebuit să le suporte în regimul de detenție, precum și de atitudinea manifestată de acesta, ulterior punerii în libertate.
Pe lângă aceste considerente, la stabilirea despăgubirii acordate reclamantului, pentru repararea daunelor morale, pe lângă criteriile obiective, se vor avea în vedere principiul proporționalitățile daunelor în despăgubirea dată, pentru a nu se ajunge în situația îmbogățirii fără justă cauză ceea ce impune statuarea în echitate și într-un cuantum rezonabil.
De asemenea, având în vedere și jurisprudența C. Europene, precum și normele convenției, regulile de evaluare a prejudiciului moral, trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri echitabile.
Pe de altă parte instanța este obligată a ține cont de dispozițiile OUG nr.
6., prin care se reglementează limitele maxime ale cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate succesorilor celui ce au suferit efectiv măsura condamnării și cea administrativă.
Totodată, instanța are cunoștință că la data pronunțării hotărârii, Curtea
Constituțională prin D. 1. și 1. a declarat ca neconstituționale atât prev. art. I din OUG 6., cât și parte din prevederile art. 5 lit. a din L. 2..
Instanța însă, nu are cunoștință efectiv de conținutul acestor decizii, nefiind publicate, și totodată are în vedere prevederile Legii 47/1992, respectiv art. 31 al 5 prin care dispozițiile cuprinse în deciziile C. C. sunt obligatorii de la data publicării. Evident se are în vedere data publicării în Monitorul Oficial.
Or, la data pronunțării în cauza de față, aceste decizii nu erau motivate și publicate în Monitorul Oficial.
În atare condiții, nu există niciun motiv ca instanța să nu se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată formulată, în sens contrar, putându-se aprecia că s-ar aduce atingere principiului accesului liber la justiție prin așteptarea unor noi dispoziții legale de modificare a celor în vigoare la data soluționării cauzei.
Față de cele reținute mai sus, față de principiile enunțate și având în vedre jurisprudența I.C.C.J. în materie, instanța a constatat că cererea reclamantei este întemeiată, tocmai având în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor reale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute, iar suma de 5.000 EURO, maximul prevăzut de lege, o satisfacție suficientă și echitabilă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul S. R. prin MINISTERUL
FINANȚELOR PUBLICE solicitând schimbarea în parte a hotărârii cuconsecința respingerii acțiunii iar în subsidiar a reducerii cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei.
În motivarea apelului o primă critică pe care o aduce sentinței atacate constă în aceea că, prima instanță, s-a pronunțat fără să onoreze cererea cu nr. 1714/(...), înregistrată la dosarul cauzei pentru termenul din data de (...), prin care, a solicitat instanței să ia act de faptul ca odată cu citația pentru termenul din data de 21 mai 2010, ia fost comunicata doar acțiunea reclamantei fără să aibă anexat vreun înscris la care a făcut referire în prezentarea situației de fapt sau dintre cele pe care susține ca le-a anexat, situație în care pârâtul, nu are posibilitatea sa-si exprime poziția procesuala in cauza prin redactarea întâmpinării.
Chiar și în situația în care, în condiții de neopozabilitate cu pârâtul, instanța, în urma verificării înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, așa cum se susține prin sentința atacată, constată că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită în condițiile art. 5 din L. nr. 2., la cuantificarea daunelor morale, au avut preponderenta aprecierile subiective, dealtfel, imposibil de controlat judiciar, ajungându-se astfel la supraevaluarea prejudiciului.
Pe de alta parte, așa cum de altfel rezulta din expunerea de motive a proiectului Legii nr. 2., prin aceasta s-a realizat mai multe obiective printre care: ștergerea ope legis a tuturor consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din acestea sau degradarea militara; reglementarea unei posibilități speciale de reparare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii de condamnare cu caracter politic precum și, afirmarea explicita a posibilității instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri pentru prejudicial moral suferit dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzelor, ca reparația obținută prin efectul D. L. nr. 1., republicat, cu modificările și completările ulterioare și al Ordonanței de U. a G. nr. 2. nu este suficienta.
Rezulta în cele din urmă, că la pronunțarea hotărârii atacate cu prezentul apel, instanța de fond s-a întemeiat în cea mai mare parte pe prezumții reținute cu nesocotirea dispozițiilor art. 1203 din Codul civil.
Potrivit textului menționat, "magistratul nu trebuie să se pronunțe decât întemeindu-se pe prezumții, care să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea".
Or, acest text de lege a fost ignorat, întrucât în realitate, pentru a trage concluzii în legătură cu situația reclamantului s-au reținut împrejurări care nu se află într-o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită pentru a angaja răspunderea civilă.
Pe acest ultim aspect, instanța de fond, cu prea multă ușurință și probe care cântăresc puțin a stabilit în sarcina S.ui R. prin Ministerul Finanțelor Publice cu titlu de despăgubiri suma de 5.000 E.
Rezultă că aceste argumente, care au justificat soluția instanței de fond cu referire la prezumții, nesocotesc de fapt accepțiunea pe care legea o acordă acestui mijloc de probă (prezumțiile sunt consecințele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut - art. 1199 din Codul civil).
De asemenea, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate, ceea ce nu s-a respectat prin sentința criticată.
Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală (și nu una având exclusiv scop patrimonial), impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate de reclamant.
Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea reține considerentele ce urmează.
Motivele de apel privitoare la cuantumul despăgubirilor nu vor mai fi analizate dat fiind că prin decizia nr. 1. Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a din L. nr. 2. sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 „D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatori e . Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acordprevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
Dat fiind că decizia este definitivă și obligatorie rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii acțiunii nu mai există astfel că trebuie să ne raportăm la o situație în care acțiunea este în prezent lipsită de un temei legal și prin urmare nu se mai pot acorda despăgubiri în temeiul unui act normativ care nu mai există.
Urmează a analiza efectele care s-au produs pe perioada în care actul normativ a fost în vigoare, dat fiind că din formularea textului de mai sus, „își încetează efectele juridice", rezultă că până la acea dată au produs efecte juridice, dar trebuie stabilit în concret ce fel de efecte juridice.
C. mai reține că acordarea de despăgubiri în temeiul art. 998-999 cod civil nu este posibilă din două motive, care țin de aspectele procedurale ale cauzei și mai apoi și de fondul cererii.
Cu privire la aspectul de procedură, dat fiind că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile legii speciale nu pot în apel să schimbe temeiul juridic al cererii pentru că ar schimba cauza acțiunii, iar art. 292 Cod procedură civilă prevede că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță. Cum apelul are efect devolutiv rezultă că instanța de apel poate fi investită doar în limitele în care a fost investită prima instanță.
În ce privește fondul cererii, din deciziile C. Europene a Drepturilor
Omului reiese că nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în
Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie
1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 1. și L. nr. 2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, constată C. de A., echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii CEDO, în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamanții au un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței
C. Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamanții au și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui act normativ.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Având în vedere că dacă procedurile judiciare s-ar fi desfășurat cu celeritate reclamanții ar fi obținut o hotărâre irevocabilă anterior declarării ca neconstituționale a temeiului legal, prin care li s-ar fi acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 2., prin urmare având în vedere că la data intentării acțiunii exista un temei legal rezultă că reclamanții aveau în patrimoniu cel puțin o speranță legitimă la obținerea unui bun, anterior pronunțării deciziei C. C..
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceeace nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 1. și art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, se constată prin aceași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 1., republicat, și O. de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, C. de A. constată în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul D.-lege nr. 1..
Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1. că, astfel cum a statuat și C. Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincová și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În R.ia, respectarea [...] legilor este obligatorie", C. constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr.
24/2000, republicată.
Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1., anume că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moralsuferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, C. de A. constată că S. a creat o inechitate dat fiind că persoanele ce au obținut hotărâri judecătorești irevocabile anterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor legale incidente și în prezenta cauză sunt în mod evident într-o situație de avantaj care induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare.
Cele reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanții nu pot solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.
Cu privire la stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, Curtea Constituțională mai reține că este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin
O. de urgență a G. nr. 6., C. observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2. -, și consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin D. nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al R.iei, Partea I, nr. 329 din
18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite
În temeiul prevederilor art. 296 Cod procedură civilă cât și al art. 282 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să admită ca fondat apelul declaratde pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 913 din 02 noiembrie 2010 a T. C., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o va schimba în tot în sensul că va respinge acțiunea civilă formulată de reclamanta F. V. F.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite apelul declarat de pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 913 din 02 noiembrie 2010 a T. C., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o schimbă în tot în sensul că :
Respinge acțiunea civilă formulată de reclamanta F. V. F.
D. este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 21 ianuarie 2011.
PREȘEDINTE
JUDECĂTOR
GREFIER
I.-D. C. M.-C. V.
A. B.
Redactat de I., dactilografiat de S. În 5 ex., la data de (...)
Judecător fond - T. D., Tribunalul Cluj
| ← Decizia civilă nr. 1228/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 3450/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
