Decizia civilă nr. 739/2011, Curtea de Apel Cluj

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2011)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie

Dosar nr. (...)

DECIZIA CIVILĂ NR. 739/R/2011

Ședința publică din 25 februarie 2011

Instanța constituită din: PREȘEDINTE: C.-M. CONȚ

JUDECĂTORI: I.-D. C.

A.-A. P.

G.IER : A. A. M.

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. C. 8 T. I. S., împotriva deciziei civile nr. 8. din 4 noiembrie 2010 a T.ui B.-N., pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe reclamantul intimat M. F., precum și pe pârâta intimată A. B. R., având ca obiect prestație tabulară.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, nu se prezintă nimeni.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursul declarat de pârâta S. C. 8 T. I. S., a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părților adverse, însă nu a fost timbrat la data înregistrării memoriului de recurs.

S-a făcut referatul cauzei după care, Curtea constată că la data de (...), pârâta recurentă, prin intermediul domnului avocat M. N. C. a înregistrat la dosar un înscris, prin care arată că a achitat timbrajul aferent recursului, la care a anexat un timbru judiciar mobil în valoare de 0,15 lei și chitanța care atestă plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei.

Curtea constată că recursul este legal timbrat și lasă cauza la a doua strigare, pentru a da reprezentantului pârâtei recurente, reclamantului intimat și reprezentantului pârâtei intimate posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.

La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentantul pârâtei recurente, avocat M. N. C., cu împuternicire avocațială de reprezentare la f. 6 din dosar.

Reprezentantul pârâtei recurente arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.

Curtea, din oficiu, invocă excepția inadmisibilității parțiale a acelor motive de recurs, care se referă la netemeinicia hotărârii atacate, de altfel se și arată în preambulul recursului că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, însă în recurs se pot invoca doar motive de nelegalitate a hotărârii atacate, întrucât prevederile art. 304 pct. 10 și pct. 11 C. au fost abrogate prin art. I pct. 111^{1 și pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.}

Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantului pârâtei recurente în susținerea recursului declarat de pârâta S. C. 8 T. I. S., cu mențiunea ca acesta să-și exprime și punctul de vedere față de excepția invocată din oficiu de către instanță.

Reprezentantul pârâtei recurente lasă la aprecierea instanței soluționarea excepției invocate din oficiu de către instanță și arată că reclamantul M. F. a pornit o acțiune civilă împotriva pârâtei S. C. 8 T. I. S., care a fost soluționată de către instanța de fond ca un litigiu civil.

De asemenea, reprezentantul pârâtei recurente arată că litigiul este de natură civilă, chiar dacă pârâta recurentă are calitate de comerciant, iar reclamantul intimat are calitate de necomerciant, întrucât doctrina este la unison în sensul că atunci când reclamantul este necomerciant, iar pârâtul este comerciant, reclamantul are posibilitatea de a opta pentru litigiu civil sau pentru litigiu comercial, iar în speță reclamantul și-a apreciat acțiunea ca fiind o acțiune civilă și având în vedere acest aspect, reclamantul nu mai poate să-și schimbe opțiunea în calea de atac a apelului sau a recursului și să spună că litigiul nu este de natură civilă, ci este de natură comercială.

Reprezentantul pârâtei recurente arată că prin specificul ei, acțiunea în prestație tabulară, așa cum este și obiectul prezentului litigiu, este o acțiune eminamente civilă, reglementată de L. nr. 7., iar dacă acțiunea este civilă, devine superfluă problema punerii în discuție a naturii juridice a litigiului în calea de atac, pentru că natura litigiului este dată de natura acțiunii promovate de reclamant, astfel încât, instanța de apel a greșit când a calificat natura prezentului litigiu ca fiind comercială și de asemenea, arată că Titlul VI din C. comercial se referă eminamente la vânzarea unui bun mobil, însă în speță este vorba de vânzarea unui bun imobil și reclamantul nu a cumpărat apartamentul în scopul de a face comerț cu acesta, ci l-a cumpărat pentru a-i satisface condițiile de locuit.

Raportat la toate aspectele menționate mai sus, reprezentantul pârâtei recurente arată că, în recurs nu se mai poate discuta natura civilă a litigiului și solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modifi- carea deciziei recurate în totalitate, în sensul respingerii apelului promovat de apelant ca fiind neîntemeiat și, pe cale de consecință, menținerea sentinței civile apelate în totalitate ca fiind legală și temeinică, cu obligarea reclamantului intimat la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocațial în cuantum de 4000 lei + TVA 960 lei, conform dovezii pe care o depune la dosar.

C U R T E A :

Prin sentința civilă nr. 1332 din (...), pronunțată de Judecătoria

Bistrița în dosarul nr. (...), s-a respins ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamantul M. F., împotriva pârâtelor S. C. I. S. și A. B. R. S-a admis cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă reconvențională SC C. I. S. în contradictoriu cu reclamantul pârât reconvențional M. F. și, în consecință:

- s-a constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare- cumpărare încheiat între părți cu nr. 138/(...) și s-a dispus evacuarea necondiționată a reclamantului din imobilul apartament nr. 30 situat în mun. B., B-dul I., nr. 97-99, corp clădire P+7E+M, clădire B, aflat la etajul nr. 7, cu obligarea acestuia de a preda pârâtei-reclamante reconvenționale în posesie apartamentul descris.

- a fost obligat reclamantul să achite pârâtei suma de 5950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată .

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin antecontractul de vânzare-cumpărare nr. l38/(...), pârâta s-a obligat să înstrăineze reclamantului dreptul de proprietate asupra apartamentului înscris în CF nr. l8258/30 B., nr. cadastral l2l32-CI-U30, descris mai sus,cu o suprafață construită desfășurată de 79,70 mp., aflat la etajul 7 pe terenul în suprafață de 4.930 mp., identificat cadastral sub nr. 2777/l/l/2,

2778/l/l, 2770/2/l, 2775/l/l, întabulat în CF nr. ll46/A la terminarea construirii imobilului.

La pct. III pct. 3.1 din antecontract se arată că „prețul s-a achitat în totalitate ca echivalent în lei, la cursul de schimb BNR leu/euro din ziua semnării antecontractului. Prețul însă nu a fost achitat în ziua semnării antecontractului, deoarece dacă ar fi fost așa s-ar fi precizat prin clauza contractuală respectivă această împrejurare care însă nu s-a făcut și nici ulterior, prevederile contractuale fiind redactate la trecut.

Mai mult, printr-o altă clauză contractuală stipulată sub pct. 3.2 se precizează că „prețul menționat la capitolul II pct. 2.1 va fi achitat după cum urmează";, fără însă a se preciza cum se va achita prețul, în sensul datei scadenței, sau dacă se va plăti printr-o plată unică în mai mult tranșe, etc.

Mai mult, dacă pârâta ar fi încasat prețul de la reclamant, fiind o societate comercială, ar fi trebuit în mod obligatoriu să evidențieze această încasare în actele sale financiar-contabile, ceea ce nu este cazul.

Ca atare s-a apreciat că acțiunea civilă principală precizată nu este întemeiată și a fost respinsă ca atare.

În ceea ce privește cererea reconvențională instanța a admis-o ca fiind întemeiată, conform argumentelor expuse în continuare.

Reclamantul susține în mod greșit că antecontractul de vânzare- cumpărare încheiat cu pârâta a avut efect translativ de proprietate asupra apartamentului în litigiu și că ar fi dobândit astfel dreptul de proprietate asupra lui deoarece în antecontract se precizează că dreptul de proprietate se va transmite de la promitentul vânzător la promitentul cumpărător în momentul finalizării ansamblului de locuințe (din care face parte și apartamentul în cauză) și că apartamentul în litigiu se transferă prin contract autentic care va fi perfectat în acel moment, până la care rămâne în proprietatea vânzătorului, în speță al pârâtei.

Având în vedere că pârâta, în calitate de vânzătoare trebuia să invite cumpărătorul reclamant în fața notarului public stabilit de vânzător și să semneze contractul numai în condițiile îndeplinirii de către cumpărător a tuturor obligațiilor prevăzute în antecontract, așa cum se reține expres în textul art. 4.1.5 din antecontractul dintre părți, faptul că aceste demersuri au fost efectuate de către reclamant nu justifică solicitarea lui de a se constata că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a se prezenta la notar pentru a se perfecta actul de vânzare-cumpărare, situația fiind de fapt invers, pârâta trebuia să efectueze aceste demersuri, dar numai dacă reclamantul și-ar fi îndeplinit obligația de plată a prețului, ceea ce nu s-a demonstrat în speță.

Într-adevăr, sub punctul III pct. 3.1 din antecontract se arată că prețul s-a achitat în întregime ca echivalent în lei, la cursul de schimb din ziua semnării antecontractului, însă în antecontract nu se precizează data când s-a achitat prețul, cu atât mai mult cu cât prin clauza de la pct. 3.2 din antecontract se arată că prețul va fi achitat după cum urmează… însă nu s- a consemnat data scadenței sau dacă se va plăti printr-o plată unică ori în mai multe tranșe sau prin ordin de plată sau numerar. T., pârâta fiind o societatea comercială trebuia, dacă ar fi achitat prețul să-l evidențieze în actele contabile și să emită chitanță pentru suma achitată, fapt ce nu s-a realizat.

Nici petitul din acțiunea introductivă referitor la daunele cominatorii nu este întemeiat, reclamantul făcând o confuzie între daunele cominatorii și daunele interese.

Astfel, daunele cominatorii sunt un mijloc de presiune asupra debitorului pentru executarea obligației contractuale asumată, dar în nici un caz ele nu pot constitui un mijloc de îmbogățire nejustificată a creditorului obligației de a da, iar pe de altă parte deși reclamantul cere plata de daune cominatorii până la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare se contrazice pe sine, deoarece la petitul 1 a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu prin chiar antecontractul dintre părți.

Referitor la cererea din acțiunea reconvențională de a se dispune evacuarea reclamantului din apartamentul în cauză și obligarea acestuia de a preda pârâtei posesia acestuia, în considerarea respectării prerogativelor dreptului de proprietate consfințite de disp. art. 480 C.civil, instanța de fond le-a admis ca fiind întemeiate și l-a obligat pe reclamant, în urma constatării nulității absolute a antecontractului în cauză să lase în deplină posesie și proprietate acest imobil pârâtei.

Având în vedere soluția pronunțată, văzând culpa procesuală a reclamantului, în baza art. 274 C. instanța de fond l-a obligat pe acesta să achite pârâtei suma de 5950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Prin decizia civilă nr. 8. din data de (...) pronunțată în dosarul nr. (...) de Tribunalul Bistrița Năsăud s-a admis apelul declarat de reclamantul M. F., împotriva sentinței civile nr. 1332/(...), pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr. (...), s-a anulat în tot hotărârea și s-a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță la Secția comercială a T.ui B.-N..

E. adevărat că în art.3 din C. comercial român se face o enumerare a faptelor de comerț, care nu include și vânzarea-cumpărarea de bunuri imobile, ceea ce ar putea duce la concluzia ca actele juridice având ca obiect imobile nu intră in sfera raporturilor comerciale.

Art.4 din același cod instituie prezumția de comercialitate pentru toate obligațiile comercianților cu excepția celor de natură civilă ori a căror necomercialitate rezultă chiar din actul săvârșit de comerciant.

Pârâta, promitentă vânzătoare, are calitatea de comerciant, deci actele juridice încheiate de aceasta sunt considerate fapte de comerț și deci supuse legilor comerciale. Rațiunea instituirii prezumției de comercialitate, prin art. 4 Cod comercial, este ideea că ele sunt accesorii exercitării acelei activități, că au fost efectuate pentru facilitarea activității comerciantului. De aceea, prezumția de comercialitate poate fi înlăturată numai dacă din însuși conținutul actului rezultă că acesta nu are legătură cu activitatea comercială a părții, ceea ce în speță nu s-a întâmplat.

Societatea comercială are și o viață civilă, putând încheia acte civile, însă, a apreciat tribunalul, actul din speță nu poate fi calificat ca fiind civil, de vreme ce obiectul de activitate al societății este construirea de imobile în vederea vânzării lor.

Întreprinderea de construcții este un fapt de comerț conform art.3 din

C. comercial și dacă s-ar considera vânzarea imobilelor ca având caracter civil s-ar limita posibilitatea comerciantului de a-și dezvolta propria activitate, atâta timp cât nu ar putea vinde sau închiria imobilele pe care le realizează prin mijloace proprii.

Prin urmare, Judecătoria Bistrița a soluționat în fond cauza fără să fie competentă material astfel că, apelul a fost apreciat ca fiind fondat și în temeiul art.297 alin.2 C., a fost admis, sentința a fost anulată și cauza a fost trimisă spre competență soluționare în fond T.ui B. N. - Secția Comercială de C. A. și F.

Împotriva acestei decizii, pârâta S. „. 8 T. I. S. B., a declarat recurs întermen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, modificarea în totalitate a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului și, pe cale de consecință, menținerea sentinței civile apelate în totalitate ca fiind legală și temeinică, cuobligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.960 lei.

În motivarea recursului, pârâta a susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C., precum și faptul că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

Instanța de apel a calificat ca fiind de natură comercială litigiul ce formează obiectul prezentului dosar, fără să țină seama de obiectul lui astfel cum acesta a fost definit prin petitele acțiunii principale și prin petitul acțiunii reconvenționale.

Din examinarea petitelor cererii principale rezultă indubitabil că reclamantul intimat a promovat o actiune în prestatie tabulară care este reglementată de legea civilă, iar nu de legea comercială.

Sediul legal al acțiunii în prestație tabulară îl formează art. 27 din L. nr. 7. a cadastrului și a publicității imobiliare astfel cum el a fost modificat prin art. I (titlul XII) al Legii nr. 247/2005.

Din analiza acestui text legal rezultă fără echivoc faptul că acțiunea în prestație tabulară este esențialmente o acțiune civilă, iar nu o actiune comercială. De aici consecinta că indiferent dacă cel împotriva căruia este îndreptată o astfel de acțiune are calitatea de comerciant sau nu litigiul este de natură civilă și aceasta cu atât mai mult atunci când reclamantul este un necomerciant. Și e firesc să fie așa, deoarece astfel o de acțiune are ca obiect un drept real, în speță dreptul de proprietate care este principalul drept real și care este reglementat de C. civil, iar nu de C. C. E. semnificativ sub acest aspect faptul că titlul VI din C. Comercial ce reglementează vânzarea comercială nu conține nici o dispoziție normativă referitoare la vânzarea de imobile, textele legale din acest titlu fiind prin excelență referitoare la vânzările de mărfuri, care sunt prin excelență bunuri mobile. Un bun imobil nu are și nici nu poate avea calitatea de marfă și de aceea vânzarea lui chiar atunci când se face de către un comerciant va fi o vânzare civilă, supusă legii civile, deoarece numai această lege reglementează dreptul de proprietate imobiliară.

De asemenea, ca natură juridică antecontractul este și el un act juridic esențialmente civil de vreme ce prin conținutul și finalitatea lui el generează doar o obligație de a face având ca obiect perfectarea contractului de vânzare-cumpărare propriu-zis. Or, asumarea obligației de a încheia un contract având ca obiect transferul unui drept de proprietate imobiliară nu poate fi calificată ca fiind un act sau fapt de comerț. C. Comercial reglementează numai vânzare comercială ca fapt de comerț sau nu și promisiunea de a încheia un contract de vânzare comercială. Promisiunea de a contracta intrând în domeniul de reglementare al legii civile nu poate fi calificată act sau fapt de comerț nici chiar atunci când promitentul-vânzătoreste un comerciant de vreme ce legiuitorul o reglementează ca act juridic civil.

În fine, instanța de apel reține în mod greșit că "convenția încheiată, ce constituie temeiul solicitării despăgubirilor, având natură comercială, devin incidente dispozițiile art. 56 din C. Comercial ... "

E. de subliniat că cererea principală nu are un petit referitor la obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, ci un petit care trimite la art. 580³

C. I. art. 56 C.Com. instanța de apel a făcut o confuzie între daunele interese

și daunele cominatorii care sunt concepte juridice neconfundabile, în speță reclamantul nesolicitând daune interese, ci numai daune cominatorii care, după cum prevede expres textul legal citat, nu pot fi solicitate în cazul neexecutării voluntare de către debitor a obligației de a face.

Intimații M. F. și A. B. R. deși legal citați, nu și-au delegat reprezentant în instanță și nu au depus întâmpinări la dosar prin care să își exprime poziția procesuală.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate,

Curtea reține următoarele:

La termenul de judecată din data de (...), Curtea a pus în discuția părților excepția inadmisibilității motivelor de recurs care vizează netemeinicia hotărârii atacate, prin reanalizarea stării de fapt și reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanța de recurs, având în vedere că prevederile art. 304 pct. 10 și pct. 11 C. au fost abrogate prin art. I pct.

111^{1 și pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, excepție care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:}

În reglementarea procedurală actuală, conform art. 304 C.,

„Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate.";

Recursul este reglementat ca fiind o cale de atac extraordinară care nu are caracter devolutiv pentru ca instanța astfel investită să treacă la examinarea fondului litigiului, reanalizând probatoriul administrat și reapreciindu-l, lucru care este firesc câtă vreme cauza a beneficiat de o astfel de cale de atac, în speță, apelul.

Ori, având în vedere că litigiul a fost supus controlului instanței de apel, cauza fiind analizată sub toate aspectele, recurenta nu mai poate beneficia de acest lucru prin promovarea recursului, această instanță de control judiciar fiind chemată să cenzureze doar aspectele de nelegalitate.

Deși formal cererea de recurs este întemeiată pe art.304 pct.8 și pct.9

C., în realitate prin motivarea pe care se sprijină, recursul nu vizează în întregime motive de nelegalitate pentru care o hotărâre poate fi casată sau modificată, ci vizează și motive de netemeinicie a hotărârii atacate.

Memoriul de recurs conține și motive de netemeinicie care se referă practic la o reproducere a stării de fapt a cauzei și o analizare a probațiunii administrate în cauză.

Se constată, așadar, de către Curte că, în speță este incidentă excepția inadmisibilității acestor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, excepție fundamentată pe împrejurarea că, motivele de recurs conțin și critici de netemeinicie a hotărârii recurate, reproduceri ale evoluției istoricului cauzei, ale stării de fapt, ale probațiunii administrate în cauză, etc. care intră sub incidența excepției inadmisibilității, întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte care s-ar fi încadrat în punctele 10 și 11 ale art. 304 C.pr. civ., în prezent abrogate.

Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C., prin art. I pct.

111^{1 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din L. nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct.}

1-9 C.

În consecință, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanțe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părți, ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanțe și fiind obligată de a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate.

Așa fiind, Curtea constată că excepția inadmisibilității, invocată din oficiu este fondată în parte, urmând să fie admisă ca atare, cu consecința neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.

În privința motivelor de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.8 și pct.9

C., Curtea statuează că acestea nu sunt întemeiate din considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Astfel, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a interpretat în mod legal natura convenției încheiată între părți ținând seama de obiectul litigiului astfel cum acesta a fost definit prin petitele acțiunii principale și prin petitul acțiunii reconvenționale.

Curtea reține că prin cererea introductivă de instanță precizată reclamantul a solicitat: să se constate că prin antecontractul de vânzare- cumpărare nr. 138 din data de (...), pârâta SC C. I. S. a înstrăinat, cu titlu de drept de cumpărare, dreptul de proprietate asupra apartamentului înscris în CF ind. nr. 18258/30 B. având nr. cadastral 12132/CI-U30, drept intrat în patrimoniul reclamantului la data la care a fost finalizat ansamblul de locuințe în care acesta se afla, apartament situat din punct de vedere administrativ în mun. B., Bd. I. nr. 97-99, jud. B. N., corp de clădire P+7E+M-imobil B din ansamblu, apartament Tip 2C aflat la etajul 7. vest spre V. C., cu o suprafața construită desfășurată de 79,70 mp-inclusiv balcoane și terase - edificat pe terenul în suprafață de 4930 mp., identificat cu număr cadastral 2777/1/(...)/(...)/1/1 înscris în CF B. cu nr. 1146/A; să oblige pârâta să încheie cu reclamantul act autentic, iar în caz de refuz să pronunțe o sentință care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare; să se dispună înscrierea în cartea funciară a drepturilor astfel dobândite; să fie obligată pârâta la plata unor daune cominatorii în valoare de 100 E. întârziere, despăgubiri calculate începând cu data de (...) și până la data la care va rămâne definitivă și irevocabilă sentinta care să tină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru apartamentul înscris în CF ind. nr.

18258/30 B. cu nr. cadastral 12132/CI-U30.

Prin cererea reconvențională pârâtă recurentă a solicitat să se constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare intervenit între pârâtă și reclamant la data de (...), sub nr. 138.

Din examinarea petitelor cererii principale rezultă indubitabil că reclamantul intimat a promovat o acțiune în prestație tabulară care este reglementată de art.29 L. nr. 7. a cadastrului și a publicității imobiliare astfel cum a fost modificată prin art. I din Titlul XII al Legii nr. 247/2005,care are următorul cuprins: (1) Cel care s-a obligat sa strămute sau sa constituie în folosul altuia un drept real asupra unui imobil, este dator sa-i predea toate înscrisurile necesare pentru înscrierea acelui drept. (2) Dacă un drept înscris în cartea funciară se stinge, titularul este obligat sa predea celui îndreptățit înscrisurile necesare radierii. (3) In situația în care cel obligat nu preda înscrisurile, persoana interesată va putea solicita instanței sa dispună înscrierea în cartea funciară. Hotărârea instanței de judecata va suplini consimțământul la înscriere al părții care are obligația, de a preda înscrisurile necesare înscrierii. (4) Dreptul la acțiunea în prestație tabulară este imprescriptibil.

Faptul că acțiunea în prestație tabulară este reglementată de legea civilă și nu de legea comercială nu este suficient prin el însuși pentru a determina natura juridică civilă a acțiunii dedusă judecății, iar instanța de judecată este datoare prin prisma art.129 C.pr.civ să analizeze natura juridică a antecontractului încheiat între părți care va determina în final natura civilă sau comercială a acțiunii introductive a reclamantului precum

și a cererii reconvenționale a pârâtei.

În acest sens, art.1 din C. comercial stabilește că, în comerț se aplică legea de față. Unde ea nu dispune se aplică codul civil.

De asemenea, în art.3 din C. comercial se face o enumerare a faptelor obiective de comerț, care nu include și vânzarea-cumpărarea de bunuri imobile, ceea ce însă nu duce automat la concluzia ca actele juridice având ca obiect imobile nu intră in sfera raporturilor juridice comerciale. Această enumerare nu este însă una limitativă, ci are un caracter enunțiativ, exemplificativ.

Art.4 din același cod prevede că, se socotesc, afară de acestea, ca fapte de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul.

Textul legal mai sus menționat instituie practic prezumția de comercialitate pentru toate obligațiile comercianților, cu excepția celor de natură civilă ori a căror necomercialitate rezultă chiar din actul săvârșit de comerciant.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că, pe lângă faptele de comerț obiective, a căror comercialitate este independentă de calitatea persoanei care le îndeplinește, C. comercial reglementează și faptele de comerț subiective, care dobândesc caracter comercial din calitatea de comerciant a persoanei care le săvârșește. Faptele de comerț subiective reprezintă un reflex al activității desfășurate de comerciant astfel încât actele de natură civilă devin comerciale pentru că ele sunt făcute de un comerciant, cu ocazia exercitării comerțului său.

În speță, prezumția de comercialitate instituită de art.4 Cod comercial nu a fost răsturnată de pârâtă prin dovedirea caracterului civil a obligației asumată prin antecontractul de vânzare cumpărare încheiat între părți, adică prin dovedirea caracterului civil al obligației sau a caracterului necomercial al acesteia.

Întrucât legea nu precizează ce înțelege prin acte civile, se consideră că trebuie avute în vedere actele de drept privat care, prin structura și funcția lor esențială, nu se pot referi la activitatea comercială și care rămân civile, indiferent de persoana care le săvârșește.

4 Cod comercial, este aceea că ele sunt accesorii exercitării acelei activități, că au fost efectuate pentru facilitarea activității comerciantului.

Activitatea comerciantului este subordonată unui act de speculație, care are drept scop realizarea profitului ca o cerință a succesului activității sale, acesta fiind și scopul urmărit în cauză de pârâtă prin încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare.

În aprecierea naturii juridice a unui act încheiat de un comerciant nu se poate face abstracție de cauza acestuia care, în speță, este în mod evident una comercială. Cauza fiind speculativă, deci comercială, conferă acest caracter și actului juridic respectiv.

Contrar susținerilor recurentei, societatea comercială are și o viață civilă, putând încheia acte civile, însă actul juridic din speță nu poate fi calificat ca fiind civil, de vreme ce obiectul de activitate al societății este construirea de imobile în vederea vânzării lor, în scopul obținerii unui profit.

Întreprinderea de construcții este un fapt de comerț, conform art.3 din

Nu se poate reține critica pârâtei referitoare la faptul că tribunalul a aplicat în mod greșit dispozițiile art.56 din C. comercial, potrivit cărora „dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși, încât privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel"; deoarece, așa cum s-a arătat, antecontractul de vânzare cumpărare încheiat de pârâtă are în mod evident natură comercială astfel încât textul legal este pe deplin aplicabil.

În același sens, nu este fondată susținerea pârâtei referitoare la faptul că tribunalul a făcut o confuzie între daunele interese și daunele cominatorii întrucât instanța de apel nu a calificat juridic cel de-al treilea petit al acțiunii reclamantului, o asemenea obligație revenind instanței de judecată competente material, ci a evidențiat doar faptul că acest petit reprezintă o cerere accesorie cererii principale și urmează regimul juridic al acesteia.

Competența materială este reglementată de norme juridice imperative astfel încât nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga de la aceste norme.

Astfel, art.2 pct.1 lit.a C. statuează că, tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei.

Având în vedere că prezenta cauza are un caracter comercial iar obiectul ei are o valoare mai mare de 100.000 lei, competenta de soluționare în fond revine, potrivit dispozițiilor art. 2 alin.1 lit. a C., T.ui B.-N. - Secția Comercială, chiar dacă reclamantul nu are calitatea de comerciant întrucât pârâta vânzătoare este comerciant iar convenția încheiată între părți are natură comercială, instanța de apel stabilind în mod corect natura juridică atât a actului juridic supus judecății cât și a cererilor părților.

Prin urmare, Judecătoria Bistrița a soluționat în fond cauza fără să fie competentă material astfel că, în mod legal apelul a fost apreciat ca fiind fondat iar în temeiul art.297 alin.2 C. a fost admis, sentința a fost anulată și cauza a fost trimisă spre competență soluționare în fond T.ui B. N. - Secția Comercială de C. A. și F.

Pentru aceste considerente Curtea, în temeiul art.312 alin.1 C., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. „. 8 T. I. S. B. împotrivadeciziei civile nr. 8. 4 noiembrie 2010 a T.ui B.-N., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o va menține ca fiind legală întrucât în speță nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art.304 pct.8 și pct.9 C.

PENTRU ACE. MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. „. 8 T. I. S. B. împotriva deciziei civile nr. 8. 4 noiembrie 2010 a T.ui B.-N., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține.

Decizia este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 25 februarie 2011.

PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,

C.-M. CONȚ I.-D. C. A.-A. P.

G.IER, A. A. M.

Red.A.A.P. Dact.H.C./2 ex./(...). Jud.fond:M. N.L. Jud.apel:Simionescu I;M. N.

← Decizia civilă nr. 243/2011, Curtea de Apel Cluj		Decizia civilă nr. 2007/2011, Curtea de Apel Cluj →

Decizia civilă nr. 739/2011, Curtea de Apel Cluj

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 739/2011, Curtea de Apel Cluj