Decizia civilă nr. 1443/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 1443/R/2011
Ședința publică din 20 aprilie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A.-A. P.
JUDECĂTORI: C.-M. CONȚ
A. A. C.
GREFIER : A. A. M.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantul M. V. M., împotriva sentinței civile nr. 151 din (...) a T.ui C., pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul intimat S. ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. A J. C., având ca obiect pretenții - daune morale.
Se constată că la data de (...), după închiderea dezbaterilor, pârâtul apelant S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D. a jud. C. a înregistrat la dosar ". scrise"; iar la data de (...) reclamantul recurent a înregistrat la dosar ". scrise";.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 14 aprilie 2011, care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 151 din 18 februarie 2011 a T.ui C. pronunțată în dosarul nr. (...), s-a respins cererea de chemare în judecată precizată și completată formulată de reclamantul M. V. M., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. F. P. B. reprezentat prin D. G. A F. P. C..
Excepția lipsei calității procesual active invocată de pârâtă prin întimpinare a fost respinsa in ședința publică din data de (...) cu motivarea ce se regăsește în încheiere .
Conform actelor aflate la f. 10, 30-83, din dosarul tribunalului, în intervalul de timp (...) - (...) antecesorul reclamantului a fost condamnat la
2 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 pct. IV C.pen si
Decretul nr. 212/1948.
Asa cum rezultă din depoziția aflata la f.100, dosar fond, cât si în dosarul remis de C., condițiile de detenție au fost foarte aspre. A., antecesorul reclamantului a muncit excesiv, a suferit de frig, fiind totodată subnutrit. Perioada de detentie si internare l-a afectat sub aspectul sănătății.
Conform art. 1 din L. nr. 2. condamnările dispuse în temeiul art. 209
C.pen. si a D. nr. 212/1948 constituie de drept condamnări cu caracter politic .
In privința acestor condamnări, instanța de fond nu mai trebuie să constate caracterul politic întrucât el este constatat chiar de legiuitor, asa cum rezultă din interpretarea coroborată a art. 1 alin. 1,2,4 si art. 4 din L. nr. 2.
Prejudiciului nepatrimonial suferit prin condamnări cu caracter politic a fost recunoscut de către pârât după răsturnarea regimului comunist acesta înțelegând să reparare prejudiciile astfel create prin elaborarea D. L. nr. 1. .
T. a apreciat ca repararea aceluiași prejudiciu moral nu este posibilă si pe calea dreptului comun sau în temeiul actelor internaționale invocate de către reclamant având în vedere considerentele cuprinse in D. nr. 1. a C. C..
Răspunderea civilă delictuală a pârâtului nu poate fi antrenată chiar având in vedere prevederile legale invocate in completarea acțiunii în temeiul dreptului comun reprezentat de art. 998 C. pentru suferințele produse de regimul comunist
Totodată se poate retine că o asemenea obligație nu există nici din perspectiva C. care nu obliga statele să repare nedreptățile produse de antecesorii lor, altfel spus C. si jurisprudența create în baza sa nu se aplică pentru nedreptăți anterioare ratificării acestei convenții de către statul membru .
Aceeași obligație, a mai constatat instanța de fond, nu poate fi reținută nici în temeiul Declarației Universale a D. O., câtă vreme noul stat democratic nu este culpabil de nedreptățile produse in timpul regimului comunist .
In ce privește rezoluțiile adoptate în anul 1996, respectiv 2006, ele nu au valoare obligatorie, ci doar o valoare de recomandare, transformarea cuprinsului lor într-un act normativ obligatoriu pentru pârât presupunând adoptarea unei legi speciale.
In consecința, tribunalul a apreciat că se poate retine că în speță nu sunt întrunite cerințele pentru antrenarea răspunderii civile delictuale întrucât nu există obligația pârâtului de a repara prejudiciul creat de regimul comunist si totodată inaplicabilitatea in speță a art. 5 din C., inaplicabil unei condamnări anterioare anului 1994, cum este cea din speță.
Pornind de la rațiunea acordării daunelor morale mai sus expusă si având in vedere modul în care alte state foste comuniste au înțeles să repare nedreptățile produse de regimul comunist (prin legi speciale) in aceeași decizie se concluzionează că modalitatea în care legiuitorul român a înțeles sa repare aceste nedreptăți prin beneficiile si daunele prevăzute în Decretul L. nr. 1. este suficient, acordarea unor noi despăgubirii în baza unui alt temei legal decât Decretul L. nr. 1. contravenind valorii de dreptate prevăzută de art. 1 alin. 3 din Constituție .
Altfel spus, pentru prejudiciul invocat în speță de către reclamant, pârâtul deși nu avea o obligație legală în acest sens a înțeles să acorde o despăgubire sub forma unei indemnizații lunare si care a fost apreciată a fi suficientă pentru repararea nedreptății produse o majorare sau o modificare a acesteia fiind posibilă doar prin modificarea D. L. nr. 1..
In consecință, în baza tuturor considerentelor de mai sus, tribunalul a apreciat că în speță nu sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii delictuale, neexistând o faptă ilicită a pârâtului săvârșită de acesta cu vinovăție care să impună acordarea de daune morale, astfel că în baza art. 998 C., art. 3, 5, 8, 9 din Declaratia Universală a D. O., art. 2,5
C., Rezolutia APCE 1096/1996, Rezolutia 1481/2006, art. 274 C.pr.civ., tribunalul a respins acțiunea din prezentul dosar ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe, reclamantul M. V. M. a declarat apel întermen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, schimbarea în tot ahotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 350.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a antecesorului său, M. V. precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în fond și în apel.
În motivarea apelului, reclamantul a învederat instanței că hotărârea criticată este nelegală deoarece nu a fost respectat principiul egalității în drepturi și principiul neretroactivității legii civile.
D. nr. 1. a C. C. nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, întrucât ar exista un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daunele morale, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și au urmat aceleași procedură prevăzută de L. nr. 2..
Judecătorul cauzei este obligat să constate faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la aceea dată și care este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C., din cauza B. contra Croația, par.81, hotărârea din (...).
Principiului neretroactivității legii civile noi este regula de drept potrivit căreia, o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se faptelor sau actelor juridice petrecute anterior, principiu care este consacrat de art. 1 C. și art. 15 alin. 2 din Constituția României.
Efectul ex nunc al actelor C. C. constituie o aplicare a principiului neretroactivității și nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor.
Situația în care se află reclamantul intră în sfera de protecție stabilită de art. 1 din P. nr. 12 al C. și se referă la cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept acordat în temeiul legislației naționale, precum și exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale are obligația de a se comporta de o anumită manieră (cauza Thorne contra The United Kingdom 2009.
Pe lângă prevederile Legii nr. 2. nemodificată mai sunt incidente și prevederile Declarației Universale ale D. O., art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 6, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25 ale C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 3, art. 5, art. 7, Rezoluția APCE nr. 1096/1996 și Rezoluția APCE nr. 1481/2006 raportat la art. 20 din Constituția României.
Împrejurarea că potrivit art. 147 alin. 4 din Constituția României, prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. au fost suspendate de drept începând cu data de (...), iar ulterior acestea și-au încetat efectele juridice nu este imputabilă petenților și nu reprezintă un temei legal pentru ca cererea reclamantului să fie respinsă, aceasta trebuie să fie judecată în acord cu prevederile constituționale și internaționale.
Reclamantul învederează instanței că după data încetării aplicabilității prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., C. de A. O. a soluționat în mod irevocabil cauzele aflate sub incidența acestei legi în sensul admiterii acțiunilor, astfel încât reclamantului nu i se poate imputa incoerența legislativă, practica judiciară neunitară fiind sancționată explicit în cauza Beian contra României.
În ședința publică din (...), C. având în vedere prevederile art. XXVI coroborat cu art. X. din L. nr. 2. precum și faptul că sentința atacată a fost pronunțată în data de (...), după intrarea în vigoare a Legii nr. 2., a recalificat calea de atac exercitată de reclamant din apel în recurs, reprezentantul reclamantului av. F. I. T. precum și reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. fiind de acord cu recalificarea căii de atac.
Pârâtul intimat S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin înscrisul intitulat „concluzii scrise"; a solicitat instanței respingerea recursului ca nefondat și, în consecință, menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică (f.16).
Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs invocate șia apărărilor formulate, C. în temeiul art. 3041 C.pr.civ. reține următoarele:
În ședința publică din (...) C., din oficiu, în temeiul art. 137 alin. 1 coroborat cu art. 316 raportat la art. 294 alin. 1 C.pr.civ., a invocat excepția inadmisibilității schimbării cauzei juridice în calea de atac a recursului, având în vedere că prin cererea de recurs reclamantul a invocat, pentru prima dată în calea de atac, prevederile art. 1 din P. nr. 12 al C. referitor la discriminare, prevederile art. 3, 4, 7, 8, 9, 13, 19, 23, 24, 25 din C., precum și art. 1 din P. nr. 1 al acestei Convenții.
În acest sens, C. reține că prin cererea de chemare în judecată reclamantul și-a întemeiat în drept acțiunea civilă pe prevederile art. 1 alin. 2 lit. a, art. 4 alin. 1 și art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2..
Ulterior, la termenul de judecată din (...), reclamantul a depus o precizare de acțiune prin care a arătat că înțelege să completeze temeiul de drept al acesteia cu următoarele dispoziții legale: art. 3, 5, 8, 9, din Declarația
Universală a D. O.; art. 2, 5 din C.; Rezoluția APCE nr. 1096/1996 și nr.
1481/2006 precum și art. 998 C. (f.108-112 dosar fond)
Conform art. 316 C.pr.civ., dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol, iar art. 294 alin. 1 C.pr.civ. prevede că, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.
Având în vedere că reclamantul a invocat pentru prima dată în calea extraordinară de atac a recursului dispozițiile art. 1 din P. nr. 12 al C. referitor la discriminare, prevederile art. 3, 4, 7, 8, 9, 13, 19, 23, 24, 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 1 din P. nr. 1 al acestei Convenții, practic schimbând parțial cauza juridică a cererii de chemare în judecată formulată și precizată, implicit și obiectul acesteia, motiv pentru care C. în temeiul art. 137 alin. 1 coroborat cu art. 316 raportat la art. 294 alin. 1 C.pr.civ., va admite excepția inadmisibilității schimbării cauzei juridice a acțiunii civile în recurs invocată din oficiu.
Recursul declarat în cauză vizează doar soluția dată cererii reclamantului având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru daunele morale la care acesta se pretinde îndreptățit.
Reclamantul și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din L. nr.2. privind condamnările cu caracterpolitic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada
6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.396 din 11 iunie 2009, prevederi care, la data sesizării instanței de judecată, (...), au fost modificate prin art.I pct.1 din O. de urgență a G. nr.6. pentru modificarea și completarea Legii nr.2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilateacestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.446 din 1 iulie 2010, dispozițiile modificatoare având următoarea redactare:
"Art.I L. nr.2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.396 din 11 iunie 2009, se modifică și se completează după cum urmează:
1. La articolul 5 alineatul (1), litera a) se modifică și va avea următorulcuprins:
«a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit princondamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcutobiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soțul/. și descendenții de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;»".
Art.5 alin.(1) lit.a), astfel cum a fost modificat și completat prin art.I pct.1 din O. de urgență a G. nr.6. - adică pct.1-3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri - a fost declarat neconstituțional prin D. nr.1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/(...), prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art.I pct.1 din O. de urgență a G. nr.6. - prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art.5 alin.(1) lit.a) din L. nr.2. - sunt neconstituționale, în raport cu criticile formulate.
Prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...) și prin D. C. C. nr. 1360/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...), s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 -
22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, reținându-se în considerentele deciziei și faptul că L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție. În considerentele Deciziei nr. 1. s-a stabilit că: "Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1^1) din L. nr. 2., introduse prin art. I pct.
2 din O. de urgență a G. nr. 6., fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, C. constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. ca fiind neconstituțional.
L. nr.2. privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714/(...), intrată în vigoare la data de (...), a reglementat prin art.X. următoarele: „ nr. 2. privind condamnările cucaracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:
(…)
2. La articolul 5, partea introductivă a alineatului (1) se modifică și va avea următorul cuprins:
"Art. 5. - (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: ".
Potrivit art. XXVI din L. nr. 2., dispozițiile [...] art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Chiar dacă nu se referă în mod expres la lit. a din art. 5 alin.1 din L. nr.2., normă juridică care a fost declarată neconstituțională, trebuie menționat că modificarea realizată prin L. nr. 2. nu se aplică proceselor în care s-a pronunțat o hotărâre anterior datei intrării în vigoare a legii, cum este cazul în speță, motiv pentru care C. nu poate reține critica reclamanților apelanți referitoare la faptul că prin art. X. din L. nr. 2. s-a introdus dreptul la daunele morale, întrucât art. 5 alin. 1 din L. nr. 2. a fost reformulat, astfel încât P.ul a înțeles să acorde în continuare drepturile pentru daunele morale pentru condamnările politice
Art. 147 din Constituția României prevede următoarele:
„(1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. C..
(3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. T. sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile C. C. se publica în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.
Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. C. (republicată în temeiul dispozițiilor art. V din L. nr.
177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., a C. de procedură civilă și a C. de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele :
„(1) D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sauordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
(2) În caz de admitere a excepției, C. se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.
(3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(4) Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două
Camere ale P.ului, G. și instanței care a sesizat Curtea Constituțională.
(5) În cazul în care la data comunicării deciziei C. C. potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia.";
Potrivit art. 11 alin. 3 din L. nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele C. C. se publică în Monitorul Oficial al României, Partea
I. Deciziile și hotărârile C. C. sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Din interpretarea art. 147 din Constituția României coroborat cu art. 11 alin.3 și 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. C. sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Așadar, Deciziile C. C. pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci sunt general obligatorii, produc efecte absolute, opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, inclusiv pentru instanțele judecătorești și au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ele au efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.
De altfel, Curtea Constituțională prin D. nr.169/(...), publicată în M.
Of. nr.151/(...) și prin D. nr.186/(...), publicată în M. Of. nr.213/(...) a statuat obligativitatea deciziilor C. C. pentru instanțele judecătorești, dar și pentru celelalte persoane fizice sau juridice.
În speță, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. 1 din
Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. cu dispozițiile constituționale, astfel încât textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice.
Față de precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu Constituția, în cadrul termenului arătat, C. constată că art. 5 din L. nr. 2. are în prezent următorul conținut:
„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acesteipersoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară";.
Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 2., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
Legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin O. de urgență a G. nr.2. privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în R., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr.650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin L. nr.5., cu modificările și completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie
1945-14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
În ceea ce privește persoanele condamnate politic sau persecutate din motive politice de regimul comunist, C. constată că, în materia acordării altor drepturi acestor categorii de persoane, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriupentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile D.-lege nr. 1. privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu ( 4 din Decretul-lege nr.
1.); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale ( 8 din Decretul-lege nr. 1.); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit ( 5 din Decretul-lege nr. 1.); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2.]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [. 5 alin. (1) lit. b) din L. nr. 2.]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [. 5 alin. (1) lit. c) din L. nr. 2.].
Așa cum a statuat în mod obligatoriu și Curtea Constituțională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării P.are a Consiliului Europei.
Curtea Constituțională apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
De altfel, C. E. a D. O. a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentruapărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din P. nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din
23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, C. E. a D. O. a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională a Ungariei, prin H. nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind că măsura compensării prevăzută de A. nr. X. din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată, în deplin acord cu jurisprudența C. C. și a C. Europene că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie
1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 1. și nr. 2., având acest scop, contravenind astfel dispozițiilor Legii nr. 24/2000.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art.61 din L. fundamentală, potrivit căruia "P.ul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării"- este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, P.ul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
C. reține, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de 4 din Decretul-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Pe de altă parte - așa cum a statuat și Curtea Constituțională - , prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății.
A., prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 1., legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin 5 alin. (1) lit. a) din
L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Totodată, astfel cum a statuat și C. E. a D. O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).
De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a C. Europene a D. O.) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la S. - de exemplu, prin H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
Totodată, prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza
Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omuluia acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad- hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din L. nr.2., contravine art.1 alin.(3) din L. fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Curtea Constituțională a statuat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 1., republicat, și O. de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, nr. 2. privind condamnările cucaracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Așa cum a arătat Curtea Constituțională, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. A., lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art.5 alin.(1) lit.a) referitoare la acordarea despăgubirilor din L. nr.2. a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la
600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct.2 din O. de urgență a G. nr.6. s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul D.-lege nr.1. și Ordonanței de urgență a G. nr.2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr.5., cu modificările și completările ulterioare, C. constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C. Europene a D. O. (H. din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, H. din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra T.iei).
C. observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. E. a D. O.
Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de C. E. a D. O. prin H. din 9 decembrie 2008, în Cauza Viașu împotriva României.
Or, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din nr. 2. sunt lipsite de claritate și previzibilitate, conducând la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valori foarte mari, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă a normei juridice și o încălcare, totodată, a principiului legalității.
Critica reclamantului recurent privitoare la faptul că prin deciziile C. C. mai sus arătate se înfrânge principiul neretroactivității legii civile nu este întemeiată din considerentele ce urmează a fi expuse.
Din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu Constituția.
La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limiteledeterminate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
Concluzia celor arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că
„legea nouă"; (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Pe de altă parte, nu poate face confuzia între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea acesteia.
Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impune art. 15 alin. 2 din Constituția României și art. 1 C., în timp ce neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
Este adevărat că potrivit prevederilor art. 147 alin. 4 din Constituția României, deciziile C. C. au efecte ex nunc, adică numai pentru situațiile viitoare, născute după publicarea acestor decizii în Monitorul Oficial, dar nu este mai puțin adevărat că efectul ex nunc trebuie înțeles în sensul că deciziile C. C. se aplică pentru viitor, adică doar situațiilor juridice care nu au fost definitiv stabilite și tranșate înainte de publicarea lor în Monitorul Oficial.
Cu alte cuvinte, dacă situația juridică a fost definitiv stabilită anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei C. C. nr. 1., adică în ipoteza în care dreptul reclamantului la despăgubiri morale a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, atunci, efectele acestei Decizii nr. 1. nu se vor produce asupra situației juridice a reclamantului întrucât, hotărârea judecătorească definitivă constituie titlul executoriu conform art. 376 alin. 1 C.pr.civ., dând naștere în patrimoniul reclamanților unei „valori patrimoniale";, în sensul C., ce intră în sfera de protecție a art. 1 din P. Adițional nr. 1 la C., iar punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de un „., și de a avea o
„speranță legitimă"; în sensul că va putea să-și valorifice acest drept la un bun, adică la despăgubirile morale stabilite în favoarea sa prin respectiva hotărâre judecătorească definitivă și executorie (în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin D. nr. 1973/(...), dosar nr. (...)).
Or, în speță, situația juridică a reclamantului recurent, nu a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei C. C. nr. 1., astfel încât, efectele aceste decizii se vor produce și asupra situației juridice pendinte a reclamantului.
Referitor la aplicarea în speță a celor statuate în jurisprudența C.
Europene, prin H. B. împotriva Croației ([MC], nr. 59.532/00, C. 2006-III), instanța reține următoarele:
În cauza B. contra Croației s-a statuat, pe de o parte, asupra admisibilității cererii petentului, raportat la data pretinsei încălcări a dreptului petentului și la data introducerii acesteia, iar pe de altă parte, asupra necesității aplicării principiului neretroactivității legii.
În ceea ce privește primul aspect, C. a stabilit în H. B. împotriva
Croației că, competența trebuie să se determine în raport cu faptele ce constituie ingerința pretinsă.
A., C. a stabilit că este esențial să realizeze în fiecare cauză dată fixarea exactă în timp a încălcării pretinse. Ea trebuie să țină cont în acest sens atât de faptele de care se plânge reclamantul, cât și de sfera de aplicare a dreptului garantat de C., a cărui încălcare este pretinsă, ceea ce poate presupune o anumită dificultate atunci când cererile se bazează pe fapte ce reprezintă o prelungire a unei situații sau o înlănțuire de evenimente, dintre care unele se situează înaintea datei ratificării sau, dacă este cazul, înaintea datei de recunoaștere de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, când aceasta nu era încă facultativă (a se vedea în același sens și Cauza Ilașcu și alții împotriva Moldovei și R.iei; Cauza Yagci și Sargin împotriva T.iei, H. din 8 iunie 1995, și Broniowski împotriva Poloniei).
Referitor la cel de-al doilea aspect, C., în H. din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croației, paragraful 81, a statuat în sensul aplicării principiului neretroactivității însă, instanța constată că, în speța pendinte nu se poate discuta despre o retroactivitate a legii, motivat pe următoarele considerente :
Împrejurarea că până la momentul publicării Deciziei C. C. nr.
1358/(...) ((...)) în unele litigii vizând aplicarea Legii nr. 2. au fost pronunțate hotărâri definitive și executorii, în apel, favorabile reclamanților, și că, în alte litigii vizând aplicarea Legii nr. 2., se pronunțase abia o hotărâre în primă instanță, sau încă nu se pronunțase nici măcar o hotărâre în primă instanță, dă naștere, fără doar și poate, unei situații de discriminare, decurgând din aplicarea unui tratament distinct persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile anterior publicării Deciziei nr. 1. și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr.2., acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză, însă, această împrejurare nu este susceptibilă să constituie un argument legal pertinent în sensul înlăturării aplicării efectelor deciziei C. C..
Principiul egalității si interzicerii discriminării a fost reluat de C. în P. nr.12 la C., adoptat in anul 2000, iar art.1 al acestui Protocol prevede: "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opiniipolitice si orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alta situație.";
Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită de art.1 din
Protocol, se referă la cazurile în care o persoana este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anume manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a C., în cauza Thorne vs. The United Kingdom, pronunțată în anul 2009.
Prin urmare, în opinia C., judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice nu numai data înregistrării cererii de chemare in judecata, dar mai ales dacă, la momentul publicării în M. Of. al României a Deciziei nr.
1., reclamantul avea deja un „. în sensul C., adică o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi constatat dreptul său la despăgubiri morale, precum și cuantumul acestor despăgubiri, în baza Legii nr. 2..
Și aceasta pentru că, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 2., în patrimoniul reclamantului s-a născut doar un drept la o acțiune având ca obiect despăgubiri morale în temeiul
Legii nr. 2., iar nicidecum un „., adică un drept patrimonial de creanță , cu privire la o creanță certă, lichidă și exigibilă, susceptibilă de executare silită.
Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.
Acest principiu este expres consacrat în art.1 din Codul civil, astfel :
„L. dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă"; precum și în art.15 alin. 2 din Constituția României: „L. dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.";
Acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. A. legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranță circuitului civil și ar crea neîncredere în lege, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept.
Efectul ex nunc al actelor C. C. constituie - așa cum chiar Curtea Constituțională a statuat în D. nr. 838/2009 - „o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei C. nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor …";, adică acelor acțiuni care au fost admise printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, susceptibilă de a fi pusă în executare pe cale silită, dacă nu este executată benevol.
Reclamantul recurent nu se află în situația în care legiuitorul i-ar fi privat de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire deoarece până la pronunțarea deciziei C. C., nu au obținut o hotărâre definitivă care să dea naștere unei creanțe în patrimoniul acestuia.
Având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condițiile fostei lit. a) de la art. 5 alin. 1 din L.nr.2., nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, C. constată că pretențiile apelanților în sensul măririi cuantumului daunelor morale nu pot fi primite.
Este adevărat că instanțele trebuie să dea eficiență prevederilor C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă juridică de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin C. D., atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Art. 20 alin. 2 din Constituția României cu titulatura „Tratatele internaționale privind drepturile omului"; stabilește următoarele:
„Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a D. O., cu pactele și cu celelalte tratate la care R. este parte.
„Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care R. este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Actuala ordine constituțională din R. nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Faptul că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă și din H. C. Europene pentru Drepturile O. pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. D. de admisibilitate pronunțată de C. E. în speța arătată, acordă o importanță deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. C. E. consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. În fine, C. E. observa, la momentul respectiv, că noțiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din C., nu era una autonomă, astfel că dacă nu avea loc o încălcare a art. 1 din P. I, nu se putea face aplicarea art. 14.
În prezent, chiar dacă se pleacă de la premisa că interzicerea discriminării prin art. 14 din C. a devenit un drept la nediscriminare autonom și necondiționat de un alt drept garantat prin C., nu este posibilă tranșarea litigiului prin raportare la un alt obiect și o altă cauză.
C. observă că obiectul acesteia nu este acela de acordare a despăgubirilor prin raportare la formele de discriminare prevăzute de art. 14 din Convenția E. a D. O., astfel că, în calea de atac, nu se poate face o analiză care să pornească de la o schimbare de obiect și cauză potrivit art.294 alin.1 C.pr.civ.
Totodată, obligația de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale prin acordarea de daune morale nu există nici din perspectiva C. Europene a D. O. care nu obliga statele să repare nedreptățile produse de antecesorii lor, altfel spus Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertățilorfundamentale si jurisprudența create în baza sa nu se aplică pentru nedreptăți anterioare ratificării acestei convenții de către statul membru, respectiv pentru perioada anterioară publicării Legii nr.30/1994.
Aceeași obligație, nu poate fi reținută nici în temeiul Declarației Universale a D. O., câtă vreme noul stat democratic nu este culpabil de nedreptățile produse in timpul regimului comunist .
In ce privește Rezoluțiile adoptate în anul 1996, respectiv 2006, ele nu au valoare obligatorie, ci doar o valoare de recomandare, transformarea cuprinsului lor într-un act normativ obligatoriu pentru pârât presupunând adoptarea unei legi speciale.
In consecința, C. constată că în mod corect tribunalul a reținut că în speță nu sunt întrunite cerințele pentru antrenarea răspunderii civile delictuale întrucât nu există obligația pârâtului de a repara prejudiciul creat de regimul comunist si totodată inaplicabilitatea in speță a art. 5 din C., inaplicabil unei condamnări anterioare anului 1994, cum este cea din speță.
Pentru aceste considerente de fapt și de drept și având în vedere că în prezent nu există o normă juridică în L. nr. 2., legea specială, care să servească drept temei juridic al cererii reclamantului de acordare a despăgubirilor morale C., în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M. V. M. împotriva sentinței civile nr. 151 din 18 februarie 2011 a T.ui C. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o va menține ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M. V. M. împotriva sentinței civile nr. 151 din 18 februarie 2011 a T.ui C. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 20 aprilie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
A.-A. P. C.-M. CONȚ A. A. C.
A. A. M.
GREFIER,
Red.A.A.P.
Dact.H.C./ 3 ex./(...). J.fond: A.-A. M.;
| ← Decizia civilă nr. 267/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 5039/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
