Decizia civilă nr. 1548/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
D. CIVILĂ NR. 1548/R/2012
Ședința data de 30 martie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: M. C. V.
JUDECĂTOR: A. T. N. JUDECĂTOR: I.-D. C.
GREFIER: A. B.
S-au luat în examinare, în vederea pronunțării, recursurile declarate de către reclamantul U. T. și de către pârâtul S. R. - PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. G. A F. P. S. împotriva sentinței civile 6236 din
18 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. (...), având ca obiect D. L. nr.2..
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de
21 martie 2012, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice de la acea dată și când s-a dispus amânarea pronunțării asupra recursurilor pentru data de 28 martie 2012 și apoi pentru data de azi, încheieri ce fac parte integrantă din prezenta hotărâre.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 6236 din 18 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Sălaj a fost admisă în parte acțiunea reclamantului U. T., împotriva pârâtului S. R. - prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative aplicate antecesorului reclamantului U. I., prin privare de libertate și deportare la C. de M. F., R. B., R. B., a fost respinsă cererea pentru acordare daune morale, a fost obligat pârâtul la 13.300 lei despăgubiri civile către reclamant și la 700 lei cheltuieli parțial de judecată către reclamant.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamantul U. T. este fiul defunctului U. I., decedat la data de 31 decembrie
1981.
Potrivit documentelor furnizate de către C. și de către Administrația Națională a Penitenciarelor, tatăl reclamantului a fost victima deportării în C. de M. F., în perioada (...) - (...). Conform acestor documente, măsura luată împotriva sa s-a impus pentru că „a desfășurat activitate ostilă regimului cu ocazia reformei înfăptuite de G. cu ocazia reformei bănești din 1952 și predarea cotelor";.
Măsura luată împotriva tatălui reclamantului este cu atât mai gravă cu cât nu are la bază o hotărâre de condamnare ci este rezultatul atitudinii discreționare a statului comunist față de acei cetățeni ai săi care, într-o formă sau alta, s-au împotrivit regimului politic totalitar.
Art. 3 din L. nr. 2. recunoaște ca fiind măsură administrativă cu caracter politic „orice măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu.
Raportat la acest text legal, văzând probele administrate în cauză, tribunalul a admis primul capăt de cerere și a constatat caracterul politic al măsurii administrative aplicate antecesorului reclamantului U. I., prin privare de libertate și deportare la C. de M. F., R. B., R. B.
Cu privire însă la daunele morale solicitate, instanța a arătat că, prin
D. nr. 1358 și nr. 1. Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) teza întâi din L. nr. 2., care reglementează acordarea acestor daune, în prezent nu mai există temei legal pentru acordarea acestora, motiv pentru care cererea reclamantului a fost respinsă.
Cererea privind obligarea pârâtului la despăgubiri civile a fost admisă în parte, după cum se va arăta în continuare:
Potrivit declarațiilor martorilor autoritățile comuniste au confiscat din patrimoniul antecesorului reclamantului 2 cai care valorează câte 2.500 lei, o pereche de boi care azi valorează 3.000 lei, o căruță - 350 lei și un ham -
350 lei.
Cu privire la imobile, martorii au declarat că defunctul U. I. a cumpărat de la o familie de evrei o casă cu terenul aferent și a demolat casa astfel dobândită edificând fundația pentru o nouă casă. Autoritățile comuniste, au relatat martorii, au luat din posesia familiei materialele de construcție iar pe terenul aferent au edificat căminul cultural, în care au fost încorporate materialele confiscate de la familia reclamantului.. probele administrate nu a rezultat însă, în concret, cantitatea de materiale confiscate.
Instanța a reținut că reclamantul nu a dovedit confiscarea casei
și șurii, din probe a rezultat că tatăl reclamantului însuși a demolat casa de locuit, intenționând construirea uneia noi.
Cu privire la terenul aferent de 1.000 mp, instanța a reținut că potrivit raportului de expertiză tehnică de evaluare (pentru uzul notarilor publici) valoarea terenului pe care s-a edificat căminul cultural din satul C., județul S. este de 4.600 lei.
Împotriva sentinței au declarat recurs reclamantul U. T. și pârâtul S. R.prin Ministerul Finanțelor Publice.
I. R. U. T. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței, cu consecința admiterii în întregime a acțiunii precizate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că respingerea cererii de acordare a daunelor morale pe motiv că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. sunt neconstituționale, este nelegală, întrucât a dat naștere la situații discriminatorii față de persoanele care au beneficiat de dispozițiile legale mai sus arătate, anterior declarării neconstituționalității acesteia. Recurentul apreciază că este discriminat, prin încălcarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Inechitatea semnalată de recurent constă în tratamentul inegal aplicat beneficiarilor legii în funcție de celeritatea soluționării cererilor cu care a fost sesizată.
Obligația S.ui R. de a repara prejudiciul moral produs persoanelor care au suferit persecuții politice nu este una morală, ci una legală.
R. recurent a invocat și încălcarea principiului securității raporturilor juridice prevăzut de art. 6 C., subliniind că principiul preeminenței dreptului și dreptul la un proces echitabil se opune ingerinței puterii legislative în administrarea justiției în scopul influențării unui litigiu în curs, invocând cauza Rafinăriei grecești Stran și Stratic A.dis vs. Grecia.
La data introducerii acțiunii în instanță, în temeiul Legii nr. 2. în forma sa inițială s-a născut în patrimoniul reclamantului dreptul la despăgubiri, iar demersul reclamantului nu putea fi invalidat prin declararea neconstituțională a textului care constituia temeiul juridic al acțiunii, deoarece reclamantul avea o speranță legitimă la bun, întemeiată pe dispozițiile art. 1 Protocolul nr. 1 al C. Europene a Drepturilor Omului.
R. a arătat că decizia nr.1. a C. C. se aplică doar raporturilor juridice născute ulterior publicării acesteia în Monitorul Oficial, iar deciziile instanțelor de a aplica decizia C. C. și pentru litigiile aflate pe rolul instanțelor la data publicării deciziei, încalcă caracterul accesibil și previzibil al normelor legale, dar și principiul egalității armelor, statul fiind nefavorizat în detrimentul persoanei fizice. A fost invocată în acest sens cauza Thorne vs. Marea Britanie; cauza Marckx vs. Belgiei, cauza C. vs. R.ia, cauta Klaus și Iouri Kiladze vs. Georgiei.
În al doilea motiv de recurs reclamantul a arătat că soluția este nelegală și sub aspectul acordării despăgubirilor civile de doar 13.300 lei, deoarece din probatoriul administrat, a rezultată că antecesorului său i s-a confiscat imobilul casă de lemn și șură în urma aplicării măsurii administrative, precum și materiale de construcție, țigle, cărămizi.
Pentru stabilirea despăgubirilor s-a depus în probațiune un raport de evaluare de la C. N., din care a rezultat că un asemenea imobil, casă de lemn mai veche de 33 ani are o valoare de 35.392 lei, iar martorii audiați au precizat valoarea materialelor de construcție.
Recurentul a apreciat că este justificată în acest context cererea de acordare a despăgubirilor materiale la valoarea indicată în acțiune.
În privința cheltuieli de judecată, reclamantul arată că în mod nelegal s-a acordat doar o parte din aceste cheltuieli, deși cheltuielile judiciare au fost dovedite cu chitanțele depuse la dosar, impunându-se aplicarea jurisprudenței C.. și a dispozițiilor art. 274 Cod proc.civ. Pârâtul se află în culpă procesuală, deoarece i-a acordat reclamantului dreptul de a solicita daune morale, iar în cursul procesului, ulterior efectuării cheltuielilor de judecată, a lipsit de efecte juridice dispozițiile legale care au instituit dreptul la despăgubiri.
II. S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului, desființarea sentinței cu privire la acordarea daunelor materiale
și a cheltuielilor de judecată, cu consecința respingerii acțiunii.
În motivarea recursului, s-a arătat că apreciază ca legală soluția instanței de fond privind respingerea daunelor morale în sumă de 70.000 euro.
Prin decizia nr. 12/2001 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că urmare a deciziilor C. C. nr. 1. și 1. dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituționale în Monitorul Oficial.
Pârâtul recurent contestă faptul că antecesorul reclamantului a suferit o măsură administrativă abuzivă cu caracter politic în înțelesul art. 4 din L. nr. 2., întrucât nu se află în niciuna din situațiile prevăzute de L. nr. 2. pentru acordarea despăgubirilor, cererea reclamantului fiind abuzivă și excede cadrul legal.
Pârâtul recurent a apreciat că prejudiciul suferit de reclamant sau antecesorii săi este suficient reparat ca urmare a beneficierii de drepturi materiale și alte facilități, potrivit actelor normative reparatorii anterioare - Decretul - lege nr. 118/1990, primind lunar sume de bani prin hotărâri emise de organele competente.
Recurentul a arătat că nu s-a dovedit că urmare a deportării antecesorului reclamantului în colonia de muncă forțată s-a dispus confiscarea animalelor, utilajelor agricole și a imobilelor acestuia.
În ceea ce privește terenul de 1000 mp, acordarea despăgubirilor materiale de 4600 lei nu se justifică, întrucât în speță s-a dovedit că există posibilitatea ca reclamantului să i se restituie în natură sau măsuri reparatorii în baza Legii nr.10/2001, pentru acest teren.
În ceea ce privește celelalte bunuri mobile solicitate, reclamantul era cel care trebuia să facă dovada existenței acestora, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civil. D. materiale nu au fost dovedite, iar depozițiile martorilor nu puteau fi luate în considerare ca probă pertinentă pentru dovedirea întinderii acestora.
Al treilea motiv de recurs vizează nelegala obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, instanța de fond nu a ținut seama de faptul că prin deciziile C. C. nr. 1. și 1. S. R. a fost exonerat de plata despăgubirilor cu titlu de daune morale, situație în care nu se poate reține culpa procesuală a pârâtului.
În subsidiar, în ipoteza în care nu se respinge capătul de cerere cu privire la acordarea cheltuieli de judecată, în temeiul art. 274 alin. 3 Cod proc.civ., pârâtul a solicitat reducerea onorariului avocațial, proporțional cu valoarea pricinii și munca îndeplinită de către avocat.
Pârâtul recurent a solicitat respingerea cererii de acordare a eventualelor cheltuieli de judecată în recurs, având în vedere că raportul juridic de obligație legală între stat și reclamant a încetat ca urmare a deciziilor C. C. nr. 1. și 1360/201 și S. R. nu mai datorează despăgubiri.
Analizând decizia pronunțată prin prisma motivelor de recurs invocate,curtea reține următoarele:
I. Recursul reclamantului U. T.
Primul motiv de recurs vizează respingerea cererii de acordare a daunelor morale, însă curtea apreciază că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât prin deciziile C. C. nr. 1. și 1. s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 teza I din L. nr. 2..
Prin urmare, în lipsa înlocuirii dispoziției legale declarată neconstituțională cu o altă dispoziție legală constituțională, acordarea despăgubirilor pentru daune morale a rămas fără obiect.
De altfel, practica instanțelor a fost confirmată prin decizia nr. 1. adoptată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și
Justiție.
În considerentele acestei decizii Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că nu a fost încălcat principiul nediscriminării. „Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de C. europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor C. C., ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor C. C.) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei C. C.).
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei C. C. și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor C. C. se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la C. europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
În ceea ce privește încălcarea art. 6 C.E.D.E. s-a reținut în decizia pronunțată în recurs în interesul legii că instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile C. europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză".
Or, problema analizată în cadrul prezentului recurs în interesul legii vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din C. europeană a drepturilor omului.
În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția C. C. s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.
Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (D. în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței C." (paragraful 87). "De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii" (paragraful 62).
În conținutul aceleiași decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituționalitate: "Ar putea părea incoerent să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși, C. subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege".
De asemenea, C. de la S. a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară caneconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franței).
Rezultă că intervenția C. C. nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice";. Așadar curtea constată că motivul privind nelegalitatea respingerii cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale nu poate fi primit pentru argumentele mai sus arătate.
Recursul reclamantului este fondat parțial în ceea ce privește acordarea despăgubirilor civile. R. a solicitat acordarea despăgubirilor materiale pentru confiscarea casei din lemn, șură, precum și a materialelor de construcție, țiglă și cărămizi.
Din depozițiile martorilor audiați în cauză a rezultat că părinții reclamantului au cumpărat un imobil, care a fost demolat și au edificat o nouă fundație și pereții casei și au fost confiscate materialele de construcție.
Din probele administrate nu a rezultat că de la antecesorii reclamanților s-ar fi confiscat o casă de lemn și sură, reclamantului revenindu-i obligația de a proba cele susținute. În ceea ce privește materialele de construcții, acestea au fost confiscate de la antecesorii reclamanților și cu acestea s-a edificat ulterior căminul cultural, susține martorul C. N., iar C. T. susține că s-ar fi edificat școala.
Deși din depozițiile martorilor rezultă că s-au confiscat mai multe tipuri de materiale de construcție, în precizarea de acțiune (f.29), reclamantul a arătat că solicită contravaloarea a 1000 de țigle. Din probele testimoniale a rezultat că valoarea unei țigle este de 2 lei.
Prin urmare, curtea apreciază că este îndreptățit reclamantul la despăgubiri civile și pentru contravaloarea țiglelor în cuantum de 2000 lei.
În ceea ce privește critica vizând cheltuielile de judecată aceasta este fondată. Acțiunea promovată de reclamant a fost înregistrată la Tribunalul
Sălaj la (...), anterior pronunțării deciziei nr. 1., dată la care art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. era în vigoare. Această lege prevedea o procedură judiciară obligatorie care, pentru a fi urmată presupunea activitatea și cunoștințele de specialitate ale unui avocat, situație în care reclamantul a fost nevoit să-și angajeze un apărător.
Împrejurarea că pe parcursul derulării procedurii au fost declarate neconstituționale dispozițiile legale care permiteau acordarea daunelor morale, nu este imputabilă reclamantului, situație în care onorariul avocațial trebuia achitat integral.
Așadar, curtea constată că și acest motiv de recurs este fondat.
În temeiul art. 3041raportat la art. 312 Cod proc.civ., curtea va admite în parte recursul declarat de reclamantul U. T. împotriva sentinței civile numărul 6236 din 18 noiembrie 2011 a T.ui S. pronunțată în dosarul numărul (...), pe care o va modifica și în consecință va obliga pârâtul la plata sumei de 15.300 lei în loc de 13.300 lei, despăgubiri materiale către reclamant. Va obliga pârâtul la plata sumei de 1000 lei în favoarea reclamantului reprezentând cheltuieli de judecată.
În temeiul art. 274 Cod proc.civ., curtea va obliga S. R. la plata cheltuielilor de judecată în recurs în cuantum de 600 lei (f. 13).
II. Recursul pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondat.
Pârâtul apreciază că măsura administrativă aplicată tatălui reclamantului nu poate fi calificată ca o măsură abuzivă exercitată de stat împotriva acestuia. C. apreciază că această critică este nefondată. Din probele administrate a rezultat că antecesorul reclamantului a fost internat în C. de M. F. în perioada 26.0.-(...). Nu există o decizie administrativă în baza căreia să se fi dispus o asemenea măsură și lipsa acesteia vine să sublinieze încă o dată caracterul abuziv al măsurilor luate de regimul comunist. F. nici un temei legal, în disprețul art. 30 din Constituția din
1948(în vigoare la data internării antecesorului reclamantului) care prevedea că „Nimeni nu poate fi condamnat și ținut a executa o pedeapsa decât în baza hotărârii judecătorești, pronunțate în conformitate cu legea"; tatăl reclamantului a fost obligat la o viață de lipsuri, privațiuni și o muncă istovitoare într-un lagăr de muncă, fără ca familia să fie anunțată unde se află și fără posibilitatea de a contesta această măsură.
În L. nr. 2. nu se definește măsura administrativă abuzivă, însă în OUG
214/1999 se menționează în art. 3 că prin măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopul exprimării protestului împotriva dictaturii, terorii comuniste, abuzului de putere a celor care au deținut puterea politică și în baza cărora s-a dispus privarea de libertate, internarea în spitale, stabilirea domiciliului obligatoriu, etc.
Din starea de fapt reținută a rezultat că măsura administrativă de internare într-o colonie de muncă este o măsură administrativă abuzivă, fiind corect aplicate dispozițiile art. 4 L. nr. 2. raportat la art. 3 din OUG
214/1999 de către prima instanță. Prin probele testimoniale administrate s- a dovedit că antecesorului reclamantului i-au fost confiscate bunuri cu ocazia internării în colonia de muncă. Sub aspect probator nu s-a instituit, prin legea specială, un regim derogator de la dreptul comun situație în care în mod legal au fost administrate și valorificate depozițiile testimoniale.
Administrarea probațiunii s-a făcut în condiții de contradictorialitate și dacă pârâtul a apreciat că nu se poate dovedi cuantumul valoarea bunurilor mobile prin depoziții testimoniale avea posibilitatea să conteste această împrejurare și să solicite o expertiză de evaluare, însă recurentul nu a procedat în această manieră, achiesând la probațiunea administrată. Prin urmare nici această critică nu poate fi primită.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 C.Pr.Civ. curtea va respinge recursul pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite în parte recursul declarat de reclamantul U. T. împotriva sentinței civile numărul 6236 din 18 noiembrie 2011 a T.ui S. pronunțată îndosarul numărul (...), pe care o modifică și în consecință obligă pârâtul la plata sumei de 15.300 lei în loc de 13.300 lei, despăgubiri materiale către reclamant.
Obligă pârâtul la plata sumei de 1000 lei în favoarea reclamantului reprezentând cheltuieli de judecată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge recursul pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe.
Obligă pe pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească recurentului suma de 600 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
M. C. V. A.-T. N. I. D. C.
GREFIER A. B.
Red. A.T.N. dact. GC
3 ex/(...)
Jud.primă instanță: D. I.
| ← Decizia civilă nr. 436/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 1853/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
