Decizia civilă nr. 1860/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 1860/R/2012
Ședința publică din data de 2 mai 2012
Instanța constituită din:
PREȘE
DINTE:
M.-C. V.
JUDEC
ĂTORI:
T. D. - președintele Secției I-a civilă
A.-T. N.
GREFIE
R:
M.-L. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții A. M.-D.-G. și A. M., împotriva deciziei civile nr. 4. din 25 octombrie 2011, pronunțată de
Tribunalul Cluj, în dosar nr. (...), privind și pe reclamanta D. E.-V., precum și pe pârâții C. D.-I., A. C.-M. și C. D. având ca obiect constatare nulitate act juridic.
Se constată că la data 27 aprilie 2012, reclamanta-intimată a depus la dosar, prin registratura instanței, concluzii scrise.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de
25 aprilie 2012, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1. pronunțată în dosarul civil nr.15.(...) al J. C.-N.a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă oral în fața instanței.
A fost admisă cererea extinsă și precizată formulată de reclamanta D.
E. V. în contradictoriu cu pârâții A. M. D. G., A. C. M., A. M., C. D. M., C. D.
și în consecință:
S-a stabilit calitatea de bun comun a terenului situat în mun. C.-N., str. P. nr. 13 în suprafață de 176 stj.p., având nr. topo 13879/2 înscris sub A1 în Cf nr. 1785 C., ca fiind dobândit în anul 1970, în timpul căsătoriei, de reclamantă și defunctul său soț C. I.
S-a dispus anularea parțială a certificatului de moștenitor nr. 3. eliberat de N. de S. jud. C., în privința cotei de ½ din terenul sus menționat, cotă ce este proprietatea reclamantei dobândită prin sistarea comunității de bunuri cu soțul său decedat C. I.
S-a dispus scoaterea din masa succesorală rămasă după C. I. a acestei cote de proprietate.
S-a dispus rectificarea următoarelor înscrieri în CF nr. 1785 C.: înscrierile de sub B5 și 6, făcute prin încheierea de CF 2119/(...), în sensul că în baza certificatului de moștenitor nr. 3. din (...), eliberat de N. de S. jud
C., asupra terenului în întregime de sub A1, se întabulează dreptul de proprietate după cum urmează: D. E. valeria, soție supraviețuitoare domiciliată în C.-N., str. C. V. nr. 16, asupra a 8/16 parte din construcție și teren, cu titlu de drept construire, respectiv cumpărare și sistarea comunității de bunuri; A. M. D. G. asupra a 4/6 parte din construcție și teren cu titlu de drept moștenire ca bun propriu; C. A. M. asupra 4. parte din construcție și teren cu titlu de drept moștenire, ca bun propriu; înscrierile de sub B 17 și 18 făcute prin încheierea CF nr. 21976/(...), în sensul că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat de notar public S. Tudor sub nr. 1373/(...), asupra cotei de 4. parte din construcție și 4. parte din teren se întabulează dreptul de proprietate ca bun comun în favoarea lui A. M. D. G. și soțul A. M.
S-a dispus obligarea în solidar a pârâților la plata cheltuielilor de judecată în toate ciclurile procesuale constând în onorariu de avocat și taxe de timbru în cuantum de 3063 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Din copia CF 1784 C.-N. rezultă că asupra parcelei cu nr. top 13879/2 teren în suprafață de 176 stj.p. au fost proprietari tabulari S. S. și soția născută N. A.. In anul 1972, în baza sentinței civile 2., prin care s-a reținut că terenul a fost folosit de 30 de ani de către C. I., s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea lui C. I., ca bun propriu cu titlu de uzucapiune.
Din copia actelor de stare civilă depuse la dosar, rezultă că reclamanta a fost căsătorită cu C. I. din anul 1939, divorțând în anul 1950, iar apoi părțile s-au recăsătorit în anul 1960.
C. I. a decedat la data de (...), iar prin certificatul de moștenitor nr. 3. al N. de S. J. C., s-a stabilit că în masa succesorală rămasă după defunct intră cota de ½ parte din casa neterminată construită pe terenul în suprafață de 634 mp aferent și destinat construcției, înscris în CF 1785 C., nr. top 15879/2, că au calitatea de moștenitori pârâții A. M. D. G. și C. A. M., fii, în cote egale, reținându-se că reclamanta a fost renunțătoare la moștenire.
Pârâții și-au intabulat dreptul de proprietate asupra terenului aferent parcelei nr. top 13879/2 în anul 1987, iar construcția a fost înscrisă ulterior în cartea funciară, înscriindu-se și dreptul de proprietate al reclamantei asupra cotei de ½ parte a construcției.
Acțiunea în anularea certificatului de moștenitor nu este supusă prescripției extinctive în termen de 3 ani, conform art. 3 din decretul nr.
167/1958, conform susținerilor pârâților și ale primei instanțe, chestiune intrată deja în puterea lucrului judecat, prin prisma deciziilor instanțelor de control judiciar, astfel că reiterarea ei în rejudecare, la momentul cuvântului pe fondul cauzei este absolut inexplicabilă din punct de vedere logic.
S-a statuat clar că termenul de prescripție de trei ani este incident numai pentru cererile în anularea certificatului de moștenitor pe motiv de viciere a consimțământului unuia dintre succesori, însă reclamanta nu invocă un viciu de consimțământ ca temei al anulării certificatului de moștenitor, ci solicitările sale vizează componența masei succesorale și nu are calitatea de moștenitor, ci de terț.
Pe lângă anularea parțială a certificatului de moștenitor, în cauză s-a solicitat și scoaterea din masa succesorală a cotei de ½ parte din teren ce constituie proprietatea sa, această din urmă cerere fiind o acțiune reală imprescriptibilă căreia nu i se aplică termenul de prescripție prev. de art. 3 din Decretul 167/1958.
In anul 1970, deci la 10 ani după ce s-au recăsătorit, au cumpărat împreună cu defunctul terenul în litigiu înscris sub A1 în CF nr. 1785 C.-N.
D. și-a înscris dreptul de proprietate de sub B3, numai în favoarea sa, în anul 1972, deci în timpul căsătoriei. Înscrierea în CF s-a făcut în temeiul sentinței civile nr. 2. a J. C., cu titlu de uzucapiune. În considerentele sentinței, se arată că defunctul a fi cumpărat terenul în anul 1940 (deci în timpul căsătoriei) și l-ar fi folosit continuu timp de 30 de ani, până în anul
1970, sub nume de proprietar.
Ori, acest lucru nu corespunde adevărului. D. nu putea nici măcar teoretic să folosească în mod continuu terenul în perioada 1940-1970, deoarece a lipsit din C. în timpul detenției și a domiciliului forțat, în perioada 1948-1959. De altfel, sentința civilă nr. 2. nu îi este opozabilă reclamantei, deoarece aceasta nu a fost parte în litigiul respectiv.
In realitate, terenul a fost cumpărat de reclamantă și soțul ei în anul
1970, așa după cum au recunoscut la interogatoriu pârâta A. M. și defunctul C. A.. Modul de dobândire a acestui teren, ca bun comun, precum
și anul dobândirii sale este confirmat de declarația lui I. S.- M. - Ana, și M.
A.-M., fiicele vânzătoarelor O.u S. și Cupșa A..
Rezultă că reclamanta a dobândit împreună cu defunctul său soț dreptul de proprietate în devălmășie asupra acestui teren, în timpul căsătoriei, ca bun comun în temeiul legii, respectiv al art. 30 C., care prevede că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii, bunuri comune ale soților. T. în litigiu nu se încadrează în categoria bunurilor proprii prevăzute de art. 31 C., deci și din acest punct de vedere, el are caracter de bun comun. Mai mult, în temeiul alin. 3 al art. 30, calitatea de bun comun nu trebuie dovedită. Această prezumție legală nu poate fi răsturnată decât prin proba contrară. Ori, pârâții nu au făcut proba respectivă, dimpotrivă au confirmat aspectul respectiv prin răspunsurile date la interogatoriu.
Instanța a reținut calitatea de bun comun a terenului în litigiu ca fiind dobândită în temeiul legii, respectiv ale art. 30 din C. familiei, deoarece a fost dobândit în timpul căsătoriei. Mai mult, calitatea de bun comun nu trebuie dovedită.
Prezumția legală instituită de art. 30 C. poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Pârâții intimați nu au contestat calitatea de bun comun a terenului în litigiu, ci dimpotrivă, l-au confirmat prin răspunsurile date la interogatoriu.
Faptul că defunctul și-a înscris dreptul de proprietate în CF numai în favoarea sa nu schimbă caracterul de bun comun al acestui teren. Chiar dacă defunctul nu a dobândit bunul în anul 1940, așa cum se menționează în considerentele sentinței civile nr. 2., acest bun, fiind dobândit în timpul primei lor căsătorii, avea tot aceeași situație juridică, adică era tot bun comun.
Ori, în această situație, prin sistarea comunității de bunuri, la decesul soțului reclamantei, coproprietatea în devălmășie s-a transformat în coproprietate pe cote-părți pentru toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei, deci și pentru terenul în litigiu. Rezultă că din moment ce s-a inclus în masa succesorală rămasă după defunct întregul teren în litigiu când în realitate trebuia să se includă numai cota de ½, așa cum de altfel s- a procedat cu celelalte bunuri comune, certificatul de moștenitor nu este valabil și deci, se impune anularea sa parțială.
Pe cale de consecință, se impune rectificarea înscrierilor din CF nr.
1785 C.-N., solicitate prin petitul 3 al precizării de acțiune, pârâții neputând moșteni mai mult decât avea antecesorul lor.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta A. M., în sensul că ar fi dobândit dreptul de proprietate în temeiul art. 27 din DL nr. 115/1938, prima instanță a respins această apărare ca fiind neîntemeiată , pentru următoarele argumente:
Art. 27 al Decretul - lege nr. 115/1938 nu este aplicabil în cazul prezentului litigiu, deoarece în textul respectiv se prevede condiția ca titularul dreptului să-l posede cu bună credință, în condițiile legii. Este evident că pârâții nu au posedat cu bună-credință, deoarece ei cunoșteau că terenul în litigiu a fost cumpărat în timpul căsătoriei de reclamantă împreună cu defunctul C. I., deci este bun comun și că acesta nu a fost obținut de către defunct prin uzucapiune, așa cum au recunoscut prin răspunsurile la interogatoriu. Ori, așa cum s-a pronunțat și fosta instanță supremă „posesorul care cunoaște nevaliditatea titlului este de rea-credință";.
Așa cum prevede art. 27, posesia trebuie să îndeplinească condițiile legale, adică cele prev. în art. 1847 și urm. C.civ., condiții care nu au fost îndeplinite de pârâți. D. C. A. nu a putut exercita o posesie continuă asupra imobilului situat în mun. C.-N., deoarece el a locuit permanent în Toplița, iar pârâta A. M. a locuit în C.-N., dar permanent la o altă adresă.
Prevederile art. 27 se referă la situația în care pot fi dobândite drepturi reale în temeiul uzucapiunii. Ori, este evident că nu se poate uzucapa o cotă de ½ asupra unui teren, deci art. 27 nu este aplicabil în speța de față și peste aceste considerente.
In plus, din momentul decesului lui C. I., pârâții au devenit coproprietari asupra cotei de ½ din terenul dobândit ca bun comun, alături de reclamantă, care era coproprietară asupra celeilalte cote de ½. În aceste condiții, este evident că nu se poate uzucapa între coproprietari.
Prin decizia civilă nr. 4./(...) a T.ui C. s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții A. M.-D. G. și A. M., împotriva sentinței civile nr.17.013/15 Decembrie 2010, pronunțată în dosarul civil nr.15.(...) al J. C.-N., care a fost păstrată în întregime.
Au fost obligați apelanții să plătească intimatei D. E.-V. suma de 2.000 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele: Prima critică adusă sentinței apelate, în sensul că în mod incorect prima instanță a respins excepția prescripției achizitive invocată de către apelanți, nu a putut fi primită ca fiind fondată întrucât așa cum rezultă din considerentele sentinței apelate tribunalul a reținut că judecătorul fondului a apreciat că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 27 din
Decretul-Lege 115/1938, însă nu ca o consecință a aplicării dispozițiilor art. 60 din Legea 7/1996, în forma sa inițială, ci din cauza faptului că nu este îndeplinită condiția existenței posesiei de bună-credință condiție sine qua non pentru a fi aplicabilă ipoteza prevăzută de art. 27 din Decretul-Lege
115/1938.
A doua critică adusă sentinței apelate, care de altfel decurge din prima, în sensul că în speță sunt pe deplin incidente dispozițiile art. 27 din Decretul-Lege 115/1938 nu a putut fi primită ca fiind fondată având în vedere următoarele argumente:
Art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 prevede că, în cazul în care s- au înscris fără cauză legitimă, adică pe baza unui titlu nevalabil, drepturi reale care pot fi dobândite prin uzucapiune, ele vor rămâne valabildobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credință, potrivit, legii, timp de 10 ani.
T. a apreciat că se impun a fi făcute statuări asupra împrejurării dacă apelanții au exercitat o posesie de bună-credință, așa cum este ea prevăzută de art.486 Cod civil.
Potrivit acestei dispoziții legale, este posesor de bună-credință acela care posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărei vicii nu-i sunt cunoscute.
Titlul translativ de proprietate invocat în îndeplinirea uzucapiunii tabulare de 10 ani de către apelanți în prezentul dosar îl reprezintă certificatul de moștenitor nr. 3. emis de fostul N. de S., prin care s-a dezbătut succesiunea după defunctul C. I.
Or, așa cum rezultă din răspunsurile la interogatoriu ale apelantei A.
M. D. G.( filele 57, 58 din dosarul nr. 5013/2004 al J. C.-N.) tribunalul a reținut că apelanta avea cunoștință că părinții săi au cumpărat terenul în litigiu de la numita S. O. în anul 1970 , imobil situat pe str. P., nr. 13, pe care ulterior s-a edificat o construcție.
În aceste condiții, în mod judicios prima instanță a apreciat că reclamanta intimată D. E. V. a dobândit împreună cu defunctul său soț dreptul de proprietate în devălmășie asupra acestui teren, în timpul căsătoriei, ca bun comun în temeiul legii, respectiv al art. 30 C., care prevede că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii, bunuri comune ale soților.
Faptul că defunctul C. I. și-a înscris dreptul de proprietate în CF numai în favoarea sa nu schimbă caracterul de bun comun al acestui teren. Chiar dacă defunctul nu a dobândit bunul în anul 1940, așa cum se menționează în considerentele sentinței civile nr. 2., acest bun, fiind dobândit în timpul primei lor căsătorii, avea tot aceeași situație juridică, adică era tot bun comun.
În mod corect judecătorul fondului a statuat că se poate discuta asupra caracterului de bun comun sau propriu al terenului în litigiu, întrucât sentința civilă nr. 2. prin care s-a dispus intabularea în favoarea defunctului C. I. asupra imobilului în litigiu, cu titlu de uzucapiune, nu este opozabilă reclamantei, deoarece aceasta nu a fost parte în litigiul respectiv.
În aceste condiții tribunalul a apreciat că apelanta A. M. D. G. avea reprezentarea calității de bun comun al imobilului teren în litigiu în momentul intabulării dreptului de proprietate în virtutea certificatului de moștenitor nr. 3..
Or, potrivit art. 487 cod civil posesorul încetează a mai fi de bună- credință în momentul în care viciile titlului îi sunt cunoscute.
Raportat la toate aceste considerente, tribunalul a apreciat în concordanță cu prima instanță, că pârâții apelanți nu au posedat cu bună- credință , deoarece cunoșteau că terenul în litigiu a fost cumpărat în timpul căsătoriei de către reclamanta intimată cu defunctul ei soț, C. I., fiind bun comun în înțelesul art. 30 din C. Familiei.
Împotriva acestei decizii au promovat recurs pârâții A. M.-D. G. și soțul
A. M., solicitând casarea hotărârii și respingerea acțiunii.
Au solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului, pârâții au invocat următoarele:
În mod neîntemeiat a reținut instanța de apel că în cauză sunt incidente prevederile art. 487 C. civil, în privința bunei credințe a recurenților.
Recurenții au prezentat un istoric al modului de definire a noțiunii de bună credință în C. civil austriac, C. civil român și C. Calimah.
Recurenții au arătat că deși buna credință se prezumă, în cazul lor această prezumție nu le-a fost aplicată, fiind considerați automat de rea credință.
Intimata a renunțat la succesiunea după soțul său, toate bunurile din compunerea masei succesorale intrând în patrimoniul copiilor.
Ulterior, a făcut acte de dispoziție asupra cotei ei de proprietate din imobil: la (...) a înstrăinat cota de 4. parte din construcție către recurenți, știind și acceptând faptul că nu deține teren în proprietate.
La data de (...) a înstrăinat cota de 4. parte din construcție către intimatul C. A. H., fără să se pună în discuție terenul aferent acesteia, fiind clar că a înțeles faptul că nu deține teren în proprietate.
Recurenții nu au avut cunoștință despre existența vreunui viciu care să afecteze certificatul de moștenitor, fiind de totală bună-credință.
Totodată, recurenții au dobândit prin cumpărare de la fratele C. A. M.
(în prezent decedat), întreaga sa cotă de teren și construcție.
Recurenții au invocat excepția autorității de lucru judecat statuată prin sentința civilă nr. 2., pronunțată în dosar nr. 9107/1971 al J. C.-N., prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate exclusiv al reclamantului C. I. asupra imobilului înscris în CF nr. 1785 C., cu titlu de uzucapiune și s- a dispus, la data de (...) intabularea dreptului de proprietate în favoarea sa, ca bun propriu.
Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă, printr-o altă judecătorească ulterioară, dată în alt proces.
În acest litigiu se tinde la recalificarea dreptului de proprietate dobândit definitiv și irevocabil de către autorul comun al părților, ca drept comun, nu drept propriu, respectiv recalificarea înscrierii de sub B+3 din CF nr. 1785 C.
Prin acțiunea formulată de către reclamantă, s-a solicitat rectificarea înscrierilor din Cf nr. 1785 C., de sub B 5,6, respectiv de sub B 8-10, ca o consecință a anulării parțiale a certificatului de moștenitor nr. 3., eliberat de N. de S. C.
Înscrierea dreptului de proprietate în favoarea lui C. I., ca bun propriu, s-a făcut sub B+3.
Raportat la data înscrierii titlului și data promovării prezentei acțiuni, pârâții au invocat uzucapiunea tabulară, termenul general de 30 de ani fiind împlinit la (...), iar înscrierea efectuată sub B3 rămânând valabil făcută, prin convalescența titlului, fără posibilitatea rectificării acesteia.
Acțiunea în rectificare formulată de reclamantă (mama recurenților), are caracter accesoriu, fiind subsecventă acțiunii în constatarea nulității absolute parțiale a unui act notarial, nefiind nicicând solicitată rectificarea înscrierii de sub B3.
Un alt motiv de recurs vizează nelegala respingere a excepției uzucapiunii, invocată de reclamanți.
Instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 60 din Legea nr.
7/1996, faptul că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, nu se mai poate invoca uzucapiunea, prev. de art. 27 din Decretul - lege nr.
115/1938, nici pe cale de acțiune, nici pe cale de excepție.
În speță, a reținut instanța de apel că raportat la data întocmirii înscrierilor de sub B 5-6 - (...) - termenul de 10 ani prev. de art. 27 din Decretul - lege nr. 115/1938, s-a împlinit după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, astfel încât art. 27 din Decretul - lege nr. 115/1938 nu mai poate fi invocat.
Această motivare este netemeinică și nelegală, contravenind celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție în deciziile pronunțate în recurs în interesul legii nr. XXI/(...) și LXXXVI/2007.
În speță, acțiunea în anularea certificatului de moștenitor este dublată de o acțiune în revendicare, imprescriptibilă extinctiv.
Chiar dacă acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, ea poate fi paralizată prin invocarea de către pârâți a faptului că între timp au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, buna lor credință neputând fi pusă la îndoială.
Prin urmare, acțiunea de fond este prescrisă prin prisma dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 115/1938, întrucât titularii drepturilor intabulate le- au posedat cu bună credință, potrivit legii, timp de 10 ani.
Reclamanții îndeplinesc, în mod cumulativ, toate condițiile pentru a opera uzucapiunea tabulară, astfel cum acestea sunt reglementate prin art. 27 din Decretul - lege nr. 115/1938, art. 6 alin. 1 din Legea nr. 241/1947
și art. 8 alin. 1 din Decretul - lege nr. 511/1938.
Pârâții nu au avut nicio îndoială asupra corectitudinii intabulării dreptului de proprietate cu titlu de bun propriu, asupra terenului, în favoarea antecesorului lor.
Nicicând în familie nu s-a pus în discuție faptul că reclamanta ar fi avut vreo pretenție legată de acesta.
Înscrierea dreptului de proprietate al pârâților în cartea funciară a coincis cu debutul posesiei, termenul de 10 ani pentru prescripție începând să curgă la data de (...).
Buna credință a pârâților în ce privește dreptul lor de proprietate nu poate fi pusă la îndoială. În cazul uzucapiunii tabulare, este posesor de bună credință persoana sau persoanele care exercită în fapt atributele unui drept de proprietate înscris în CF, având credința că l-a dobândit în baza unui titlu valabil, dar ale cărui vicii nu le cunoaște.
Pârâții au avut în permanență ferma convingere că defunctul C. I. a fost unicul proprietar tabular, întrucât au cunoscut modul în care acesta era intabulat în cartea funciară, în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, iar acest aspect nu a fost contestat.
S-a contestat continuitatea posesiei exercitate de C. A. pe motiv că acesta a domiciliat în Toplița, însă exercițiul unei posesii continue din partea posesorului de bună credință trebuie înțeles sub forma unor acte materiale de deținere și folosință, care, fără să aibă regim de permanență, sunt exercitate la intervale normale de timp și într-o succesiune regulată.
Argumentul potrivit căruia nu se poate uzucapa între coproprietari este fără sens. Nu s-a pus în discuție uzucapiunea între coproprietari, ci uzucapiunea ambilor coproprietari, opusă față de un terț - intimata reclamantă.
Între data promovării litigiului și prezent au intervenit modificări ale situației de carte funciară, în sensul că s-au efectuat acte de dispoziție.
Prin întâmpinare formulată (f.18-22), reclamanta a solicitat respingerearecursului ca nefondat, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Reclamanta arată că din probațiunea administrată, a rezultat că a dobândit împreună cu defunctul său soț dreptul de proprietate în devălmășie asupra terenului, ca bun comun, în temeiul art. 30 C. fam.
Contrar susținerilor pârâților, nicăieri în considerentele deciziei pronunțate în apel nu se face referire la art. 60 din Legea nr. 7/1996, potrivit căruia, de la intrarea în vigoare a acestei legi, nu se mai poate invoca uzucapiunea prev. de art. 27 din Decretul - lege nr. 115/1938, astfel încât acest motiv de recurs este eronat.
Corect au reținut instanțele de fond că pârâții nu pot invoca buna credință, în condițiile în care, potrivit propriei recunoașteri făcute la interogatoriu, au arătat că au cunoștință de faptul că reclamanta împreună cu defunctul C. I. au cumpărat terenul în litigiu în anul 1970, adică în timpul căsătoriei.
Faptul că defunctul și-a intabulat dreptul de proprietate în CF numai în favoarea sa, nu schimbă caracterul de bun comun al terenului.
În mod corect au stabilit instanțele de fond că întrucât sentința civilă nr. 2. a J. C.-N. nu îi este opozabilă reclamantei, calitatea de bun comun a terenului poate fi discutată în cadrul prezentului litigiu.
Deși pârâții au susținut în cadrul motivelor de recurs că dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară se poate face numai în baza Decretului - lege nr. 115/1938, tot ei susțin incidența uzucapiunii prevăzută în C. civil.
Prin întâmpinarea formulată de intimatul A. C. M. (f. 37), acesta asolicitat admiterea recursului pârâților, arătând că buna credință a acestora nu poate fi pusă la îndoială, reclamanta făcând acte de dispoziție exclusiv asupra construcției, reflectă faptul că avea reprezentarea faptului că numai asupra acesteia deține un drept de proprietate, iar interesul promovării acestei acțiuni este îndoielnic.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea cumajoritate de voturi constată că acesta este nefondat, urmând a fi respinspentru următoarele considerente:
La termenul de judecată din (...), instanța din oficiu a invocat excepția inadmisibilității motivelor de recurs care vizează împrejurarea că reclamanta nu a solicitat rectificarea intabulării de sub B+3 din CF nr.
1785 C., precum și cel privind invocarea de către pârâții recurenți a uzucapiunii de 30 de ani.
Ambele motive sunt invocate omisso medio, fără ca pârâții să le fi invocat în calea de atac a apelului, pe care au exercitat-o împotriva hotărârii primei instanțe.
Rămân a fi analizate celelalte motive referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 487 C. civil, în sensul că instanțele de fond au stabilit că în favoarea recurenților nu se poate reține buna-credință;
- excepția autorității de lucru judecat a celor statuate prin sentința civilă nr. 2. pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, care atrage imposibilitatea recalificării dreptului de proprietate dobândit de autorul comun al părților, cu titlu de bun propriu;
- nelegala respingere a excepției uzucapiunii întemeiată pe dispozițiile art. 27 din Decretul - lege nr. 115/1938;
- dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului pe cale de uzucapiune, de către recurenți, are ca și consecință paralizarea acțiunii în revendicare exercitată de reclamantă.
Excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 2. a J. C.-N. a fost invocată de către recurenți în recurs. Constatând că este o excepțiecare, potrivit art. 166 Cod proc. civ. poate fi invocată chiar înaintea instanței de recurs, curtea va proceda la analizarea acestei excepții, respectiv dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru ca această excepție să opereze: identitatea de obiect, părți și cauză.
Prin sentința civilă nr. 2. a J. C.-N. (f. 15-16 dosar nr. 7049/2005 al
J. C.-N.) s-a admis acțiunea reclamantului C. I. împotriva pârâților Ș. Ș. și soția N. A., au fost obligați pârâții să recunoască dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului evidențiat în CF 1785 C.-N., dobândit prin uzucapiune și s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantului în CF, cu titlu de uzucapiune.
Obiectul prezentului litigiu îl constituie acțiunea promovată de reclamanta D. E. V., inițial în contradictoriu cu pârâții A. M. D. G. și C. A. M., având ca obiect anularea parțială a certificatului de moștenitor nr. 3. eliberat de N. de S. al județului C., în privința cotei de ½ parte din imobilul teren evidențiat în CF 1785 C. și scoaterea din masa succesorală rămasă după C. I. a acestei cote de proprietate, pe considerentul că această cotă este proprietatea reclamantei, dobândită prin sistarea comunității de bunuri.
Ulterior, reclamanta, în dosar nr. 5013/2004 al J. C.-N., dosar conexat la termenul de judecată din (...) prezentei cauze, reclamanta a solicitata, în contradictoriu cu pârâții A. M. -.-G., C. -. - M. și A. C.-M. stabilirea calității de bun comun a terenului evidențiat în CF nr. 1785 C., dobândit în tompul căsătoriei de către reclamantă și defunctul său soț C. I. și rectificarea intabulărilor din CF 1785 C., fără însă a solicita rectificarea intabulării operate în baza sentinței civile nr. 2. a J. C.-N.
După cum reiese din cele arătate, excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 2. a J. C.-N., raportat la acest litigiu, nu este incidentă întrucât cele două litigii privesc alte părți, au alt obiect și se întemeiază pe altă cauză.
Nici susținerea conform căreia, întrucât dreptul de proprietate în CF
1785 C.-N.,sub B+3 în favoarea numitului C. I. s-a intabulat în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, acesta nu mai poate fi recalificat, nu este fondată.
Faptul că în baza sentinței civile nr. 2. a J. C.-N. s-a constatat că numitul C. I. a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului evidențiat în CF 1785 C.-N., nu înlătură definitiv posibilitatea ca, la solicitarea unei terțe persoane, căreia sentința civilă nr. 2. nu îi este opozabilă (cum este în speță, cazul reclamantei), titlul de proprietate al proprietarului C. I. să poată fi supus unei noi analize.
În speță, reclamanta solicită să se constate că, în realitate, și diferit față de cele statuate prin sentința civilă nr. 2. a J. C.-N., dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului evidențiat în CF 1785 C.-N. s-a făcut cu titlu de bun comun, în condițiile art. 30 din C. familiei, imobilul fiind dobândit în timpul căsătoriei reclamantei cu defunctul C. I., prin cumpărare.
Sentința civilă nr. 2. a J. C.-N. reclamantei nu îi este opozabilă. Din probațiunea administrată - inclusiv recunoașterile făcute în cadrul interogatoriilor luate pârâților, descendenți ai reclamantei și ai defunctului C. I. - a rezultat că, în realitate, terenul evidențiat în CF 1785 C.-N. a fost dobândit în timpul căsătoriei de către soții C. I. și D. E. Prin urmare, acțiunea reclamantei sub acest aspect - al constatării caracterului de bun comun al terenului promovată în dosarul nr. 5013/2004 al J. C.-N.,conexată la prezentul dosar - este pe deplin întemeiată, fiind în concordanță cu probațiunea administrată în fața instanțelor de fond.
T. evidențiat în CF 1785 C.-N., fiind bun comun, este întemeiată acțiunea și în ceea ce privește solicitarea de anulare parțială a certificatului de moștenitor nr. 3., în sensul excluderii din masa succesorală rămasă după defunctul C. I. a cotei de ½ parte din teren, proprietatea reclamantei.
Întrucât intabulările cu privire la care reclamanta a solicitat rectificarea CF nr. 1785 C. sunt ulterioare emiterii certificatului de moștenitor anulat parțial și se întemeiază pe conținutul inițial al acestuia, în mod corect s-a admis acțiunea având ca obiect aceste rectificări.
Reclamanta, prin acțiunile promovate (conexate) și precizate în fața primei instanțe, nu a solicitat rectificarea intabulării de sub B+3- dreptul de proprietate al numitului C. I. .
Lipsa acestei solicitări nu împiedică însă constatarea caracterului de bun comun al terenului evidențiat în CF 1785 C.-N.
Faptul că reclamanta nu a solicitat rectificarea intabulării de sub
B+3 și intabularea dreptului de proprietate comună (al său și al defunctului soț, C. I.) asupra terenului înscris în CF 1785 C.-N., ține de principiul disponibilității părții în procesul civil, reclamantul fiind cel care investește instanța, instanța fiind ținută să se pronunțe în limitele în care a fost investită, conform prevederilor art. 129 alin. 6 Cod proc.civ.
Împrejurarea că reclamanta va putea sau nu să-și intabuleze această hotărâre este o chestiune care excede cadrului prezentului recurs , iar pârâții nu justifică interes juridic pentru a invoca acest aspect.
M.ivul de recurs vizând greșita reținere a faptului că pârâții recurenți nu sunt de bună-credință nu este întemeiat.
Așa cum s-a arătat anterior, în cadrul interogatoriilor administrate în fața primei instanțe, pârâții au recunoscut că au știut despre faptul că părinții - reclamanta și defunctul C. I. - au cumpărat terenul în timpul căsătoriei, în anul 1970.
Referitor la uzucapiunea întemeiază pe prevederile art. 27 din
Decretul-lege nr. 115/1938 (uzucapiunea tabulară), instanța de apel a reținut doar faptul că aceasta nu poate opera, în absența posesiei de bună- credință, fără a face referire la faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, uzucapiunea reglementată de art. 27 din Decretul - lege nr.
115/1938 nu se mai poate invoca.
Acest considerent a fost menționat doar în considerentele hotărârii judecătoriei, fără a mai fi reluat de instanța de apel.
Recursul are ca obiect criticile de nelegalitate ale hotărârii pronunțate în apel. În prezentul cadru procesual poate fi supusă analizei doar nelegalitatea deciziei din apel sub aspectul respingerii uzucapiunii întemeiate pe art. 27 din Decretul - lege nr. 115/1938, urmare a faptului că pârâții nu au exercitat o posesie de bună-credință.
Această critică nu este întemeiată, potrivit celor anterior arătate. Pârâții, cunoscând caracterul de bun comun al terenului intabulat exclusiv pe numele lui C. I., nu pot invoca buna-credință, ei înșiși recunoscând că știau de faptul că terenul este bun comun, dobândit prin cumpărare, în timpul căsătoriei reclamantei cu defunctul C. I.
În fine, critica vizând faptul că dobândirea de către recurenți a dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, are ca și consecință paralizarea acțiunii în revendicare exercitată de către reclamantă, este nefondată.
Potrivit celor anterior arătate, pârâții, neîndeplinind condițiile pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, nu pot opune uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, pentru a-i paraliza reclamantei acțiunea promovată.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., curtea, cu majoritate de voturi va respinge recursul declarat de pârâții A.
M.-D. G. și soțul A. M., împotriva deciziei civile nr. 4. din 25 octombrie 2011 a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o va menține.
În baza art. 274 Cod proc.civ., fiind în culpă procesuală, recurenți vor fi obligați să plătească intimatei D. E.-V. suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat ( chitanța nr. 0000241).
PENTRU ACESTE M.IVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Cu majoritate de voturi, respinge recursul declarat de pârâții A. M.-D. G. și A. M., împotriva deciziei civile nr. 4. din 25 octombrie 2011 a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Obligă pe numiții recurenți să plătească intimatei D. E.-V. suma de
1500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 2 mai 2012.
PREȘEDINTE
JUDECĂTOR
GREFIER
M. C.V. A.-T. N.
M. L. T.
Red. MV dact. GC
2 ex/(...)
Jud.apel : A.F.Doica, O.C.Tatu
Op in ie sep ar ată
Prin sentința civilă nr. 17013 din (...) a J. C.-N., îndreptată prin încheierea din 27 aprilie 2011, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a admis cererea extinsă și precizată formulată de reclamanta D. E.-V. în contradictoriu cu pârâții A. M.-D.-G., A. C.-M., A. M., C. D.-I. și C. D. și în consecință, s-a stabilit calitatea de bun comun a terenului în suprafață de
176 stjp cu nr. top 13879/2 înscris sub Al în CF nr. 1785 C., ca fiind dobândit în anul 1970, în timpul căsătoriei, de reclamantă și defunctul său soț; s-a dispus anularea parțială a certificatului de moștenitor nr. 3. în privința cotei de 1/2 din terenul sus-menționat, cotă ce este proprietatea reclamantei dobândită prin sistarea comunității de bunuri cu soțul său decedat; s-a dispus scoaterea din masa succesorală rămasă după defunctul său soț a acestei cote de proprietate; s-a dispus rectificarea următoarelor înscrieri în CF nr. 1785 C.: înscrierile de sub B5 și 6, făcute prin încheierea de CF nr. 2119/(...), în sensul că în baza certificatului de moștenitor nr. 3. din (...), eliberat de N. de S. jud. C., asupra terenului în întregime de sub Al, se intabulează dreptul de proprietate după cum urmează: D. E.-V., soțiesupraviețuitoare, domiciliată în C.-N., str. C.-V. nr. 16, asupra 2/4-a parte, cu titlul de drept cumpărare și sistarea comunității de bunuri; A. M. D. G. domiciliată în C.-N. str. C.-V. nr. 16 asupra a 1/4-a parte, cu titlu de drept moștenire ca bun propriu; C. A. M. domiciliat în Toplița str. Dealului b1.P3 ap.4 asupra 1f4-a parte, cu titlu de drept moștenire, ca bun propriu; înscrierile de sub B 8-10 făcute prin încheierea CF nr. 9566/(...), în sensul că în baza certificatului de moștenitor nr. 3. din (...), dosar succesoral nr. 3., autentificat de N. de S. jud. C., se intabulează dreptul de proprietate după cum urmează: D. E.-V., soție supraviețuitoare, domiciliată în C.-N. str. C. V. nr. 16, asupra a 8/16 parte din construcție și teren, cu titlu de drept construire, respectiv cumpărare și sistarea comunității de bunuri; A. M.-D.- G., asupra 4/ 16-a parte din construcție și teren, cu titlu de moștenire, ca bun propriu; C. A. M., asupra 4.-a parte din construcție și teren, cu titlu de drept moștenire, ca bun propriu; înscrierile de sub B17 și 18, făcute prin încheierea CF nr. 21976/0(...), în sensul că prin contractul de vânzare- cumpărare autentificat de notar public S. Tudor sub nr. 1373/0(...), asupra cotei de 4/ 16-a parte din construcție și 4.-a parte din teren se intabulează dreptul de proprietate ca bun comun în favoarea lui A. M. D. G. și soțul A. M.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că asupra terenului în litigiu, s-a intabulat în anul 1972 dreptul de proprietate în baza sentinței civile nr. 2., în favoarea lui C. I., deși s-a căsătorit cu reclamanta în anul 1939 și au divorțat în anul 1950, după care în anul 1960 s-au recăsătorit.
D. soț al rec1amantei a decedat la data de (...), iar conform certificatului de moștenitor nr. 3., în masa succesorală rămasă după defunct a intrat cota de 1/2 parte din terenul în suprafață de 634 mp și casa aflată în construcție pe acest teren, înscris în CF nr. 1785 C., nr. top 15879/2, iar moștenitori au fost pârâții A. M.-D.-G. și A. C.-M. în cote egale în calitate de fii, în timp ce reclamanta în calitate de soție supraviețuitoare a renunțat la moștenire. De asemenea, a mai reținut prima instanță, că la 10 ani după ce s-au recăsătorit, reclamanta și defunctul ei soț au cumpărat în anul 1970 terenul în litigiu, dar cu toate acestea, defunctul ei soț și-a înscris singur dreptul de proprietate asupra terenului în anul 1972 cu titlu de uzucapiune, în baza sentinței civile nr. 2. a J. C.-N., în considerentele căreia s-a arătat că defunctul ar fi cumpărat terenul în anul 1940 și l-ar fi folosit timp de 30 de ani până în anul 1970, sub nume de proprietar, "aspecte ce nu corespund adevărului, deoarece conform aprecierii pertinente a reclamantei, defunctul nu putea nici măcar teoretic să folosească în mod continuu terenul în perioada 1940-1970, deoarece a lipsit din C. în timpul detenției și a domiciliului forțat, în perioada 1948-1959. Se poate discuta pe acest subiect întrucât sentința civilă nr. 2. nu îi este opozabilă reclamantei, deoarece aceasta nu a fost parte în litigiul respectiv, deci nu poate fi vorba despre autoritate de lucru judecat. Este indubitabilă împrejurarea că terenul în discuție a fost cumpărat de reclamantă și soțul ei în anul 1970, așa după cum au recunoscut la interogatoriu pârâta A. M. și defunctul C. A.. Modul de dobândire a acestui teren, ca bun comun, precum și anul dobândirii sale este confirmat de declarația lui I. S.-M. și M. A.-M., fiicele vânzătoarelor O.u S. și Cupșa A.. În acest context, este indubitabil că reclamanta a dobândit împreună cu defunctul său soț dreptul de proprietate în devălmășie asupra acestui teren, în timpul căsătoriei, ca bun comun în temeiul legii, respectiv al art. 30 C. fam." "Faptul că defunctul și-a înscris dreptul de proprietate în C. numai în favoarea sa nu schimbă caracterul de bun comun al acestuiteren, neavând nicio valoare juridică. Chiar dacă defunctul nu a dobândit bunul în anul 1940, așa cum se menționează în considerentele sentinței civile nr. 2., acest bun fiind dobândit în timpul primei lor căsătorii, avea tot aceeași situație juridică, adică era tot bun comun".
Această sentință a fost menținută prin decizia civilă nr. 463 din (...) a
T.ui C., care formează obiectul prezentului recurs, pe care pârâții o critică în temeiul art. 304 pct. 9 C.pr.civ., pentru nelegalitate.
Decizia tribunalului și sentința judecătoriei în opinia minoritară, sunt flagrant nelegale, deoarece încalcă principiul securității, al stabilității raporturilor juridice civile. C. ce s-a intabulat cu efect constitutiv de drepturi reale în baza unei hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, nu are iată, absolut "nicio valoare juridică", după cum a reținut în mod nelegal judecătoria, iar tribunalul și curtea în opinia majoritară au confirmat.
Prin securitatea statică, se asigură ocrotirea juridică a drepturilor civile actuale, iar prin securitatea juridică dinamică, siguranța operațiunilor viitoare, prin care se pot dobândi astfel de drepturi. S. vizează existența și păstrarea drepturilor patrimoniale valabil dobândite, ca elemente active ale patrimoniului unei persoane. C. lulian a întreprins toate demersurile legale privind publicitatea imobiliară în regim de carte funciară, prin intabularea dreptului său de proprietate în cartea funciară cu titlu de uzucapiune în temeiul C.ui civil, iar reclamanta nu a avut nici o obiecție cu privire la acest aspect timp de 33 de ani, din anul 1972 și până în anul 2005, deși cunoștea sau puțea cunoaște starea tabulară a imobilului teren pe care era construită casa în care locuia împreună cu soțul său.
În anul 1972, când prin sentința civilă nr. 24 din 4 ianuarie 1972 a J.
C.-N. s-a admis acțiunea civilă intentată de reclamantul C. I. împotriva pârâților Ș. Ș. și a soției Ș. A., pârâții au fost obligați să îi recunoască dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului cu nr. top
13879/2 loc de casă în suprafață de 176 stjp cu titlu de uzucapiune de 30 de ani și s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantului în cartea funciară cu titlu de uzucapiune, reclamantul de atunci C. I., era căsătorit cu actuala reclamantă D. E.-V. În baza sentinței civile nr. 2., fostul soț al reclamantei s-a intabulat în C. nr. 1785 C. nr. top 13879/2 cu încheierea nr. 546 din 15 februarie 1972. Această încheiere nu s-a solicitat a fi anulată, ci doar încheierile ulterioare, nr. 2119/(...) și nr. 9566 din (...). Or nu se pot anula doar unele încheieri, lăsând neatinsă încheierea în baza căreia defunctul C. I. s-a intabulat cu titlude uzucapiune.
Recurenții au arătat că această încheiere nu a fost anulată, dar susținerile lor nu au fost luate în considerare.
Așadar, atât sentința civilă nr. 2. a J. C.-N., dar și încheierea nr. 546 din 15 februarie 1972 de intabulare a dreptului de proprietate dobândit cu titlu de uzucapiune de către defunctul C. I., nu au nicio valoare juridică în opinia instanțelor, nu sunt anulate, desființate etc., dar pur și simplu nu sunt luate în considerare, nu au "nicio valoare juridică", după cum a reținut cu încălcarea legii, prima instanță, a cărei sentință este menținută în căile de atac.
Mai mult, sentința civilă nr. 2. este contrazisă de instanțele de fond, căreia nu îi recunosc dispozițiile intrate în puterea lucrului judecat, pe motiv că actuala reclamantă nu a fost parte în acel proces și prin urmare nu îi este opozabilă. Este adevărat că actuala reclamantă nu a fost parte în procesul finalizat prin sentința civilă nr. 2. a J. C., dar intabularea cu efect constitutiv de drepturi reale a defunctului ei soț C. I., s-a făcut în perioada în care eraîn vigoare Decretul-lege nr. 115/1938, iar efectul constitutiv de drepturi al intabulării efectuate în temeiul acestui decret-lege, s-a păstrat și după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, sub imperiul căreia intabulările efectuate în cartea funciară aveau totuși efect de opozabilitate.
Nelegal s-a reținut de către instanțe că pârâții ar fi recunoscut la interogatoriu că terenul în litigiu ar fi fost cumpărat de reclamantă și soțul ei în anul 1970, fără să se fi formulat un capăt de cerere cu acest obiect. În acest mod așadar, instanțele au schimbat modul originar de dobândire a dreptului de proprietate, uzucapiunea, într-un mod derivat de dobândire, respectiv în baza unui presupus antecontract de vânzare-cumpărare, "dovedit" cu interogatorii și declarații de martori, dar nevalidat de instanță în baza unui capăt de cerere, printr-o dispoziție a sentinței, ci doar prin considerentele hotărârii. În acest mod, caracterul de bun propriu al defunctului C. I. asupra terenului, a fost schimbat în acela de bun comun. Dar în acest dosar, reclamanta nu a dovedit potrivit legii, așa cum au reținut instanțele, că imobilul în litigiu ar fi fost dobândit cu titlu de cumpărare de către D. E.-V. împreună cu C. I.
În speță, capătul principal de cerere este acela de acțiune în rectificarea înscrierilor din cartea funciară, efectuate în baza unei hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat. Soluția legală ce se impunea în cauză, era aceea a respingerii acțiunii.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 7 / 1996, în forma în vigoare la data înregistrării acțiunii, 9 mai 2005, cuprinsul cărții funciare în afara îngrădirilor și excepțiilor legale, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu bună-credință un drept real înscris în cartea funciară. În speță, nu s-a dovedit că titularul C. I. ar fi fost de rea-credință.
Pentru a se putea admite rectificarea de carte funciară în temeiul art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, era necesar ca printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, să se fi constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea, nu a fost valabil. Însă, sentința civilă nr. 2. a J. C.-N. în baza căreia s-a efectuat înscrierea, nu a fost constatată ca nefiind valabilă printr-o dispoziție a instanței, ci doar în considerentele hotărârilor pronunțate în acest ciclu procesual este criticată înlăturată și neluată în seamă, iar înscrierea efectuată în temeiul ei prin încheierea de carte funciară nr. 546 din 15 februarie 1972, nu a fost anulată, ci a rămas valabilă în continuare.
Chiar și în ipoteza în care sentința civilă nr. 2. a J. C.-N. nu ar fi fost valabilă, ceea ce nu este cazul în speță, potrivit art. 27 din Decretul-lege nr.
115/1938, în cazul în care s-au înscris fără cauză legitimă drepturi reale, care nu pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul le-a posedat cu bună-credință potrivit legii, timp de
10 ani. Câtă vreme nu s-a dovedit că titularul C. I. ar fi fost de rea-credință, chiar dacă sentința civilă nr. 1. a J. C.-N. nu ar fi fost valabilă, ceea ce nu s- a dovedit, la data de 15 februarie 1982 dreptul de proprietate al titularului C. I. s-ar fi consolidat retroactiv, prin convalescența titlului de dobândire, sau asanarea titlului "nevalabil".
Corespunde realității că pârâții în calitate de succesori ai lui C. I., nu au formulat în speță o cerere reconvențională prin care să solicite constatarea dobândirii de către antecesorul lor a dreptului de proprietate cu titlu de uzucapiune tabulară asupra imobilului în litigiu, ci doar în apărare au invocat uzucapiunea tabulară, dar termenul de 10 ani prevăzut de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru convalescența, asanarea,consolidarea titlului de dobândire a dreptului de proprietate cu titlu de uzucapiune tabulară, este corelat cu termenul de 10 ani înăuntrul căruia poate fi solicitată rectificarea de carte funciară de către titularul dreptului lezat prin înscrierea efectuată în temeiul titlului nevalabil, conform art. 35 din Legea nr. 7/1996 în forma în vigoare la data înregistrări acțiunii, după care situația de carte funciară creată prin starea de aparență se consolidează retroactiv, cu titlu de uzucapiune tabulară. În baza art. 18 din Decretul nr.
167/1958, instanța era obligată ca din oficiu să cerceteze dacă dreptul la acțiunea în rectificare de carte funciară este prescris.
Această consolidare a dreptului de proprietate "se face fără a fi necesară o hotărâre judecătorească pentru înscrierea dreptului real imobiliar în cartea funciară, întrucât înscrierea este deja efectuată și dreptul consolidat în temeiul legii", așa cum s-a arătat în decizia nr. 1054/2009 a Curții Constituționale. Prin urmare, în speță pârâții nu erau obligați să formuleze a cerere reconvențională prin care să solicite constatarea dobândirii de către antecesorul lor a dreptului de proprietate cu titlu de uzucapiune tabulară, sau să ridice în termenul legal excepția dobândirii dreptului de proprietate cu titlu de uzucapiune tabulară, fiindcă acest drept era dobândit deja de antecesorul lor în temeiul legii.
Cu alte cuvinte, chiar dacă C. I. nu ar fi dobândit dreptul de proprietate cu titlu de uzucapiune reglementată de C. civil în baza sentinței civile nr. 2. a J. C.-N. intabulate în la data de 15 februarie 1972 în cartea funciară, totuși la data de 15 februarie 1982 el ar fi dobândit dreptul de proprietate în temeiul uzucapiunii tabulare reglementate de art. 27 din
Decretul-lege nr. 115/1938.
C. de procedură civilă a creat prin dispozițiile art. 306 alin. (2) instituția juridică a motivelor de ordine publică, pe care instanța de recurs are posibilitatea să le invoce din oficiu, pentru a nu păstra o hotărâre dată cu încălcarea gravă a legii, care ulterior să fie prezentată ca practică judiciară în alte procese civile.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (1) și (3) C.pr.civ., în opinia minoritară, se impunea admiterea recursului pârâților împotriva deciziei tribunalului care să fie modificată și rejudecând apelul în baza art. 296 C.pr.civ., admiterea apelului pârâților în contra sentinței judecătoriei, care să fie schimbată în sensul respingerii acțiunii rec1amantei împotriva pârâților.
Judecător
T. D.
Red.TD:21.0S.20 12 Dact.CC:23.0S.2012-2 ex. Red.TD:(...)
Dact.CC:(...)-2 ex.
| ← Decizia civilă nr. 92/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 3489/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
