Decizia civilă nr. 327/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...) Cod operator 8428
D. CIVILĂ NR. 327/R/2012
Ședința publică din 27 ianuarie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A.-A. P.
JUDECĂTOR: C.-M. CONȚ
I.-D. C. GREFIER : A.-A. M.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantul B. S. L. Z., împotriva deciziei civile nr. 314 din (...) a T. C., pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâții intimați S. ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, R. PRIN D. C. și A. N. P. R. P., având ca obiect L. nr. 1. - pretenții.
Se constată că la data de (...), au fost înregistrate la dosar două exemplare din înscrisul întitulat „Note de ședință";, formulate și expediate prin poștă de către pârâta intimată A. N. pentru R. P., prin care aceasta și-a exprimat punctul de vedere cu privire la cele două excepții de neconstituționalitate, invocate de reclamantul recurent, un exemplar din aceste note de ședință fiind expediat prin fax și înregistrat la dosar în data de (...).
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din 13 ianuarie 2012, care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr. 16286/(...) pronunțată în dosar nr. (...) al
Judecătoriei C.-N., s-a admis acțiunea având ca obiect pretenții, formulată și precizată de B. S. L. Z., împotriva pârâtelor S. Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și A. N. pentru R. P., s-a constatat existența dreptului de creanță al reclamantului B. S. L. Z. asupra pârâtului S. Român, la data de (...), privind suma de 174.605,67 lei în temeiul L. nr. 1. și al T.ui VII din L. nr. 2. modificată și completată prin OUG nr. 8., s-a dispus actualizarea sumei de mai sus cu rata inflației pentru perioada cuprinsă între data emiterii D. nr. 5759/(...) și data înregistrării acțiunii, (...), respectiv cu suma de 7.589,26 lei, conform indicelui inflației publicat de I. pentru perioada sept.2004 - martie 2010, a fost obligată pârâta A. N. P. R. P., la plata sumei totale de 182.195,93 lei reprezentând creanța inițială 174.605,67 lei și actualizarea ei, 7.589,26 lei, sumă ce se va actualizata cu rata inflației la momentul plății efective, s-a luat act că nu s- au solicitat cheltuieli de judecată.
P. a pronunța această sentință, judecătoria a reținut următoarele:
Prin D. nr. 7029/(...), de modificare a D. nr. 5759/(...), în aplicarea
Sentinței civile nr. 5., pronunțată în dosarul nr. 6841/2002 de către
Tribunalul Cluj, P. A. N. pentru R. P. a dispus plata compensațiilor în cuantum de 174.605,67 lei către reclamant.
Prin aceeași decizie se menționa la art. 4 că suma acordată cu titlul de compensație va fi acordată în conformitate cu procedura instituită de C. V1din T. VII al L. nr. 2., cu modificările și completările aduse prin O. nr. 8. La data de (...) reclamantul solicită C. C. pentru S. D., convertirea titlurilor de valoare nominală în titluri de despăgubire. A., la data de (...) declară că optează pentru despăgubiri în numerar. Raportând dreptul incident la situația de fapt reținută, în raport de dispozițiile L. nr. 9., HG nr. 7., art. 44 din Constituția R. și art. 1 Protocol Adițional nr. 1 la C. europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, instanța a constatat că acțiunea reclamantului este întemeiată pentru următoarele considerente: Reclamantul este beneficiar al compensațiilor prevăzute de L. nr. 1., respectiv L. nr. 2. fiind, în același timp titular al unui drept de creanță asupra S. Român, în temeiul D. nr. 7029/(...), de modificare a D. nr. 5759/(...). Potrivit dispozițiilor L. 1., așa cum au fost modificate prin L. nr. 2., compensațiile acordate cetățenilor români îndreptățiți se suportă din bugetul de stat, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație. Plata despăgubirilor solicitate în baza acestei legi se face de către A. N. pentru R. P., prin D. economică. Reclamantul este titularul unui drept de creanță, adică titularul unui drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea C. europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Reclamantul deține o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Șandor și V. I. c. R.), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea pârâtei A. constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al reclamantului, astfel cum este garantat și protejat de C. Este neîntemeiată apărarea pârâtei A. care face apel la suspendarea plăților, ce operează în temeiul O.G. nr. 62/(...). Nu poate rezista o asemenea interpretare dacă se urmărește aplicarea legii în spiritul ei, cu respectarea drepturilor fundamentale. Instanța a avut în vedere și preambulul L. nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în care legiuitorul român afirmă fără echivoc că principiile și direcțiile esențiale ale organizării judiciare din dreptul intern și unde se proclamă că organizarea judiciară este instituită având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale persoane private în principal în următoarele documente: Carta Internațională a D. O., C. pentru asigurarea dreptului omului și a libertăților fundamentale, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Cu privire la aceste documente Curtea are în vedere că dreptul la o bună administrație este reglementat de art. 41 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene adoptată cu prilejul Consiliului E. de la O. din 2001, anexă la T. de la N., codul bunei conduite administrative edictat de P. E. la (...) și principiul bunei administrări așa cum este configurat în dreptul intern de art. 4 lit. e din L. nr. 571/2004. T., Curtea are în vedere și principiile ce rezultă din S. (2001) 9 a Comitetului de M. ai T. membre ale Consiliului Europei asupra modurilor alternative de soluționare a litigiilor între autoritățile administrative și persoanele private din 5 septembrie 2001. Instanța a avut în vedere și împrejurarea că, prin decizia emisă de autoritatea pârâtă i s-a recunoscut reclamantului dreptul de a primi despăgubiri în echivalent bănesc, că acest act este irevocabil, sens în care a șiformulat cererea. Reținând anterior că reclamantul este în posesia unui bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la C. pentru asigurarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ratificată de R. prin L. nr. 3., că reclamantul deține un drept de creanță, drept pe care jurisprudența C. Europene îl califică ca fiind un bun în sensul amintit anterior, reclamantul poate invoca dreptul la respectarea proprietății așa cum este el configurat și dezvoltat în jurisprudența pertinentă a C. Europene a D. O.. În acest sens, conform art. 11 și art. 20 din Constituția R., instanța a avut în vedere hotărârile de condamnare a R. în cauzele U. și H. și K. din 29 iunie 2006, E. din 12 octombrie 2006 ca și cele din hotărâri anterioare pronunțate în cauzele T., E., E. și E precum și hotărârile evocate de reclamant în susținerile sale. Textul C. Europene a D. O., la fel și jurisprudența C. Europene a D. O., face parte din dreptul intern al R. încă din anul 1994 (de 16 ani), iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care R. este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile , conform dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Constituție. Din momentul în care legiuitorul a recunoscut în patrimoniul reclamantului un drept de creanță, ingerințele în exercițiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun nu pot interveni decât printr-o prevedere a legii, pentru un scop legitim și păstrând proporțiile de rezonabilitate (între ingerință și scopul propus). Or, S. Român, prin legiuitorul său, după ce a recunoscut în patrimoniul unei categorii de persoane, în general, și în patrimoniul reclamantului, în special, a prevăzut concomitent o ingerință în dreptul de proprietate asupra acestei creanțe. În cazul reclamantului, având în vedere valoarea compensațiilor, singura ingerință permisă constă în impunerea unei plăți eșalonate a creanței. Aceasta este singura condiționare conformă cu dreptul de proprietate al reclamantului. C. condiționare a efectuării plății, „în limita sumelor aprobate anual cu această destinație";, dar și hotărârea de a suspenda plata este constatată de judecătorul național ca neconformă cu dreptul de proprietate al reclamanților și, prin urmare, neconvențională, neconformă cu prevederile C. europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și cu jurisprudența născută de Curte din aceste prevederi, motiv pentru care instanța a înlăturat ca neîntemeiată această apărare. Această condiționare reprezintă o condiție pur potestativă ce afectează obligația S., condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința S. în condițiile în care S. nu poate fi cenzurat de reclamanți la alocarea sumelor în procedura adoptării bugetului de stat, și constituie prin aceasta o ingerință disproporționată în dreptul de proprietate al reclamantului ce impune cenzurarea judecătorului național, pentru împiedicarea constatării de către Curtea E. a D. O. a unei noi încălcări de către S. Român a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C. Acesta este sensul în care trebuie interpretată și aplicată legea aplicabilă reclamantului iar exigibilitatea creanței este de necontestat, încă de la momentul la care i-a fost recunoscut dreptul de a primi compensațiile bănești. În lumina celor de mai sus, instanța a constatat că nu există niciun motiv pertinent, juridic, exonerator care să justifice întârzierea pârâtelor în plata primei tranșe din creanța reclamantului. Mai mult, în aplicarea principiului acoperirii integrale a prejudiciului, așa cum este consacrat în dreptul intern, iar potrivit CEDO, sub sintagma „despăgubire efectivă";, instanța a constatat că nu există niciun impediment ca suma de bani stabilită în favoarea reclamantului să nu fie actualizată cu indicele inflației, criteriu fiind unul obiectiv și de natură să corespundă exigențelor legilor anterior enunțate. Din acest motiv, cererea pentru actualizarea sumei, atât pentru prezent, cât și pentru viitor, momentul final fiind data plății efective, a fost admisă ca atare de către instanță. În condițiile în care pârâta A. este organ de specialitate al A. P. C. în subordinea Cancelariei Primului Ministru, acționând în calitate de reprezentat al puterii statale, actele sale sunt considerate ale S. Român, care garantează pentru corecta aplicare a hotărârilor emise în numele său, iar în litigiile ce au ca obiect drepturi patrimoniale, statul este reprezentat în instanță prin M., astfel că, obligația de plată a creanței pe care reclamantele o au împotriva S. Român nu poate fi adusă la îndeplinire decât prin acțiunile întreprinse în mod concordant de către cele două pârâte, aducerea la îndeplinire a dispozițiilor privind plata despăgubirilor celor două reclamante incumbându-le pârâților în mod evident. A., cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată de reclamant, în ce privește dispozițiile OUG nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea L. nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al L. nr. 2. privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, instanța a înaintat-o C. Constituționale pentru soluționare. Față de soluția instanței, având în vedere dispozițiile art. 274 C.pr.civ. care prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, instanța a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, pârâții A. N. pentru R. P. și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia civilă nr. 314 din (...) pronunțată de Tribunalul Cluj s-au admis apelurile declarate de S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D. C., și A. N. pentru R. P., împotriva Sentinței civile nr. 16286/(...) pronunțată în dosar nr. (...) al Judecătoriei C.-N., pe care o schimbă în întregime în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul B. S. L. Z. împotriva pârâților S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și A. N. pentru R. P.. P. a hotărî astfel tribunalul a reținut următoarele: Procedura de calculare și acordare a despăgubirilor se finalizează cu emiterea deciziei de plată de către C. C. pentru acordarea despăgubirilor, ce constituie titlul de despăgubire și atestă dreptul de creanță al titularului asupra statului roman pentru suma cuprinsă în Decizie. Potrivit art. 19 din T. VII al L. nr. 2. deciziile adoptate de C. C. pentru S.a D. pot fi atacate în condițiile L. nr. 554/2004, competența de soluționare revenind secției de contencios administrativ a curții de apel în raza căreia își are domiciliul reclamantul. Această reglementare este una de excepție, de strictă interpretare. Natura de contencios administrativ privește doar acele litigii care au ca obiect contestarea în justiție a deciziilor C. C. în ceea ce privește refuzul emiterii deciziei, persoana îndreptățită și cuantumul despăgubirii, neputând fi extinsă asupra unor litigii care privesc nu decizia în sine, ci obligațiile ulterioare ale A. rezultate din acceptarea deciziei. Întrucât în speță reclamantul nu contestă aceste aspecte, cererea de chemare în judecată formulată de acesta nu intră sub incidența art. 19 din T. VII al L. 2.. Nu sunt incidente in cauză nici prevederile art. 8 din L. contenciosului administrativ nr. 554/2004, întrucât contenciosul administrativ presupune existența unui act administrativ prin care să fie vătămat un drept sau un interes legitim, conform art. L (l) al L. 554/2004, ceea ce nu este cazul în speță, iar orice litigiu privind întârzierea sau refuzul plății creanței este de competența instanțelor de drept comun, respectiv a judecătoriei având în vedere valoarea litigiului și prevederile art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 2 pct. 1 lit. b Cod pr.civ. Cererea privind actualizarea sumei stabilite prin D. C. C. cu rata inflației este una accesorie cererii principale, privind obligarea la plata sumei stabilite prin decizie, iar ca cerere accesorie, potrivit art. 17 Cod pr.civ. este în competența instanței investite cu judecarea cererii principale. T. a reținut de asemenea că este neîntemeiată și critica apelantului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice în sensul că acesta ar fi lipsit de calitate procesuală pasivă. Potrivit art. 3 lit. a din T. VII al L. nr. 2. "titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C. C. pentru S.a D., în numele și pe seama S. R., acesta din urmă fiind, așadar, debitorul creanței invocate de reclamant în susținerea cererii sale. La randul său, Ministerul Finanțelor Publice are o serie de atribuții în procedura de stabilire sau de plată a despăgubirilor. Între acestea, reprezintă S. R. în calitatea sa de acționar al F. P., iar potrivit art. 7, 12 din T. VII al L. nr. 2., este abilitat să lanseze oferte publice de vanzare a acțiunilor deținute de stat la F. T., conform art. 12 al. 3 al T.ui VII "Capitalul social inițial al F. «P.» este împărțit în acțiuni deținute de Ministerul Finanțelor Publice, o parte dintre acestea putand fi vândute de către Ministerul Finanțelor Publice ..., iar cealaltă parte urmand a fi distribuită titularilor titlurilor de despăgubire sau ai titlurilor de conversie, după caz, în condițiile legii."; T. a apreciat însă că sunt întemeiate criticile apelanților privitoare la soluția pronunțată de prima instanță asupra fondului cauzei. Este real că, potrivit D. nr. 5759/(...) a C. C. pentru S.a D., astfel cum a fost rectificată prin D. nr. 7029/(...) a aceleiași autorități, reclamantului B. S. L. Z. i s-a emis titlul de despăgubire în cuantum de 174.605,67 lei, reprezentand valorile actualizate, potrivit indicelui de infație comunicat de I. N. de S., a titlurilor de valoare nominală emise de către Ministerul Finanțelor Publice la data de (...). Valorificarea drepturilor astfel recunoscute urma a se realiza potrivit procedurii prevăzute de C. V ind. 1 din T. VII din L. nr. 2., modificată și completată de OUG nr. 8.. Ca atare, reclamantul a depus "cererea de opțiune";, solicitand convertirea dreptului de desăgubire în titlu de plată, respectiv despăgubiri în numerar pentru suma de 174.605,67 lei. A., la data de (...) a adresat paratei A. N. pentru R. P. o notificare, solicitand emiterea, până la data de (...) a titlului de plată pentru suma stabilită prin D. nr. 5., rectificată prin D. nr. 7.. T. a constatat că, față de existența deciziei anterior menționate, care atestă existența creanței reclamantului față de S. Român pentru suma stabilită de 174.605,67 lei, formularea și admiterea primului petit al acțiunii introductive nu își găsește justificare legală. Aceasta, raportat la dispozițiile art. 3 din T. VII al L. nr. 2., care consacră calitatea de debitor a S. Român în ce privește creanța cuprinsă în titlul de despăgubire. În ce privește celelalte capete de cerere, tribunalul a apreciat, în acord cu practica Înaltei Curți de C. și Justiție, că reactualizarea despăgubirilor stabilite prin hotărari judecătorești rămase irevocabile anterior intrării în vigoare a L. nr. 2. , cum este cazul în speță, nu este posibilă, nici în cadrul procedurii reglementate de titlul VII din L. nr. 2. și nici pe cale judiciară. S.a cuantumului despăgubirilor cuvenite cu titlu de măsuri reparatorii în echivalent, revine C. C. de S. a D., conform prevederilor T.ui VII din L. nr. 2., astfel cum rezultă și din cele statuate prin D. L. pronunțată în interesul legii de Î. Curte de C. și J. O actualizare în raport de rata inflației se poate realiza pentru despăgubirile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile anterior intrării în vigoare a L. nr. 2., ori pentru cele stabilite prin titlul de despăgubire emis de C. C. de S. a D., art. 16 al. 9 T. VII din L. nr. 2. permițand acest lucru, însă numai la data plății efective. În aceste sens trebuie interpretată și D. nr. L. a S. U. ale Înaltei Curți de C. și J. Pe de altă parte, examinarea legalitătii și temeiniciei deciziilor emise de C. C. de S. a D., la fel ca și cenzurarea etapelor ce se derulează pentru executarea unei asemenea dispoziții emise în baza L. nr. 1., cu propunerea de acordare a despăgubirilor în condițiile titlului VII din L. nr. 2., a fost stabilită de legiuitor, conform art. 19, 20 din cap. 6 din T. VII, în competențele instanței de contencios administrativ, mai precis a Secției de C. A. și F. a C. de A. în a cărei rază domiciliză reclamantul. Din această perspectivă reclamantul avea posibilitatea legală de a continua demersurile începute prin notificarea adresată paratei A. N. pentru R. P. sau de a contesta răspunsul comunicat de aceasta la data de (...) în fața instanței de contencios administrativ, însă nu a înțeles să uzeze de aceste căi conferite de lege. Înlăturarea unor dispoziții din dreptul intern nu poate avea loc decat în contextul priorității C. unită cu jurisprudența C. Europene a D. O., sens în care sunt și prevederile art. 11 și 20 al. 2 din Constituția R., după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate invocandu-se direct Conveția și jurisprudența CEDO dată în aplicarea acesteia, în contextul unui vid legislativ în dreptul național, în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru protejarea cărora, un cetățean al unui stat membru al C., solicită antrenarea mecanismului judiciar național. Ori, în sistemul legislativ romanesc, așa cum s-a arătat anterior, s-a creat cadrul legal pentru realizarea drepturilor reclamantului. În absența urmării și utilizării căilor prevăzute de titlul VII din L. nr. 2., reclamantul nu este îndreptățit să invoce cu succes întarzierea nerezonabilă sau ineficiența sistemului adoptat în vederea unei despăgubiri efective prin intermediul C. C. de S. a D. În plus, așa cum s-a reținut în cauza pilot Atanasiu și Poenaru, Solon contra R., Curtea E. a D. O. a admis că, prin adoptarea L. nr. 2. prin care s- a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate, S. R. s-a angajat pe o direcție bună prin faptul că aceasta prevede proceduri simplificate. Prin urmare, dat fiind și contextul complex și sensibil din punct de vedere social, însoțit de consecințele economice serioase ale tranziției R. către un regim democratic și ale reparației nedreptăților trecutului, Curtea a apreciat că statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare. Din această perspectivă, plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lorpe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității. Pe de altă parte, tribunalul a mai reținut și faptul că, potrivit Cap. V1art. 182din L. nr. 2., introdus prin art. 1 pct. 26 din OUG nr. 8. titularul care a optat pentru primirea exclusiv de despăgubiri în numerar, se va prezenta personal sau prin mandatar cu procură autentică, la D., care, după reținerea titlului de despăgubire în original, îi va transfera despăgubirea în numerar în termen de 15 zile calendaristice de la data existenței disponibilităților financiare; însă în prezent, efectele O. nr. 8. sunt suspendate pe o perioadă de 2 ani prin O. nr. 6.. Ca atare, față de considerentele expuse, tribunalul a apreccat că nu sunt întemeiate nici capetele de cerere din acțiunea introductivă privitoare la actulizarea creanței cuprinse în titlul de despăgubire emis în favoarea reclamantului și la obligarea directă a S. R., respectiv a paratei A. N. pentru R. P., la plata acestor despăgubiri actualizate, în caz contrar, evitându-se parcurgerea unei părți din procedura cuprinsă în titlul VII din L. nr. 2.. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B. S. L. Z. solicitând modificarea deciziei în sensul admiterii cererii așa cum a fostformulată. În motivarea recursului a arătat că motivarea contravine flagrant cu ceea ce aceeași instanța a stabilit atunci când a respins excepția de necompetență a instanței de drept comun în soluționarea litigiului generat de refuzul A. de a plăti suma de bani stabilită cu titlu de despăgubiri prin decizia C. C., anume ca un astfel de litigiu este de competenta instanței de drept comun (a judecătoriei, în speță) atâta vreme cât cererea privind actualizarea este una accesorie cererii principale (care intră în competența instanței de drept comun) și, prin urmare, este de competența aceleași instanțe care judecă cererea principală. Din acest punct de vedere, consideră ca sunt pe deplin aplicabile motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 Cod pr. civilă. Prin urmare, în soluționarea acestui capăt de cerere nu este vorba, așa cum apreciază instanța de apel, despre înlăturarea unor dispoziții din dreptul intern (dispoziții care, în speță, au fost aplicate prin actualizarea valorii titlurilor de valoare nominala emise de M. F. si care au fost convertite prin D. C. C., decizie pe care nu a avut niciun motiv sa o conteste, ea fiind in conformitate cu legea la data emiterii ei), ci de aplicarea in practica a principiului justei si efectivei despăgubiri (la valoarea imobilului din momentul plății despăgubirii, singura valoare apta sa răspundă principiului enunțat). Chiar daca exista in aceasta materie un vid legislativ (actualizarea prevăzuta de lege si efectuata de C. C. in temeiul acesteia răspunzând imperativului justeței si efectivității doar in condițiile unei plați imediate a sumei de bani stabilita in decizie), instanța poate si trebuie sa asigure aplicarea in practica a principiului, astfel încât creditorul obligației de despăgubire sa nu sufere din cauza devalorizării in timp a creanței sale. Soluția se regăsește inclusiv in jurisprudența CEDO, unde toate deciziile care obliga statul la plata unei sume de bani conțin si dispoziția actualizării acelei sume in funcție de dobânda practicata la nivel european. Or, daca jurisprudența CEDO este parte a dreptului intern, nu exista niciun impediment ca judecătorul național sa aplice in practica acele norme care își au izvorul in jurisprudența CEDO. De altfel, principiul se regăsește si in jurisprudența interna, asa cum rezulta din D. de mai jos a I.. Important este ca despăgubirile sa fie juste,efective si sa fie achitate intr-un termen rezonabil. Fara plata unei sume rezonabile in raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie o atingere excesiva, iar absenta totala a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar in mod excepțional, in prezenta unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin C. (I., Secția civila si de proprietate intelectuala, decizia nr. 83 din 8 ianuarie 2009). Consideră ca soluția privind cererea de actualizare nu se găsește nici în prevederile art. 19 si 20 ale T.ui VII al L. nr. 2. nici in limitările aduse de D. nr. L. a S. U. ale I., ci în principiul general care guvernează legile restituirii proprietății, acela al unei despăgubiri juste si efective, si in jurisprudența CEDO, jurisprudența care obliga judecătorul național chiar peste conținutul unei norme interne expresa dar neconforma cu amintita jurisprudența. Din acest punct de vedere consideră ca D. nr. 3. a T. C. trebuie modificata sub aspectul admiterii cererii de actualizare a creanței, in temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod pr. civila. În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea A. la plata despăgubirii stabilite prin D. C. C., in opinia instanței de apel, legea aplicabila litigiului dedus judecății in acest dosar este cea prevăzuta de art. 19 si 20 din T. VII al L. nr. 2., instanța omițând faptul ca întreaga procedura administrativa a fost parcursa ea finalizându-se cu emiterea D. C. C. si cu declarația de opțiune a recurentului. C. ce trebuia sa urmeze după declarația de opțiune este reglementat de art. 18 ind. 2 din titlul VII al L. nr. 2.. Mai arată că motivarea instanței de apel este străina de tot ceea ce înseamnă litigiul de față. Atâta vreme cât toate căile prevăzute de procedura administrativă reglementată de L. nr. 2. au fost parcurse, susținerea instanței, potrivit căreia, reclamantul nu este îndreptățit sa invoce cu succes întârzierea nerezonabila sau ineficienta sistemului adoptat in vederea unei despăgubiri efective prin intermediul C. C. de S. a D. - încalcă orice principiu, constituind o bariera inadmisibila in calea realizării unui drept prevăzut de lege, cu atât mai mult cu cat aceeași instanța care, practic, declară acțiunea inadmisibilă sub motivul neparcurgerii procedurilor administrative și al neutilizării căii contenciosului administrativ. Instanța omite insa faptul ca in judecarea prezentei cauze trebuie sa pună in aplicare legislația existenta si sub care s-au născut raporturile obligaționale dintre recurent si parații din dosar, iar acolo unde legislația naționala contravine C. si jurisprudenței CEDO era obligata sa facă aplicarea acestora din urma. S. pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor, ținând cont de principiile enunțate în jurisprudența C. cu privire la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 162-177 de mai sus). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză. Având în vedere numărul foarte mare de cereri îndreptate împotriva R., referitoare la același tip de contencios, Curtea hotărăște să suspende pentru o perioadă de 18 luni, începând de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, analiza tuturor cererilor rezultate din aceeași problematicăgenerală, în așteptarea adoptării de către autoritățile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație. Rezulta așadar ca principala obligație a S. Român este aceea de a înlătura orice obstacol din calea exercitării efective a dreptului numeroaselor persoane afectate de situația considerată de Curte a fi contrară C.. Din acest punct de vedere, a apreciat ca O. de urgenta nr. 6. privind suspendarea pe o perioada de 2 ani a plaților nu răspunde imperativelor impuse R. de Curte prin decizia pilot ci, dimpotrivă, este vădit contrara spiritului și literei C. și amintitei decizii. Urmarea fireasca ar fi înlăturarea de către judecătorul național a prevederilor ordonanței si judecarea cauzei în conformitate cu jurisprudența CEDO. Aceeași soluție se impune a fi adoptata de judecătorul național si in privința sintagmei de la data existenței disponibilităților financiare din textul art. 18 ind. 2 din T. VII al L. nr. 2. (articol introdus prin art. l pct. 26 din OUG nr. 8.), așa cum a procedat instanța de fond (spre deosebire de instanța de apel, care, a greșit în mod fundamental dând aplicare unor texte de lege aflate în vădita opoziție cu litera și spiritul C. și al jurisprudenței C.. S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare (f.11- 12) a solicitat respingerea recursului. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: În motivarea recursului s-a arătat că motivarea instanței de fond contravine flagrant cu ceea ce aceeași instanța a stabilit atunci când a respins excepția de necompetență a instanței de drept comun în soluționarea litigiului generat de refuzul A. de a plăti suma de bani stabilită cu titlu de despăgubiri prin decizia C. C. Din acest punct de vedere, consideră ca sunt pe deplin aplicabile motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 Cod pr. civilă. Curtea constată că acest motiv de recurs este nefondat deoarece instanța de fond a făcut în prima parte a motivării analiza T.ui VII al L. nr. 2. și a art. 8 din L. contenciosului administrativ nr. 554/2004 doar ca răspuns la motivele de apel invocate de apelanți cu privire la competență, respectiv faptul că doar cererile prin care se atacă deciziile adoptate de C. C. pentru S.a D. pot fi atacate în condițiile L. nr. 554/2004 și că orice litigiu privind întârzierea sau refuzul plății creanței este de competența instanțelor de drept comun. Aceste considerente care se referă la competență nu contravin celor cu privire la analiza pe fond a cererii, referitor la obligativitatea urmării procedurii de despăgubire potrivit aceluiași act normativ, T. VII al L. nr. 2., care este o procedură exclusivă. Mai arată recurentul, în ce privește aplicarea in practica a principiului justei si efectivei despăgubiri (la valoarea imobilului din momentul plății despăgubirii, singura valoare apta sa răspundă principiului enunțat), că privarea de proprietate constituie o atingere excesiva, chiar daca exista in aceasta materie un vid legislativ, instanța poate si trebuie sa asigure aplicarea in practica a principiului, soluția regăsindu-se în jurisprudența CEDO, unde se dispune actualizarea sumelor în funcție de dobânda practicata la nivel european. Cu privire la acest motiv de recurs, Curtea de A., potrivit celor reținute de Curtea E. a D. O., care a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, constată că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. T., instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). Mai trebuie menționată și H. CEDO din 12 octombrie 2010 în Cauza M. Atanasiu și alții împotriva R., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 778 din (...). Trebuie reținut pct. 142 din aceași hotărâre care arată că „Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi ." și pct. 164 „Așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, § 48, seria A nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, § 121, CEDO 2002-II, și Jantner, menționată mai sus, § 34]." Prin urmare se recunoaște posibilitatea instituirii unei proceduri obligatorii și ca o consecință necesitatea urmării acestei proceduri și doar a acesteia. La pct. 163. din aceași hotărâre se arată că „Privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă de "privare de drept" [. împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII]. " Or, dacă privarea de proprietate este un act instantaneu și nu creează o situație continuă de "privare de drept", rezultă că dacă nu există o situație continuă de privare de drept nu se pot pretinde despăgubiri pentru această perioadă de la privarea de proprietate și până la restituirea bunurilor. Aceasta pentru că, dacă privarea de proprietate este un act instantaneu atunci și restituirea trebuie să fie în același fel, anume un singur act care să se refere la restituire, iar perioada dintre aceste două momente, o spune CEDO, nu este o situație continuă de "privare de drept". C. ce reiese din ansamblul motivării Cauza M. Atanasiu și alții împotriva R. este că statul trebuie să facă efectivă procedura de despăgubire și că în această procedură statele se bucură de o anumită marjă de apreciere (pct. 166), că puterile publice sunt obligate să reacționeze în timp util (pct. 168), iar autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare (pct. 172). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație numai parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile (pct. 175). Conform art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege - și de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative (pct. 174.). Curtea de apel reține că dacă nu se poate garanta un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, atunci o recunoaștere a despăgubirii chiar și în circumstanțele speței este o compensație parțială iar dacă statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege atunci nu poate fi obligat tocmai la acordarea unei astfel de despăgubiri. Tot în cauza M. Atanasiu și alții împotriva R. se arată (pct. 205) că statul trebuie să poată beneficia de timpul necesar punerii în aplicare a acestora, chiar dacă este constatată lentoarea procedurilor. Or, a afirma că timpul pentru care nu a beneficiat de despăgubiri trebuie compensat în bani reprezintă tocmai o negare a acestei marje de timp acordată statului. Curtea E. mai reține că este imperativ ca statul să ia de urgență măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză (pct. 228). Acest just echilibru se referă și la sarcina foarte importantă pe care legislația în materie de bunuri imobile naționalizate o impune bugetului de stat (pct. 227). Prin urmare a adăuga la această sarcină nu este un argument care să ducă la admiterea prezentei acțiuni mai ales că în aceași hotărâre a C. Europene se prevede că plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității (pct. 235), ținând seama că măsura solicitată de reclamant este opusă măsurii plafonării sau eșalonării. Nu în ultimul rând amintim incidența în cauză a deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de C. și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, decizie care nu a fost publicată în Monitorul Oficial, și prin care s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin T. VII al L. nr. 2., îndreptate direct împotriva S. Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 și ale art. 13 din C. E. a D. O., sunt inadmisibile. Chiar dacă această decizie nu a fost publicată în Monitorul Oficial, și nu este obligatorie aplicarea decât de la data publicării, instanțele pot ține seama de aceasta, mai ales că soluția din decizia nr. 27/2011 este în sensul argumentelor expuse mai sus. În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea A. la plata despăgubirii stabilite prin D. C. C., recurentul arată că în opinia instanței de apel, legea aplicabila litigiului dedus judecății în acest dosar este cea prevăzuta de art. 19 si 20 din T. VII al L. nr. 2., instanța omițând faptul caîntreaga procedura administrativa a fost parcursa ea finalizându-se cu emiterea D. C. C. si cu declarația de opțiune a recurentului. Curtea de A. a reținut mai sus că procedura prevăzută de T. VII al L. nr. 2. este obligatorie și exclusivă iar a adăuga despăgubiri peste nivelul celor prevăzute de acest act normativ nu este posibil cât timp Curtea E. recunoaște dreptul statului de a opta pentru acordarea de despăgubiri pentru daunele produse de regimurile politice anterioare, de a institui o procedură obligatorie și pentru limitarea acestor despăgubiri, prin urmare acest motiv de recurs este nefondat. Mai arată recurentul că motivarea instanței de apel este străina de tot ceea ce înseamnă litigiul de față. Nici acest motiv de recurs nu este fondat deoarece argumentele aduse de instanța de apel sunt pertinente și se subsumează soluției, fiind în acord cu argumentele de mai sus deduse din practica C. Europene. Nu se neagă de către Curtea de A., după cum rezultă și din cele expuse de Curtea E., că procedura de restituire este lentă și s-a constatat ineficiența sistemului de restituire și în special întârzierea înregistrată în procedura de plată a despăgubirii dar acest aspect duce doar la obligarea statului la a face eficient sistemul de despăgubiri iar nu la obligarea unei despăgubiri pentru neîndeplinirea acestei obligații care în final nu ar duce decât la înfrângerea echilibrului între diferitele interese în cauză (pct. 228), prezenta acțiune a reclamantului nefiind o acțiune prin care procedura de despăgubire să fie făcută efectivă. Chiar și aici, în Cauza Atanasiu, nu se admite posibilitatea unor acțiuni de drept comun pentru stabilirea unor despăgubiri pentru neacordarea despăgubirilor, ci din contră se acceptă o marjă mare de manevră a statului cu privire la alegerea măsurii de despăgubire. C. ce reiese din această decizie este doar că statul trebuie să facă efectivă procedura de despăgubire. Or a obliga statul la plata unei sume de bani nu poate fi încadrată în măsurile de „. cât timp în Cauza Atanasiu se face vorbire de plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă de timp. Or, plata uno ictu și a despăgubirii pentru neplata uno ictu nu este o astfel de măsură de realizare a echilibrului între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității și nu se încadrează deloc în spiritul Cauzei Atanasiu. În acest fel se răspunde potrivit celor de mai sus și motivului de recurs referitor la înlăturarea de către judecătorul național a prevederilor ordonanței si judecarea cauzei în conformitate cu jurisprudența CEDO, deoarece ar contraveni însăși jurisprudenței CEDO invocate, care în Cauza Atanasiu sus indicată la pct. 142 constată că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.", fiind statuată posibilitatea instituirii unei proceduri obligatorii, exclusive și prin urmare necesitatea urmării acestei proceduri și doar a acesteia pentru orice fel de despăgubiri legate de preluarea abuzivă. Nu este posibilă reactualizarea pe calea dreptului comun a despăgubirilor stabilite în procedura specială reglementată de T. VII al L. nr. 2., modificată și completată prin O. nr. 8., în speță creanța fiind stabilită în favoarea reclamantului prin decizia emisă de C. C. pentru S.a D., stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite cu titlu de măsuri reparatorii înechivalent revine exclusiv C. C. pentru S.a D. conform T.ui VII al L. nr. 2., în acest sens dispunând și Înalta Curte de Casație și Justiție prin D. nr. L.. Prin urmare, procedura este exclusivă iar nu alternativă, iar nefiind alternativă nu permite stabilirea despăgubirilor într-o altă procedură decât în cea indicată de lege. În temeiul prevederilor art. 312 alin . 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă. P. ACESTE M.IVE ÎN NUMELE L. DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. S. L. Z. împotriva deciziei civile nr. 314 din 21 iunie 2011 a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 27 ianuarie 2012. PREȘEDINTE JUDECĂTORI A. A. P. C. M. CONȚ I. D. C. A. A. M. GREFIER Redactat de I., dactilografiat de S. În 2 ex., la data de (...) Judecător fond - C. C.M. - Judecătoria Cluj-Napoca Judecători apel - Litus E., Oncică-S. M. - Tribunalul Cluj
| ← Decizia civilă nr. 35/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 847/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
