Decizia civilă nr. 42/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 42/A/2012
Ședința publică din data de 28 martie 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
T. D. - președintele Secției I-a civilă
JUDECĂTOR:
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, apelul declarat de reclamanta P. G. C. C., împotriva sentinței civile nr. 4924 din 29 septembrie
2011, pronunțată de Tribunalul Sălaj, în dosar nr. (...)*, privind și pe pârâta
P. O. C., având ca obiect revendicare imobiliară.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de
14 martie 2012, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când s-a dispus amânarea pronunțării asupra apelului pentru data de 21 martie 2012 și apoi pentru data de azi, ambele încheieri făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.
C U R T E A,
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. 211/84 din (...) la Tribunalul Sălaj, reclamanta P. G.-C. C. împotriva pârâtei P. O. C., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să se constate nulitatea exproprierii lăcașului de cult greco-catolic din C. și a casei parohiale aferente, precum și a terenului de 6.824 mp din CF nr. 157, nr. top 560/C/2/b/1 operate abuziv prin D. nr. 3. aprobat prin D. nr. 9., nulitate fondată pe dispozițiile art. 3 alin. (2) din D.-lege nr. 1., introdus prin O. nr. 6. să se constate nulitatea absolută a încheierii de intabulare nr. 1. în CF nr. 157 nr. top
560/C/2/b/6/b/1, încheiere operată în baza decretului abuziv, acesta neconstituind nici măcar un just titlu în baza D.ui-lege nr. 1.; să se dispună revenirea la situația anterioară rectificării numelui din P. O. R., în P. G.-C., în sensul de a înscrie pe numele reclamantei a întregului imobil, sub temeiul că pe acest teren este edificat de către aceasta lăcașul de cult.
Prin sentința civilă nr. 557 din 27 martie 2009 a T.ui S., s-a admis acțiunea reclamantei P. G.-C. C. împotriva pârâtei P. O. C. și în consecință, s-a dispus rectificarea intabulării efectuate în CF nr. 157 C., cu încheierea nr. 7762/1967 asupra imobilului nr. A+17 nr. top 560/c/2/b/6/b/1 casă cu grădină intravilan în suprafață de 6824 mp de sub B1, P. O. R..
S-a dispus restabilirea situației anterioare înscrierii din anul 1967.
A fost obligată pârâta la 2154 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta i-a propus pârâtei să se întâlnească la data de (...) la P. C., dar pârâta nu s-a prezentat. Așadar, reclamanta a îndeplinit procedura prevăzută de art. 3 din D.-lege nr. 1..
Imobilul în litigiu este identificat în CF nr. 157 C. A+17, nr. top
560/c/2/b/6/b/1, compus din casă cu grădină și 6824 mp teren intravilan, asupra căruia proprietară tabulară este reclamanta, care și-a înscris dreptul de proprietate cu încheierea nr. 1522/(...).
Din raportul de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că pe terenul cu nr. top 560/c/2/b/6/b/1, din CF nr. 157 C., există o biserică și o casă cantorială.
În baza D.ui nr. 3., averea entităților bisericești a trecut în proprietatea statului, cu posibilitatea ca o parte din aceasta să poată fi atribuită de o comisie în favoarea Bisericii O. Române.
Prin ordinul M.ui Agriculturii dat în temeiul D.ui nr. 3., imobilul din
CF nr. 157 C., a fost oferit M.ui Agriculturii.
Cu încheierea nr. 181 din (...), în baza art. 13 din D. nr. 1. și a art. 2 din D. nr. 3., s-a rectificat numele proprietarului tabular de sub B1 și B10 din CF nr. 157 C..
Analizând încheierea de CF, tribunalul a constatat că la baza încheierii a stat art. 2 din D. nr. 3. care interzicea cultul greco-catolic și stabilea destinația averii sub care în cea mai mare parte trecea în proprietatea statului, cu excepția averii parohiale.
Înscrierea pârâtei în cartea funciară s-a făcut în baza legii, care însă nu reglementa cu putere de titlu, înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei în cartea funciară.
Actul material pe baza căruia s-a efectuat înscrierea, este un raport oficios care trebuia să se circumscrie în limitele prevăzute de textele de lege enumerate.
Înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei în CF s-a făcut în baza unor acte normative ce sunt abrogate în prezent. Odată cu încetarea acestor efecte, sunt înlăturate și condițiile de existență a dreptului.
Pârâta nu a negat că biserica în litigiu a fost destinată cultului greco- catolic.
Așa fiind, acțiunea a fost admisă în temeiul art.1 din Protocolul adițional nr. 1 la C. și art. 34 pct. 3 din D.-lege nr. 1..
Prin decizia civilă nr. 2. din 16 octombrie 2009 a Curții de A. C., s-a admis apelul declarat de pârâta P. O. C. împotriva sentinței civile nr. 557 din (...) a T.ui S. care a fost desființată în totalitate și s-a trimis cauza spre rejudecare în fond aceleiași instanțe.
Pentru a decide astfel, curtea a reținut în esență că prima instanță a omis să se pronunțe asupra petitului 1 din acțiunea reclamantei, referitor la constatarea nulității exproprierii lăcașului de cult greco-catolic și a casei parohiale din localitatea C., precum și a terenului în suprafață de 6.824 mp din CF nr. 157, nr. top 560/c/2/b/6/b/1.
Reclamanta a depus un înscris la fila 35 intitulat „precizare de acțiune";, de care prima instanță nu a ținut seama.
Fără capătul principal de cerere având ca obiect constatarea nulității preluării imobilului, nu se poate dispune rectificarea cărții funciare, cât timp titlul în baza căruia s-a făcut preluarea nu a fost anulat.
Prin sentința civilă nr. 4.256 din 16 septembrie 2010 a T.ui S., s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta P. G.-C. C. împotrivapârâtei P. O. C., privind constatarea nulității exproprierii lăcașului de cult, rectificarea intabulării în CF nr. 157 C., nr. top 560/c/2/b/6/b/1 și revenirea la situația anterioară.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu este compus din casă cu grădină și suprafața de 4.824 mp teren intravilan identificat în CF nr. 157 C. A+17 nr. top 560/c/2/b/6/b/1.
Cultul greco-catolic a fost desființat prin D. nr. 3., averea trecând în proprietatea statului, cu posibilitatea ca o parte să poată fi atribuită de o comisie în favoarea Bisericii O. Române.
Prin Ordinul din anul 1949 al M.ui Agriculturii, imobilul a fost oferit de P. O., D. A. J., iar cu încheierea nr. 181/0(...) dată în baza art. 13 din D. nr. 3. și a art. 2 din D. nr.1., s-a rectificat numele proprietarului, din B. G.- C., în B. R..
Reclamanta a solicitat constatarea nulității acestor înscrieri, respectiv constatarea nulității exproprierii lăcașului de cult, fără a indica temeiul de drept al cererii sale, dar invocă lipsa titlului de proprietate. Or art. 2 din D. nr. 3. prevede că averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1 cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român.
Aceeași reclamantă a mai solicitat și rectificarea CF nr. 157 C., în sensul anulării încheierii nr. 1., care nu poate fi admisă față de prevederile art. 34 din L. nr. 7/1996, întrucât nu există o hotărâre irevocabilă prin care să se fi constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu ar fi fost valabil sau ar fi încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.
Faptul că decretele în baza cărora s-a făcut înscrierea au fost abrogate, nu duce la consecința înlăturării efectelor actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.
După data exproprierii, au intervenit modificări în ce privește situația construcțiilor, pârâta edificând o casă parohială în anul 1980.
În prezent există o disproporție evidentă între numărul credincioșilor ortodocși și cei catolici, chiar dacă trecerea credincioșilor greco-catolici și odată cu ei a lăcașului de cult la ortodoxism a fost abuzivă, în prezent majoritatea credincioșilor nu doresc să revină la cultul inițial și să revendice drepturi ce decurg din calitatea de fost credincios greco-catolic.
Prin decizia civilă nr. 19 din 20 ianuarie 2011 a Curții de A. C., s-a admis apelul declarat de reclamanta P. G.-C. C. împotriva sentinței civile nr.
4256 din 16 septembrie 2010 a T.ui S., care a fost desființată și s-a trimis cauza spre rejudecare pe fond la același tribunal.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că acțiunea introductivă de instanță a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3 alin. (2) din
D.-lege nr. 1., D.-lege nr. 9. și D. nr. 3.. Precizarea de acțiune din data de (...) și notele de ședință din (...) și (...) au completat temeiul juridic cu dispozițiile art. 13 și 37 din D. nr. 1. și art. 34 pct. 1 din D.-lege nr. 1..
Raportat la cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată de reclamantă în fapt și în drept, în mod nelegal tribunalul a reținut că reclamanta nu a indicat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, acesta fiind expres menționat, iar din motivarea acțiunii rezultă fără echivoc că reclamanta a invocat lipsa titlului în baza căruia a operat transferul dreptului de proprietate.
Deși prin decizia civilă nr. 2. din (...) a Curții de A. C. s-a statuat că acțiunea principală formulată de reclamantă este aceea în constatareanulității preluării imobilului litigios, iar acțiunea în rectificare și restabilire a situației anterioare este o acțiune accesorie și consecutivă constatării nulității actului de preluare, prima instanță nu a înțeles să cerceteze și să soluționeze primul petit formulat de reclamantă.
Cu toate că reclamanta a menționat expres că acțiunea în rectificarea
CF nr. 197 C. pentru anularea încheierii de intabulare nr. 1. și restabilirea situației anterioare de carte funciară se întemeiază pe dispozițiile art. 34 pct.
1 C.pr.civ., în mod nelegal prima instanță a stabilit că nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu ar fi fost valabil sau ar fi încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, dispunând în mod greșit respingerea celor două capete de cerere accesorii.
Prin sentința civilă nr. 4924 din 29 septembrie 2011 a T.ui S., s-a respins ca nefondată acțiunea formulată și precizată de reclamanta P. G.-C. C. împotriva pârâtei P. O. C., pentru constatarea nulității înscrisului ce a stat la baza exproprierii lăcașului de cult, chiar inexistența sa, rectificarea intabulării în CF nr. 157 C., nr. top 560/c/2/b/6/1 a suprafeței de 6.824 mp cu lăcaș de cult greco-catolic și casă parohială aferentă în sensul anulării încheierii de intabulare nr. 1. și revenirea în CF la situația anterioară rectificării numelui din P. G.-C. în P. O..
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin încheierea nr. 1., în baza art. 13 din D. nr. 1. și a art. 2 din D. nr. 1., s-a rectificat numele din B. G.-C., în B. O. R..
Înscrierea lăcașului de cult și a casei parohiale aferente, precum și a terenului de 6.824 mp din CF nr. 157, nr. top 560/c/2/b/6/b/1 în favoarea Bisericii O. Române prin încheierea nr. 1., prin rectificarea numelui P. G.-C. în cel al P. O. Române, s-a făcut ca urmare a punerii în aplicare a D.ui nr.
3., prin care s-a constatat revenirea comunităților locale ale cultului greco- catolic la cultul ortodox din România, încetând să mai existe organizații centrale și statutare ale acestui cult.
În art. 2 din același decret s-a reglementat situația averii mobile și imobile deținute la organizațiile centrale și statutare ale cultului greco- catolic care reveneau Statului Român, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, acestea rămânând în proprietatea comunității locale, respectiv cultului ortodox român.
Rezultă că regimul comunist a trecut în proprietatea statului averile bisericești și mănăstirești ale cultului greco-catolic res eccleziastica aflate în circuitul civil, cult pe care practic l-a desființat, însă bunurile sacre destinate practicării cultului res sacra au rămas în continuare în posesia credincioșilor practicanți organizați în parohii, care ope legis, au fost trecuți la cultul ortodox.
Prin marea schismă din anul 1.054, biserica creștină s-a divizat în B. Răsăriteană (O.) și B. de A. R.-C. din care s-au desprins B. Anglicană și B. Reformată cu numeroase culte protestante și neoprotestante. Din cultul ortodox, în secolul al XVIII-lea o parte s-a alăturat Romei (B. Unită cu Roma).
În sânul bisericii creștine, a existat tot timpul din punct de vedere organizatoric o delimitare clară între clerul reprezentativ și masa credincioșilor (mireni), iar puterea statală s-a abținut în general să intervină în problemele legate de practicarea cultului și mai ales a serviciului religios.
Din punct de vedere patrimonial, s-a făcut o distincție clară între bunurile necesare practicării serviciului religios care erau considerate sfinteres sacra și mijloacele materiale necesare întreținerii clerului res eclesiastica, acestea fiind compuse din numeroase proprietăți imobiliare cu toate accesoriile lor, iar atunci când a intervenit prin măsuri de expropriere mai mult sau mai puțin abuzive, le-a vizat doar pe acestea din urmă, nu șilăcașurile de cult, care aparțineau enoriașilor.
Prin urmare, bunurile sacre care au aparținut bisericii greco-catolice nu au fost naționalizate, expropriate, confiscate sau preluate în orice alt mod de stat, ci au rămas în proprietatea și posesia parohiilor care au devenit ortodoxe prin desființarea ope legis a cultului greco-catolic și trecerea mai mult sau mai puțin forțată a credincioșilor la cultul ortodox, fără să se producă un transfer de proprietate de la un cult la alt cult, ci mai degrabă o
„convertire"; forțată a credincioșilor de la cultul greco-catolic, la cultul ortodox.
Așa fiind, înscrierea în CF nr. 157 C. a transferului dreptului de proprietate pentru imobilele de sub nr. top 560/c/2/b/6/b/1 în favoarea P.
O. C., nu s-a realizat benevol așa cum susține în mod eronat reclamanta, pentru a fi necesară o hotărâre judecătorească de constatare a acestei împrejurări, ci s-a făcut în baza art. 2 din D. nr. 358/1947, ca urmare a punerii în aplicare a D.ui nr. 3., prin care a fost constatată revenirea comunităților locale, parohii, ale cultului greco-catolic, la cultul ortodox, încetând să mai existe organizațiile centrale și statutare a acestui cult, conform art. 4 din decret.
Rezultă că față de prevederile art. 1 și 2 din D. nr. 3., transferul dreptului de proprietate a averii fostelor parohii greco-catolice către stat și cultul ortodox, nu a urmat procedura prevăzută de art. 37 din D. nr. 1., câtă vreme art. 1 din D. nr. 3. a constatat o revenire a întregii comunități locale ale acestui cult la cultul ortodox român și nici cea prevăzută de art. 17 din D.-lege nr. 1., înscrierea fiind operată în temeiul unui act normativ de autoritate, cu putere de lege, iar legea reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate conform art. 645 C.civ.
Până în anul 1990, înlăturarea abuzurilor comise prin actele normative emise de regimul comunist, nu a fost de competența instanțelor judecătorești, iar în baza Constituției din anul 1991 revizuită în anul 2003, atributul acesta i-a revenit puterii legislative, astfel că tribunalul nu poate să rețină nevalabilitatea titlului în temeiul căruia s-a rectificat numele P. G.-C., în acela de P. O. R., ca temei pentru repunerea în situația anterioară, printr- o nouă rectificare.
Operațiunea din CF efectuată în anul 1967 privind rectificarea numelui bisericii din greco-catolică în ortodoxă, apare ca o măsură justificată, mai ales că nu este vorba de o dobândire de drept a proprietății lăcașului de cult din partea statului sau de un transfer al proprietății de la
B. G.-C. la B. O., fiind vorba pur și simplu despre schimbarea situației juridice și religioase a cultului greco-catolic din P. C., prin transferarea lui în cult ortodox.
Abrogarea în anul 1989 a D.ui nr. 3. și recunoașterea cultului greco- catolic prin D. nr.1., nu poate duce la concluzia că de jure bunurile în litigiu nu au ieșit niciodată din proprietatea reclamantei ca structură religioasă, fiind și rămânând singura proprietară conform art. 17 din D.-lege nr. 1..
Prin actele normative elaborate de regimul instaurat la 22 decembrie
1989, i s-a recunoscut cultului greco-catolic dreptul de a se reorganiza și funcționa în aceleași condiții ca toate celelalte culte recunoscute de lege la acel moment în România, nicidecum că trebuie repuse de drept în situațiaanterioară desființării, ceea ce ar fi însemnat un abuz în sens invers, prin desființarea ope legis a cultului ortodox în parohiile respective și constatarea că toți credincioșii au revenit de drept la cultul greco-catolic.
Bunurile enumerate în art. 1 din D. nr. 3. preluate de stat și aflate în patrimoniul statului, au fost restituite Bisericii Unite cu Roma prin H. G. nr.
4..
Însă în ceea ce privește lăcașurile de cult și casele parohiale ce au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma, preluate de B. O. R., reglementarea lor este cuprinsă în art. 3 din D.-lege nr. 1., cu privire la care s-a stabilit formarea unei comisii alcătuite din reprezentanții clericali ale celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri și în cazul în care nu se ajunge la niciun rezultat, ori decizia luată de comisie nemulțumește una din părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun.
Referirea legiuitorului din art. 3 alin. (2) și (3) din D.-lege nr. 1. la faptul că partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun, nu dă naștere posibilității exercitării acțiunii în revendicare fundamentată pe dispozițiile dreptului comun art. 480-481
C.civ. și cu atât mai puțin a acțiunii subsidiare în constatarea nulității, rectificare de CF, ci doar posibilitatea de a renunța la procedura în fața comisiei mixte și deschiderea unei proceduri judiciare care însă nu poate fi fundamentată juridic și nu se poate desfășura decât în cadrul legislativ actual reglementat de L. nr. 4..
Admiterea acțiunii în rectificare de carte funciară întemeiată în principal pe dispozițiile art. 34 pct. 1 din D.-lege nr. 1. ca urmare a abrogării D.ui nr. 3., nu poate fi primită întrucât pe de o parte s-ar încălca norma constituțională de neretroactivitate a legii civile și de nerespectare a unei proceduri speciale cuprinse în art. 3 din D.-lege nr. 1., iar prin T. II din L. nr. 247/2005 s-a prevăzut că regimul juridic al imobilelor cu destinația de lăcaș de cult va fi reglementate prin lege specială.
În acest sens, prin art. 27 alin. (2) din L. nr. 4. s-a prevăzut că bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiția și practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile și imprescriptibile și pot fi înstrăinate doar în condițiile statutare specifice fiecărui cult. Prevederile alin.
(2) nu afectează redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de stat în perioada 1940-1989, precum și a celor preluate fără titlu.
Înseamnă că această categorie de bunuri este scoasă din circuitul civil
și nu poate face obiectul unor acțiuni în revendicare sau constatare a dreptului de proprietate în condițiile reglementate de legea civilă, atâta vreme cât ele nu puteau fi confiscate sau preluate de stat în perioada 1940-
1989 fără titlu, ci dimpotrivă, au fost dobândite de cultul ortodox cu titlu, tocmai în considerarea faptului că ele sunt destinate practicării serviciului religios de către comunitatea locală de credincioși. Că astfel de bunuri au aparținut sau vor aparține la un moment dat unuia sau altuia dintre cele două culte, datorită conjuncturilor social-politice și istorice, depinde în mod exclusiv de voința și opțiunea credincioșilor, legiuitorul și cu atât mai puțin instanța de judecată neputând interveni în acest sens într-o societate democratică, în care libertatea de conștiință și religioasă este garantată prin
C.
D. nr. 3. nu este un act normativ prin care bunurile sacre ce au aparținut parohiilor bisericii greco-catolice au fost naționalizate, expropriate, confiscate sau preluate de stat în orice mod, pentru a putea fi retrocedate, ci a fost un act abuziv emis de regimul comunist, prin care s-a desființat cultul greco-catolic, însă acest act normativ constituie un just titlu pentru comunitatea de credincioși care a rămas în parohia acestei biserici și a continuat să practice serviciul religios în cultul ortodox, în toată această perioadă, achiesând la măsura abuzivă impusă de legiuitor.
În acest context, reclamanta ca structură organizatorică nu se poate erija în reprezentanta majorității credincioșilor din localitatea B. (în realitate
C.), însăși legitimarea sa procesuală fiind pusă la îndoială față de natura bunurilor care fac obiectul litigiului res sacra și care în prezent aparțin de fapt și de drept cultului ortodox. Nefăcând dovada că majoritatea credincioșilor din localitatea B. și-au păstrat cultul greco-catolic sau că și-au manifestat în mod liber și expres dorința de a reveni la acest cult, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 4., acțiunea reclamantei de a redobândi imobilul în litigiu, destinat practicării cultului, pe calea ocolită a anulării titlului, rectificare în CF și revenirea la situația anterioară, nu își găsește justificare legală.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta P. G.-C. C., solicitând în principal anularea ei în totalitate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar schimbarea ei în tot și pe cale de consecință admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului, reclamanta a susținut că prezenta soluție ca și multe alte soluții ale T.ui S., nu sunt redactate sub atenta supraveghere a judecătorului și că de cele mai multe ori personalul auxiliar e cel care copiază fără aplicație și discernământ sentințele, schimbând calitatea părților, ori după caz părțile, spre exemplu ultimul alineat din pagina 13.
În esență, motivarea instanței de fond se grefează pe ideea că măsurile abuzive ar trebui să rămână așa cum s-au luat de regimul comunist, ori pe ideea că lăcașul de cult nu aparținea persoanei juridice, ci aparține enoriașilor.
În România interbelică exista o separație clară între stat și biserică; lăcașurile de cult și celelalte proprietăți bisericești nu aparțineau sub nicio formă comunității, chiar dacă ele erau declarate proprietăți publice ce aparțineau cultului religios ce avea personalitate juridică, adică P. G.-C. C..
Libertatea de credință exprimată în acea perioadă nu are nicio relevanță sub aspectul transferului proprietății, întrucât vizează chestiuni legate de intima convingere religioasă a unui cetățean, nicidecum chestiuni materiale ce erau reglementate de C. civil.
Părăsirea unui cult, indiferent de în ce procent s-ar întâmpla, nu era posibil să atragă sancțiunea prevăzută de art. 37 din D. nr. 177/1994 (?), chiar dacă această reglementare exista în materialitatea ei. În cazul în care voit sau forțat întreaga populație ar fi trecut la cultul ortodox, proprietatea nu poate trece ex lege, ci în virtutea desființării cultului, averea trebuia preluată în mod legal de stat în aceeași manieră ca în cazul decesului unei persoane fizice fără succesori.
Reclamanta a susținut neconstituționalitatea articolelor ce au stat la baza înscrierii P. O. în cartea funciară, art. 13 și art. 37din D. nr. 1. și art. 2 din D. nr. 3..
Chiar în condițiile în care aceste articole nu ar fi interpretate în acest mod, titlurile ce trebuiau să emane în vederea înscrierii P. O. în cartea funciară lipsesc cu desăvârșire chiar de la P. P. O.
T. a reținut că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin lege ca mod de dobândire a proprietății, dar D. nr. 1. și D. nr.
3. nu sunt legi în sensul juridic al termenului, ci acte normative emanând de la M. C., date în vederea aplicării legii. Or legea nu prevedea în concret trecerea în proprietatea Bisericii O. a bunului reclamantei, ci prevedea doar modalitatea în care ar putea trece dacă printr-o hotărâre judecătorească s-ar fi constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 37 din D. nr. 1.. Deși i-a cerut instanței s-o oblige pe pârâtă să depună titlul ce a stat la baza înscrierii în CF a Bisericii O., instanța a omis să cerceteze acest aspect.
Prin efectul decretelor nr. 1. și nr. 3. s-a desființat cultul greco-catolic, iar averea acestuia a trecut în patrimoniul Statului Român dacă era preluată de la M., episcopii, capitluri, organe, congregații, protopopiate, mănăstiri, fundații, asociații, alte instituții și organizații sau în patrimoniul Bisericii O. Române dacă averea s-a preluat de la parohii prin procedura prevăzută de art. 37-39 din D. nr. 117/1948.
Prin D.-lege nr. 9. a fost aprobat D. nr.3., iar prin art. 3 din D.-lege nr.
1. s-a prevăzut că situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (G.-C.) și au fost preluate de B. O. R., se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.
Procesul de revenire la ortodoxie a fost consfințit oficial prin D. nr. 3. împărțirea averii parohiei și a diocezelor a fost reglementată prin H. nr. 1., dar ilegal, B. G.-catolică a continuat să funcționeze pe toată perioada regimului comunist.
Art. 3 alin.(2) din D.-lege nr. 1. modificat prin L. nr. 6. a deschis calea dreptului comun în cazurile în care reprezentanții celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte.
Reglementând modalitatea de trecere a credincioșilor de la o religie la alta și implicit a lăcașurilor de cult, statul și-a încălcat obligația tacită de neutralitate și de garantare a dreptului de proprietate.
Față de dispozițiile ce reglementează cartea funciară, în aceasta se înscrie biserica întrucât ea are personalitate juridică, iar lăcașul de cult se află în patrimoniul acesteia și nu în cel al comunității.
Statul nu se implică în problemele cultelor religioase în chestiunile privind credința și exercitarea acesteia, cultele având autonomie în aceste probleme. Puterea judecătorească fiind componentă a statului, trebuie să nu se implice în chestiunile religioase, dar problema restituirii lăcașurilor de cult este o chestiune ce ține de proprietate și nu de religie.
Liberul acces la justiție este reglementat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar dreptul de proprietate este garantat de art. 41 din C. Litigiile privind lăcașurile de cult fiind litigii patrimoniale ce privesc proprietatea, au caracter civil și nu pot fi sustrase instanțelor judecătorești.
Dreptul de proprietate asupra lăcașurilor de cult și a caselor parohiale trebuie să aparțină instituției bisericii și nu credincioșilor sau comunității de credincioși. M. celor care au fost trecuți cu forța prin violență la noul cult, au îmbrățișat noua religie și li se pare în prezent oarecum abuzivă această restituire.
Trecerea individuală de la un cult la altul se face de acea persoană în considerarea unei motivații religioase, iar nu patrimoniale. În majoritatea cazurilor de trecere a credincioșilor de la cultul greco-catolic la cultul ortodox, nu s-au respectat condițiile prevăzute de art. 37 din D. nr. 1.. Statul nu poate legifera că în cazul în care o parte a majorității credincioșilor unui cult trec la alt cult, atunci acestei majorități să-i revină și lăcașul de cult și casa parohială. Putea cel mult institui o reglementare în sensul că după dispariția cultului în mod natural și după o perioadă de timp, aceste lăcașuri să revină statului.
Dreptul de proprietate asupra lăcașurilor de cult are mai multe conotații și semnificații, întrucât aparține bisericii ca instituție și nu credincioșilor sau comunității de credincioși.
Chiar și o hotărâre judecătorească dată în condițiile art. 37 alin. (4) din D. nr. 117/1949, nu este valabilă prin prisma art. 19 din D.-lege nr. 1., deoarece nu s-a dat în contradictoriu cu organul reprezentativ al cultului părăsit. Distincția între parohii și restul părților componente ale bisericii greco-catolice, a fost evidențiată în toate actele normative.
Recurenta a susținut că trebuie făcută distincție între libertatea de conștiință și exercitarea religiei alese. A arătat că în practica judiciară există hotărâri prin care s-au admis acțiunile Bisericii G.-C. împotriva Bisericii O., motivate în drept pe nerespectarea dispozițiilor D.ui nr. 1. și a D.ui-lege nr.
1..
Chiar dacă reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de D.-lege nr.
1., care nu este obligatorie, ea poate formula acțiune în justiție în restituirea proprietății și pentru rectificare de carte funciară. Dar chiar dacă s-ar fi urmat procedura respectivă și comisia ar fi ajuns la concluzia restituirii lăcașului de cult, în baza acelor hotărâri tot nu s-ar fi putut intabula dreptul de proprietate al reclamantei în cartea funciară.
Ultimele 10 pagini ale motivelor de apel, constituie comentarii ale unor hotărâri judecătorești pronunțate între biserici aparținând celor două culte: greco-catolic și ortodox.
Reprezentantul intimatei P. O. C., prezent în instanță la termenul de astăzi, a solicitat respingerea apelului reclamantei.
Prin concluziile scrise înregistrate la dosar la data de 16 martie 2012, reclamanta P. G.-C. C. a solicitat admiterea apelului și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale, în sumă de
6.175,44 lei.
Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, curtea reține următoarele:
Reclamanta prin acțiunea introductivă a solicitat instanței să constate nulitatea exproprierii lăcașului de cult greco-catolic din localitatea C. și a casei parohiale, precum și a terenului în suprafață de 6.824 din CF nr. 157
C., nr. top 560/c/2/b/1 dispuse prin D. nr. 3. să se constate nulitatea absolută a încheierii de intabulare nr. 1. revenirea la situația anterioară rectificării numelui din P. O. R., în P. G.-C., în sensul de a se înscrie P. G.-C. C..
Prin înscrisul depus la dosar f. 35 la termenul din (...), reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că solicită rectificarea intabulării în CF nr. 157
C. sub nr. top 560/2/b/6/b/1 a suprafeței de 6.824 mp cu lăcaș de cult greco-catolic și casă parohială aferentă în sensul anulării încheierii de intabulare nr. 1. revenirea la situația anterioară rectificării numelui din P. G.-C. în P. O..
Din concluziile raportului de expertiză efectuat de expertul T. I. f. 6 a rezultat că terenul pe care se află situat lăcașul de cult P. O. C. are suprafața de 3.508,0 mp și face parte din parcela cu nr. top 560/c/b/6/b/1 înscris în CF 157 C. în suprafață de 6.824 mp; pe terenul în suprafață de
3.508,0 mp se află amplasat lăcașul de cult (B.), precum și o casă pastorală.
Același expert T. I. prin concluziile scrise ale raportului de expertiză f.88, a arătat că întrucât nu a reușit să intre în posesia planului de situație folosit la dezmembrarea parcelei cu nr. top 560/c/b/6/b din CF nr. 2549 C. în prezent sistată, dezmembrarea dispusă prin încheierea nr. 9., nu a reușit să stabilească limitele parcelei cu nr. top 560/c/2/b/6/b/1 înscrisă în CF nr. 157 C., astfel că nu a putut arăta care este suprafața exactă a parcelei pe care se află edificate biserica și casa pastorală.
Ca natură juridică, acțiunea reclamantei este o acțiune în rectificare de carte funciară cu caracter accesoriu, grefată pe acțiunea principală având ca obiect constatarea nulității titlului în baza căruia s-a efectuat înscrierea dreptului de proprietate al P. O. C. asupra parcelei cu nr. top
560/c/2/b/6/b/1, pe care se află edificate un lăcaș de cult și o casă pastorală (parohială).
Finalitatea demersului judiciar urmărit de reclamantă, este aceea a unei acțiuni în revendicarea dreptului de proprietate.
Temeiul juridic al acțiunii în rectificare de carte funciară nu poate fi decât art. 34 pct. 1 din L. nr. 7/1996, iar nu art. 34 pct. 1 din D.-lege nr.1., așa cum susține constant în mod eronat reclamanta.
Pentru a se putea admite în speță acțiunea în rectificare, este necesară anularea în prealabil (constatarea nulității absolute) a titlului în baza căruia s-a intabulat pârâta P. O. C. asupra terenului și a lăcașului de cult, întrucât casa parohială a fost construită în anul 1980.
În CF nr. 157 C., nr. top 560/c/2/b/6/b/1 casă cu grădină în intravilan în suprafață de un iugăr și 297 stj (6.844 mp), din care expertul T.
I. a arătat că în prezent mai există doar 3.508 mp, cu încheierea nr. 181 din
8 aprilie 1967 dată în baza art. 13 din D. nr.177 din 4 august 1948 și a art. 2 din D. nr. 177 din 2 decembrie 1948, s-a rectificat numele proprietarului de sub B1, 10 în B. O. R. C., f. 48 verso, dosarul tribunalului.
Corespunde realității că trecerea de la cultul greco-catolic la cultul ortodox și preluarea imobilului de la B. G.-C. C. în temeiul art. 37 din D. nr.
1., a fost una abuzivă, ca urmare a presiunilor exercitate de autoritățile vremii asupra credincioșilor greco-catolici, cu încălcarea dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Constituția României din anul 1948 în vigoare la acel moment, care garanta formal libertatea conștiinței și libertatea religioasă (în acest sens decizia nr. 4.315 din 29 mai 2007 a Secției civile și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de C. și Justiție și decizia nr. 534 din 26 ianuarie
2011 a Înaltei Curți de C. și Justiție).
Este adevărat că D. nr.1. a fost abrogat prin D.-lege nr. 9..
Prin dispozițiile art. 3 din D.-lege nr. 1., s-a consacrat o procedură specială, atribuind în competența comisiei mixte paritare, stabilirea juridică a lăcașelor de cult și a caselor parohiale, luând în seamă dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.
Neurmarea procedurii prevăzute de art. 3 din D.-lege nr.1., mai ales după modificarea adusă prin L. nr. 1., poate fi considerată ca având un caracter de recomandare, astfel că nu pot fi opuse aplicării legii civile, în condițiile în care art. 21 alin. (1) din Constituție care prevede că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor și intereselorsale legitime, dreptul de proprietate fiind garantat, iar accesul reclamantei la justiție garantat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 alin. (1) din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu a fost încălcat.
Abrogarea D.ui nr. 3. și recunoașterea cultului greco-catolic prin D.- lege nr. 1., nu poate duce la concluzia că de jure, bunurile revendicate nu au ieșit niciodată din proprietatea sa.
Din contră, reclamanta a predat proprietatea prin efectul legii, iar pârâta a dobândit proprietatea asupra imobilelor în litigiu, tot prin efectul legii, urmată de exercitarea dreptului de proprietate de către P. O. C. timp de
64 de ani.
Dezlegarea legală a problemei juridice din speța de față, este dată de interpretarea părții finale a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din D.-lege nr. 1., conform cărora „situația juridică a lăcașului de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Unite cu Roma se va stabili";. ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri
Sub acest aspect, reclamanta P. G.-C. C. a dovedit f. 112 din dosarul nr. (...) al T.ui S., că are un număr de 25 de credincioși, pe când pârâta P. O. C. a dovedit că are un număr de 243 de credincioși f.47-53 din același dosar.
Dacă după 20 de ani de la abrogarea actelor normative în baza cărora s-a preluat abuziv imobilul reclamantei și de la recunoașterea cultului greco- catolic, numărul credincioșilor practicanți ai acestui cult este de zece ori mai mic decât al credincioșilor ortodocși, în aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din D.-lege nr. 1. „ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri";, înseamnă că se impune respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată, așa cum a și procedat de altfel prima instanță prin sentința civilă nr. 4924 din 29 septembrie 2011 a T.ui S..
Sunt nerelevante soluționării apelului, aspectul că în sentința apelată, din eroare se face vorbire de localitatea B., cele referitoare la interpretarea în sensul urmărit de apelantă a prevederilor art. 37 din D. nr. 177 1948 și ale art. 2 din D. nr. 3., pe care aceasta le reia fără nicio ordine și sistematizare, făcând imposibil identificarea unui fir logic al demersului ei.
Atât la instanțele anterioare, cât și în prezentul apel, reclamanta invocă lipsa titlului care a stat la baza înscrierii în cartea funciară a Bisericii O. C.. Principiul legalității ce a guvernat și cărțile funciare reglementate prin D.-lege nr. 1., dispunea că judecătorul nu poate încuviința decât înscrierea actelor și faptelor juridice anume prevăzute de lege și nu se poate sprijini decât pe cererea și actele care o însoțesc sub aspectul legalității formale și că judecătorul trebuie să cerceteze pe de o parte dacă înscrisul pe baza căruia se solicită înscrierea, întrunește condițiile cerute de lege pentru înscrierea dreptului sub aspectul legalității materiale.
Așadar, față de cele două aspecte: formal și material ale principiului legalității, faptul că în prezent nu se mai găsește în arhiva cărții funciare titlul pretins de reclamantă, câtă vreme din înscrierea efectuată în cartea funciară rezultă cu claritate că înscrierea dreptului de proprietate s-a făcut în baza art. 13 din D. nr. 1. și a art. 2 din D. nr. 3. (menționat eronat ca fiind 1.), nu este de natură să dovedească nevalabilitatea titlului pârâtei.
Distincțiile între averea mitropoliei, episcopiilor, capitlurilor, organelor, congregațiunilor, protopopiatelor, mănăstirilor, fundațiilor, asociațiilor sau a altor instituții și organizații, care a fost preluată de B. O. R., de asemenea nu are relevanță în cauză, câtă vreme într-adevăr, imobilul în litigiu a fost transcris în proprietatea pârâtei, aspect necontestat și care nu ridică nicio problemă juridică, deoarece actuala comunitate a creștinilor ortodocși dincadrul P. O. C. folosește lăcașul de cult, dar așa cum am arătat, aceștia sunt de 10 ori mai mulți decât credincioșii greco-catolici din aceeași localitate.
Nici faptul că biserica (parohia) are personalitate juridică, iar nu comunitatea locală de creștini nu are relevanță în cauză, față de dispozițiile art. 3 alin. (1) din D.-lege nr. 1..
Prin urmare, de lege lata și ținând seama de probatoriul administrat în cauză, în mod corect a fost respinsă acțiunea reclamantei.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 C.pr.civ., se va respinge ca nefondat apelul reclamantei împotriva sentinței tribunalului, care va fi menținută ca legală și temeinică.
În baza art. 137 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (9) din Ordonanța G. nr. 94/2000, curtea va respinge excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dreptul comun cu privire la casa cantorală, câtă vreme la dosarul nr. (...) f.56, există aprobarea nr. 9766 din (...) a Consiliului popular al județului S. privind demolarea vechii construcții și construirii casei parohiale ortodoxe române.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta P. G.-C. C. împotriva sentinței civile numărul 4924 din 29 septembrie 2011 a T.ui S., pronunțată în dosarul numărul (...)* pe care o menține.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 28 martie 2012.
Președinte
Judecător
Grefier
T. D.
A.-T. N.
A. B.
Red.TD:(...) Dact.CC:(...)-4 ex. Jud.fond.M. Sorin
| ← Decizia civilă nr. 2457/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 2567/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
