Decizia civilă nr. 51/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
ROMÂNIA CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 51/A/2012
Ședința publică din data de 11 aprilie 2012
Instanța constituită din : Președinte: V. M. -reședinte al Curții de A. C
Judecător : D.-L. B. icepreședinte al Curții de A
Grefier : S.- D. G.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, apelul declarat de pârâta P. O. R. G. I împotriva sentinței civile nr.854/(...), pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr.(...), privind și pe reclamanta P. R. U. CU R. G.-C. G., având ca obiect revendicare imobiliară.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de 3 aprilie 2012, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
La data de 9 aprilie 2012, pârâta apelantă a depus la dosar concluzii scrise ( filele 33-37 din dosar ).
C U R T E A
Deliberând, reține că:
I. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria
Cluj-Napoca sub nr. (...) reclamanta P. R. U. cu R. G.-C. G. a chemat înjudecată pe pârâta P. O. R. G. 1, solicitând: să fie obligată pârâta să recunoască dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la lăcașul de cult - biserica „Sf. N." înscrisă în CF nr. 63 G. - nr. top vechi 393 b, nr. top de comasație 851 și nr. top nou 753, situată în localitatea G., str. Republicii, jud. C., imobil de care reclamanta a fost deposedată abuziv prin efectul D. nr. 3. să fie obligată pârâta să predea necondiționat în posesia reclamantei lăcașul de cult menționat, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței care se va pronunța în cauză și totodată să se abțină de la orice acte de tulburare în posesie a acesteia pe viitor, ;să fie obligată pârâta la plata unei amenzi civile de
50 lei/zi de întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii care se va pronunța în cauză și până la data predării efective în posesia reclamantei a bisericii „Sf. N." din com. G., cu cheltuieli de judecată.
Reclamanta a arătat în motivarea cererii de chemare în judecată că are calitatea de proprietar al lăcașului de cult în litigiu, pe care pârâta îl ocupă fără drept.
II. Prin sentința civilă nr. 854 din 20 octombrie 2011 a T.ui C. a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, dispunându-se obligarea pârâtei la a-i recunoaște reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului biserică înscris în CF nr. 63 G., nr. top vechi 393, nr. top de comasație
851 și nr. top nou 753, la a-i lăsa reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință acest imobil și la a se abține pe viitor de la orice act de deposedare sau tulburare.
Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantei.
A fost obligată pârâta la a-i plăti reclamantei suma de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere, în principal, următoarele:
Potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu R. și au fost preluate de B. O. R. se va stabili de o comisie mixtă, formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.
Urmare modificărilor aduse D.-lege nr. 126/1990 prin O. nr. 6., aprobată prin L. nr. 1., s-a precizat modalitatea convocării comisiei mixte, specificându-se faptul că dacă aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun, soluționarea acestor acțiuni fiind de competența tribunalelor.
În speță se constată că reclamanta P. R. U. cu R. G.-C. G. a inițiat încă din cursul anului 2005 dialogul de conciliere cu parata asupra problemei proprietății lăcașului de cult revendicat, astfel cum atestă înscrisurile depuse la filele 11-25, dar demersurile sale nu s-au finalizat printr-o înțelegere care să fie agreată de ambele părți.
Însăși parata recunoaște, conform susținerilor de cuprinsul întâmpinării, faptul că au existat o serie de discuții și întâlniri între reprezentanții părților, fără a se ajunge la un rezultat concret, comun acceptat.
Dovada demersurilor reclamantei în vederea soluționării problemei lăcașului de cult este atestată și de depoziția martorului audiat Ocos Ștefan.
În aceste condiții, cum toate diligențele depuse de reprezentanții cultului greco-catolic au eșuat, este evident că procedura prealabilă instituită de dispozițiile art.3 din Decretul-lege nr. 126 din 24 aprilie
1990, modificat prin O. nr. 6., aprobată prin L. nr. 1. nu a fost în măsură să conducă la finalitatea avută în vedere de legiuitor, părțile neputând ajunge la o înțelegere asupra lăcașului de cult revendicat.
Această împrejurare însă, nu poate împiedica accesul liber al reclamantei la justiție, deoarece ar fi contrar principiului consacrat în art. 21 din Constituție în vigoare la data introducerii prezentei acțiuni, potrivit căruia, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.
Dreptul reclamantei de a avea acces la justiție, pentru apărarea dreptului său de proprietate, ar fi unul abstract și iluzoriu dacă s-ar aprecia de plano ca fiind inadmisibile acțiunile formulate în condițiile dreptului comun, în condițiile în care, în temeiul dispozițiilor legii speciale, demersul reclamantei a rămas lipsit de finalitate.
Raportat la cele anterior reținute, instanța constată neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, și ca atare o va respinge.
În ce privește fondul cauzei se reține că, potrivit înscrierilor din CF nr.63 G., nr. top 393, și CF nr.63 P. G. nr. top vechi 393, nr. top de comasație 851 și nr. top nou 753, imobilul cu destinația biserică a fost proprietatea reclamantei.
În baza art.1 a D. nr.358/1948, potrivit înscrierii de sub B3, s-a întabulat dreptul de proprietate pe bază de lege în favoarea paratei P. O.
R. din G. cu privire la imobilele de sub AI 1-6, A +1-2, așadar inclusiv asupra construcției cu destinația de biserică, obiect al prezentului litigiu.
Ulterior, conform înscrierii de sub B14, s-a radiat dreptul de proprietate înscris sub B3 în favoarea paratei, imobilele fiind reînscrise în favoarea reclamantei P. R. U. cu R. G.-C. G.
Totodată, se constată că reclamanta figurează ca proprietară asupra imobilului biserică înscris în CF nr. 52405 G., provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 63 P. G., nr. top. 851 nr. top nou
753/1/C.
Ca atare, rezultă că reclamanta este la acest moment, proprietara tabulară a imobilului revendicat.
În ce privește preluarea imobilului de la reclamantă, aceasta a avut un caracter abuziv, nefăcându-se dovada respectării prevederilor legale care, în epocă, stăteau la baza trecerii lăcașurilor de cult de la biserica greco-catolică la cea ortodoxă.
Nu poate fi primită nici apărarea pârâtei potrivit căreia în prezent imobilul ar fi altul decât cel care a fost preluat, căci deși probele administrate atestă că de-a lungul timpului s-au efectuat o serie de lucrări de reparații și amenajare, nu este însă vorba despre modificări structurale care să conducă la concluzia că este vorba despre un alt imobil decât cel preluat.
III. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta P. O. R. G. I,solicitând schimbarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamantei.
În motivarea apelului pârâta a învederat că sentința este nelegală și netemeinică deoarece: a) Excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă de prima instanță în flagrantă contradicție cu probatoriul administrat. Astfel, procesele verbale încheiate cu ocazia întâlnirilor ce au avut loc între părți, atestă faptul că acestea au ajuns la un compromis, care să respecte dorința credincioșilor, în sensul că B. O. va sprijini ridicarea unui nou lăcaș de cult pentru B. G.-C., pe un teren oferit de comuna G., în schimbul renunțării la revendicarea vechiului lăcaș.
Esențială în analiza excepției de inadmisibilitate este declarația martorului O. K., cel care a mediat înțelegerea, în raport de care, pe de o parte, realizarea înțelegerii mai este posibilă și în prezent, iar pe de altă parte, această înțelegere reflectă dorința credincioșilor din localitate. Or, prima instanță a reținut trunchiat și contrar opiniei martorului doar faptul că reclamanta a efectuat unele demersuri în vederea găsirii unei soluții.
Existența înțelegerii intervenite între părți a fost recunoscută chiar de către reclamantă, însă tocmai aceasta a împiedicat punerea ei în executare prin promovarea unei acțiuni judiciare pentru reconstituirea dreptului ei de proprietate asupra terenului arătat în Hotărârea nr. 2 din 29 ianuarie 2010 a C.ui Local al comunei G. și care se dorea a fi atribuit reclamantei pentru edificarea unui lăcaș de cult. Au existat și dificultăți de comunicare între reprezentanții comunei G. șicei ai reclamantei care, și ele, au împiedicat punerea în practică a înțelegerii intervenite între cele două biserici, însă pârâta nu este în culpă sub acest aspect.
Prima instanță nu a analizat nici dorința membrilor comunității, în condițiile în care membrii anteriori anului 1948 ai Parohiei G.-
Catolice și moștenitorii acestora sunt în prezent, în majoritatea lor, ortodocși și doresc să rămână la acest cult.
În concluzie, există un acord între părți cu privire la păstrarea lăcașului de cult de către comunitatea care a construit-o și a întreținut- o, motiv pentru care acțiunea reclamantei nu este admisibilă conform art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990. b) Hotărârea primei instanțe este nelegală și pe fondul ei, având de avut în vedere că deși reclamanta susține că are calitatea de proprietară tabulară asupra lăcașului de cult ca efect al sentinței civile nr. 5. a J. C., din examinarea acestei sentințe rezultă însă că atât sentința, cât și încheierea de carte funciară, se referă la alte imobile, decât cel care cuprinde lăcașul de cult, acestea nefăcând referire la nr. top 745/1 (număr vechi 851) unde figurează biserica.
Prin urmare, nici sentința, nici încheierea de carte funciară nu au dispus niciodată radierea dreptului de proprietate al apelantei asupra bisericii, extrasul de carte funciară eliberat fiind rezultatul unei erori.
Mai mult, în cuprinsul sentinței invocate de reclamantă în justificarea cererii sale a fost respins capătul de cerere privind restabilirea situației de carte funciară în favoarea reclamantei, astfel că această hotărâre judecătorească nu poate constitui titlu în baza căruia reclamanta să invoce reînscrierea dreptului său în cartea funciară.
Prima instanță a apreciat că reclamanta are calitatea de proprietară tabulară, ignorând că înscrierea efectuată în cartea funciară în anul 2007 are doar efect de opozabilitate a dreptului, iar nu constitutiv de drept. Or, câtă vreme nici sentința civilă nr. 5. a J. C.-N. și nici încheierea de carte funciară nu se referă la imobilul în litigiu, opozabilitatea înscrierii este complet golită de conținut, impunându-se respingerea acțiunii. c) Deși este de netăgăduit că membrii comunității religioase care aveau în proprietate și foloseau lăcașul de cult împărtășeau credința greco-catolică anterior anului 1948, este relevant faptul că ulterior aceștia au trecut la cultul religios ortodox, neînțelegând după anul 1990 să revină asupra acestei opțiuni, trecând la cultul greco-catolic.
Martorii propuși în cauză au arătat că biserica a fost întotdeauna considerată ca valoare a comunității, mai ales spirituală și mai puțin materială, fiind relevant și că recensământul populației efectuat în anul
2002 a stabilit că în localitatea G. 6437 locuitori se declarau ortodocși și doar 72 greco-catolici.
Decretul nr. 177/1948, în vigoare până în anul 2007, permite, în aplicarea principiului majorității religioase, schimbarea confesiunii lăcașului de cult în situația în care majoritatea membrilor cultului decideau aceasta.
Chiar dacă trecerea la cultul ortodox în anul 1948 ar fi considerată forțată, interesul de a invoca caracterul abuziv al acestei treceri îl au doar membrii comunității, iar majoritatea nu dorește, în prezent, revenirea la cultul greco-catolic.
Contrar dispozițiilor legale, prima instanță a reținut că în speță nu pot fi aplicate prevederile art. 37 și art. 38 din Decretul nr.
177/1948 deoarece acestea sunt incidente doar atunci când enoriașii ar fi avut o posibilitate reală de opțiune. Or, legea nu face o astfel de distincție, astfel că nici instanța nu trebuia să o facă.
Pentru o corectă înțelegere a valențelor juridice ale dreptului de proprietate asupra bisericii ca bun sacru al comunității nu trebuie ignorată perspectiva istorică a funcțiilor pe care aceasta le îndeplinea în comunitate, câtă vreme dincolo de celebrarea slujbelor religioase, biserica a fost dintotdeauna locul de întrunire al comunității, de evidență civilă a comunității, de ajutorare a membrilor în nevoie și de luare a deciziilor privitoare la comunitate. Prin urmare, contribuțiile enoriașilor la ridicarea lăcașurilor de cult nu vizau apartenența la o anumită formă de organizare religioasă, ci în principal crearea cadrului pentru oferirea serviciilor către comunitate.
Nu există nici un temei juridic sau moral în raport de care membrii actuali ai comunității, moștenitori ai celor care au ridicat și întreținut lăcașul de cult, să fie privați de utilizarea acestui lăcaș.
IV. Intimata P. R. U. cu R. G.-C. G. a formulat întâmpinare,solicitând respingerea apelului ca nefondat pentru motivele pe care le-a înfățișat în cuprinsul întâmpinării (f. 12-19).
V. La data de 09 aprilie 2012 apelanta a depus concluzii scrise,reiterând solicitarea sa de admitere a apelului (f. 33-37).
V. Cu privire la apelul declarat Curtea are în vedere următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 3 alin.1 și 2 din Decretul-Lege nr.
176/1990, cu modificările și completările ulterioare, situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii
Române Unite cu R. (greco-catolică) și au fost preluate de B. O. R. se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. Partea interesată va convoca cealaltă parte, comunicându-i în scris pretențiile sale și punându-i la dispoziție dovezile pe care se sprijină aceste pretenții, alineatul 2 al articolului prevăzând și că „Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun";.
Acest dispoziții nu lasă nicio îndoială asupra faptului că intenția legii este aceea de a înlesni soluționarea amiabilă a situației juridice a lăcașurilor de cult și caselor parohiale ce i-au aparținut bisericii greco- catolice, dar care, pe timpul regimului comunist, au trecut în stăpânirea bisericii ortodoxe, calea acțiunii în justiție fiind consacrată ca subsidiară, adică îngăduită numai atunci când, în prealabil, s-a încercat potrivit legii soluționarea amiabilă, însă aceasta nu s-a putut realiza.
Rezultă de asemenea, cu deosebire din prevederile părții finale a alin.2 al art. 3, că acțiunea în justiție poate fi exercitată nu doar atunci când comisia nu s-a putut întruni, ceea ce echivalează cu un refuz al rezolvării amiabile a problemei în discuție, ci și în cazul în care comisia s-a întrunit, dacă nu s-a putut ajunge la un acord asupra soluției de rezolvare, astfel încât ambele părți să fie mulțumite, acceptând fără rezerve o asemenea soluție. În aprecierea prezentei Curți, este sugestiv faptul că legiuitorul întrebuințează, în cuprinsul evocatelor prevederi legale, expresia „decizia nemulțumește una dintre părți";, lăsând astfel a se înțelege că acordul, atunci când se încheie, trebuie să fie deplin,precis și foarte lămurit, deci cu vocația de a stabili, consimțit de ambele părți, noua situație juridică a lăcașului de cult și/sau a casei parohiale vizate.
Doar într-o asemenea ipoteză trebuie considerat că niciuna dintre părți nu ar mai avea interes de a promova acțiune în justiție, diferendul inițial fiind înlocuit cu un desăvârșit acord de voințe.
per a contrario, când o asemenea înțelegere lipsește în totul sau,deși ea se realizează, nu stinge toate punctele litigioase existente, se impune concluzia că partea interesată are dreptul de a deschide acțiune în justiție, în concretizarea dreptului său, fundamentat constituțional, de acces la justiție.
În procesul de față este de avut în vedere că reclamanta a depus la dosarul primei instanțe (f. 11-25) o serie de înscrisuri care atestă că în mai multe rânduri, începând cu anul 2005 a invitat-o pe pârâtă la discuții privitoare la lăcașul de cult folosit de P. O. G. I.
Înscrisuri privitoare la intenția de dialog a părților au fost întocmite și în anul 2007 (f. 13, 14), precum și în anul 2009, apelanta făcând, în cuprinsul motivelor de apel, o referire specială la procesul- verbal încheiat la data de (...), sub nr. 11 (f. 19-21).
Potrivit apelantei, acest proces-verbal ar face dovada faptului că între părți s-a ajuns la un compromis, cu valoare de acord, ce respectă dorința credincioșilor, în sensul că B. O. va sprijini ridicarea unui nou lăcaș de cult pentru B. G.-C., pe un teren oferit de comuna G., în schimbul renunțării la revendicarea vechiului lăcaș.
Examinând acest proces-verbal, Curtea apreciază însă că între părți nu s-a ajuns la un veritabil acord, ca înțelegere aptă să stingă divergențele existente, ci doar la o înțelegere preliminară cu valoare generală, de principiu, ce ar fi trebuit urmată de altele, care,punctual și detaliat, să stabilească în mod definitiv situația juridică a lăcașului de cult.
Este de avut în vedere, sub acest aspect, că în cuprinsul procesului-verbal se afirmă, între altele, că „În concluzie, Pr. S. P.a
(reprezentantul Parohiei Ortodoxe G. I, subl. noastră)"; a spus că în principiu este de acord cu construirea unei noi biserici pentru greco- catolicii din G., dar nu înainte ca greco-catolici să prezinte acel act notarial de renunțare definitivă asupra bisericii vechi, sau a vreunui alt act care să le conferă liniștea";.
Totodată, se arată în procesul-verbal și că „Pr. P. T.
(reprezentantul Parohiei Române Unite cu R. G.-Catolice, subl. noastră) a spus că și dânsul acceptă ideea construirii unei noi biserici, deși soluția îl dezavantajează, dar că a semna cine știe ce act notarial prin care să declare că B. G.-C. a comunei G. renunță la vechiul lăcaș de cult, sau a vreunei altfel de document similar, așa ceva nu este dânsul abilitat să semneze";.
Același proces-verbal menționează că „Dialogul a luat sfârșit prin discuția dintre Pr. P. D. T. și domnul O. K., vice-primarul, în care Pr. T. se angaja că nu va demara procedurile de deschidere a procesului dacă până la sfârșitul lunii martie va primi un răspuns favorabil din partea C.ui Local al comunei G. De data aceasta Pr. T. a precizat că așteaptă un calendar clar, pe date precise, în care să fie precizat, când se va semna protocolul de punere în posesie a terenurilor, când se va trece efectiv la punerea în posesie etc";.
Toate cele de mai sus atestă, în aprecierea Curții, că părțile au stabilit doar direcțiile de principiu utile încheierii în viitor a unui acord, fără a încheia însă o înțelegere care să asigure soluționarea completă și clară a pretențiilor reclamantei.
Declarația martorului A. K., audiat de prima instanță (f. 124), nu poate trimite la o altă concluzie, martorul învederând în mod explicit că, în aprecierea sa, „.. se putea ajunge la o soluție amiabilă și în acest moment se poate ajunge la o astfel de soluție";, precum și că „După întâlnirea din 2009 reprezentanții ambelor biserici au plecat cu convingerea că cu concursul consiliului local problema va fi rezolvată";.
Este limpede, așadar, că martorul face vorbire nu despre faptul că rezolvarea aspectelor litigioase s-ar fi realizat la întâlnirea din data de
21 februarie 2009, ci despre posibilitatea ca în viitor, implicându-se și
C. Local al comunei G., să se ajungă la rezolvarea situației dintre părți.
Astfel cum același martor atestă, rezolvarea nu a intervenit, C. local al comunei G. nealocând, în vederea construirii unei noi biserici de către reclamantă, suprafața de 4300 mp teren (43 ari) acceptată inițial, ci doar pe aceea de 1000 mp (10 ari).
Dovada faptului că între părți nu s-a realizat, la 21 februarie
2009, o înțelegere în sensul prevederilor art. 3 alin. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990 este făcută și prin aceea că la data de 21 decembrie a aceluiași an, deci peste 10 luni, s-a încheiat un nou proces-verbal (f. 25) în care se arată că la noua încercare de conciliere directă stabilită pentru această dată P. O. R. G. I nu a trimis niciun reprezentant și nici nu a comunicat vreun înscris prin care să își precizeze punctul de vedere.
Astfel fiind, Curtea conchide că erau întrunite condițiile legale pentru promovarea prezentei acțiuni civile, fiind irelevantă întinderea culpei părților în legătură cu nerealizarea unui acord, după cum fără relevanță este și neîndeplinirea de către C. Local al comunei G. a obligațiilor asumate, câtă vreme, în sensul legii, ceea ce prezintă importanță este, simplamente, doar realizarea unei înțelegeri definitive și mulțumitoare pentru ambele biserici implicate.
În ce privește fondul cauzei, este de observat că, așa cum și prima instanță a statuat, reclamanta este înscrisă în CF nr. 63 G., sub B + 14, ca proprietar tabular asupra imobilelor evidențiate în foaia de avere a acestei cărți funciare, înscrierea reclamantei fiind consecutivă radierii dreptului de proprietate înscris sub B + 3 în favoarea Parohiei Ortodoxe Române din G. (f. 8 - 10 dosar Tribunal).
Radierea dreptului de proprietate al pârâtei și întabularea celui al reclamantei s-au făcut încă în anul 2007, în temeiul unor hotărâri judecătorești menționate, și ele, sub B + 14, până la data pronunțării sentinței de către Tribunalul Cluj în prezentul proces pârâta neînțelegând să conteste aceste înscrieri tabulare.
Pe cale de consecință, reclamanta este întabulată ca proprietar desăvârșit asupra imobilelor menționate în foaia de avere, între care se cuprinde și acela revendicat în prezentul litigiu.
În considerarea acestei situații de carte funciară, dreptul de proprietate al reclamantei se situează sub protecția legii, protecție ce-i trebuie recunoscută și asigurată până când dreptul său ar ajunge să fie radiat ori, în genere, să nu îi mai aparțină în condițiile pe care legea le stabilește.
Erorile de înscriere în cartea funciară la care apelanta a făcut referire în cuprinsul cererii de apel ar putea fi analizate în cadrul unei acțiuni în rectificare de carte funciară, apelanta promovând, de altfel, o asemenea acțiune ulterior pronunțării sentinței de către Tribunalul Cluj, fără însă a fi fost soluționată până în prezent (f. 22).
Dreptul său de proprietate fiind înscris în cartea funciară, reclamanta este prezumată proprietar, așa cum rezultă din prevederile art. 30 și art. 31 din L. nr. 7/1996, în conținutul lor în vigoare la data promovării prezentei acțiuni.
Deși apelanta pune în discuție opozabilitatea față de ea a înscrierii făcute în anul 2007 în favoarea reclamantei, rămâne a se observa că, așa cum s-a arătat mai sus, înscrierea dreptului reclamantei s-a făcut în relație și ca o consecință a radierii dreptului apelantei, invocându-se hotărâri judecătorești în care părțile de astăzi au avut, de asemenea, calitatea de litigante, deci de participante la un proces finalizat prin hotărâri ce le sunt, în limita dispozițiilor lor, opozabile.
Nu poate fi socotit întemeiat nici motivul de apel prin care se invocă, esențial, opțiunea pentru cultul religios ortodox a unui număr mare de credincioși din localitatea G. (6437 în anul 2002 ), față de numărul mic (72) al celor de rit greco-catolic, întrucât o asemenea distincție nu este avută în vedere de lege.
Observă Curtea, sub acest aspect, că Decretul-Lege nr. 126/1990 recunoaște Bisericii Române Unite cu R. (greco-catolice) prin art. 3 alin.
2, dreptul la acțiune în justiție fără a condiționa examinarea pe fond a pretențiilor sale de apartenența actuală a unui anumit număr de credincioși la acest cult, în intenția legii aflându-se adoptarea unor măsuri cu caracter reparatoriu față de o biserică pusă în situația de a-și pierde lăcașurile de cult și, în genere, bunurile printr-un act normativ al autorităților comuniste.
Or, câtă vreme legea nu condiționează analiza pe fond a pretențiilor reclamantei de numărul ori proporția credincioșilor greco- catolici, vocația ei reparatorie ignorând asemenea elemente de fapt, nici instanțele de judecată, ca interprete ale legii, nu au dreptul să distingă și să condiționeze mai mult decât o face legea însăși.
Fără a nesocoti, în plan extrajuridic, rolul istoric, social și cultural pe care instituția bisericii l-a avut în cadrul fiecărei comunități, prezenta Curte înțelege însă a considera că în lipsa unei dispoziții a legii care să impună o soluționare a cauzei în sensul motivelor arătate la punctul III al cererii de apel, analiza legalității și temeiniciei prezentei acțiuni nu ar putea fi făcută decât prin raportare la regulile de drept care, obișnuit, guvernează regimul juridic al proprietății.
În raport cu cele ce preced, apelul se impune a fi respins ca nefondat, conform art. 296 C.pr.civ..
În baza art. 274 C.pr.civ., va fi obligată apelanta la a-i plăti intimatei suma de 500 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta P. O. R. G. I împotriva sentinței civile nr. 854 din 20 oct.2011 a T.ui C., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține.
Obligă pe apelantă să îi plătească intimatei suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE
JUDECĂTOR
GREFIER
V. M. D. L. B.
S.-D. G.
Red.VM/dact.MS
4 ex./(...) Jud.fond: M.O.-S.
| ← Decizia civilă nr. 4451/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 4418/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
