Decizia civilă nr. 1051/2013. Obligatie de a face
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
Cod operator de date cu caracter personal 3184
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1051/2013
Ședința publică de la 30 Octombrie 2013 Completul constituit din: PREȘEDINTE A. -F. D.
Judecător O. R. G. Judecător O. -C. T. Grefier D. I. D.
Pe rol judecarea recursului Civil privind pe recurent-reclamant B. K. și pe intimații-pârâți C. C. F., C. S., împotriva sentinței civile nr. 5795/_, pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., având ca obiect "obligație de a face";
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns intimații-pârâți prin avocat Capătă Antoniu Domițian M., cu delegație la dosarul cauzei, lipsă fiind reclamantul.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Se constată că la data de_ prin S. Registratură s-a depus la dosarul cauzei de către recurentul-reclamant dovada achitării taxelor de timbru, chitanța seria AA nr. 7. /_ pentru suma de 236 lei.
Se constată că s-a solicitat judecata în lipsă în baza prevederilor art. 242 alin. 2 Cod Procedură Civilă.
Apărătorul intimaților-pârâți arată că în prezenta cauză taxele de timbru s-au achitat de către R. Constantin D. Călin, care nu are calitate în prezentul recurs, solicitând admiterea excepției netimbrării recursului.
Pe fondul cauzei solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond.
Cu cheltuieli de judecată.
T. ul reține cauza în pronunțare.
T. UL
Deliberând asupra recursului declarat constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5795/_ a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul B. K. cu domiciliul în com. M., nr. 235, jud. Covasna în contradictoriu cu pârâții C. S. EMANUEL și C. C. F. ambii cu domiciliul în C. -N., A. Brașteș, nr. 16, bl. E2, ap. 34.
A obligat reclamantul să plătească pârâților suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:
În fapt, la data de_ reclamantul a achiziționat autoturismul marca Daewoo Espero cu nr. de identificare KLAJF1981VB194805 de la Regia Națională a Pădurilor Romsilva R.A. - Direcția Silvică Sfântu-Gheroghe la prețul
de 3.800,9 lei, conform facturii fiscale nr. 4261241 și declarației martorului Forro K. .
Din contractul de vânzare-cumpărare din data de_ încheiat la Bacău, reiese că reclamantul a vândut autoturismul numitului Viziteu M. C. l la prețul de 1.500 euro, care apoi la vândut la data de_, la Suceava, numitului Sneider I. Cezar pentru aceeași sumă, acesta din urmă înstrăinând autoturismul pârâtului la data de_, la C. -N., pentru suma de 500 lei.
Reclamantul a negat vânzarea autoturismului către numitul Viziteu M.
C. l, contestând semnătura de pe contractul din data de_ de la fila 22 din dosar, și în consecință a modului de dobândire de către pârâți a mașinii. Acesta a depus la data de_ la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc plângere penală împotriva martorului Forro K., susținând că i-a încredințat acestuia autoturismul, respectiv că i l-a lăsat să-l vândă, întrucât reclamantul trebuia să meargă în Ungaria, și că acesta l-a vândut fără să-l întrebe dacă este de acord cu vânzare ori cu prețul
Plângerea penală a reclamantului și declarația dată de acesta în fața organelor de cercetare penală la data de_ confirmă cele susținute de pârâți, în sensul că aceștia l-au contact în septembrie 2010 pentru a încheia cu acesta un contract de vânzare-cumpărare și a putea efectua formalitățile de transcriere a autovehiculului pe numele pârâtei.
Din declarația martorului Forro K. rezultă că reclamantul a vândut autoturismul, la circa două-trei luni după achiziționare, la un târg de mașini din loc. Târlungeni, jud. Brașov, la prețul de 1.200 euro, unei persoane pe care martorul nu și-o mai amintește și căreia reclamantul i-a înmânat cheile mașinii și toate documentele de identificare, inclusiv factura fiscală nr. 4261241/_
. Acesta fiind expres întrebat a arătat că nu îl cunoaște pe pârât, aflat în sala de judecată la data audierii martorului și că nu recunoaște contractul de vânzare- cumpărare din data de_ de la fila 22 din dosar, nefiind actul care l-a tradus reclamantului.
Potrivit declarației numitului Viziteu M. C. l, date în dosarul penal nr. 1504/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc, acesta a cumpărat autovehiculul în perioada octombrie - noiembrie 2009 din târgul de mașini din loc. Bacău, însă nu de la martorul Forro K., mașină pe care ulterior a vândut-o unei persoane din jud. Suceava, aspect ce vine să confirme vânzare din data de_ către numitul Sneider I. Cezar.
În drept, instanța a reținut că, în speță sunt aplicabile dispozițiile Codului civil din 1864, raportat la art. 3 din Legea nr. 71/2011.
Prin prisma stării de fapt și a art. 1909 alin. 1 C.civ., în virtutea căruia
"lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo scurgere de timp";, instanța a apreciat incidentă prezumția legală absolută și irefragabilă de proprietate, cu consecința respingerii acțiunii în revendicare mobiliară.
Prin norma legală de mai sus, legiuitorul a urmărit să confere posesiei în materie mobiliară o forță probatorie specială, în sensul că, în măsura în care sunt întrunite cumulativ anumite condiții, simplu fapt al posesiei constituie un adevărat titlu de proprietate, care nu poate fi contracarat. Aceste condiții se referă la natura bunurilor, respectiv bunuri mobile corporale, privite individual, proprietate privată, cum este și autovehiculul din speță, bun susceptibil de o posesie efectivă. Apoi, condiția ca posesorul de bună-credință să-l fi dobândit de la detentorul precar printr-un act juridic cu titlu oneros, ceea ce presupune ca,
proprietarul bunului mobil să-l fi încredințat de bunăvoie unei persoane, care capătă calitatea de detentor precar, iar detentorul, încălcându-și obligația de restituire a bunului, îl înstrăinează unui terț dobânditor, care are convingerea că a tratat cu adevăratul proprietar. Totodată, condițiile privesc și existența unei posesii reale, utile și de bună-credință, cu mențiunea că, buna-credință trebuie să existe în momentul intrării efective în posesia bunului, fără ca, faptul aflării ulterior că s-a tratat cu un neproprietar să facă inaplicabil art. 1909 alin. 1 C.civ., și că buna-credință se prezumă, motiv pentru care, terțul dobânditor este scutit de sarcina probei și a justului titlu.
De la bun început instanța a aratat că, reclamantul nu a făcut dovada relei-credințe a pârâților, și că dincolo de anumite necorelări, oricare din variantele stării de fapt, indică o desesizare voluntară a reclamantului de bunul mobil. Astfel, dacă am lua în considerare declarația martorului Forro K., concluzia ar fi că reclamantul și-a înstrăinat în mod voluntar autoturismul la târgul de mașini, la un preț de aproximativ 1.200 euro, unei persoane, alta decât pârâtul, căreia i-a predat tot în mod voluntar cheile mașinii și toate actele necesare înmatriculării, inclusiv fișa de înmatriculare, ceea ce probează posesia de buna-credință a pârâților.
Mai mult, chiar dacă instanța ar da eficiență variantei reclamantului, se poate observa că, în speță se verifică condiția desesizării voluntare prin încredințarea bunului unui detentor precar care mai apoi ar fi înstrăinat bunul, cu încălcarea obligațiilor sale. Potrivit propriei sale declarații, reclamantul, având încredere în martorul Forro K. i-a încredințat acestuia autoturismul său, scopul încredințării fiind acela al vânzării mașinii.
În consecință, reclamantul a predat de bunăvoie autoturismul, fie cu intenția ca detentorul precar să-l păstreze și apoi să-l restituie, fie cu intenția ca detentorul precar să acționeze în calitate de mandatar, aspect neclar însuși reclamantului, dar indiferent care ar fi fost scopul, nu înlătură existența bunei- credințe a pârâților, în calitate de terți dobânditori, la momentul intrării efective în posesie.
Instanța a reiterat faptul că, reclamantului îi revenea sarcina probei, respectiv dovedirea relei-credințe a pârâților, cum ar fi, complicitatea acestora la deposedarea de bun, or acesta nu a adus nici un fel de probe în acest sens, dimpotrivă, faptul că pârâții l-au contact pe acesta în vederea îndeplinirii formalităților de transcriere a autovehiculului vine să demonstreze buna lor credință la momentul intrării în posesie. Astfel, falsificarea sau nu a semnăturii reclamantului pe contractul de vânzare-cumpărare din data de_ nu este de natură a înlătura aplicarea prezumției de bună-credință, mai exact convingerea că aceștia au tratat cu adevăratul proprietar, raportat la înstrăinările succesive și prezentarea tuturor actelor de înstrăinare și predarea documentelor de identificare a autovehiculului. De aceea, falsă sau nu semnătură, acest fapt nu influențează aparența de legalitate a înstrăinărilor succesive.
Având în vedere cele expuse, reținând buna-credință, la data dobândirii bunului mobil, a pârâților, în posesia cărora se află bunul mobil revendicat, instanța, în temeiul art. 1909 alin. 1 C.civ., a respins ca nefondată acțiunea reclamantului.
Instanța a reamintit că, această normă este justificată de considerente de echitate și de necesitatea asigurării securității circuitului civil în privința bunurilor mobile. Terțul, a dobândit bunul fiind de bună-credință și întemeindu-se pe aparența de proprietate pe care însuși proprietarul a creat-o
atunci când a încredințat bunul mobil unei anumite persoane, iar lipsa de diligență în alegerea persoanei căreia proprietarul i-a încredințat bunul mobil trebuie suportată de proprietar și nu de terțul de bun-credință.
Potrivit dispozițiilor art. 274 din Codul de procedură civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Având în vedere, acest temei juridic, precum și împrejurarea că, pârâții pentru a-și pregăti apărarea și a combate susținerile reclamantului au achitat onorariul avocațial în valoare de 200 lei, instanța a obligat reclamantul să plătească pârâților suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul B. K. , solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței atacate și pe fond admiterea acțiunii așa cum a formulat-o și obligarea pârâților C. Caludia și C. S. la restituirea în natură sau la plata contravalorii în echivalent de 6.000 lei a autoturismului marca Daewoo Expero 1,8 HPI nr. identificare HLAJF 1981VB194805, serie motor 25221345, cilindrea de 1796 cm cubi având cartea de identitate cu seria C 1., cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii arată că:
Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a aplicat art. 1909 aliniatul 1 c.civ. (în materie de mobile posesia valorează titlu, fără a observa că de la aplicarea acestuia există și anumite excepții, precum și excepții la excepții, a se vedea art. 1910 c.civ .
Arată că apărarea pe fond a pârtiilor este, infirmată de probele din dosar, aceștia nu pot dovedi o succesiune legală de acte de vînzare cumpărare de mașină, pentru că deși vânzare cumpărare de autoturisme nu se supune cerinței ad validitatem a actului scris, acesta este însă obligatoriu ad probaționem, aspect pe care instnața de fond îl ignoră cu desăvârșire. Arată că pârâții se apărau inițial cu acte dar la final au renunțat chiar la actul de vânzare cumpărare care ar emana de la recurent.
Solicită a se observa că nici recurentul nu este persoana pe numele căreia s-a operat ultima înscriere în Cartea de identitate, fiind însă exact ce nu sunt soții C., un cumpărător de bună credință, de la o licitație, unde arată că poate dovedi că a plătit un preț și de unde a luat bunul .
Consideră că a demonstrat că din punct de vedere legal, autoturismul revendicat este proprietatea mea și nu am vândut nimănui acest vehicul, deși instanța de fond îi impută chiar și simpla intenție. Arată că a vrut să-1 vândă dar nu a reușit pentru că i s-a furat sau l-am pierdut, fapt ce rezultă cu prisosință din tot materialul probatoriu existent la dosar. Arată că deși a pierdut posesia, a constatat că vehiculul a ajuns în posesia soților C. S. și C. Caludia, din C., în momentul în care aceștia i-au cerut să le semneze actul de vânzare cumpărare, pe care i l-au trimis prin poștă. Acesată stare de fapt este intrerpretată de instanață ca bună credință.
Precizează că a arătat și al fond că pe recurent nu îl interesează cum a ajuns mașina în mâna lui C. S., sau a soției acestuia pentru că recurentul nu a înstrăinat nimănui bunul său. Dar, arată că s-a demonstrat că acest nu a ajuns print-o cumpărare la targ sau vindere publică, ci vânzătorul (Sneider I. Cezar) l-a adus într-o seară la aceștia acasă și la dat cu 500 lei !?, după care a dormit la ei acasă.
Precizează că a formulat și plângere penală cu privire la deposedarea sa de acest vehicul, dar organele de urmărire penală, l-au direcționat către instanța civilă, pe motiv că Forro K. neagă că a luat mașina de la recurent și
mai mult că ar fi vândut-o la BRAȘOV. Astfel singurul care leagă vânzarea mașinii de Brașov este acesta (Forro ), care a fost de față când a făcut actul de vânzare cumpărare, ceea ce corespunde unei stări de fapt mincinoase, pe care însă instanța de fond nu o ia ca atare dar o interepretează, arătând că oricum intenția mea era de a vinde.
Precizează că nu a negat că a avut intenția de a vinde dar arată că recurentul nu a vândut, singurul care îl acuză (fără nici o probă) de acesta vânzare este martorul audiat Forro K. care spune că a fost de față când a făcut și actul la Târlungeni (lângă Brașov), ceea ce nu este adevărat, pentru că singurul act, care nici nu s-a folosit, de pârâți la fond, renunțând la folosirea lui, pentru că nu este semnata de recurent, este din BACĂU .
În aceste condiții, arată că a dovedit, interogatoriu pârâților, probe cu martori și acte că mașina sa se află ilegal în mâna soților C., aceștia neputând pretinde un drept de proprietate, pentru că nu pot proba o transmitere a bunului de la recurent la dumnealor, sau o succesiune de transmisiuni în condițiile codului civil respectiv ale art. 1909 alin 1 și 2 art. 1910 c. civ .
Arată că buna credință a soților C., din păcate nu este cu nimic dovedită, acești sunt doi chilipigii care cumpără la dumnelor acasă o mașină care chiar dacă are cartea și talonul nu înseamnă că este a celui care o vinde pentru că nu era pe numele lui, iar legea nu instituie o asemenea prezumție, iar instanța de fond a aplicat numai anumite părți din lege, art. 1909 c.civ pentru a da acestora câștig de cauză, evident fără a observa răspunsurile la interogatoriu administrat, unde se evidențiază și mai clar punctul său de vedere .
Față de cele de mai sus solicită admiterea recursului așa cum l-a formulat. În drept: art 480 c. civ .112 c. pr.civ, 225 c.pr. civ, 1909, 1910 c.civ .
Analizând recursul prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, tribunalul constată următoarele:
În ceea ce privește excepția netimbrării recursului tribunalul urmează să o respingă pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Potrivit art.19 alin 2 din Legea nr.146/1997 taxele judiciare de timbru se plătesc în numerar, prin virament sau în sistem on-line, în contul bugetului local al unității administrativ-teritoriale în care își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul fiscal debitorul taxei. Costurile operațiunilor de transfer al sumelor datorate ca taxă judiciară de timbru sunt în sarcina debitorului taxei.
Din economia acestor dispoziții legale nu se desprinde sancțiunea care au intervene în condițșiile îb care taxa de timbru ar fi achitată în contul bugetului local al altei unități administrative teritoriale, în nic un caz neputându-se reține incidența dispozițiilor art.20 alin 3 din Legea nr.146/1997.
De asemenea nu poate fi reținută ca fin pertinetă susținerea intimatului potrivit căruia în cauză taxele de timbru s-au achitat de către R. Constantin D. Călin, care nu are calitate în prezentul recurs, întrucât persoana care a achitat taxa de timbru în cuantum de 236 lei are calitatea de reprezentant convențional al recurentului.
În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul urmează a constata caracterul nefondat al recursului având în vedere următoarele considerente:
Prima critică adusă sentinței recurate, în sensul că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art.1909 din Vechiul cod civil nu poate fi primită ca fiind fondată întrucât prima instanță a interpretat în mod riguros și pertinent dispozițiile legale anterior evocate,
Astfel, în mod pertinent judecătorul fondului a reținut că reclamantul nu a făcut dovada relei-credințe a pârâților, și că dincolo de anumite necorelări, oricare din variantele stării de fapt, indică o desesizare voluntară a reclamantului de bunul mobil.
Din această perspectivă, prin raportare la depoziția martorului Forro K.
, în mod judicios prima instanță a concluzionat că recurentul-reclamant și-a înstrăinat în mod voluntar autoturismul la târgul de mașini, la un preț de aproximativ 1.200 euro, unei persoane, alta decât pârâtul, căreia i-a predat tot în mod voluntar cheile mașinii, factura fiscală de la ROMSILVA, actele de identificare al mașinii, inclusiv fișa de înmatriculare, ceea ce probează posesia de buna-credință a pârâților.
Având în vederea aceeași declarație a martorului anterior menționat tribunalul statuează că nu poate fi reținută ca fiind întemeiată susținerea recurentului potrivit căruia autoturismul i s-ar fi furat sau l-a pierdut, în mod corect prima instanță apreciind că, în speță se verifică condiția desesizării voluntare prin încredințarea bunului unui detentor precar care mai apoi ar fi înstrăinat bunul, cu încălcarea obligațiilor sale.
Astfel, în concordanță cu opinia exprimată de judecătoria, tribunalul constată că potrivit propriei sale declarații, date în fața Postului de Poliție al comunei M., reclamantul, având încredere în martorul Forro K. i-a încredințat acestuia autoturismul său, scopul încredințării fiind acela al vânzării mașinii.
În aceste condiții, este de netăgăduit că recurentul a predat de bunăvoie autoturismul, astfel că în mod judicios prima instanță a reținut că predarea autoturismului s-a realizat fie cu intenția ca detentorul precar să-l păstreze și apoi să-l restituie, fie cu intenția ca detentorul precar să acționeze în calitate de mandatar, aspect neclar însuși reclamantului, dar indiferent care ar fi fost scopul, nu înlătură existența bunei-credințe a pârâților, în calitate de terți dobânditori, la momentul intrării efective în posesie.
De asemenea nu poate fi reținută ca fiind pertinentă susținerea recurentului că din probele administrate rezultă că mașina sa se află în mod ilegal în posesia soților C. întrucât reclamantul-recurent îi incumba obligația de a dovedi reaua-credință a pârâților, respectiv complicitatea acestora la deposedarea sa de acest bun, din nici o probă administrată în fața primei instanțe, respectiv depoziție martor, interogatorii, piesele dosarului penal acvirat nerezultând acest aspect.
În fine, contra opiniei recurentului condiția bunei-credințe nu trebuie dovedită dispozițiile art.1899 alin 2 din Vechiul Cod civil fiind elocvente în acest sens, respectiv " bun-credință se presupune întotdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce aleagă reaua credință";.
Or, așa cum am evocat anterior, recurentul nu a reușit prin probele administrate să răstoarne această prezumție a bunei-credințe a intimaților C.
C. F. și C. S. .
Raportat la toate aceste considerente, tribunalul, în temeiul art.312 alin 1 C pr civ va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. K. împotriva sentinței civile nr. 5795/2013 din_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o menține în totul.
În temeiul art.274 C pr civ va obliga recurentul să plătească intimatului
C. S. Emanuel suma de 200 lei.
În temeiul art.19 alin 2 din Legea nr.146/1997 va dispune transferul sumei de 236 lei achitată prin chitanța seria AA, nr. 7. din contul Primăriei Municipiului Miercurea Ciuc în contul Primăriei comunei M. .
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția netimbrării recursului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. K. împotriva sentinței civile nr. 5795/2013 din_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o menține în totul.
Obligă recurentul să plătească intimatului C. S. Emanuel suma de 200 lei.
Dispune transferul sumei de 236 lei achitată prin chitanța seria AA, nr. 7. din contul Primăriei Municipiului Miercurea Ciuc în contul Primăriei comunei
M. .
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 30 octombrie 2013.
Președinte, A. -F. D. | Judecător, O. R. G. | Judecător, O. -C. T. |
Grefier, D. I. D. |
dact. D.D. 01 Noiembrie 2013 red AD/tehn ID
05 decembrie 2013/ 2 ex
| ← Decizia civilă nr. 369/2013. Obligatie de a face | Încheierea civilă nr. 1151/2013. Obligatie de a face → |
|---|
