Decizia civilă nr. 1237/2013. Plângere contravențională
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL SĂLAJ SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._ * Date cu caracter personal Nr. operator: 2516
DECIZIA CIVILĂ NR. 1237
Ședința publică din data de 20 decembrie 2013
Completul compus din:
Președinte: K. M., președinte Tribunal Judecător: L. M.
Judecător: D. G., președinte secție civilă Grefier: M. L. -M.
S-a luat în examinare recursul declarat de petentul C. N., domiciliat în
S., str. Minerilor, nr. 9, bl. 9, sc. A, ap. 12, jud. Sălaj, împotriva sentinței civile nr. 2532/_, pronunțată de Judecătoria Zalău în dosar nr._ *, având ca obiect plângere contravențională.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită, conform dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Verificându-și competența potrivit dispozițiilor art. 1591Cod procedură civilă, instanța constată că este competentă în soluționarea prezentei cauze, cu care a fost legal învestită.
Instanța reține cauza în pronunțare.
T R I B U N A L U L
Prin sentința civilă nr. 2532/_, pronunțată de Judecătoria Zalău în dosar nr._ *, s-a respins ca nefondată plângerea contravențională formulată de petentul C. N., în contradictoriu cu intimata P. L. Z. , împotriva procesului-verbal de contravenție seria SJPLZ nr. 0001402 din_, întocmit de intimată.
Pentru a dispune în acest sens, instanța de fond a reținut că petentul nu a făcut dovada existenței unei alte situații de fapt decât cea reținută în procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției, reținând în consecință că prezumția relativă de veridicitate a procesului-verbal nu a fost înlăturată în cauză.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs petentul C. N.
, solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii plângerii contravenționale și menținerii procesului verbal de contravenție ca temeinic și legal.
Precizează că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente:
Instanța nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere. Deși în partea introductivă a hotărârii atacate instanța reține că a solicitat anularea procesului verbal sau, în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii cu sancțiunea avertismentului, aceasta nu s-a pronunțat asupra acestui din urma capăt de cerere.
Pentru acest motiv este evident faptul că instanța nu a cercetat în fond cauza sub toate aspectele, intervenind în acest caz unul dintre motivele de casare prevăzute de vechiul cod de procedura civila.
În măsura în care va fi reținută cauza spre rejudecare, solicită să se observe următoarele:
Deși instanța fondului face trimitere la practica Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la judecata în aceste cauze, judecata ce urmează regulile materiei penale sub aspectul consacrării prezumției de nevinovăție a contravenientului făcând trimitere la cauza P. I. contra României, susținând că în favoarea intimatei operează prezumția de legalitate a actului întocmit de un funcționar public. Aceasta omite faptul că, potrivit aceleiași jurisprudențe, începând cu cauza Ozturk contra Germaniei din 21 februarie 1984, se reține în mod clar și constant că indiferent de distincțiile care se fac în dreptul intern între contravenții și infracțiuni, persoana acuzată de comiterea unei fapte calificate în dreptul intern ca fiind contravenție trebuie să beneficieze de garanțiile specifice procedurii penale.
România a fost condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza A. împotriva României, pe motiv că s-a încălcat prezumția de nevinovăție într-o procedură contravențională (a se vedea paragr. 66-69 din Hotărârea A. împotriva României, publicată pe site-ul oficial al Curții Europene a Drepturilor Omului).
Față de cele expuse mai sus, acuzația care îi este adusă este o acuzație penală în sensul Convenției, iar în acest sens beneficiază de prezumția de nevinovăție, care a fost instituită cu scopul de a proteja indivizii fața de posibilele abuzuri din partea autorităților, motiv pentru care sarcina probei în procedura contravențională desfășurată în fața instanței de judecată revine în primul rând organului constatator și nu petentului. În privința probațiunii, este de remarcat că acesta ar trebui să facă dovada contrarie celor consemnate în procesul-verbal doar în situația în care probele administrate de organul constatator pot convinge instanța în privința vinovăției "acuzatului" dincolo de orice îndoiala rezonabilă.
Față de aceste aspecte, a solicitat instanței de fond să pună în vedere intimatei să depună la dosarul cauzei Hotărârea Consiliului Local Z. nr. 170/2007 și să facă dovada că spațiul situat în Z., str. Crișan, din fața magazinului Casa Dely, se află în proprietatea sau administrarea Orașului Z. și că este încadrat în categoria « spațiu verde » așa cum este menționat în procesul verbal.
Având în vedere faptul că instanța de fond nici măcar nu a făcut referire la aceste probe, deci în mod evident că nu le-a administrat. Probatoriul solicitat are tocmai rolul de protecție față de posibilele abuzuri din partea autorităților. Orașul
Z., prin Consiliul Local, poate dispune numai asupra bunurilor aparținând domeniului local (public sau privat). Nu toate bunurile imobile situate pe teritoriul orașului Z. se afla în proprietatea sau administrarea acestuia. De aceea, se impune ca intimata să facă dovada faptului că poate aplica sancțiunea în cauză în
baza hotărârii consiliului local Z. . Pornind și numai de la această prezumție, există o îndoială în ceea ce privește chestiunea încadrării spațiului în cauză în categoria celor avute în vedere de autoritatea publică locală prin hotărârea nr. 170/2007, ori, potrivit normelor din materia dreptului penal, orice îndoială profită inculpatului, în cazul de față contravenientului.
În concluzie, apreciază că în cauză nu poate opera prezumția de legalitate a procesului verbal atacat, în condițiile în care intimata nu a făcut dovada că spațiul în cauză se află în administrarea acesteia, după cum acesta nu poate fi obligat să facă dovada contrară, și anume, că acel spațiu nu se află în administrarea intimatei, pentru a putea dispune asupra acestuia.
Față de cele de mai sus, solicită admiterea recursul și modificarea hotărârii atacate, în sensul anulării procesului verbal ca netemeinic și nelegal.
În subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia că fapta există, să dispună înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale cu avertisment. În acest sens, solicită să se observe faptul că nu a contestat împrejurarea de a fi parcat în acel loc, dar că în zonă nu există nici un fel de atenționare de interzicere a parcării, mai mult decât atât, nefiind domiciliat în Z., nu avea de unde să știe că în acel loc nu se poate parca, cu atât mai mult cu cât pe acel loc a observat în mai multe rânduri mașini parcate, chiar și în data întocmirii procesului verbal. Nu a mai fost sancționat contravențional la HCL 170/2007 nici până atunci și nici după această dată. Pentru aceste motive, apreciază că aplicarea sancțiunii avertisment este suficientă pentru ca actul normativ să își atingă scopul urmărit.
Intimatul nu a depus întâmpinare.
În recurs nu au fost depuse alte acte, nu s-a solicitat și nu s-au administrat alte probe.
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale aplicabile, inclusiv 304 indice 1 Cod procedură civilă, se constată că recursul este neîntemeiat pentru următoarele motive:
Conform procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor seria SJPLZ nr. 0001402 din data de_, petentul C. N. a fost sancționat cu amenda în cuantum de 250 lei pentru săvârșirea faptei contravenționale prevăzute de art. 5 lit. d din HCL 170/2007, reținându-se în sarcina sa faptul că la data de_, ora 17.40, str. Crișan a parcat autoturismul marca VW cu nr. de înmatriculare_ pe str. Crișan din Z., pe zona verde din fața magazinului Casa Dely.
Respectând dispozițiile art. 34 alin. 1 din O.G. 2/2001 și implicit principiul preeminenței dreptului, instanța urmează a examinat mai întâi legalitatea procesului-verbal și ulterior temeinicia sa.
Sub aspectul legalității, instanța a reținut că procesul verbal de contravenție a fost întocmit în mod legal, agentul constatator consemnând toate elementele indicate de dispozițiile art. 17 alin. 1 din O.G. 2/2001 care atrag nulitatea absolută expresă a actului.
Sub aspectul temeiniciei, instanța a reținut că se face dovada săvârșirii faptei contravenționale de către petent, planșele foto depuse de către intimată în probațiune (f. 10) coroborându-se cu mențiunile procesului verbal.
Instanța a analizat temeinicia procesului verbal și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului; conform art. 20 din Constituția României, textul convenției și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sunt încorporate în dreptul intern, având în același timp o forță juridică superioară legilor în materia drepturilor fundamentale ale omului.
T. reține că prezumția de nevinovăție de care se bucură petentul ca urmare a aplicării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului vine în concurență cu prezumția de temeinicie de care se bucură procesul -verbal, prezumție decurgând din regulile dreptului administrativ.
În materia faptelor scoase din sfera dreptului penal și incluse în sfera abaterilor administrativ contravenționale - cum este și cazul contravenției în speță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaște faptul că limitele de apreciere sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție sunt mult mai largi. De asemenea, Curtea menționează în mod expres că prezumția de nevinovăție nu este o prezumție absolută, ca de altfel nici obligația acuzării de a suporta întreaga sarcină a probei. Dat fiind că analiza se plasează într-un domeniu în care numărul faptelor contravenționale este extrem de mare, ea reține faptul că aplicarea cu prea mare rigoare a principiilor ar duce la lăsarea nepedepsită a multor contravenții și ar pune în sarcina autorităților ce aplică astfel de sancțiuni o povară excesivă și nejustificată.
Prezumția de nevinovăție înțeleasă în forma ei restrictivă - dar improprie - ar presupune că instanța de judecată, ignorând existența procesului verbal de contravenție, să stabilească temeinicia acuzației pe baza unor elemente întotdeauna extrinseci acestuia. Dincolo de excesivitatea și imposibilitatea obiectivă a acestei cerințe, mai ales atunci când agentul constatator consemnează în procesul verbal de contravenție propriile sale constatări, această concluzie ar face ca sarcina probei să fie mult mai împovărătoare decât în procesul penal, unde procesul verbal de constatare a infracțiunii flagrante este un mijloc de probă necontestat.
Dat fiind că procesul verbal de contravenție conține constatările personale ale agentului constatator, el face dovada situației de fapt care a dus la încheierea sa, în mod analog unui proces verbal de constatare a unei infracțiuni flagrante, iar simpla negare a petentului în sensul că faptele nu corespund adevărului nu este suficientă atâta timp cât el nu aduce probe ori nu invocă împrejurări credibile pentru a răsturna prezumția născută.
În concluzie, întrucât petentul nu a făcut dovada existenței unei alte situații de fapt decât cea reținută în procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției, în mod justificat s-a constatat că, prezumția relativă de veridicitate a procesului-verbal nu a fost înlăturată în cauză.
Afirmația recurentului potrivit căruia ar fi solicitat instanței de fond să pună în vedere intimatei să depună la dosar dovezile arătate prin cererea de recurs nu se susține, acesta neformulând - așa cum corect reține instanța de fond - nici o cerere în probațiune în acest dosar.
În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, T. reține că sancțiunea contravențională nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de reglare a raporturilor sociale, de formare a unui spirit de responsabilitate.
Sancțiunile juridice nu constituie un mijloc de răzbunare a societății, ci de prevenire a săvârșirii faptelor ilicite, de educare a persoanelor vinovate.
Acest scop, de combatere a practicilor incorecte ale conducătorilor auto de a parca (și implicit de a distruge ) spațiile verzi, se poate realiza doar prin menținerea sancțiunii amenzii aplicate petentului prin procesul verbal.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de C. N. împotriva sentinței civile nr. 2532/_ a Judecătoriei Z. .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20 decembrie 2013.
Președinte, | Judecător, | Judecător, | Grefier, | ||||
K. | M. | L. | M. D. | G. | M. L. | -M. |
Red. LM/_ /Dact.MLM/_ /2 ex.
Confidențial. Date cu caracter personal prelucrate în conformitate cu prevederile Legii 677/2001.
| ← Decizia civilă nr. 163/2013. Plângere contravențională | Decizia civilă nr. 66/2013. Plângere contravențională → |
|---|
