Decizia civilă nr. 141/2013. Actiune in constatare

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2013)

R O M Â N I A CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._ Cod operator 8428

DECIZIA CIVILĂ NR. 141/A/2013

Ședința publică din 07 noiembrie 2013 Instanța constituită din :

PREȘEDINTE: C. -M. CONȚ JUDECĂTOR: A. -A. P.

G.: A. -A. M.

S-a luat în examinare apelul declarat de pârâta P. O. R. T. DE

S., împotriva sentinței civile nr. 574 din_ a T. ui Maramureș, pronunțată în dosar nr._, privind și pe reclamanta intimată P. R. U. CU R. G. -C. T. DE S., având ca obiect acțiune în constatare.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta pârâtei apelante, doamna avocat B. R. I., cu împuternicire avocațială pentru redactare apel și motive apel, pentru asistare și pentru reprezentare în fața Curții de Apel C., care se află la f. 11 din dosar, și reprezentanta reclamantei intimate, doamna avocat D. A. M., cu împuternicire avocațială pentru redactare și susținere întâmpinare la apel, precum și pentru asistare și pentru reprezentare în fața Curții de Apel C., care se află la f. 34 din dosar.

Dosarul se află la al treilea termen de judecată. Procedura de citare este legal îndeplinită.

Apelul declarat de pârâta P. O. R. T. de S. a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în temeiul art. 3 alin. 4 din Decretul-lege nr. 126/1990, introdus prin pct. 1 al articolului unic din Legea nr. 182/2005.

S-a făcut referatul cauzei după care Curtea constată următoarele:

Până la acest moment reprezentanta reclamantei intimate nu a depus la dosar răspunsurile de la Institutul Național al Patrimoniului și de la Primăria Baia Sprie - Serviciul venituri, referitoare la valoarea imobilului litigios.

Reprezentanta pârâtei apelante arată că din relațiile sale cu Primăria Baia Sprie, are cunoștință despre împrejurarea că aceasta comunică răspunsurile la adrese cu întârziere.

Curtea pune în discuția reprezentantei pârâtei apelante chestiunea prealabilă a stabilirii căii de atac ce putea fi exercitată împotriva sentinței fondului, în raport de valoarea imobilului litigios.

În acest sens Curtea aduce la cunoștința reprezentantei pârâtei apelante faptul că valoarea imobilului litigios, astfel cum aceasta a fost indicată de

reprezentanta reclamantei intimate la termenul de judecată anterior, ar fi de peste un miliard de lei vechi.

Reprezentanta pârâtei apelante arată că nu contestă această valoare.

Curtea, având în vedere poziția reprezentantelor părților, care apreciază că valoarea imobilului litigios este de peste un miliard de lei vechi, constată că în prezenta cauză calea de atac ce se putea exercita împotriva sentinței fondului este "apelul"; în raport de dispozițiile art. 282 alin. 1 C.pr.civ.,coroborat cu art. 282¹alin. 1 C.pr.civ.

Reprezentanta pârâtei apelante depune la dosar următoarele: o copie certificată pentru conformitate cu originalul de pe un înscris întitulat "Tablou nominal cu parohiile și preoții reveniți la ortodoxie din jud. Satu Mare";; o copie certificată pentru conformitate cu originalul de pe un înscris întitulat "Tablou despre parohii din jud. Satu Mare care nu au deloc preot și care urmează a fi completate conform ordinului Ministrului";; trei planșe fotografice privind lăcașul de cult în litigiu; o copie certificată pentru conformitate cu originalul de pe procesul-verbal de recepție nr. 6401/_ întocmit la terminarea lucrărilor executate la Biserica de zid "Sf. Apostoli"; T. de S., jud. Maramureș.

Reprezentanta reclamantei intimate depune la dosar următoarele înscrisuri: o copie certificată de pe Decizia civilă nr. 324/A/_, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._ și un extras de pe site-ul Înaltei Curți de C. și Justiție, reprezentând fișa dosarului nr._ și soluția pronunțată de Î.C.C.J. în acest dosar; chitanța nr. 77/_, care atestă plata onorariului de avocat în cuantum de 500 lei.

La întrebarea instanței, adresată reprezentantelor părților, referitoare la împrejurarea dacă au comunicat înscrisurile depuse azi la dosar și cu partea adversă, acestea arată că au comunicat înscrisurile depuse azi la dosar și cu reprezentanta părții adverse.

Reprezentanta pârâtei apelante arată că a primit înscrisurile depuse azi la dosar de reprezentanta reclamantei intimate.

Reprezentanta reclamantei intimate arată că a primit înscrisurile depuse azi la dosar de reprezentanta pârâtei apelante.

Reprezentantele părților arată că nu au de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.

Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau ex cepții de invocat,

Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantei pârâtei apelante în susținerea apelului și reprezentantei reclamantei intimate pentru a pune concluzii asupra apelului declarat de pârâtă.

Reprezentanta pârâtei apelante solicită admiterea apelului așa cum a fostformulat, schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei P. R. U. cu R. G. -C. T. de S., cu cheltuieli de judecată, pentru motivele dezvoltate prin memoriul de apel, pe care le susține verbal.

Reprezentanta pârâtei apelante arată următoarele:

Hotărârea instanței de fond este nelegală atât prin prisma excepțiilor invocate de pârâta P. O. R. T. de S., respectiv excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii, cât și cu privire la fondul cauzei.

Instanța a fost investită cu o acțiune în rectificare de C.F., întemeiată pe dispozițiile Decretului - Lege nr. 115/1938.

Termenul de prescripție era îndeplinit în raport de data încetării violenței, ca viciu de consimțământ, respectiv la data de_, data publicării în Monitorul Oficial al Decretului - Lege nr. 126/1990.

Consideră că dispozițiile anterior arătate trebuie coroborate cu cele ale art. 27 alin. 1 din Decretul - Lege nr. 11/1938, iar în aceste condiții pârâta poate fi prezumată de bună credință la dobândirea proprietății, motiv pentru care, ca apărare, a fost invocată uzucapiunea specială prevăzută de textul legal mai sus invocat, apărare asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat.

Față de cele arătate mai sus, apreciază că instanța de fond în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, arată că aceasta a fost invocată de pârâtă pe considerentele neformulării de către reclamantă și a unui petit privind anularea actului care stă la baza întabulării, respectiv a adresei nr. 60/1971 a Oficiului P. l Ortodox T. de S. .

Prin înscrisurile depuse la dosar, consideră că a dovedit faptul că lăcașul de cult în litigiu a intrat în patrimoniul Parohiei Ortodoxe Române T. de S. .

Decretul nr. 358/1948, pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic nu abrogă dispozițiile exprese din art. 37 din Decretul nr. 177/1948, care a rămas în vigoare până în anul 2006 și care reglementează situația bunurilor cultului părăsit de către enoriași.

Apreciază că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut în mod legal, cu respectarea normelor legale în vigoare, dar nu în baza Decretului Lege nr. 126/1990, nici a Legii nr. 489/2006 și nici a Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice, la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Declarația Universală, pentru că acestea nu prevăd nici o obligație în legătură cu bisericile și nici nu stabilesc obligații în sarcina statului privind retrocedarea necondiționată a acestora.

În prezent lăcașul de cult revendicat deservește comunitatea ortodoxă din loc. T. de S., prin cele două funcții: biserica - loc de oficiere a slujbelor religioase în timpul săptămânii și capela mortuară.

Ponderea credincioșilor ortodocși este net superioară celei credincioșilor greco - catolici.

În concluzie, reprezentanta pârâtei apelante solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat în scris, cu obligarea reclamantei intimate la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat în cuantum de 2000 lei, conform chitanței nr. 17/_, pe care o depune la dosar și cheltuieli de transport, conform bonului fiscal emis de S.C. OMV Petrom Marketing S.R.L., care atestă plata sumei de 176,51 lei.

Reprezentanta reclamantei intimate solicită respingerea apelului declarat

de pârâtă ca fiind n efondat și păstrarea sentinței atacate, ca fiind temeinică și legală, cu obligarea pârâtei apelante la plata cheltuielilor de judecată, pentru motivele arătate prin întâmpinarea depusă la dosar.

Reprezentanta reclamantei intimate arată următoarele:

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiunea în rectificare de C.F., pârâta apelantă și-a întemeiat afirmația pe dispozițiile art. 27 alin. 1 din Decretul - Lege nr. 115/1938, art. 3 și art. 9 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, însă acesta din urmă nu este aplicabil în speță.

Acțiunea în rectificare de C.F. fiind subsecventă acțiunii în revendicare, este imprescriptibilă, având în vedere că acțiunea de fond, respectiv acțiunea în revendicare este imprescriptibilă.

Fiind admisă acțiunea în revendicare, devine admisibilă și acțiunea în rectificare de C.F.

În cauză nu sunt întrunite elementele privind nulitatea întabulării, având în vedere că Decretul nr. 177/1948 și Decretul nr. 358/1948 sunt în contradicție cu Constituția României, în acest moment.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, arată că aceasta a fost invocată cu referire la cererea de rectificare de C.F. și la faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a solicitat anularea adresei nr. 60/1971 a Oficiului P. l Ortodox, ci numai anularea încheierii de întabulare emisă în baza acelei adrese.

În dosarul instanței de fond a depus Decizia civilă nr. 66/R/_ a Curții de Apel C. care statuează următoarele: "În speță, este evident, chiar în absența unei acțiuni separate pe care să se grefeze acțiunea în rectificare de C.F., că rectificarea cărții funciare, prin anularea încheierilor de C.F. prin care pârâții intimați și-au întabulat dreptul de proprietate asupra terenului aparținând reclamantului recurent, este pe deplin admisibilă.";

Se referă la prevederile art. 37 alin. 3 din Decretul nr. 177/1948 și, totodată, arată că la finalul art. 37 se stabilește astfel: "Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate și soluționate de judecătoria populară a locului";.

Având în vedere aspectele menționate mai sus, apreciază că acea încheiere de întabulare de care se prevalează pârâta apelantă este nulă absolut.

Cu titlu de practică judiciară, invocă Decizia nr. 291/R/_ a Curții de Apel C., pronunțată în dosar nr._, în care, la pag. 4, alin. penultim se recunoaște ca probă înscrisul denumit "Șematism";, iar în speță acest înscris, alături de Cartea funciară, dovedește împrejurarea că proprietară a terenului și a lăcașului de cult, în litigiu, este P. R. U. cu R. G. -C. T. de S. .

Apreciază că dreptul de proprietate al reclamantei intimate a fost pe deplin dovedit.

În concluzie, reprezentanta reclamantei intimate solicită respingerea apelu- lui declarat de pârâtă și obligarea pârâtei apelante la plata cheltuielilor de

judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței pe care a depus-o la dosar.

C U R T E A:

Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul T. ui Maramureș sub nr. de mai sus, la data de_, reclamanta P. R. U. cu

G. C. T. de S., în contradictoriu cu pârâta P. O. R. T. de
, a solicitat instanței:

- să se constate identitatea dintre reclamantă și Comunitatea Eparhială R.

-C. din T. de S., înscrisă ca titulară a dreptului de proprietate asupra imobilelor din CF nr. 72 T. de S., sub B.1;
- să se dispună anularea în parte a încheierii nr.1786/13 octombrie 1971 înscrisă sub B. 3 din CF nr. 72 T. de S., în sensul anulării întabulării de sub A I.1, nr.top.280, în natură biserică și teren aferent în intravilan, în suprafață de 852 m.p.;
- să se dispună restabilirea situației anterioare prin rectificarea CF nr. 72

T. de S., în sensul reînscrierii în favoarea reclamantei P. R. U. cu R.

-C. T. de S. a dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. 72 T. de S., sub A I.1, nr.top.280, în natură biserică și teren aferent în intravilan, în suprafață de 852 m.p.;
- să dispună obligarea pârâtei P. O. R. T. de S. să lase reclamantei, P. U. cu R. G. -C. T. de S. în deplină proprietate, pașnică posesie și folosință imobilul identificat mai sus, precum și clopotnița din
  lemn din curtea bisericii și gardul împrejmuitor, toate aparținând lăcașului de cult;
- obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

Motivele invocate în susținerea cererii de chemare în judecată :

În motivarea acțiunii s-a arătat că instanța trebuie să se raporteze la realitatea anului 1948, când au intrat în vigoare Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic și Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, în temeiul cărora cultul greco-catolic a încetat să mai existe, iar averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor sale statuare a trecut de drept în proprietatea statului, cu excepția expresă a averii parohiilor, care au revenit cultului ortodox. În acest context, averea Parohiei Române Unite cu R., G. C. T. de S. a revenit pârâtei P.

O. R. Lăpuș II, iar biserica a servit desfășurării ritualurilor sale religioase. Dreptul de proprietate a fost întabulat în cartea funciară doar în anul

1971, în mod nelegal, în temeiul unor acte care nu îndeplineau exigențele legii. Astfel cum rezultă din înscrierea de sub B3 din CF nr. 72 T. de S., întabularea s-a dispus prin Încheierea de carte funciară nr.1786/13 octombrie

1971.

Actul în baza căruia s-a dispus, prin încheiere, întabularea dreptului de proprietate, a fost adresa nr. 60/1971 a Oficiului P. l Ortodox Român T. de

S., Protopopiatul Baia Mare, iar înscrierea a fost efectuată în temeiul art. 37 din Decretul nr.117 publicat în M.Of. nr.178/4 august 1948.

În primul rând, nu există nici un Decret cu nr. 117/1948, care să reglementeze problema în discuție.

După nr. și data publicării în Monitorul Oficial se poate deduce că este vorba de Decretul nr. 177/1948.

Înscrierea s-a făcut în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și a unei adrese a Oficiului P. l, fără a se stabili dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute în lege.

Alin. 2) și 3) ale art. 37, prevăd următoarele:

"Dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, biserica (locașul de închinăciune, casa de rugăciuni), cum și edificiile anexe, aparțin de drept comunității locale a cultului nou adoptat, cealaltă avere cuvenindu-se celor două comunități locale în proporția arătată la aliniatul precedent"; (alin. 2).

"Dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75 % din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași, fără a se socoti biserica (locașul de închinăciune, casa de rugăciuni) și edificiile anexe; această despăgubire va fi plătită în termen de cel mult 3 ani de la stabilirea ei"; (alin.3).

În dosarul de carte funciară nu există nici un act din care să rezulte la acel moment proporția în care numărul credincioșilor greco catolici au trecut la cultul ortodox și că trecerea de la un cult la altul s-a făcut de bună voie, respectându-se procedura expres prevăzută de art. 38 alin. 2 din același act normativ, și anume: "Declarația de părăsire a unui cult se comunică părții componente locale a cultului părăsit, prin autoritatea comunală locală. La cerere autoritatea comunală respectivă este obligată să elibereze dovada facerii acestei comunicări";.

La alin. final al art. 37 se stabilește fără echivoc, text reprodus: ";Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate și soluționate de judecătoria populară a locului";.

Art.17 alin.1 și alin. final din Decretul-lege nr.115/1938 prevede că drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă și

cel care primește dreptul există acord de voință în sensul constituirii sau strămutării în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară. Hotărârea judecătorească sau în cazurile anume prevăzute de lege decizia autorității administrative vor înlocui acordul de voință sau consimțământul.

Întabularea în cartea funciară se încuviințează - printre altele - numai în situația în care înscrisul original îndeplinește cerințele de validitate ale actului juridic ce cuprinde și are deplină putere doveditoare potrivit dreptului comun ( art. 44 Decretul-lege nr. 115/1938).

Întrucât transferul proprietății s-a făcut în temeiul legii și în lipsa unui acord între părți, atunci se impunea ca înscrierea în CF să fie încuviințată doar dacă erau îndeplinite cerințele prevăzute de lege, adică numai în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile care să constate îndeplinirea acelor cerințe.

Ori, operațiunea a cărei rectificare se solicită, atât în privința actului în temeiul căruia s-a înfăptuit - adresa oficiului parohial -, cât și a încheierii de carte funciară însăși, sunt nule, pentru că încalcă dispozițiile legale și înfrâng astfel principiul legalității cărților funciare, ceea ce implică admisibilitatea cererii de rectificare și restabilirea situației anterioare de CF.

Abuzul săvârșit nu poate perpetua existența dreptului în patrimoniul celui favorizat.

Actele normative care au fundamentat întabularea sunt acte abuzive, discriminatoare și nedrepte, din două motive: pentru că ele contravin libertății religioase și garantării acestui drept, înscris în însăși Constituția R.P.R. din anul 1948, sub imperiul căreia au fost adoptate. Prin art.27 al Constituției era garantată libertatea religioasă prevăzând că: ";libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de către stat";.

Justificarea interesului legitim al reclamantei în promovarea cererii de rectificare de carte funciară, restabilirea situației anterioare și revendicare imobiliară, este determinat de calitatea sa de persoană care a avut un drept de proprietate tabular înscris sub B.1 din CF nr. 72 T. de S. .

Rectificarea cărții funciare poate fi formulată de orice persoană interesată. Prin persoană interesată se înțelege persoana care a avut sau are un drept înscris în cartea funciară, vătămat prin noua înscriere (art.100 din Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de carte funciară ale judecătoriilor, aprobat prin Ordinul ministrului de stat, ministrul justiției nr. 2371/C/22 decembrie 1997).

Ca urmare a reînscrierii dreptului în cartea funciară în favoarea reclamantei și a împrejurării că imobilul este deținut de pârâtă, este admisibilă și cererea în revendicare.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 17, art. 34 pct. 1, art. 35, art. 44 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 100 din Regulament, art. 3 Decretul-lege nr. 126/1990, art. 480 - 481 C.civ., art. 111 C.proc.civ, art.274 C.proc.civ.

Soluția primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 574/_, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr._ , s-a luat act de renunțarea pârâtei P. O. R. T. de S. la susținerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.

S-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta P. O. R. T. de S. .

S-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de P. O. R.

T.	de S. .
	S-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta P.	R. U. cu R.
G.	-C. T. de S., reprezentată prin preot paroh P. V.	, în contradictoriu

cu pârâta P. O. R. T. de S., reprezentată prin preot paroh Dr. Augustin V. și, în consecință:

S-a dispus anularea în parte a Încheierii de CF nr. 1786/_, înscrisă sub B.3 din CF nr. 72 T. de S., în sensul anulării întabulării, în favoarea Bisericii Ortodoxe, a dreptului de proprietate asupra imobilului înscris sub A I 1, nr. topo. 280, în natură biserică și teren aferent intravilan, în suprafață de 852 mp.

S-a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară, în sensul reînscrierii în favoarea reclamantei P. R. U. cu R. G. -C. T. de S., a dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. 72 T. de S., sub A I 1, nr. topo. 280, în natură biserică și teren aferent intravilan, în suprafața de 852 mp.

A fost obligată pârâta P. O. R. T. de S. să lase reclamantei P.

R. U. cu R. G. -C. T. de S., în deplină proprietate, pașnică posesie și folosință, imobilul înscris în CF nr. 72 T. de S., sub A I 1, nr. topo. 280, în natură biserică și teren aferent intravilan, în suprafață de 852 mp, precum și clopotnița de lemn din curtea bisericii și gardul împrejmuitor.

A fost obligată pârâta P. O. R. T. de S. la plata către reclamanta P. R. U. cu R. G. -C. T. de S. a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunț a ace as tă soluț ie, ins tanț a de f ond a reț inu t înconsiderentele sen tin țe i s ale, ur măto arele:

"Analizând acțiunea în considerarea temeiului juridic al acesteia și prin prisma dispozițiilor legale incidente, tribunalul reține următoarele:

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei nu a mai fost susținută, pârâta renunțând la ea.

Referitor la excepția prescripției de material la acțiune, aceasta este nefondată și urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente:

Astfel, în primul rând acțiunea este în revendicare, deci imprescriptibilă.

În al doilea rând, pârâta invocă ca prim temei al excepției-art.27 alin.1 din decretul-lege ne.115/1938, lăsând să se subînțeleagă că și-a întabulat dreptul de proprietate fără cauză legitimă și că l-a posedat vreme de 10 ani, cu bună credință, care, în condițiile legii ar conduce la o dobândire în favoarea sa a dreptului de proprietate prin uzucapiune.

În al treilea rând, pârâta afirmă că nu poate fi contestat caracterul abuziv al Decretului nr.177/1948, în temeiul căruia lăcașul de cult a trecut din proprietatea cultului greco-catolic în proprietatea cultului ortodox,";….de asemenea, nici faptul că preluarea bunurilor a fost făcută prin vicierea consimțământului prin violență, în urma comenzii politice date de regimul totalitar comunist";, alin.3 pag.3 întâmpinare, însă susține pârâta că vicierea consimțământului este o cauză de nulitate relativă, care poate fi invocată în termen de 3 ani de la data la care violența a încetat, respectiv începând cu data de_ -data intrării în vigoare a Decretului-lege nr.126/1990.

În cauză nu poate fi vorba de nulitate relativă ci una absolută raportat la abuzul de drept săvârșit de autoritățile comuniste -Decr.358/1948.

Prin Decretul 358 din 2 decembrie 1948 orice instituții și organizații sub orice denumire ale Bisericii Române Unite cu R. G. -C. au fost desființate.Art.2 din același decret prevede că averea organizațiilor și instituțiilor enumerate la alin.1 intră în proprietatea statului.

Art.37 din Decretul nr.177/1948 reglementează procedura de transmitere a bunurilor de la un cult la altul. Astfel, potrivit alin.3 din art.37, dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75% din numărul enoriașilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în

patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași fără a socoti biserica și edificiile anexe. Conform ultimului aliniat din același articol aceste cazuri or fi constatate și soluționate de judecătoria populară a locului.

În cauză, la dosar nu s-a pus nici o dovadă din care să rezulte că între momentul intrării în vigoare a Decretului nr.177/1948 și cel al intrării în vigoare a Decretului nr.358/1948(act normativ apărut ulterior celui dintâi arătat), au trecut liber la cultul ortodox minim 75% din numărul credincioșilor greco- catolici. Dobândirea de drept a dreptului de proprietate de către pârâtă în temeiul alin.3 din art.37 al Decretului nr.177/1948 s-ar fi putut realiza numai în această situație și nu după apariția ulterioară a Decretului nr.358/1948, care a scos în afara legii cultul greco-catolic, nepermițând exercitarea libertății de religie.

Prin Decretul nr.9/1989 s-a abrogat Decretul nr.358/1948 iar prin decretul-lege nr.126/1990 art.1 se arată că, urmare a abrogării Decretului nr.358/1948 Biserica R. U. cu R. (greco-catolică) este recunoscută oficial. Nu pot fi reținute susținerile pârâtei conform cărora în prezent numărul credincioșilor ortodocși este mai mare decât cel al catolicilor, deoarece nici o lege de retrocedare a bunurilor nu prevede necesară îndeplinirea acestei condiții.

Decretul nr.358/1948 a avut un caracter abuziv. Acest lucru a fost recunoscut și în decretul-lege nr.126/1990.

Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art.36 alin.1 din Decretul- Lege nr.115/1938, text reprodus:";Acțiunea în rectificare, sub rezerva prescripției acțiunii de fond, va fi imprescriptibilă față de dobânditorul nemijlocit…";.Pârâta este dobânditor nemijlocit, acțiunea de fond - revendicarea - este imprescriptibilă, astfel încât prescrierea dreptului material la acțiune este exclusă.

Referitor la excepția inadmisibilității se reține următoarele:

Excepția inadmisibilității acțiunii a fost invocată cu referire la cererea de rectificare de c.f. și la faptul că prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat anularea adresei nr.60/1971 a Oficiului P. l Ortodox, ci numai anularea încheierii de întabulare emise în baza acelei adrese.

În primul rând, acțiunea este inadmisibilă doar dacă legea o declară astfel.

Acțiunea în rectificare de c.f. nu a fost declarată de lege ca inadmisibilă.

În al doilea rând, prin dec.civ.nr.66/R/14 ianuarie 2008, Curtea de Apel C. a statuat că :";În speță, este evident, chiar în absența unei acțiuni separate pe care să se grefeze acțiunea în rectificare de CF, că rectificarea cărții funciare, prin anularea încheierilor de CF prin care pârâții intimați și-au întabulat dreptul de proprietate asupra terenului aparținând reclamantului recurent, este pe deplin admisibilă….";.

În al doilea rând, art.17 alin.1 și alin. final din decretul-lege nr.115/1938 prevede că drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul există acord de voință în sensul constituirii sau strămutării în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară. Hotărârea judecătorească sau, în cazurile anume prevăzute de lege, decizia autorității administrative, vor înlocui acordul de voință sau consimțământul.

Încheierea de întabulare sub B.3 în c.f. 71 T. de S. s-a emis în temeiul adresei nr.60/1971 a Oficiului P. Ortodox Român T. de S. și a dispozițiilor

art.37 alin.(3) Decr.nr.117/1948, fără a se stabili dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute în lege. Textul reprodus, art.37 alin.(3) Decr.nr.177/1948:"; Dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75 % din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași fără a se socoti biserica(locașul de închinăciune, casa de rugăciuni) și edificiile anexe; această despăgubire va fi plătită în termen de cel mult 3 ani de la stabilirea ei";.

Nu există nici un act din care să rezulte la momentul respectiv, proporția în care numărul credincioșilor greco catolici au trecut la cultul ortodox. De asemenea, nu rezultă din nici un act că trecerea de la un cult la altul s-a făcut de bună voie și că s-a respectat procedura expres prevăzută de art.38 alin.2 din același act normativ anume:";Declarația de părăsire a unui cult se comunică părții componente locale a cultului părăsit, prin autoritatea comunală locală. La cerere autoritatea comunală respectivă este obligată să elibereze dovada facerii acestei comunicări";.

La alin. final al art.37 se stabilește fără echivoc, ";Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate și soluționate de judecătoria populară a locului";.

Întrucât transferul proprietății s-a făcut în temeiul legii și în lipsa unui acord între părți, atunci se impunea că înscrierea în c.f. să fie încuviințată doar dacă erau îndeplinite cerințele prevăzute de lege, adică numai în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile care să constate îndeplinirea acelor cerințe.

Încheierea s-a dat fără verificarea îndeplinirii cerințelor de mai sus, nemaivorbind de faptul că, dacă există vreun Decret nr.117/1948, acesta nu se referă la problematica speței.

Prin urmare, înscrierea în CF în temeiul încheierii atacate încalcă dispozițiile legale și înfrânge astfel principiul legalității cărților funciare, ceea ce conduce la invalidarea actului de înscriere în c.f. a dreptului de proprietate.

Prin urmare, excepția inadmisibilității va fi respinsă conform dispozitivului.

Referitor la fondul cauzei, T. reține următoarele:

Comunitatea eparhială română greco catolică din T. de S. cuprindea totalitatea credincioșilor greco catolici din localitatea T. de S., care astăzi este constituită în P. R. U. cu R., G. C., T. de S. . Denumirea actuală a unei asemenea comunități este aceea de parohie.

Conform statutelor celor două culte, greco catolic și ortodox, au personalitate juridică parohiile și nu bisericile. Parohiile au patrimoniu, organe de conducere proprii și gestiune proprie. Biserica este doar lăcașul de cult unde membrii comunității, credincioșii, participă la ritualurile religioase.

De aceea, chiar dacă în cartea funciară dreptul de proprietate s-a

intabulat asupra Bisericii Ortodoxe, calitate procesuală pasivă are P. O. în a cărei rază teritorială s-a găsit biserica.

Prin dec.civ.nr.291/R/_ a Curții de Apel C., pronunțată în dos. nr._, se recunoaște ca probă înscrisul denumit șematism. Hotărârea a intrat de acum în puterea lucrului judecat și înțelegem să uzăm de ea pentru a face dovada existenței parohiei și a proprietății acesteia asupra lăcașului de cult cu

incintele aparținătoare și terenul aferent, alături de cartea funciară.

Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei greco catolice române a Maramureșului pe anul 1936 pag.27 alin. l - atestă faptul că biserica construită din piatră datează din anul 1773, iar credincioșii greco catolici (la nivelul anului 1936) erau în număr de 1716 persoane, care participau la ritualurile religioase în

această biserică. Cu aceeași dată a fost construit zidul împrejmuitor al lăcașului de cult, compus din biserică clopotnița din lemn, terenul aferent în suprafață de 852 m.p. și zidul împrejmuitor din piatră.

Dec.civ.nr.936/19 aprilie 2002 pronunțată în dos.nr.2051/2002 de către Curtea de Apel C. a statuat cu putere de lucru judecat faptul că, citat din text :

". . . terenul destinat normalei folosințe a lăcașului de cult, deci acela care îl deservește în mod necesar - cuprinzându-se aici și terenul destinat accesului în biserică - trebuie considerat ca alcătuind o unitate de fapt cu construcția însăși, ceea ce are consecința că acest teren urmează regimul juridic al lăcașului de cult, neputând fi disociat de acesta., , "

Pentru analizarea pe fond a petitelor cererii de chemare în judecată, este necesar ca instanța să se raporteze la realitatea anului 1948 când au intrat în vigoare Decretul nr._ pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco catolic și Decretul nr.177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, în temeiul cărora cultul greco catolic a încetat să mai existe, iar averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor sale statutare a trecut de drept în proprietatea statului, cu excepția expresă a averii parohiilor, care au revenit cultului ortodox. In acest context, averea Parohiei Române Unite cu R., G. C.

, T. de S. a revenit pârâtei - P. O. R. Lăpuș II, iar biserica a servit desfășurării ritualurilor sale religioase.

Dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară doar în anul 1971, în mod nelegal, în temeiul unor acte care nu îndeplineau exigențele legii. Astfel cum rezultă din înscrierea de sub B.3 din c.f.72 T. de S., întabularea s- a dispus prin încheierea de carte funciară nr. 1786/13 octombrie 1971. Actul în baza căruia s-a dispus prin încheiere întabularea dreptului a fost adresa nr,60/1971 a Oficiului P. l Ortodox

Român T. de S., Protopopiatul Baia Mare, iar înscrierea a fost efectuată în temeiul art. 37 din Decretul nr. l17 publicat în M.O. nr. 178/4 august 1948.

In primul rând, nu există nici un Decret 117 care să reglementeze problema în discuție. După nr. și data publicării în Monitorul Oficial se poate deduce că este vorba de Decretul nr. 177/1948.

Înscrierea s-a făcut în temeiul art. 37 Decretul nr. 177/1948 și a unei adrese a Oficiului P. l, fără a se stabili dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute în lege. Din punctul de vedere al obiectului cererii de chemare în judecată interesează dispozițiile alin.2) și alin.3) ale art.37: "Dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, biserica (locașul de închinăciune, casa de rugăciuni), cum și edificiile anexe, aparțin de drept comunității locale a cultului nou adoptat, cealaltă avere cuvenindu-se celor două comunități locale în proporția arătată la aliniatul precedent."; Alin.(3) ; "Dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași, fără a se socoti biserica(locașul de închinăciune, casa de rugăciuni) și edificiile anexe; această despăgubire va fi plătită în termen de cel mult 3 ani de la stabilirea ei";.

In dosarul de carte funciară nu există nici un act din care să rezulte la momentul respectiv proporția în care numărul credincioșilor greco catolici au trecut la cultul ortodox și ca trecerea de la un cult la altul s-a făcut de bună voie, respectându-se procedura expres prevăzută de art.38 alin.2 din același act normativ, anume: "Declarația de părăsire a unui cult se comunică părții componente locale a cultului părăsit, prin autoritatea comunală locală. La cerere autoritatea comunală respectivă este obligată să elibereze dovada facerii acestei comunicări.";

La alin. final al art. 37 se stabilește fără echivoc: "Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate și soluționate de judecătoria populară a locului";.

Art.17 alin. l și alin. final din Decret lege nr. 115/1938 prevede că drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul există acord de voință în sensul constituirii sau strămutării în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară.

Hotărârea judecătorească sau în cazurile anume prevăzute de lege decizia autorității administrative vor înlocui acordul de voință sau consimțământul.

Intabularea în cartea funciară se încuviințează - printre altele - numai în situația în care înscrisul original îndeplinește cerințele de validitate ale actului juridic ce cuprinde și are deplină putere doveditoare potrivit dreptului comun (art.44 Decretul-lege nr.115/1938).

Întrucât transferul proprietății s-a făcut în temeiul legii și în lipsa unui acord între părți, atunci se impunea ca înscrierea în c.f. să fie încuviințată doar dacă erau îndeplinite cerințele prevăzute de lege, adică numai în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile care să constate îndeplinirea acelor cerințe. Ori, operațiunea a cărei rectificare se solicită, atât în privința actului în temeiul căruia s-a înfăptuit - adresa oficiului parohial - cât și a încheierii de carte funciară j însăși este nulă, pentru că încalcă dispozițiile legale și înfrânge astfel principiul legalității cărților funciare, ceea ce implică admisibilitatea cererii de rectificare si restabilire a situației anterioare de c.f..

Abuzul săvârșit nu poate perpetua existența dreptului în patrimoniul celui favorizat.

Actele normative care au fundamentat întabularea sunt acte abuzive, discriminatoare și nedrepte din două motive: a.) pentru că ele contravin libertății religioase și garantării acestui drept înscris însăși în Constituția R.P.R. din anul 1948 sub imperiul căreia au fost adoptate. Prin art.27 al Constituției era garantată libertatea religioasă prevăzând că: "libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de către stat.";

In temeiul obligațiilor pe care și le-a asumat prin Legea nr.489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, precum și prin ratificarea la data de 31 octombrie 1974 (prin Decretul Consiliului de Stat nr.212/31 octombrie 1974) a Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice (care în art.18 prevede libertatea credinței), precum și în baza art.9 alin. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Statul Român s-a angajat la respectarea și garantarea drepturilor pe care le reglementează actele normative enumerate, tuturor persoanelor aflate pe teritoriul sau sub jurisdicția sa recunoscând că, în conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, idealul ființei umane eliberate de teamă și mizerie nu poate fi realizat decât dacă se creează condiții care permit fiecăruia să se bucure de drepturile sale economice, sociale și culturale, ca și de drepturile sale civile și politice. De asemenea, Statul Român s-a angajat la adoptarea tuturor măsurilor legislative sau de alt ordin, de natură a conduce la recunoașterea pe plan național a drepturilor înscrise în cuprinsul său.

De aceea, în vederea reglementării situației juridice a lăcașurilor de cult, prin art.3 din Decretul lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica R. U. cu R. (greco catolică) astfel cum a fost modificat și completat s-a creat cadrul juridic adecvat acțiunilor în justiție.

Prin urmare, constrângerea morală dublată de neîndeplinirea cerințelor legii, conduce la invalidarea actului de înscriere în c.f. a dreptului de proprietate revendicat.

Referitor la actul normativ aplicabil cererii în rectificarea cărții funciare sunt incidente dispozițiile Decretului lege nr. 115/1938. Potrivit art.72 alin.2 și 3 din Legea nr.7/1996 actele normative care au reglementat sistemele anterioare de publicitate imobiliară își încetează aplicabilitatea, pentru fiecare județ, la data finalizării lucrărilor cadastrale și a registrelor de publicitate imobiliară pentru întregul teritoriu administrativ al unui județ, aceste acte normative urmând a fi abrogate numai după definitivarea cadastrului la nivelul întregii țări. Prin urmare, Decretul lege nr. 115/1938 ultraactivează prin dispoziția expresă a Legii nr. 7/1996. In acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în secțiile sale unite prin Decizia nr. XXI/12 decembrie 2005, referindu-se la acțiunile în prestație tabulară și rectificare c.f.

Justificarea interesului legitim al reclamantei în promovarea cererii de rectificare de carte funciară, restabilirea situației anterioare și revendicare imobiliară este determinat de calitatea sa de persoană care a avut un drept de proprietate tabular înscris sub B.1 din c.f. 72 T. de S. .

Rectificarea cărții funciare poate fi formulată de orice persoană interesată. Prin persoană interesată se înțelege persoana care a avut sau are un drept înscris j în cartea funciară, vătămat prin noua înscriere (art. 100 din Regulamentul de organizare și I funcționare a birourilor de carte funciară ale judecătoriilor, aprobat pin Ordinul ministrului de stat, ministrul justiției nr.2371/C/22 decembrie 1997.

Ca urmare a reînscrierii dreptului în cartea funciară în favoarea reclamantei și a împrejurării că imobilul este deținut de pârâtă, este admisibilă și cererea în revendicare.

Enoriașii ortodocși participă la ceremonialele religioase într-o biserică nouă, vizavi de lăcașul de cult revendicat. începând cu data de 28 august 2008, biserica greco catolică în litigiu a fost transformată în capelă mortuară, în timp ce credincioșii greco catolici participă la slujbele religioase în locuri improprii desfășurării riturilor.

Nu este în concordanță cu obligația asumată de stat de a garanta libertatea religioasă și în felul acesta de a respecta drepturile tuturor cultelor la desfășurarea activității (inclusiv a ceremonialului religios) în condiții civilizate, fără umilință ca enoriașii ortodocși (dintre care mulți sunt foști greco catolici) din

T. de S. să aibă la dispoziție ambele biserici din localitate, din care una să fie folosită pentru capelă mortuară, în timp ce Organele locale, Consiliul local Baia Sprie să ofere cultului greco catolic, "cu multă generozitate";, oficierea liturghiilor în Căminul cultural (adresa f.148 dosar), acolo unde, în treacăt fie spus se țin și baluri și petrecerile de nuntă. Afirmația că cea de a doua biserică, biserica revendicată, este folosită drept capelă mortuară de către P. O. din

localitate rezultă atât din declarațiile martorilor propuși la solicitarea reclamantei și anume: Dredean A. și Rogojan D., cât și din declarația martorilor audiați la propunerea pârâtei: Chiuzbăian N. și Breban P. .

Practica instanțelor este evidentă în sprijinul ideii că dreptul de proprietate asupra lăcașului de cult aparține parohiei greco catolice ca entitate juridică cu personalitate juridică de sine stătătoare, astei încât, numărul credincioșilor este irelevant în privința revendicării. Nu credincioșii, ci parohia calitate procesuală activă într-un asemenea litigiu.

Raportat la considerentele de mai sus, acțiunea va fi admisă pe fond conform dispozitivului.

În temeiul art.274 C.pr.civ. pârâta va fi obligată la plata către reclamantă a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată dovedite cu chitanța nr.8/_ pe care este menționat nr. contractului de asistență juridică 11/_ ,

corespunzător nr. de contract de asistență consemnat pe împuternicirea avocațială de la fila 7 din dosar.

Cheltuielile dovedite cu chitanța nr.50 din_ nu vor fi acordate, pe aceasta fiind consemnat un alt contract de asistență juridică decât cel în baza căruia s-a eliberat împuternicirea avocațială în cauză";.

Cererea de apel.

Împotriva sentinței T. ui Maramureș a declarat apel, în termen legal, pârâta P. O. R. T. de S. , solicitând, în temeiul art. 296 și art. 297 C.pr.civ., admiterea apelului, schimbarea in tot a sentinței apelate, in sensul respingerii acțiunii reclamantei P. R. U. cu R. G. C. T. de S., cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecata.

Motivele de apel.

În motivarea apelului a fost reprodus dispozitivul sentinței primei instanțe, apreciindu-se de către apelantă că, așa cum a fost pronunțată hotărârea T. ui Maramureș, aceasta este netemeinică și nelegală, pentru considerentele expuse în memoriul de apel.

In ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, în mod greșit a fost respinsa ca nefondata, cu argumentele avute în vedere de instanța de fond, respectiv,- faptul ca este vorba de o acțiune in revendicare, care este prin natura ei imprescriptibila; nulitatea pe care se bazează acțiunea reclamantei este una absoluta, raportat la abuzul de drept săvârșit de autoritățile comuniste prin Decretul nr. 358/1948 si nu o nulitate relativa, bazata pe vicierea consimțământului, cum susține pârâta apelantă.

Instanța de fond nu a avut in vedere circumstanțele reale ale situației de fapt, dar nici consecințele unor sancțiuni judiciare, deoarece:

Prin acțiunea introductiva, instanța a fost investita cu o acțiune in rectificare de carte funciara întemeiata pe dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, prin care s-a solicitat anularea in parte a încheierii de carte funciară prin care a fost înscris dreptul de proprietate asupra imobilului in natură biserica si teren aferent, in favoarea Bisericii Ortodoxe, precum si restabilirea situației anterioare, respectiv reînscrierea dreptului de proprietate in favoarea reclamantei. Doar ca o consecința a reînscrierii in cartea funciara a acestui drept, reclamanta s-a considerat îndreptățita sa formuleze si un petit cu privire la

revendicarea imobilelor înscrise in cartea funciara.

F. a de aceasta situație, acțiunea in revendicare imobiliară are un caracter accesoriu, acțiunea principala fiind cea de rectificare de carte funciară, supusă regulilor prescripției prevăzute in Decretul nr. 167/1958; excepția invocată de către pirita la fond s-a referit in mod exclusiv la prescripția dreptului de a promova acțiunea in rectificare de carte funciara in termenul de 3 ani, prevăzut de art. 3 din decret.

In ce privește stabilirea caracterului de nulitate absoluta sau relativa a actului ce a stat la baza deposedării cultului greco-catolic, aplicabile in cauza sunt normele dreptului civil, raportat la faptul ca dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938 nu reglementează in cuprinsul art. 17 condițiile de valabilitate a consimțământului si nici cauzele de nulitate ale acordului de voința. Potrivit dispozițiilor civile, numai lipsa totala a consimțământului constituie nulitate absoluta, iar vicierea acestuia reprezintă o nulitate relativa, opinie comuna a literaturii de specialitate si a practicii judiciare.

In speța dedusa judecații suntem in prezenta unei nulități relative, raportat la faptul ca preluarea bunurilor a fost făcută prin violență, în urma comenzii politice date de regimul totalitar comunist, așa cum concluzionează instanța.

Apelanta susține, în continuare, ca această viciere a consimțământului, chiar in condițiile date, este o cauza de nulitate relativă, a cărui prescripție poate

fi invocată în termenul de 3 ani, termen prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Prescripția dreptului la acțiune începe sa curgă de la data când violența a încetat, potrivit art. 9 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.

In prezenta cauza violența, ca viciu de consimțământ, a încetat la data de_, data publicării in Monitorul Oficial a Decretului-lege nr. 126/1990, privind recunoașterea oficiala a cultului greco-catolic.

Aceste dispoziții legale se impun a fi coroborate si cu cele ale art. 27 alin. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit cărora, în situația în care "s-au înscris fără cauză legitimă drepturi reale ce pot fi dobândite în baza uzucapiunii, acestea rămân valabil dobândite dacă titularul le-a posedat cu bună-credință potrivit legii, o perioadă de 10 ani";.

In aceste condiții, pirita poate fi prezumata de buna-credința in dobândirea proprietății, motiv pentru care - ca apărare - a fost invocata uzucapiunea speciala prevăzuta de textul legal mai sus invocat, apărare asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat.

F. a de cele prezentate mai sus, in mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.

În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, aceasta a fost invocata de pârâtă pe considerentele neformulării de către reclamanta și a unui petit privind anularea actului care stă la baza întabulării, respectiv a adresei Parohiei nr. 60/1971 a Oficiului P. l Ortodox T. de S. .

Instanța, invocând o decizie de speța, a considerat ca acțiunea este admisibila chiar si in absenta unei acțiuni separate pe care sa se grefeze acțiunea in rectificare de carte funciara, fara a stabili ab initio daca suntem în prezența nulității titlului, respectiv a actului juridic, ori a nevalabilității înscrierii.

Din motivarea hotărârii ar rezulta că instanța admite existenta concomitenta a doua nulități, fara insa a le detalia, lucru absolut necesar.

Potrivit literaturii de specialitate, nulitățile cele mai frecvente sunt cele de natura materiala, care pot fi determinate de lipsa capacității de a contracta, de vicierea sau chiar lipsa consimțământului, de lipsa, ilicitatea sau imoralitatea cauzei, de nedeterminarea sau ilicitatea obiectului, de fictivitatea actului, etc., toate acestea ținând de nulitatea titlului, care poate subzista pentru motive formale sau de ordin material.

Nevalabilitatea înscrierii se întâlnește mai rar si literatura de specialitate precizează ca ea exista in situația contrazicerii intre încheiere si actul juridic, daca in cartea funciara se trece o alta persoana decât cea indicata in încheiere, daca se înscrie un alt drept decât cel arătat in încheiere.

Iată de ce, pronunțându-se asupra acestei excepții, instanța de fond trebuia sa stabilească mai întâi pentru care motiv admite acțiunea: cel al nulității titlului sau al nevalabilității înscrierii.

Examinând situația dedusă judecății, se constată că, în speță, nu poate exista nulitatea datorată nevalabilității înscrierii, dar nici nulitatea titlului, pentru niciunul din motive (formal sau de ordin material), pentru ca nu se încadrează in niciuna din situațiile prevăzute de lege.

Pentru a putea aprecia existența nulității titlului era obligatoriu a se formula un petit distinct, în cadrul căruia să se solicite nulitatea absolută sau relativă și să se invoce motivele care conduc la această sancțiune.

Înscrierea in cartea funciara s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale in vigoare la acea data, fara a fi avute in vedere dispozițiile Decretului nr. 358/1948 si există probațiune care să facă dovada voinței credincioșilor greco-catolici care au trecut la cultul ortodox, de bună voie si anterior apariției acestui act normativ. Pe fondul cauzei, după ce se pronunța cu privire la calitatea procesuala a pârtilor, instanța retine ca analiza cauzei trebuie sa se raporteze la realitatea

anului 1948, când au intrat in vigoare Decretul nr. 358/1948 si Decretul-lege nr. 177/1948, in temeiul cărora cultul greco-catolic a încetat, iar averea sa a trecut de drept în proprietatea statului, cu excepția parohiilor, care au revenit cultului ortodox.

Considera instanța de fond că intabularea dreptului de proprietate din anul 1971 s-a făcut in mod nelegal, in temeiul unor acte care nu îndeplineau exigentele legii, împrejurare ce întărește teza invocata de pârâtă, privind lipsa petitului expres de anulare a actului si lipsa de interes a instanței in a stabili cadrul procesual, atunci când a respins excepția inadmisibilității.

Neclarificarea cadrului procesual conduce la concluzii eronate exprimate de către instanța fondului la pag. 13 din motivare, atunci când retine "constrângerea morala dublata de neîndeplinirea cerințelor legii, conduce la invalidarea actului de înscriere in CF a dreptului de proprietate revendicat."

Instanța face trimitere apoi la dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990, a Legii nr. 489/2006, a Pactului Internațional cu privire la drepturile civile si politice, la Convenția Europeana a Drepturilor Omului si Declarația Universala, acte potrivit cărora, Statul Român s-a angajat la adoptarea tuturor masurilor legislative si de alt ordin, de natură a conduce la recunoașterea pe plan național a drepturilor înscrise in cuprinsul sau.

Pârâta apelanta nu împărtășește argumentele aduse de instanța de fond în motivarea hotărârii pronunțate, pornind in primul rând de la legislația in materie invocata si de la situația concreta.

Decretul-lege nr. 177/1948, privind regimul general al cultelor religioase, publicat în Monitorul Oficial nr. 204/_, care, în art. 1 prevede că "Statul garantează libertatea conștiinței si libertatea religioasa pe tot cuprinsul Republicii

P. ulare R. ne. Oricine poate sa aparțină oricărei religii sau sa îmbrățișeze orice credința religioasa, daca exercițiul ei nu contravine Constituției, securității si ordinei publice sau bunelor moravuri", iar in art. 36 că: "Averea cultelor dispărute sau a căror recunoaștere a fost retrasa, aparține de drept Statului";.

De menționat este faptul ca, potrivit acestui act normativ, cultul greco- catolic era recunoscut, fiind menționata si procedura de transfer a proprietății in anumite situații, cum este si cea prevăzuta la art. 37, potrivit căreia:

"Daca cel puțin 10% din numărul credincioșilor comunității locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locala religioasa a cultului părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul sau, proporționala cu numărul credincioșilor care au părăsit-o si aceasta parte proporționala se strămuta tot de drept in patrimoniul comunității locale a cultului adoptat de noii credincioși. Daca cei care părăsesc comunitatea locala alcătuiesc majoritatea, biserica (locașul de închinăciune, casa de rugăciuni), cum si edificiile anexe, aparțin de drept comunității locale a cultului nou adoptat, cealaltă avere cuvenindu-se celor doua comunități locale in proporția arătata la alineatul precedent. Daca cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămuta de drept in patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locala părăsita, proporțional cu numărul celor ramași fara a se socoti biserica (locașul de închinăciune, casa de rugăciuni) si edificiile anexe; aceasta despăgubire va fi plătită in termen de cel mult 3 ani de la stabilirea ei. Cazurile prevăzute in acest articol vor fi constatate si soluționate de judecătoria populara a locului".

Potrivit declarațiilor martorilor Chiuzbăian N. (martorul piritei), Rogojan

D. (martorul reclamantei), dar și a înscrisului intitulat "dovada"; (de care pirita înțelege sa se folosească), in luna a anului 1948 preotul greco-catolic V. V. ,

împreună cu toți enoriașii, au trecut la cultul ortodox, semnând in acest sens si un proces-verbal.

Ca urmare, si in virtutea dispozițiilor art. 37 mai sus citat, lăcașul de cult (adică biserica ce face obiectul prezentei acțiuni), a revenit de drept, prin efectul legii, cultului ortodox, fara a fi nevoie de întrunirea unui anumit procent (cum susține instanța de fond), acesta trebuind a fi întrunit doar in situația celorlalte bunuri, altele decât biserica. Legea (Decretul nr. 177/1948) a fost temeiul in baza căruia s-a emis "Adresa nr.60/1971 a Oficiului P. l Ortodox T. de S., care stă la baza încheierii prin care s-a dispus intabularea dreptului de proprietate, act normativ înlocuit de Legea nr.489/2006.

F. a de aceasta împrejurare, nu se poate vorbi de nulitatea titlului care sta la baza transferului dreptului de proprietate, importanta numirii nulității actului (așa cum a susținut apelanta) fiind de esența cauzei.

Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic, publicat in M.Of. 281/_, prevedea următoarele:

"Art. 1 - In urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco- catolic la cultul ortodox roman si in conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizațiile centrale si statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitolurile, ordinele, congregațiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundațiunile, asociațiunile, cum si orice alte instituții si organizațiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista";.

"Art. 2 - Averea mobila si imobila aparținând organizațiilor si instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresa a averii fostelor parohii, revine Statului R. n, care le va lua in primire imediat.

O comisiune interdepartamentala compusa din delegați ai Ministerelor: Cultelor, Finanțelor, Afacerilor Interne, Agriculturii si Domeniilor si Învățământului P., va hotărî destinația acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe R. ne sau diferitelor ei părți componente";.

Acest act normativ nu abroga dispozițiile exprese din art. 37 din Decretul nr. 177/1948, care reglementează situația bunurilor cultului părăsit de către enoriași, situație in care spetei nu-i sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 358/1948, recunoscut ca având un caracter abuziv, cu atât mai mult cu cât, trecerea la cultul ortodox s-a realizat anterior adoptării acestui act normativ si la dosar nu exista nici o dovada ca actul de trecere a fost consecința vicierii consimțământului prin violenta, toate acestea fiind doar prezumții. In aceasta situație, nu mai era nevoie de întrunirea vreunui procent, ori hotărâre judecătoreasca (cum susține instanța) pentru realizarea transferului, fiind suficient a se constata părăsirea cultului de către majoritate, iar consecința este preluarea de drept a lăcașurilor de cult (bisericilor) de către noul cult.

Decretul-lege nr. 126/1990, publicat in M.Of. nr. 54/_, privind unele masuri referitoare la Biserica R. U. cu R. (greco-catolica), in art. 1 prevede "Ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Biserica R. U. cu R. (greco-catolica) este recunoscuta oficial";, iar situația lăcașurilor de cult urma a fi stabilita printr-o comisie mixta, conform art. 3.

Se face precizarea ca, nici după adoptarea acestui act normativ, reclamanta nu a făcut nici un demers legal, lăsând in pașnica si netulburata folosința biserica cultului care a dobândit-o prin act normativ neabrogat.

Legea nr. 489/2006, publicata în M. Of. Partea I nr. 11/_, privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, act normativ care nu conține prevederi referitoare la redobândirea fostelor proprietăți si care abia acum abroga Decretul nr. 177/1948, urmând ca acestea sa fie reglementate printr-un act normativ ulterior, dar care nu a mai apărut, recurgându-se, in mod artificial, la

acțiuni in rectificare de carte funciara, cu consecințe de anulare a unor acte, deși nu s-a solicitat acest lucru, și de revendicare, ca urmare a restabilirii situației anterioare.

Se constata ca instanțele nu pronunța hotărâri unitare cu privire la acest tip de acțiuni, sens în care apelanta face trimitere la opinia recenta a instanței Curții de Apel C., confirmata de Î. Curte de C. si Justiție, exprimată în decizia civila nr. 41/A/_, din dosarul_ .

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice, la Convenția Europeana a Drepturilor Omului si Declarația Universala, invocate de către instanța in motivare, nu prevăd nici o obligație in legătura cu bisericile si nici nu stabilesc obligații in sarcina statului privind retrocedarea necondiționata a acestora, astfel ca invocarea lor nu are nici o susținere.

Mai mult, litigiul nu s-a judecat in contradictoriu cu Statul R. n, ci cu un proprietar al bunului, care a dobândit proprietatea prin efectul legii, ca urmare a trecerii in masa a credincioșilor la cultul ortodox.

In prezent lăcașul de cult revendicat deservește comunitatea ortodoxa din localitatea Jurații de S., prin cele doua funcții: biserică - loc de oficiere a slujbelor religioase in timpul săptămânii, și capelă mortuară.

In aceasta situație, opțiunea credincioșilor este clara, ei având posibilitatea, după anul 1990, sa opteze, însă, în covârșitoarea lor majoritate, au preferat sa rămână in biserica ortodoxa.

Aceasta opțiune a membrilor comunității, de a adera la un cult sau altul, nu poate fi ignorată, prin restituirea bisericii unui număr infim de credincioși, cu atât mai mult cu cât, pe an ce trece, numărul lor este tot mai mic.

Din Adresa nr. 3651/_ a Primăriei Orașului Baia Sprie (oraș de care aparține si localitatea T. de S. ), rezulta ca la recensământul din anul 2002 au existat 78 greco-catolici si 1386 ortodocși, iar la recensământul din 2011, 43 greco-catolici și 1943 ortodocși.

Martorii audiați (Gredan Aurelian, Rogojan D., Breban P. ) au declarat că, în prezent, sunt aproximativ 24 greco-catolici (12 familii), dintre care o parte însemnată locuiesc în municipiul Baia Mare, iar din tabelul depus în instanță rezultă că familiile foștilor greco-catolici nu doresc să revină la vechiul cult, probe ignorate de către instanța de fond.

Instanța de fond s-a mulțumit doar la a face aprecieri cu privire la desfășurarea slujbelor religioase in cadru neadecvat, cum ar fi Căminul cultural, fără a lua în considerare adresele existente la dosar, din care rezultă că autoritatea locala a oferit si alte spatii, însă acestea au fost refuzate.

Mai mult, comunitatea ortodoxa s-a implicat în a solicita sprijin pentru punerea la dispoziție și edificarea unei noi construcții, ofertă și sprijin refuzat nejustificat.

Împrejurarea că comunitatea ortodoxă are două locașuri de cult, nu-i poate fi imputat pârâtei, și nu poate constitui un argument în stabilirea situației anterioare, în condițiile în care numărul mare de credincioși impune existența bisericii vechi prin grija și sprijinul nemijlocit al credincioșilor ortodocși și a parohiei ortodoxe, fără de care biserica nu ar mai fi în ființă azi.

Poziția procesuală a reclamantei intimate în apel .

Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamanta P. R. U. cu R. G.

-C. T. de S., a solicitat respingerea apelului pârâtei ca nefondat și păstrarea în tot a sentinței apelate, ca fiind temeinică și legală, cu obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată în apel.

Motivele expuse în întâmpinare.

Prima instanță a analizat în mod real situația faptică a speței, aplicând cu justețe textele legale incidente materiei deduse judecății.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiunea în rectificare de carte funciară, apelanta-pârâtă își întemeiază afirmația pe dispozițiile art. 27 alin. l din Decretul lege nr. 115/1938, art. și art. 9 alin. l din Decretul nr. 167/1958.

Excepția este nefondată, textele de lege invocate sunt inaplicabile în speță, Decretul nr. 167/1958 exceptând reglementarea drepturilor reale.

Prescripția acțiunii în rectificare de carte funciară este prevăzută în art. 36 din Decretul lege nr. 115/1938 și în dispozițiile Legii nr. 7/1996.

Aceste texte arată că acțiunea în rectificare, sub rezerva prescripției acțiunii de fond, este imprescriptibilă față de dobânditorul nemijlocit.

Apelanta este dobânditoare nemijlocită, iar acțiunea de fond este una în revendicare, deci imprescriptibilă.

Dispozițiile precitate imprimă caracterul imprescriptibil al acțiunii în rectificare de CF, condiționat de același caracter al acțiunii de fond.

Nu se raportează la clasificarea acțiunii civile în funcție de calea procedurală aleasă, și anume principală și accesorie.

Se susține în mod eronat că acțiunea în revendicare are un caracter accesoriu față de acțiunea principală, cea de rectificare de carte funciară.

Cererea este una accesorie dacă rezolvarea ei depinde de soluția din cererea principală.

Ori, având în vedere obiectele celor două acțiuni supuse analizei și efectele juridice generatoare, intimata concluzionează în sensul că fondul cauzei este dat de acțiunea în revendicare, care odată admisă, conduce și la admisibilitatea cererii de rectificare de carte funciară în sensul necesar.

Expunerea scriptică a petitelor acțiunii introductive, în maniera în care petitul de rectificare de carte funciară este anterior celui prin care se solicită revendicarea imobilului litigat, nu constituie niciun criteriu legal pentru clasificarea acțiunii civile.

De altfel, intimata solicită a se observa că este prima apărare de acest fel (cel puțin după cunoștința intimatei) în multitudinea de cauze soluționate pe această problematică. Dacă problema se punea de maniera în care o analizează apelanta, cu certitudine, dacă nu părțile, în mod sigur instanțele de judecată, ar fi pus-o în discuția părților.

Apoi, se invocă art. 27 alin. l din Decretul lege nr. 115/1938, subînțegându-se că apelanta și-a întabulat dreptul de proprietate fără cauză legitimă și că 1-a posedat vreme de 10 ani, cu bună credință, care, în condițiile legii, ar conduce la o dobândire în favoarea sa a dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Ori, dacă corespunde realității faptul că s-a înscris în CF fără cauză legitimă, nu corespunde realității faptul că a posedat lăcașul de cult cu bună credință, pentru că avea cunoștință de faptul că posesia și folosința sa se

întemeiază pe un abuz, ori abuzul (fie de fapt, fie de drept) nu poate fundamenta buna credință.

Pe de altă parte, dobândirea dreptului pe calea uzucapiunii se poate realiza prin cerere expresă, adresată instanței de judecată, și nicidecum pe cale de excepție, în cadrul unui alt proces.

Prima instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect prin tratarea motivelor de fapt și de drept în ansamblul lor interdependent, tocmai din cauza faptului că apelanta nu a înțeles să formuleze în mod concret o cerere de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Instanța este obligată a se pronunța asupra cererilor și excepțiilor invocate de părți, prin prisma motivelor și apărărilor formulate în concret, nu asupra unor aluzii.

Apelanta afirmă că nu poate fi contestat caracterul abuziv al Decretului nr. 177/1948, în temeiul căruia lăcașul de cult a trecut din proprietatea cultului greco-catolic în proprietatea cultului ortodox, și nici faptul că preluarea bunurilor a fost făcută prin vicierea consimțământului prin violență, în urma comenzii politice date de regimul totalitar comunist, însă, se susține că vicierea consimțământului este o cauză de nulitate relativă, care poate fi invocată în termen de 3 ani de la data la care violența a încetat, respectiv începând cu data de_ - data intrării în vigoare a Decretului lege nr.126/1990.

Intimata a susținut că trecerea credincioșilor de la un cult la celălalt s-a făcut ca urmare a unei puternice constrângeri morale, nicidecum nu a afirmat că preluarea bunurilor s-a făcut prin violență, astfel încât, sunt neavenite apărările apelantei.

S. ținerea reclamantei a fost și este că trecerea cultului greco-catolic în ilegalitate s-a făcut printr-un abuz de drept, respectiv Decretul nr.358/1948. Ori, abuzul de drept constituie motiv de nulitate absolută.

Prin urmare, este în afara cadrului procesual aplicabilitatea prevederilor Decretului nr. 167/1958.

In ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, aceasta a fost invocată cu referire la cererea de rectificare de CF și la faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a solicitat anularea Adresei nr. 60/1971 a Oficiului P. l Ortodox, ci numai anularea încheierii de întabulare emisă în baza acelei adrese

In primul rând, acțiunea este inadmisibilă doar dacă legea o declară astfel.

Acțiunea în rectificare de CF nu a fost declarată de lege ca inadmisibilă.

Intimata precizează că prin decizia civilă nr. 66/R/14 ianuarie 2008 (existentă la dosar), Curtea de Apel C. a statuat următoarele, text reprodus, pag. l: "In speță, este evident, chiar în absența unei acțiuni separate pe care să se grefeze acțiunea în rectificare de CF, că rectificarea cărții funciare, prin anularea încheierilor de CF prin care pârâții intimați și-au intabulat dreptul de proprietate asupra terenului aparținând reclamantului recurent, este pe deplin admisibilă . .

.".

In al doilea rând, art. 17 alin. l și alin. final din Decret lege nr. 115/1938 prevede că drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul există acord de voință în sensul constituirii sau strămutării în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară. Hotărârea judecătorească sau, în cazurile anume prevăzute de lege, decizia autorității administrative vor înlocui acordul de voință sau consimțământul.

Încheierea de întabulare sub B.3 în CF nr. 71 T. de S. s-a emis în temeiul Adresei nr .60/1971 a Oficiului P. Ortodox Român T. de S. și a dispozițiilor art. 37 alin. 3 Decretul nr.117/1948, fără a se stabili dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute în lege.

Text reprodus, art. 37 alin. (3) Decretul nr. 177/1948, prevede: "Dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75 % din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași fără a se socoti biserica (locașul de închinăciune, casa de rugăciuni) și edificiile anexe ; această despăgubire va fi plătită în termen de cel mult 3 ani de la stabilirea ei";.

Nu există niciun act din care să rezulte la momentul respectiv proporția în care numărul credincioșilor greco-catolici a trecut la cultul ortodox.

De asemenea, nu rezultă din nici un act că trecerea de la un cult la altul s- a făcut de bună voie și că s-a respectat procedura expres prevăzută de art. 38 alin. 2 din același act normativ, anume: "Declarația de părăsire a unui cult se comunică părții componente locale a cultului părăsit, prin autoritatea comunală locală. La cerere autoritatea comunală respectivă este obligată să elibereze dovada facerii acestei comunicări";. Înscrisul folosit de către apelantă, intitulat "Dovadă", nu îndeplinește cerințele legii, în scopul constatării procentului de 75

% din numărul credincioșilor trecuți benevol la cultul ortodox.

Acest înscris arată că părintele V. V. a semnat procesul verbal de trecere la Cultul Ortodox Român. În mod fals indică apelanta mențiunile acestui înscris, ca fiind în sensul că "preotul greco-catolic V. V., împreună cu toți enoriașii au trecut la cultul ortodox." Dacă acest proces verbal a fost semnat de către părintele susnumit, ne întrebăm dacă a fost o alegere benevolă ?!

La alin. final al art. 37 se stabilește fără echivoc, text reprodus: "Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate și soluționate de judecătoria populară a locului".

Cu referire Ia fondul cauzei, comunitatea eparhială română greco-catolică din T. de S. cuprindea totalitatea credincioșilor greco-catolici din localitatea T. de S., care astăzi este constituită în P. R. U. cu R. G. C. T. de S.

. Denumirea actuală a unei asemenea comunități este aceea de parohie.

Conform statutelor celor două culte, greco-catolic și ortodox, au personalitate juridică parohiile și nu bisericile. Parohiile au patrimoniu, organe de conducere proprii și gestiune proprie. Biserica este doar lăcașul de cult unde membrii comunității, credincioșii, participă la ritualurile religioase.

De aceea, chiar dacă în cartea funciară dreptul de proprietate s-a intabulat asupra Bisericii Ortodoxe, calitate procesuală pasivă are P. O. în a cărei rază teritorială s-a găsit biserica.

Prin Decizia civilă nr. 291/R/_ a Curții de Apel C., pronunțată în dosar nr._, pag.4 alin. penultim se recunoaște ca probă înscrisul denumit șematism.

Hotărârea a intrat de acum în puterea lucrului judecat, intimata înțelegând să uzeze de ea pentru a face dovada existenței parohiei și a proprietății acesteia asupra lăcașului de cult cu incintele aparținătoare și terenul aferent, alături de cartea funciară.

Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei G. -Catolice Române a Maramureșului pe anul 1936 pag. 27 alin. l, atestă faptul că biserica construită din piatră datează din anul 1773, iar credincioșii greco-catolici (la nivelul anului 1936) erau în număr de 1716 persoane, care participau la ritualurile religioase în această biserică. Cu aceeași dată a fost construit zidul împrejmuitor al lăcașului de cult, compus din biserică, clopotnița din lemn, terenul aferent în suprafață de 852 m.p. și zidul împrejmuitor din piatră.

Decizia civilă nr. 936/19 aprilie 2002, pronunțată în dosar nr. 2051/2002 de către Curtea de Apel C., a statuat cu putere de lucru judecat faptul că, citat

din text: "… terenul destinat normalei folosințe a lăcașului de cult, deci acela care îl deservește în mod necesar — cuprinzându-se aici și terenul destinat accesului în biserică - trebuie considerat ca alcătuind o unitate de fapt cu construcția însăși, ceea ce are consecința că acest teren urmează regimul juridic al lăcașului de cult, neputând fi disociat de acesta.." - pag. 4 alin. 2 - 3 decizie.

Pentru analizarea pe fond a petitelor cererii de chemare în judecată, este necesar ca instanța să se raporteze la realitatea anului 1948, când au intrat în vigoare Decretul nr. 358/1948, pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic și Decretul nr. 177/1948, pentru regimul general al cultelor religioase, în temeiul cărora cultul greco-catolic a încetat să mai existe, iar averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor sale statutare a trecut de drept în proprietatea statului, cu excepția expresă a averii parohiilor, care au revenit cultului ortodox.

In acest context, averea Parohiei Române Unite cu R., G. C., T. de

a revenit apelantei-pârâte - P. O. R. Lăpuș II, iar biserica a servit desfășurării ritualurilor sale religioase.
Dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară doar în anul 1971, în mod nelegal, în temeiul unor acte care nu îndeplineau exigențele legii. Astfel cum rezultă din înscrierea de sub B.3 din CF nr. 72 T. de S., întabularea s-a dispus prin încheierea de carte funciară nr. 1786/13 octombrie 1971.
Actul în baza căruia s-a dispus, prin încheiere, întabularea dreptului a fost Adresa nr. 60/1971 a Oficiului P. l Ortodox Român T. de S., Protopopiatul Baia Mare, iar înscrierea a fost efectuată în temeiul art. 37 din Decretul nr.117 publicat în M.O. nr. 178/4 august 1948.
În primul rând, nu există nici un Decret nr. 117 care să reglementeze problema în discuție. După nr. și data publicării în Monitorul Oficial se poate deduce că este vorba de Decretul nr. 177/1948.
Înscrierea s-a făcut în temeiul art.37 Decretul nr. 177/1948 și a unei adrese a Oficiului P. l fără a se stabili dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute în lege. această despăgubire va fi plătită în termen de cel mult 3 ani de la stabilirea ei".
În dosarul de carte funciară nu există nici un act din care să rezulte la momentul respectiv proporția în care numărul credincioșilor greco-catolici au trecut la cultul ortodox și că trecerea de la un cult la altul s-a făcut de bună voie, respectându-se procedura expres prevăzută de art. 38 alin.2 din același act normativ.
S-au mai invocat în motivarea întâmpinării prevederile art. 17 alin. l și alin. final din Decretul-lege nr. 115/1938 și ale art.44 din Decretul-lege nr. 115/1938, susținându-se de către intimată că, întrucât transferul proprietății s-a făcut în temeiul legii și în lipsa unui acorda între părți, atunci se impunea ca înscrierea în CF să fie încuviințată doar dacă erau îndeplinite cerințele prevăzute de lege, adică numai în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile care să constate îndeplinirea acelor cerințe.
Ori, operațiunea a cărei rectificare se solicită, atât în privința actului în temeiul căruia s-a înfăptuit - adresa oficiului parohial - cât și a încheierii de carte funciară însăși este nulă, pentru că încalcă dispozițiile legale și înfrânge astfel principiul legalității cărților funciare, ceea ce implică admisibilitatea cererii de rectificare și restabilire a situației anterioare de CF. Abuzul săvârșit nu poate perpetua existența dreptului în patrimoniul celui favorizat.
Actele normative care au fundamentat întabularea sunt acte abuzive, discriminatoare și nedrepte din două motive: a) pentru că ele contravin libertății
religioase și garantării acestui drept înscris însăși în Constituția R.P.R. din anul 1948 sub imperiul căreia au fost adoptate.
Prin Decretul nr.9/31 decembrie 1989 a fost abrogat Decretul nr.358/1948, urmare cărui fapt Biserica R. U. cu R. (G. C. ) este recunoscută oficial, iar organizarea și funcționarea acestea se face în conformitate cu regimul juridic general al cultelor religioase din România.
Prin Legea nr.489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor a fost abrogat Decretul nr. 177/1948 cu modificările și completările ulterioare.
Abrogarea acestor acte normative a fost determinată de caracterul lor abuziv și antidemocratic.
Referitor la actul normativ aplicabil cererii în rectificarea cărții funciare intimata susține că sunt incidente dispozițiile Decretului lege nr. 115/1938.
Potrivit art.72 alin.2 și 3 din Legea nr. 7/1996 actele normative care au reglementat sistemele anterioare de publicitate imobiliară își încetează aplicabilitatea, pentru fiecare județ, la data finalizării lucrărilor cadastrale și a registrelor de publicitate imobiliară pentru întregul teritoriu administrativ al unui județ, aceste acte normative urmând a fi abrogate numai după definitivarea cadastrului la nivelul întregii țări.
Prin urmare, Decretul lege nr.115/1938 ultraactivează prin dispoziția expresă a Legii nr.7/1996.
În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în secțiile sale unite prin Decizia nr. XXI/12 decembrie 2005, referindu-se la acțiunile în prestație tabulară și rectificare CF.
Justificarea interesului legitim al reclamantei în promovarea cererii de rectificare de carte funciară, restabilirea situației anterioare și revendicare
imobiliară este determinat de calitatea sa de persoană care a avut un drept de proprietate tabular înscris sub B. l din CF nr. 72 T. de S. .
Rectificarea cărții funciare poate fi formulată de orice persoană interesată. Prin persoană interesată se înțelege persoana care a avut sau are un drept înscris în cartea funciară, vătămat prin noua înscriere (art. 100 din Regulamentul de organizare si funcționare a birourilor de carte funciară ale judecătoriilor, aprobat pin Ordinul ministrului de stat, ministrul justiției nr. 2371/C/22 decembrie 1997 ).
Legat de cererea de revendicare, intimata reclamantă subliniază faptul că enoriașii ortodocși participă la ceremonialele religioase într-o biserică nouă, vizavi de lăcașul de cult revendicat. începând cu data de 28 august 2008, biserica greco-catolică în litigiu a fost transformată în capelă mortuară, în timp ce credincioșii greco-catolici participă la slujbele religioase în locuri improprii desfășurării riturilor.
Nu este în concordanță cu obligația asumată de stat de a garanta libertatea religioasă și în felul acesta de a respecta drepturile tuturor cultelor la desfășurarea activității (inclusiv a ceremonialului religios) în condiții civilizate, fără umilință ca enoriașii ortodocși (dintre care mulți sunt foști greco-catolici) din
de S. să aibă la dispoziție ambele biserici din localitate, din care una să fie folosită pentru capelă mortuară, în timp ce Organele locale, Consiliul local Baia Sprie să ofere cultului greco-catolic, "cu multă generozitate";, oficierea liturghiilor în Căminul cultural (adresa f. 148 dosar), acolo unde, în treacăt fie spus, se țin și baluri și petrecerile de nuntă.

Afirmația că cea de a doua biserică, biserica revendicată, este folosită drept capelă mortuară de către P. O. din localitate, rezultă atât din declarațiile martorilor propuși la solicitarea reclamantei, și anume, Dredean A. și Rogojan

D., cât și din declarația martorilor audiați la propunerea pârâtei: Chiuzbăian N. și Breban P. .

In sprijinul opoziției la admiterea cererii de chemare în judecată, pârâta - P.

R. T. de S. a încercat să dovedească faptul că, urmare unei calamități naturale biserica revendicată a fost parțial distrusă, că repararea acesteia a fost suportată numai de enoriașii ortodocși, iar cei greco-catolici nu s- au implicat în nici o formă în lucrările de restaurare.
În acest scop, la ședința din data de_ a fost audiat martorul Breban
. Pe lângă faptul că acesta nu știa nici măcar anul calamității naturale, indicând anul 1996, în timp ce, în realitate, furtuna devastatoare s-a produs în 2 iulie 1998, a declarat că lucrările de restaurare au fost dispuse de Direcția Patrimoniului Cultural din cadrul Consiliului județean Maramureș și au fost suportate de enoriașii ortodocși, fără participarea celor greco-catolici și că au durat timp de un an.

Din probatoriul administrat nu rezultă faptul că lucrările de restaurare ar fi fost suportate de enoriașii ortodocși, dimpotrivă, din adresa de la f. 156 dosar reiese că lucrările de restaurare au fost efectuate de Direcția Județeană de Cultură Maramureș și au fost recepționate în_, nicidecum că ar fi fost suportate din fondul de rulment al Parohiei Ortodoxe și că ar fi durat un an, astfel cum a declarat martorului.

Referitor la contribuția enoriașilor greco-catolici, reclamanta supune atenției două aspecte:

În primul rând, faptul că, urmare a calamității naturale, aceștia au solicitat sprijinul Consiliului local pentru restituirea lăcașului de cult în vederea efectuării lucrărilor de reparații - astfel cum rezultă din procesul verbal de la f. 149 dosar

-, fără nici un rezultat și în al doilea rând, nimeni nu le-a solicitat o contribuție la lucrările de reparații, împrejurare care rezultă din depoziția martorului Breban

P., astfel încât nu li se poate reproșa dezinteresul în întreținerea lăcașului de cult. În altă ordine de idei se susține că numărul credincioșilor greco-catolici este atât de mic, insignifiant față de cel al ortodocșilor, încât se stârnește nedumerirea cum își pot chiar permite să revendice lăcașul de cult.

Legat de acest aspect, practica instanțelor este evidentă în sprijinul ideii că dreptul de proprietate asupra lăcașului de cult aparține parohiei greco-catolice, ca entitate juridică cu personalitate juridică de sine stătătoare, astei încât, numărul credincioșilor este irelevant în privința revendicării. Nu credincioșii, ci parohia are calitate procesuală activă într-un asemenea litigiu.

Apelul pârâtei este fondat în parte.

Cu pr iv ire l a mo tivu l de apel pr in c are se invoc ă excepț ia in ad mis ib il ităț ii

acț iunii în rectificare de CF.

Apelanta pârâtă a susținut că acțiunea în rectificare de CF promovată de reclamanta intimată ar fi inadmisibilă pe motiv că reclamanta nu a formulat un petit prin care să solicite anularea actului care a stat la baza întabulării, respectiv, a Adresei nr. 60/1971 a Oficiului P. l Ortodox Român T. de S., Protopopiatul Baia Mare.

Acțiunea reclamantei nu a fost chiar riguros formulată din punct de vedere al acurateței juridice, însă, invocarea de către aceasta, ca fundament juridic al cererii sale de chemare în judecată, pe lângă prevederile art. 17, art. 34 pct. 1, art. 35 și art. 44 din Decretul-lege nr. 115/1938, și a prevederilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, (modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005), coroborat cu prevederile art. 480-481 C.civ., conduc indubitabil la concluzia că este vorba despre o acțiune în revendicare de drept comun, însă cu particularitățile impuse de legea specială, respectiv, în analizarea acestei acțiuni în revendicare instanța este ținută să se raporteze la actul

normativ special, adică la Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005.

Fiind o acțiune în revendicare, chiar caracterizată prin particularitățile speciale impuse de legea specială, este evident că pentru justa soluționare a acesteia este necesar, în prealabil, ca instanța să verifice temeinicia, valabilitatea ori nevalabilitatea, existența ori inexistența titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în cartea funciară și, respectiv, anularea încheierii de CF prin care s-a întabulat pârâta, cu consecința rectificării cărții funciare, în sensul revenirii la situația anterioară de carte funciară.

Petitul principal al acțiunii nu este cel în rectificare de CF, așa cum eronat apreciază apelanta, ci cel în revendicare, pentru că finalitatea acțiunii, scopul urmărit de reclamantă prin recurgerea la prezentul demers judiciar, este redobândirea imobilului litigios în deplină proprietate, pașnică folosință și posesie, respectiv reîntabularea acestui drept de proprietate, în deplinătatea atribuțiilor sale, în CF, în favoarea reclamantei.

Însă, pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare este necesar a se analiza în prealabil dacă titlul pârâtei a fost sau nu unul valabil și legal, respectiv, dacă se poate dispune rectificarea de CF în sensul acreditat de către reclamantă.

Așadar, prioritar este a se stabili dacă titlul în baza căruia pârâta s-a întabulat în CF a fost unul legal, valabil și dacă, într-adevăr, a existat un titlu, susceptibil de a transfera proprietatea în favoarea pârâtei, și care să servească drept temei al întabulării pârâtei în CF.

Este știut faptul că acțiunea în rectificare de carte funciară este o acțiune subsidiară, subsecventă și accesorie, care se grefează întotdeauna pe o acțiune principală, acțiunea principală putând avea ca obiect constatarea valabilității/nevalabilității titlului în baza căruia s-a întabulat dreptul a cărui rectificare se solicită.

Anularea unei încheieri de carte funciară, cererea care ar putea fi asimilată unei cereri de rectificare a cărții funciare, implică cu necesitate prealabila constatarea a nulități ori nevalabilității titlului în baza căruia s-a întabulat dreptul a cărui rectificare se solicită, știut fiind că, orice anulare a unei încheieri de CF presupune o nevalabilitate a acelei înscrieri în CF, nevalabilitate care ar putea decurge din nulitatea titlului care a stat la baza acelei înscrieri.

Acțiunea în rectificare de CF este o acțiune subsidiară, care poate să fie promovată fie odată cu acțiunea de fond, fie în mod separat, însă, dacă a fost promovată pe cale separată, ea este întotdeauna subsecventă și subsidiară acțiuni de fond.

Drept urmare, simplul petit de anulare a unei încheieri de CF, neînsoțit și de un petit prin care să se solicite constatarea nulității titlului în baza căruia s-a făcut înscrierea în CF a dreptului de proprietate al pârâtei, prin încheierea de CF a cărei anulare se solicită, apare ca inadmisibil.

În analizarea acestui motiv de apel din apelul pârâtei, referitor la inadmisibilitatea acțiuni în rectificare de CF, se impune a se stabili cu prioritate care sunt limitele învestirii instanței prin cererea introductivă de instanță, având în vedere specificul și caracterele juridice ale acțiunii pendinte.

În cartea funciară nr. 72 T. de S., asupra imobilului cu nr. top 280, nr. ser. A +1, constând din biserică și terenul aferent în intravilan, în suprafață de

237 stj., s-a întabulat, prin încheierea de CF nr. 1786/_, dreptul de proprietate al Bisericii Ortodoxe, în baza Adresei nr. 60/1971 a Oficiului P. l Ortodox Român T. de S., Protopopiatul Baia Mare, făcându-se totodată mențiunea, sub B. 3, că acest imobil se trece, în baza art. 37 din Decretul nr. 117/1948, în proprietatea Bisericii Ortodoxe.

Prin urmare, actul în baza căruia a fost întabulat în CF dreptul de proprietate al pârâtei nu este în niciun caz încheierea de CF nr. 1786/_, ci Adresa nr. 60/1971 a Oficiului P. l Ortodox Român T. de S., Protopopiatul Baia Mare, adresă care, conform mențiunilor înscrise sub B. 3 în CF, a fost emisă în baza art. 37 din Decretul nr. 117/1948.

Prin petitul cererii de chemare în judecată reclamanta a solicitat instanței să dispună anularea în parte a încheierii de CF nr. 1786/_, înscrisă sub B. 3 în CF nr. 72 T. de S., în sensul anulării întabulării, în favoarea Bisericii Ortodoxe, a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, cu consecința restabilirii situației anterioare de CF, prin rectificarea CF în sensul reînscrierii în favoarea reclamantei a dreptului de proprietate asupra acestui imobil.

Este adevărat că prin petitele acestei cereri nu s-a formulat în mod expres o solicitare având ca obiect constatarea nulității Adresei nr. 60/1971 a Oficiului P. l Ortodox Român T. de S., Protopopiatul Baia Mare, dar nu este mai puțin adevărat că în motivarea cereri de chemare în judecată (pag. 2 aliniat ultim), reclamanta a arătat că "dreptul de proprietate a fost întabulat în cartea funciară doar în anul 1971, în mod nelegal, în temeiul unor acte care nu îndeplineau exigențele legii, astfel cum rezultă din înscrierea de sub B. 3 din CF nr. 72 T. de

S., întabularea s-a dispus prin încheierea de carte funciară nr. 1786/_ . Actul în baza căruia s-a dispus prin încheiere întabularea dreptului a fost Adresa nr. 60/1971 a Oficiului P. l Ortodox Român T. de S., Protopopiatul Baia Mare, iar înscrierea a fost efectuată în temeiul art. 37 din Decretul nr. 117/1948";.

Totodată, la pagina 3 aliniat ultim și pagina 4 primul aliniat din cererea introductivă de instanță, reclamanta a arătat că "operațiunea a cărei rectificare se solicită, atât în privința actului în temeiul căruia s-a înfăptuit - adresa Oficiului P. l - cât și a încheierii de carte funciară însăși, sunt nule, pentru că încalcă dispozițiile legale și înfrâng astfel principiul legalității cărților funciare, ceea ce implică admisibilitatea cererii de rectificare și restabilire a situației anterioare de CF";.

Se poate astfel constata, prin prisma art. 129 alin. 4 și 6 C.pr.civ., coroborat cu art. 84 C.pr.civ., că reclamanta a invocat, prin chiar cererea introductivă de instanță, nulitatea actului în temeiul căruia s-a întabulat, sub B.

3 în CF, în baza art. 37 din Decretul nr. 117/1948, dreptul de proprietate al pârâtei, respectiv, a invocat nulitatea Adresei nr. 60/1971 a Oficiului P. l Ortodox Român T. de S., Protopopiatul Baia Mare.

Drept urmare, existând o solicitare de constatare a nulității titlului în baza căruia pârâta și-a întabulat în CF dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, respectiv, a Adresei nr. 60/1971 a Oficiului P. l Ortodox Român T. de S., Protopopiatul Baia Mare, este evident că excepția inadmisibilității acțiunii în rectificare de CF este nefondată, impunându-se a fi respinsă ca atare.

Instanța fondului, în mod corect a respins excepția inadmisibilității acțiunii în rectificare de CF, însă pentru un argument lipsit de orice suport legal, și anume, "că acțiunea este inadmisibilă doar dacă legea o declară astfel. Acțiunea în rectificare de CF nu a fost declarată de lege ca inadmisibilă";.

Curtea constată că soluția primei instanțe, de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, este corectă, însă nu pentru argumentul invocat de Tribunal în motivarea acestei soluții, ci din perspectiva argumentelor anterior expuse de către Curte.

Pe cale de consecință, Curtea constată că acest motiv de apel este, așadar, nefondat.

Cu privire la motivul de apel referitor la excepț ia prescr ipț ie i dreptuluimaterial l a acț iune.

Apelanta a susținut că acțiunea în rectificare de carte funciară ar fi prescrisă extinctiv, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958, întrucât termenul de prescripție de 3 ani ar începe să curgă de la data la care a încetat violența, ca și viciu de consimțământ, care a stat la baza preluării bunurilor în litigiu.

Cu alte cuvinte, în opinia apelantei, întrucât preluarea bunurilor a fost făcută prin violență, acțiunea în rectificare de CF poate fi formulată în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care începe să curgă, potrivit art. 9 alin. 1 din același decret, de la data încetării violenței.

Curtea constată, însă, că apelanta este în eroare, atât cu privire la motivul pentru care se solicită rectificarea cărții funciare, cât și cu privire la termenul în care poate fi formulată o astfel de cerere de rectificare a cărții funciare.

Astfel, reclamanta nu a solicitat rectificarea cărții funciare pe motiv că i-ar fi fost viciat consimțământul în momentul întabulării în CF a dreptului de proprietate al pârâtei - moment care mai mult sau mai puțin a coincis cu preluarea faptică a bunurilor reclamantei de către pârâtă -, ci a solicitat rectificarea cărții funciare pe motiv că "actul în baza căruia s-a dispus, prin încheierea nr. 1786/_, întabularea dreptului pârâtei, respectiv Adresa nr. 60/1971 a Oficiului P. l Ortodox Român T. de S., Protopopiatul Baia Mare, nu a fost legal, nu îndeplinea exigențele legii, fiind nul, pentru că a încălcat dispozițiile legale și a înfrânt principiul legalități cărților funciare";.

Curtea constată, așadar, că reclamanta a solicitat rectificarea cărții funciare în temeiul dispozițiilor art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, respectiv, pe motiv că, titlul în temeiul căruia s-a săvârșit întabularea dreptului de proprietate al pârâtei în CF, nu a fost valabil.

De altfel, reclamanta a și invocat în mod expres, ca temei juridic al cererii sale de chemare în judecată, dispozițiile art. 34 pct. 1, art. 35 și art. 44 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Potrivit art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, rectificarea unei întabulări sau înscrieri provizorii se va cere de orice persoană interesată dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost valabile.

Art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938 permite, așadar, înaintarea acțiunii în rectificare de carte funciară de către orice persoană interesată, în mod indiscutabil, fiind persoană interesată acela care a fost titularul dreptului real înscris în cartea funciară, drept care a fost apoi înscris în favoarea unei alte persoane, în baza unui act juridic a cărui valabilitate este discutată.

Art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 admite înaintarea acțiunii în rectificare de CF pentru două nulități deosebite: pe de o parte, nulitatea titlului, adică a actului juridic, iar pe de altă parte, nevalabilitatea înscrierii.

Nulitatea titlului poate subzista pentru motive formale sau pentru motive de ordin material, iar nevalabilitatea înscrierii apare atunci când există o contrazicere între încheiere și actul juridic, dacă în cartea funciară este trecută o altă persoană decât cea indicată în încheiere, dacă se înscriere un alt drept decât cel arătat în încheiere, etc.

Nulitatea formală a titlului există, de pildă, dacă actului autentic îi lipsește semnătura notarului, data autentificării, etc., sau dacă unui act sub semnătură privată îi lipsește semnătura părților sau a uneia dintre ele, ori dacă data actului este incompletă.

Nulitățile cele mai frecvente sunt cele de natură materială, care pot fi determinate de lipsa capacității de a contracta, de vicierea sau chiar lipsa consimțământului, de lipsa, ilicitatea sau imoralitatea cauzei, de nedeterminarea sau ilicitatea obiectului, de fictivitatea actului.

Art. 35 din același act normativ prevede că rectificarea se va putea săvârși numai în temeiul unei hotărâri judecătorești desăvârșite, acest text legal excluzând posibilitatea rectificării pe calea amiabilă, prin acordul de voință al părților.

Art. 36 alin. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 reglementează în mod expres faptul că acțiunea în rectificare de CF, sub rezerva prescripției acțiunii în fond, va fi imprescriptibilă față de dobânditorul nemijlocit, precum și față de terțul care a dobândit cu rea-credință dreptul înscris în folosul său.

Or, în speță, acțiunea în rectificare de CF se grefează, ca acțiune de fond, pe o acțiune în revendicare, aceasta din urmă fiind, după cum bine se știe, imprescriptibilă extinctiv.

Întrucât acțiunea de fond, o revendicare, este imprescriptibilă extinctiv, și acțiunea în rectificare de CF, ce se grefează pe această acțiune de fond, va fi

imprescriptibilă extinctiv, atât față de dobânditorul nemijlocit - în speță, dobânditorul nemijlocit fiind pârâta -, cât și față de terțul care a dobândit cu rea- credință dreptul înscris în folosul său.

Pe cale de consecință, Curtea constată că excepția prescripției dreptului material la acțiune este vădit nefondată, în mod legal prima instanță respingând această excepție.

Drept urmare, Curtea constată că și acest motiv de apel este nefondat.

Cu pr iv ire l a mo tivul de apel ref eritor l a excepț ia uzuc ap iun ii în te me iată pe

d ispoz iț iile ar t. 27 al in. 1 d in Decre tul -lege nr. 115/1938.

Ca apărare, conform propriei susțineri, pârâta a invocat excepția uzucapiunii prevăzută de art. 27 alin. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, apreciind că se poate prezuma că pârâta a fost de bună credință la dobândirea proprietății, astfel că, ar fi aplicabile, în privința sa, acest dispoziții legale referitoare la uzucapiune.

Curtea constată că excepția uzucapiunii, invocată de pârâtă, este vădit nefondată, pentru motivele ce urmează a fi expuse:

Potrivit art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, în cazul când s-au înscris fără cauză legitimă drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună credință, potrivit legii, timp de 10 ani.

Cu alte cuvinte, potrivit art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, titularul unui drept real, înscris fără cauză legală în cartea funciară, va deveni titular legal al dreptului astfel înscris, dacă a posedat bunul respectiv cu bună credință, timp de 10 ani.

Textul art. 27 nu pretinde existența vreunui just titlu, căci uzucapiunea reglementată de acest text legal - întemeiată pe aparența creată prin întabulare și necontestată vreme îndelungată - are aplicare chiar în cazul în care lipsește justa cauză.

Curtea constată, așadar, că potrivit acestui text legal pot fi dobândite prin uzucapiune drepturi reale care s-au înscris în cartea funciară fără cauză legitimă

- desigur, este vorba despre drepturi reale care pot fi dobândite pe calea uzucapiunii -, cu condiția ca titularul dreptului astfel înscris să fi posedat imobilul cu bună credință, potrivit legii, timp de 10 ani.

În speță, este de discutat dacă sunt întrunite acest condiții, în raport de împrejurarea că pârâta și-a întabulat dreptul în CF, asupra imobilului litigios, în baza Adresei nr. 60/1971 a Oficiului P. l Ortodox Român T. de S., Protopopiatul Baia Mare, adresă emisă în baza art. 37 din Decretul nr. 177/1948, iar reclamanta a invocat prin cererea introductivă de instanță tocmai nulitatea acestei adrese.

Pe de altă parte, se pune firesc întrebarea, cum trebuie calificată juridic această poziție a pârâtei apelante ??? Adică, dacă apelanta se prevalează de uzucapiunea tabulară prevăzută de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, este de presupus că pârâta apelantă recunoaște, ea însăși, faptul că s-a întabulat fără cauză legitimă, adică fără justă cauză, și că, implicit, Adresa nr. 60/1971 a Oficiului P. l Ortodox Român T. de S., Protopopiatul Baia Mare, nu ar fi fost valabilă și legal emisă ???

Independent de motivele pentru care se invocă nulitatea titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în CF, este de subliniat faptul că în privința unor astfel de situații, cum este și situația imobilului litigios, se prezumă că preluarea imobilului a fost una abuzivă, dat fiind că această preluare a fost consecința desființării abuzive a cultului religios greco-catolic.

Preluarea fiind prezumată a fi una abuzivă, este evident că deținătorul imobilului afirmativ preluat abuziv era de rea credință, neputându-se susține, așa cum nefondat acreditează apelanta, că un astfel de deținător ar fi fost un posesor de bună credință și că ar fi exercitat o posesie utilă asupra imobilului prezumat a fi preluat abuziv.

Pe de altă parte, în condițiile în care dreptul de proprietate al pârâtei a fost înscris în CF în baza Adresei nr. 60/1971, emisă în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, este evident că, cel puțin până la proba contrară, această înscriere a fost săvârșită printr-o cauză legitimă.

Drept urmare, nu este îndeplinită, cel puțin până la dovada contrară, cerința înscrierii dreptului fără cauză legitimă.

Apoi, în cauză nu este întrunită nici cea de-a doua condiție, respectiv, o posesie utilă, exercitată cu bună credință, în condițiile în care preluarea abuzivă a imobilelor aparținând comunităților religioase, de către statul comunist, a fost lipsită de totală bună credință, această preluare abuzivă excluzând de plano caracterul bunei credințe a posesiei.

Pe cale de consecință, Curtea constată că excepția uzucapiunii nu este fondată.

Cu pr iv ire l a mo tivel e de apel pr in c are se invoc ă cr itic i ref eri toare la fondulcauzei.

Acțiunea reclamantei, astfel cum a fost formulată și motivată, reprezintă o acțiune în revendicare, specifică, întemeiată pe prevederile art. 3 din Decretul- lege nr. 126/1990, astfel cum acesta a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, dublată de o acțiune în rectificare de carte funciară, fundamentată pe dispozițiile art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Cu alte cuvinte, pentru justa soluționare a unei astfel de acțiuni, instanța era ținută să analizeze, în primul rând, dacă titlul în baza căruia pârâta și-a întabulat dreptul de proprietate în CF asupra imobilului litigios, a fost sau nu unul valabil, respectiv, unul legal sau nelegal, din perspectiva motivelor pentru care, în opinia reclamantei, acest titlu ar fi fost nul și nelegal, și anume, "pentru că nu îndeplinea exigențele legii, pentru că încalcă dispozițiile legale și pentru că

înfrânge principiul legalității cărților funciare";.

Instanța de fond ar fi trebuit, așadar, să analizeze valabilitatea/ nevalabilitatea/nulitatea Adresei nr. 60/1971 din perspectiva motivelor invocate de reclamantă, respectiv, s-ar fi impus a se verifica dacă această adresă îndeplinea exigențele legii în vigoare la data la care a fost emisă - evident este vorba despre art. 37 din Decretul nr. 177/1948, având în vedere că în temeiul acestui text legal a fost emisă Adresa nr. 60/1971 -, și dacă, prin emiterea acestei adrese, au fost sau nu încălcate acest dispoziții legale ori principiul legalității cărților funciare.

Și aceasta pentru că analizarea și soluționarea petitului în revendicare, întemeiat din punct de vedere juridic pe prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, coroborat cu art. 480 - 481 C.civ., era posibilă doar dacă în prealabil se analiza petitul referitor la constatarea existenței/inexistenței titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în CF, respectiv, a valabilității/nevalabilității acestui titlu, cu consecința rectificării cărții funciare, în sensul revenirii la situația de CF anterioară întabulării de sub B. 3.

Or, pentru analizarea pe fond a petitului privind nulitatea, valabilitatea/nevalabilitatea titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în CF, instanța de fond trebuia să se raporteze la perioada emiterii Adresei nr. 60/1971, respectiv, la perioada intrării în vigoare a Decretelor nr. 177/1948 și nr. 358/1948, și perioada imediat următoare acestui moment, dat fiind că, afirmativ, în temeiul acestor acte normative Biserica G. -C. a fost desființată, iar credincioșii greco-catolici au fost obligați, de conjunctura politică a acelor vremuri, să treacă la cultul ortodox.

Cu alte cuvinte, se impunea a se verifica dacă, raportat la realitatea anului 1948, și a perioadei următoare acestui an, a existat sau nu un titlu valabil de preluare a imobilului în litigiu de către pârâtă, titlu care să fi fost emis în conformitate cu dispozițiile Decretului nr. 177/1948 și ale Decretului nr. 358/1948, respectiv, dacă preluarea imobilului a fost sau nu una abuzivă prin raportare la prevederile art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Practic, se impunea a se verifica dacă, cu ocazia preluării imobilului în litigiu de către intimată, au fost respectate întru totul cerințele art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Astfel, se impunea a se analiza, mai ales că reclamanta a invocat nelegalitatea și nulitatea titlului pârâtei, în baza căruia aceasta s-a întabulat în CF, de ce manieră au fost aplicate la acel moment cele două acte normative menționate, respectiv, Decretul nr. 358/1948 și Decretul nr. 177/1948, având în vedere că acest din urmă act normativ prevedea o anume procedură ce trebuia urmată pentru strămutarea de drept a unei părți din patrimoniul cultului greco- catolic, în patrimoniul cultului ortodox, mai precis procedura prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Prin urmare, instanța de fond era obligată, pentru soluționarea petitului în rectificare de CF, fundamentat pe nelegalitatea și nulitatea titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în CF, să verifice dacă, în speță, au fost respectate cerințele prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, dacă s-a urmat și respectat procedura prevăzută de acest act normativ, și anume, dacă s-a pronunțat o hotărâre a Judecătoria P. ulare a locului, așa cum pretindea imperativ art. 37 salin. 5 din acest decret, prin care să se constate întrunirea condițiilor impuse de alin. 1, 2 și 3 din același articol, și dacă aceste acte normative, Decretul nr. 177/1948, referitor la regimul general al cultelor religioase, și Decretul nr. 358/1948 - prin care cultul greco-catolic a fost desființat -, erau în concordanță cu Constituția din 1948 care, în art. 27, consacra libertatea de religie, prevăzând că: "libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de stat. Cultele religioase sunt libere să se organizeze și pot funcționa liber dacă ritualul și practica lor nu sunt contrarii Constituției, securității publice sau bunelor moravuri. Nici o confesiune, congregație sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreține instituții de învățământ general, ci numai școli speciale pentru pregătirea personalului cultului sub controlul statului. Modul de organizare și funcționare a cultelor religioase va fi reglementat prin lege";.

Este adevărat că prin art. 51 din Legea nr. 489/2006 a fost abrogat Decretul nr. 177/1948, dar această abrogare nu poate să constituie un obstacol

în a aprecia dacă Decretul nr. 177/1948 a fost sau nu unul abuziv și neconstituțional în raport de Constituția din 1948, câtă vreme modul concret în care a fost aplicat acest decret, în privința imobilului în litigiu, trebuie realizat prin raportare la situația anului 1948. Cu alte cuvinte, instanța de azi este chemată să verifice dacă aplicarea Decretului nr. 177/1948, în anul 1948 și în anii imediat următori acestuia, a fost făcută cu respectarea prevederilor sale, mai precis a art. 37 din acest act normativ.

În al doilea rând, instanța de fond era ținută să verifice, din perspectiva acțiuni în revendicare specială formulată de reclamantă, dacă sunt sau nu îndeplinite în speță cerințele impuse de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005.

Prin Legea nr. 182/2005 a fost aprobată O.G. nr. 64/2004, pentru completarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, prevăzându-se că, în situația în care comisia mixtă prevăzută de acest act normativ nu se întrunește, sau nu ajunge la nici un rezultat, ori decizia comisiei nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun, soluționarea acestei acțiuni, scutită de plata taxei de timbru, fiind de competența

ui.
Fără îndoială, este vorba despre o acțiune în revendicare de drept comun, însă cu caractere și particularități specifice, pentru a cărei soluționare este necesar în prealabil, așa cum corect a solicitat și reclamanta din prezenta cauză, ca instanța să verifice temeinicia petitului referitor la constatarea nelegalității/nulității titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în cartea funciară, cu consecința rectificării cărții funciare, în sensul revenirii la situația anterioară de CF.
Interesant este însă faptul că, deși nu a reținut în mod expres că s-ar fi formulat și o solicitare de constatare a nulității titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în CF, respectiv, a Adresei nr. 60/1971 a Oficiului P. l Ortodox Român T. de S., Protopopiatul Baia Mare, totuși, instanța de fond a făcut referire, succint, este adevărat, și la dispozițiile art. 37 și art. 38 din Decretul nr. 177/1948, subliniind în considerentele hotărârii sale că, în realitate, nu există niciun Decretul nr. 117/1948 - deși în cartea funciară s-a menționat că pârâta s- a întabulat în temeiul art. 37 din Decretul nr. 117/1948 -, fiind vorba în mod cert despre Decretul nr. 177/1948, aceste aserțiuni ale instanței de fond nefiind altceva decât reproduceri ale argumentelor invocate de către reclamantă în motivarea cererii introductive de instanță.
Curtea constată însă, că din perspectiva celor două paliere care se impuneau a fi analizate pentru justa soluționare a prezentei cauze - nulitatea/nelegalitatea, valabilitatea/nevalabilitatea titlului pârâtei, și admisibilitatea revendicării în condițiile prescrise de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin O.U.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005 -, instanța de fond nu a făcut o reală cercetare a fondului cauzei,
instanța de apel fiind astfel în imposibilitatea de a exercita controlul judiciar, în aceste limite, asupra hotărârii fondului.
Jurisprudența recentă și constantă a Instanței Supreme este în sensul că în analizarea unor astfel de acțiuni instanțele de judecată trebuie să țină seama în mod necesar de criteriul menționat în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.
Astfel, într-o decizie de speță, respectiv, prin Decizia civilă nr. 563/_, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr._ *, s-a statuat în sensul că, dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu se aplică doar procedurii în fața Comisiei mixte clericale, ci și în fața instanței de judecată; că acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile acestui act normativ nu este una clasică, de drept comun, ci este una în revendicare
specială, ce trebuie să țină cont de criteriile instituite prin legea specială, adică de dorința credincioșilor; acest criteriu, al dorinței credincioșilor, este unul constituțional; restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii G. -Catolice, fără a se face aplicarea art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990, respectiv, fără a se ține seama de condiția impusă de acest text legal, aceea a opțiunii majorității enoriașilor, a dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice.
Astfel, în considerentele deciziei Instanței Supreme s-au reținut următoarele:
"Cadrul normativ în care pot fi valorificate pretențiile reclamantei este dat de Decretul-Lege nr. 126/1990, privind unele măsuri referitoare la Biserica R.
cu R., prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desființare a cultului greco-catolic), distingându-se între două situații: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (cu excepția moșiilor) în starea lor actuală și

b) situația lăcașurilor de cult și a celor parohiale, preluate de Biserica O. R.

, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitate care dețin aceste bunuri.

Astfel, rațiunea pentru care la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv alineatele 2 - 4, prin O.G. nr. 64/2004, (aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiție, în condițiile în care unele instanțe apreciau la acel moment că nefinalizarea procedurii în fața comisiilor clericale nu deschide calea acțiunii în instanță.

De aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului conform căruia "dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia, nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun", nu poate avea semnificația transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.

Învestită cu o astfel de cerere, instanța de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie, care impune drept criteriu, de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile.

Altfel spus, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța este chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar în același timp, fără a putea ieși din limitele impuse de cadrul normativ special.

Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferință dorința credincioșilor, este un aspect de opțiune a legiuitorului, care a înțeles să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectațiune (lăcașuri de cult), instanței de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.

De altfel, pronunțându-se asupra neconstituționalității invocate cu referire la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 și la criteriul voinței credincioșilor în retrocedarea lăcașurilor de cult, Curtea Constituțională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic și nici pe cel al libertății cultelor religioase (decizia CC. nr. 23/1993, decizia CC. nr. 49/1995).

Aceasta, întrucât democrația "presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima parte a art. 3 - "ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri"; - rezultă chiar aplicarea acestui

principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor".

Totodată, s-a statuat că "libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat, dar și libertatea credințelor religioase" iar în condițiile în care "în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe" întrucât "altminteri, ar însemna că, în mod nejustificat, credincioșii ortodocși majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic".

Dincolo de împrejurarea că, astfel cum s-a menționat anterior, modalitatea de reglare a relațiilor sociale, de reconstituire a averii comunităților religioase reprezintă un aspect de politică legislativă (iar nu de activitate jurisdicțională, care să regleze pe cale pretoriană asemenea aspecte, înlăturând legea specială) în același timp, nu se poate susține că o asemenea lege ar fi lipsită de conținutul său reparator, prin instituirea criteriului voinței credincioșilor.

În felul acesta, statul, ca organizator al vieții sociale, a asigurat condițiile manifestării convingerilor religioase, fără să aducă o limitare determinată de numărul credincioșilor (și o limitare de ordin material) exercițiului acestor drepturi.

Este vorba aici și de îndeplinirea obligației pozitive a statului pentru realizarea exercițiului efectiv al dreptului la libertatea de conștiință și de religie.

O măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptări acelei măsuri.

Or, restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii G. -Catolice, fără respectarea condiției impuse de art. 3 alin. 1 din Decretul-Lege nr. 126/1990, ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice.

Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realitățile sociale și istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate (a se vedea în acest sens și

jurisprudența CEDO, respectiv, cauza Raicu împotriva României).

Prin Decretul nr. 358/1948 cultul greco-catolic a fost desființat iar bunurile din patrimoniul Bisericii greco-catolice au fost preluate de stat, imobilul în litigiu fiind intabulat (conform încheierii de intabulare nr. 2310/_ ) pe numele Parohiei Ortodoxe Române din C. Iris.

Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica

R. U. cu R. ( G. -C. ), urmare a abrogării Decretului nr. 358/l948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietății este supusă unei anumite proceduri (date prin dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare), speranța de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noțiunii de bun";.

Cu alte cuvinte, în raport de jurisprudența recentă și relativ constantă a Înaltei Curți de C. și Justiție, se impune că instanța învestită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate ignora reglementarea specială în materie, care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile.

Deși s-ar părea că textul art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990 are în vedere strict "dorința credincioșilor";, în realitate, singura manieră posibilă de interpretare a acestei sintagme conduce la concluzia conform căreia prin această

sintagmă legiuitorul a avut în vedere numărul credincioșilor aparținând cultelor ce își dispută un anume lăcaș de cult, respectiv, așa cum a statuat Instanța Supremă în decizia mai sus invocată, "criteriul opțiunii majorității enoriașilor";.

Potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul - lege nr. 126/1990, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile constituie un criteriu de care se ține seama cu ocazia analizării și stabilirii situației juridice a lăcașurilor de cult și ca caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu R. (greco-catolică) și care au fost preluate de Biserica O. R. .

Este adevărat că între cuvintele "număr"; (al credincioșilor - n.r.) și

"dorință"; (a credincioșilor -n.r.), nu se poate pune semnul egalității, acestea desemnând noțiuni diferite.

Fără a pune un astfel de semn al egalității, Curtea apreciază că în interpretarea art. 3 alin. 1 din Decretul - lege nr. 126/1990 numărul credincioșilor aparținând unui anumit cult este egal cu numărul dorințelor (credincioșilor - n.n.) potrivit cărora, un anumit locaș de cult ar trebui atribuit unui cult sau altuia.

Această prezumție derivă din împrejurarea că în România libertatea religioasă este garantată prin Constituție - art. 29, lege - art. 1, 2 din Legea nr. 489/2006 și Tratatele internaționale la care România este parte.

Această libertate se concretizează, printre altele, prin aceea că orice persoană își poate alege religia și își poate schimba religia, fără nicio împiedicare din punctul de vedere al dreptului laic.

În aceste condiții, este evident că o persoană având libertatea să adere la orice religie dorește, va opta, va alege și va dori ca bunurile care servesc la practicarea și exercitarea cultului religios pe care l-a ales să fie deținute de acel cult religios, pentru că, alegând un anumit cult, să îl și poată practica (dacă, și în limitele în care dorește, aceasta fiind o altă conotație a noțiunii de libertate religioasă, întrucât, chiar aparținând unui anumit cult religios, nicio persoană nu poate fi constrânsă să și practice acel cult).

Prin Decretul - lege nr. nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica R.

U. cu R. (greco-catolică), de la această dată credincioșii ortodocși având posibilitatea să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul ortodox la cel greco-catolic.

Textul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost supus controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 66/_ respingând, "ca vădit nefondate, excepțiile de neconstituționalitate a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, ridicate de către Episcopia R. U. cu R. (greco-catolica) din C. - Napoca, cu sediul în C. -Napoca, S. Moților nr. 26, în Dosarul nr. 7967/1992 al Judecătoriei C. -Napoca și de către Episcopia R. U. cu R. (greco-catolica) Lugoj, cu sediul în Lugoj, str. Ion P. Bănățeanu nr. 10, în Dosarul nr. 64C/1993 al T. ui Județean Timiș";.

La soluționarea acestei excepții, Curtea Constituțională a avut în vedere, în esență, următoarele considerente :

" Textul invocat ca neconstituțional - art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

- prevede ca: "situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii R. ne Unite cu R. (greco-catolica) și au fost preluate de Biserica O. R. se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor doua culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri".

Întrucât ne aflam în prezenta unor dispoziții legale anterioare Constituției, despre care se susține ca sunt contrare acesteia, trebuie soluționat

conflictul legilor în timp, în funcție de modul în care s-a constituit dreptul subiectiv de proprietate, potrivit legii anterioare, sau potrivit legii posterioare.

În principiu, dreptul subiectiv de proprietate constituit potrivit legii anterioare nu poate fi desființat de legea posterioară, deoarece aceasta ar implica o aplicare retroactivă a noii legi, ceea ce este contrar art. 15 alin. (2) din Constituție, conform căruia legea dispune numai pentru viitor.

Deci, legea noua poate doar, spre a evita retroactivitatea, sa reconstituie dreptul anterior, ceea ce, însă, are efecte numai ex nunc fiind în prezenta unui nou drept ce se naște în baza unui act juridic constitutiv, actul de reconstituire.

În cazul nostru, este vorba despre un drept de proprietate ce s-a născut sub regimul vechii reglementări, a Decretului nr. 358/1948.

F. a de cele arătate, rezulta ca noua lege nu poate desființa acest drept, ci numai reglementa modalitățile de reconstituire a dreptului de proprietate ce aparținuse, inițial, Bisericii R. ne Unite cu R. (greco-catolica).

Urmare abrogării exprese a Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989, Biserica R. U. cu R. (greco-catolica) este recunoscuta oficial. Bunurile preluate de către stat prin efectul actului normativ abrogat și aflate la acea data în patrimoniul statului se restituie (cu excepția moșiilor), conform art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, bisericii greco-catolice.

Aceasta prevedere legală s-a concretizat în Hotărârea Guvernului nr. 466 din 19 august 1992 privind aprobarea propunerilor Comisiei Centrale pentru inventarierea bunurilor proprietate a statului, foste proprietăți ale Bisericii R. ne Unite cu R. (greco-catolice), și predarea acestora către aceasta, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 14 septembrie 1992.

Hotărârea menționată aproba lista bunurilor ce se predau din proprietatea statului în proprietatea Bisericii R. ne Unite cu R., pe baza de protocol între actualii deținători și reprezentanții bisericii greco-catolice.

Prin urmare, legiuitorul a înțeles ca pentru aceste bunuri care, fiind folosite de stat, nu erau destinate uzului public al credincioșilor, sa se reconstituie dreptul de proprietate al Bisericii R. ne Unite cu R., prin modalitatea restituirii lor. O situație similară a reglementat și Legea nr. 18/1991 în ceea ce privește reconstituirea dreptului de proprietate al țăranilor.

În ceea ce privește lăcașurile de cult, deci bunurile care, prin însăși construcție, sunt destinate folosinței credincioșilor, fiind în uzul public al acestora, precum și casele parohiale ca accesoriu al lăcașurilor de cult, legiuitorul postrevoluționar, mai întâi, a desființat reglementarea din anul 1948, iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate și anume: a) decizia unei comisii mixte, formată din reprezentanții clericali ai cultului care a deținut aceste bunuri până în 1948 și, respectiv, ai cultului care a preluat aceste bunuri după 1948; b) opțiunile credincioșilor din comunitățile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate. Deci, cu privire la lăcașurile de cult și casele parohiale, este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate, însă, diferita de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, aceasta reconstituire este în dăuna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului și, pe de alta parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioșilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertății cultelor religioase.

Prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 sunt o dezvoltare fireasca a Decretului-lege nr. 9/1989, exprimând, sub aspectul semnificației juridice, o unitate conceptuala ce intra în sfera actelor normative prin care se înlătura, după decembrie 1989, nedreptățile și încălcările drepturilor omului făcute prin legi și decrete ale dictaturii comuniste. Ca atare, calificările pe care

Decretul-lege nr. 9/1989 le face Decretului nr. 358/1948 sunt preluate și de Decretul-lege nr. 126/1990, care a fost adoptat tocmai pentru a înlătura urmările actului discriminator din 1948. În consecință, nu poate fi primit argumentul după care art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu răspunde ideii de înlăturare a consecințelor "persecuției religioase instaurate de regimul totalitar".

Nu se poate spune, în mod rezonabil, ca reglementările postrevoluționare au numai caracter declarativ. O atare calificare s-ar fi putut susține dacă aceste reglementări se rezumau numai la Decretul-lege nr. 9/1989, dar în condițiile Decretului-lege nr. 126/1990 o asemenea calificare este, desigur, o exagerare.

Reglementările art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă prevederile constituționale, dimpotrivă, respecta principiul general înscris în art. 1 din Constituție, conform căruia statul roman este un "stat ... democratic..." și principiul art. 29 alin. (3) al libertății cultelor religioase.

Democrația, concept și fenomen integrator, presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima parte a art. 3 "ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri" rezulta chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opțiunii majorității enoriașilor. După cum rezulta din datele oficiale privind Recensământul populației din 7 ianuarie 1992, în județul C. sunt 70,1% credincioși ortodocsi și 5,1% credincioși greco-catolici, iar în municipiul C. -Napoca, 65,91% credincioși ortodocsi și 6,64% credincioși greco-catolici; de asemenea, din același recensământ rezulta ca în județul Timiș sunt 78,2% credincioși ortodocsi și 1,2% credincioși greco-catolici, iar în municipiul Lugoj, 75,91% sunt credincioși ortodocsi și 1,79% credincioși greco-catolici.

Libertatea cultelor religioase implica nu numai autonomia lor fata de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituție, dar și libertatea credințelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiași articol. În condițiile în care în aceeași comunitate locală exista credincioși ortodocsi și greco-catolici, criteriul social al opțiunii majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritara a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe. Altminteri ar însemna ca, în mod nejustificat, credincioșii ortodocsi majoritari sa fie împiedicați sa-și poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsura luată împotriva voinței lor. Un asemenea punct de vedere este contrar dispozițiilor art. 54 din Constituție, potrivit cărora cetățenii trebuie sa-și exercite drepturile și libertățile cu buna- credința, fără sa încalce drepturile și libertățile celorlalți. Este de la sine înțeles ca în ipoteza reconstituirii proprietății, făcându-se abstracție de opțiunea majorității, ar însemna încălcarea bunei-credințe și a respectului drepturilor altuia, care au fost ridicate la rangul de principii constituționale. O asemenea măsura ar încălca și prevederile art. 29 din Constituție, care consacra libertatea cultelor religioase, cu cele doua accepțiuni ale sale - cult ca asociație, organizație religioasă și cea privind ritualul practicat. Mai mult, o asemenea măsura ar nesocoti și prevederile constituționale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29 "libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie sa se manifeste în spirit de toleranta și de respect reciproc"

- și alin. (4) al aceluiași articol - "în relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă" -, întrucât este de natura sa impună majorității voința unei minorități. În schimb, soluția legală, potrivit căreia situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale se stabilește de o comisie mixtă a reprezentanților clericali ai celor doua culte religioase, tine cont de egalitatea cultelor și de spiritul de toleranta religioasă ce trebuie sa domine relațiile dintre ele, iar criteriul social al voinței majoritare a credincioșilor

corespunde unui principiu democratic al soluționării unui conflict de interese ce privește o comunitate în funcție de voința majoritara în cadrul acesteia.

De principiu, o măsura abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar violenta opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării acelei măsuri.

Reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract sau în considerarea unei situații anterioare, ci numai în concret, ținând seama de voința credincioșilor majoritari în prezent.

Numai în felul acesta soluția este morala și juridică.

Cât privește raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional, de asemenea, nu se poate retine o contradicție în privința art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 fata de pactele internaționale. Constituția României, prin art. 20, asigura receptarea în dreptul intern a normelor internaționale cu privire la drepturile omului, care au prioritate. Or, prin art. 3 nu se face altceva decât se pune norma interna în consonanta cu normele internaționale care consacra principiul libertății omului de a opta la o religie sau cult religios, principiul tolerantei între culte, interzicând statului sa exercite orice acțiuni de natura a îngrădi libertatea omului la religie.

Dacă statul ar fi dat o norma imperativa, atribuind lăcașurile de cult și casele parohiale celor care le-au avut până în anul 1948, aceasta soluție ar fi constituit o presiune inadmisibila la adresa credincioșilor, care fac parte din biserica astfel expropriata, de trecere la biserica reîmpropriată.

Pe de alta parte, susținerea ca art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 reprezintă o jurisdicție sui generis, străină principiilor de drept, este evident neîntemeiată. Decretul-lege nr. 126/1990, prin art. 3 la care ne referim, a consacrat, atunci, un principiu de ordin constituțional, autonomia cultelor fata de stat, pregătindu-se terenul pentru viitoarea Constituție. De vreme ce cultele sunt autonome, nu se poate susține ca o norma stabilită de stat - care, în virtutea dreptului sau regalian, putea sa stabilească la acea data orice, nefiind

îngrădit de Constituție - ce da în competenta unei comisii mixte, formată din reprezentanții cultelor, rezolvarea problemei în litigiu, ar fi "străină principiilor de drept". Dimpotrivă, aceasta soluție este evident conformă principiilor constituționale cu privire la libertatea gândirii, a opiniilor și a credințelor religioase, respectiv la raporturile dintre culte și stat. Ea nu îngrădește posibilitatea cultelor de a se adresa justiției, cum ar fi în ipoteza în care nu se respecta opțiunea majorității credincioșilor.

Importanta textului de lege ce face obiectul excepției consta tocmai în grija statului de a nu exercita un arbitraj sau o coercițiune de vreun fel și de a lăsa deplina libertate celor doua culte sa hotărască, ținând seama de "dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri".

F. a de cele arătate, rezulta, de asemenea, ca soluționarea excepției referitoare la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este esențială pentru rezolvarea cauzei, și deci obiecția Episcopiei R. ne Unite cu R. (greco-catolica) din C. -Napoca ca nu ar avea incidenta este nejustificată";.

În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 49 din 19 mai 1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 29 septembrie 1995.

Cu alte cuvinte, instanța de fond, în analizarea acțiunii în revendicare, ar fi trebuit să se raporteze și la acest criteriu reglementat de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, respectiv, să solicite părților să prezinte evidențele oficiale efective care atestau ce număr de credincioși aparținea fiecăreia dintre părți pe de o parte, la data promovării cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte, la o dată ulterioară acestui moment, dacă, în intervalul de timp cuprins între data

înregistrării acțiunii și data soluționării pe fond a cauzei de către prima instanță, au apărut modificări substanțiale, esențiale, ori dimpotrivă, neesențiale, în aceste evidențe.

Neverificând acest criteriu, prima instanță nu a procedat la o reală cercetare a fondului cauzei sub acest aspect, astfel încât, instanța de apel, nu poate, pentru prima dată în apel, să cenzureze ea însăși îndeplinirea condiției impuse de art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990, pentru că ar însemna să priveze părțile de un grad de jurisdicție.

Curtea constată, așadar, că soluția primei instanțe, în ceea ce privește cererea reclamantei, de constatare a nulității/nelegalității, nevalabilității titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în CF asupra imobilului litigios, respectiv, în ceea ce privește cererea în revendicare promovată de reclamantă - revendicare întemeiată pe Legea specială, dar și pe dispozițiile Codului civil român, dar care prezintă particularitățile specifice prevăzute în legea specială -, nu a făcut o reală cercetare a fondului cauzei, astfel încât, în acest limite, apelul pârâtei este fondat, fiind fondate susținerile apelantei în sensul că instanța de fond a dat dovadă de o lipsă de interes în a stabili cadrul procesual și în a clarifica cadrul procesual, și că instanța de fond nu a stabilit pentru care motiv a admis acțiunea, cel al nulității titlului, sau cel al nevalabilității înscrierii.

Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 297 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va admite în parte apelul pârâtei, conform dispozitivului prezentei decizii.

Cu ocazia rejudecării vor fi avute în vedere cele statuate prin considerentele prezentei decizii.

Cheltuielile de judecată ocazionate părților vor fi avute în vedere de instanța de rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite în parte apelul declarat de pârâta P. O. R. T. DE S. împotriva sentinței civile nr. 574 din_ a T. ui Maramureș, pronunțată în dosar nr._, pe care o desființează în parte și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, Tribunalul Maramureș.

Menține dispozițiile din sentință, referitoare la: respingerea excepției prescripției și constatarea renunțării pârâtei la susținerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, precum și respingerea excepției inadmisibilității acțiunii.

Decizia este definitivă și executorie.

Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare. Dată și pronunțată în ședința publică din_ .

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

-M. CONȚ A. -A. P.
G.
1. A. M.

Red.CMC/dact.MS 5 ex./_ Jud.fond: D.W.

← Decizia civilă nr. 4517/2013. Actiune in constatare		Decizia civilă nr. 2893/2013. Actiune in constatare →

Decizia civilă nr. 141/2013. Actiune in constatare

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 141/2013. Actiune in constatare