Decizia civilă nr. 31/2013. Actiune in constatare

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2013)

R O M Â N I A TRIBUNALUL BISTRIȚA NĂSĂUD

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr. _

DECIZIA CIVILĂ NR. 31/R/2013

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2013 Tribunalul constituit din :

PREȘEDINTE: M. N., președinte tribunal JUDECĂTOR: B. I. S., judecător

JUDECĂTOR: S. I. GREFIER: E. M. -M.

S-a luat în examinare recursul civil declarat de reclamanta U. C. G.

N., împotriva sentinței civile nr. 752/2012 a Judecătoriei N., pronunțată în dosarul nr._, având ca obiect acțiune în constatare edificare.

Dezbaterea recursului a avut loc în ședința publică din 11 ianuarie 2013, concluziile reprezentanților părților prezente fiind consemnate în scris în încheierea de la acea dată și când, tribunalul, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea hotărârii judecătorești pentru data de 18 ianuarie 2013, respectiv 25 ianuarie 2013.

T R I B U N A L U L

Deliberând constată:

Prin Sentința civilă nr.752/2012 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosar nr._ a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a S. ui R. prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantei U. C. G. N., împotriva pârâtelor A.

N. a Apelor R. ș.a. și a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză nu rezultă cu certitudine că cea care a construit barajul pentru acumularea apei pe râul S., aflat în litigiu, este reclamanta, nefiind dovedit nici din ce fonduri ar fi fost construit.

Instanța a apreciat că chiar considerând că barajul ar fi fost edificat de reclamantă, acesta a fost preluat de stat, fiind de notorietate că toate bunurile pe care le-a avut fosta Asociație Grănicerească, au fost preluate de stat, care a preluat abuziv bunuri cu titlu și fără titlu valabil, astfel că nu apare relevant

faptul că în cauză nu s-a făcut dovada preluării cu titlu valabil a barajului.

A fost reținut de instanță că potrivit anexei nr.1 la Legea nr.213/1998 privind bunuri proprietate publică, construcțiile hidraulice sau orie altă destinație asemănătoare, cum este și cea din litigiu, aparțin cu certitudine domeniului public al statului, astfel că, potrivit regimului juridic al acestei proprietăți, acest bun este imprescriptibil, insesizabil și inalienabil.

În această ordine de idei, instanța a apreciat că bunul fiind preluat la stat, ceea ce este evident în opinia acesteia, câtă vreme nici reclamanta nu a invocat o posesie a bunului în ultimii zece ani, reclamanta avea posibilitatea să-și solicite înapoi bunul în baza legilor speciale de restituire a proprietății și nu pe calea dreptului comun așa cum a făcut-o în speță.

În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a S. ui R. instanța, prin raportare la obiectul litigiului și la faptul că în speță se face referire la o construcție - baraj, existentă pe râul S., indiferent de starea de degradare a acesteia, a concluzionat că, bunul face parte din domeniul public al statului iar potrivit art.12 din Legea nr.213/1998 în litigiile privitoare la dreptul de administrare, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, astfel că excepția este neîntemeiată.

În drept instanța și-a motivat hotărârea pe dispozițiile Legii nr.213/1998 ale Legii nr.107/1996 și art5.1169 Cod civil.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta solicitând admiterea acestuia și să se dispună modificarea hotărârii sau casarea acesteia.

Prin motivele de recurs se critică hotărârea sub mai multe aspecte, așa cum vor fi prezentate mai jos:

  • în mod greșit prima instanță s-a pronunțat în sensul că reclamanta a construit și nu a edificat barajul așa cum s-a solicitat astfel neexistând vreun asemenea capăt de cerere, s-a pronunțat asupra ceea ce nu s-a cerut.

    În dezvoltarea criticii, s-a arătat că reclamanta s-a înființat în anul 1990 conform Încheierii nr.40/1990 a Judecătoriei N. și drept consecință nu avea cum să construiască barajul, acesta fiind construit de către asociația celor 44 comune grănicerești care a funcționat în perioada 1851-1958, reclamanta fiind doar succesoarea și continuatoarea acestei asociații potrivit sentinței civile nr.1148/2011 a Judecătoriei N. .

  • greșit, fără suport probator a considerat că barajul a fost preluat de stat invocând notorietatea preluării și preluare fără titlu a barajului.

    În dezvoltarea criticii s-a arătat că argumentul de notorietate este lipsit de justificarea obiectivă, prin invocarea a lipsei unor cunoștințe temeinice a judecătorului a zonei N. ului, data fiind venirea relativ recentă în zonă a acesteia. S-a arătat că justificarea, reținerea argumentului notorietății trebuia să existe, cu atât mai mult cu cât printre multele bunuri grănicerești, au fost preluate de persoane fizice în perioada 1949-1989 fără intervenția statului, exemplificând anumite situații de bunuri imobile ocupate de persoane fizice care ulterior au invocat uzucapiunea sau sunt detentori precari.

  • criticând hotărârea sub aspectul constatării de către prima instanță a preluării bunului la stat fără titlu, se arată că, după ce se invocă din art.2 lit.";a- h"; și "e"; din Legea nr.10/2001, barajul din litigiu nu figurează nici în Decretul 176/1948 și nici în vreo decizie administrativă a fostului Sfat P. ular a Regiunii

C. sau a orașului N., așa cum prevede art.2 lit.";e"; din legea menționată.

În același sens s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile anexei nr.1 din Legea nr.213/1998, întrucât barajul nu este o "construcție hidraulică";, iar bunul din discuție, nefiind aferent unui lac de acumulare nu se încadrează în anexa nr.1, pct.18, astfel că este greșită concluzia instanței cu privire la încadrarea în domeniul public a barajului. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu există o hotărâre a Guvernului de aprobare în sensul art.20 din Legea nr.213/1998.

În acest context recurentul, critică motivarea hotărârii, care arată că acțiunea de drept comun nu poate fi primită pentru că barajul trebuia solicitat în baza legilor speciale de restituire a proprietăților.

Critica recurentei referitoare la reținerea greșită a primei instanțe privind inadmisibilitatea acțiunii de drept comun promovată, constă în aceea că în cauză nu este îndeplinită cerința esențială a art.1 din Legea nr.10/2001, respectiv preluarea barajului de către stat, fapt confirmat și de împrejurarea că barajul nu a figurat și nu figurează în evidențele patrimoniale ale pârâtei A. B. de

A. S. -T., Primăriei orașului N. sau a S.C. Electrica Transilvania Nord SA C.

. S-a arătat că barajul nu este înscris în Lista barajelor din județul Bistrița N., nu figurează înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenului seria MO3 nr.9509 eliberat pentru S.C. Electrica S.A.B. și nici în Certificatul seria M.O3 nr.9558 eliberat pentru S.C. Electroconstrucția Elco S.A. Bistrița, iar în Hotărârea nr.85/1999 a Consiliului Local al orașului N. prin care își însușește inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al orașului

  1. nu este inclus și barajul.

    • o critică pe fondul cauzei, deși nu este precizată ca atare în motivele de recurs dar, rezultă din motivele de recurs, se referă la reținerea primei instanțe privind lipsa dovedirii de către recurentă a construirii barajului.

      Recurenta încearcă să convingă instanța de recurs că ea este cea care a construit barajul existent în prezent deci este proprietarul lui.

      În acest sens invocă mai multe documente după cum urmează:

    • documentul nr.142/1913 din care ar rezulta că în anul 1939 s-au efectuat lucrări de refacere a barajului, care au fost făcute în regie proprie;

    • actul de autorizare a edificării barajului nr.9003/1905 completat cu memoriul tehnic din care rezultă că titularul autorizației de construcție a fost A. Fondurilor Centrale Școlare și de Stipendii, că obiectul autorizării a fost construirea unui baraj, că destinația era una expresă, respectiv funcționarea morii;

    • planul de situație din anul 1905 care trasează locul de amplasare al barajului chiar, chiar pe locul pe care se află și în prezent;

    • documentul întitulat ";Nota oficioasă"; din_, din care ar rezulta că, barajul a fost înscris în patrimoniul asociației grănicerești și exploatat în comun;

    • documentul " Turbina și uzina electrică";datat în 1939, din care rezultă că barajul s-ar fi refăcut în regie proprie de către asociație, ca o construcție modernă din beton armat;

    • memoriul justificativ din_ din care rezultă existența unui baraj din beton construit pentru a alimenta o moară, care nu necesită reparații costisitoare, nefiind indicat un alt proprietar al morii sau barajului;

    • memoriul justificativ din_ care ar confirma că proprietarul morii de atunci a construit un baraj de beton fiind recunoscut de Comitetul Provizoriu al orașului N. ;

    • planul de situație întocmit la 20 oct.1949, care cuprinde barajul din beton, stăvilarul, canalul de aducțiune al apei pentru moară, toate și astfel ar fi proprietatea Fondurilor grănicerești, rezultând în acest sens, identitatea dintre bunurile trecute în acest plan și cu cele din contractul de arendare, contract care ar proba proprietatea asociației asupra barajului;

    • lucrarea ";Electricitatea și electrificarea"; în județul Bistrița N., având ca autori ingineri din cadrul RENEL, menționează că în anul 1939 Fondurile G. au refăcut în regie proprie barajul.

Referitor la natura juridică a dreptului de proprietate asupra albiei râului

  1. și la dreptul de superficie asupra terenului pe care a fost edificat barajul s-a arătat următoarele:

    - la data construirii barajului 1905 până în 1965, râul S., în zona construirii barajului, a constituit proprietatea privată a comunei Prislop, așa cum rezultă din extrasul de CF. Odată cu apariția Constituției din 1965, a încetat dreptul de proprietate privată al comunei Prislop asupra albiei râului S., fiind declarată proprietate de stat, Constituția din 1991 preluând această reglementare a regimului juridic al apelor.

    S-a arătat că Legea nr.107/1996 a prevăzut pentru prima dată că apele fac parte din domeniul public al statului.

    Abordând dreptul de superficie asupra terenului aferent barajului s-au arătat următoarele:

    • dreptul de folosință s-a dobândit asupra terenului aferent arajuluiîn suprafață de 272 din albia râului S. în anul 1905, când acest râu nu făcea parte din domeniul public;

    • prin înscrierea în domeniul public S. R. a preluat bunurile cu sarcinile constituite anterior, în cauză cu dreptul de folosință a barajului.

Încetarea dreptului de folosință poate avea loc numai în situația în care S.

  1. invocă accesiunea cu plata contravalorii barajului.

    • dreptul de superficie nu aduce atingere caracterului inalienabil al dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public, întrucât exercitarea dreptului de folosință a barajelor nu duc la înstrăinarea terenurilor aferente în sensul art.11 din Legea nr.213/1998.

    • Legea nr.107/1996 reglementează existența servituților, cu referire expresă la barajele construite anterior adoptării legii, în acest serviciu invocând disp.art.34 al.3 și 5, art.48 al.1 lit.";a"; din Legea nr.107/1996;

    • existența unui tabel național al barajelor justifică concluzia că albia râurilor, ce aparține domeniului public, suportă servituții privind aceste baraje, inclusiv după apariția Legii 107/1996 care obligă deținătorii de baraje să le întrețină în continuare, recunoscându-le astfel dreptul de proprietate asupra acestor baraje.

      S-a arătat că, art.492 din Codul civil anterior în vigoare la promovarea acțiunii, prevedea posibilitatea constituirea dreptului de superficie, iar art.862 din N.C.C. prevede că dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice limitări prevăzute în legi, inclusiv în cod, cad pentru proprietate privată.

      S-a subliniat că Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică, în art.13 al.1, în vigoare anterior abrogării prin Legea nr.71/2011 recunoaște existența servituților asupra bunurilor din domeniul public iar, art.13 al.2 se reglementa situația servituților constituite anterior intrării bunului în domeniul public, care se mențin în continuare, această dispoziție având aplicabilitate și în cazul în speță.

      Recurenta a mai invocat ca fiind aplicabile disp.art.1 și 6 din Codul civil privind neretroactivitatea legii civile și de recunoaștere a efectelor actelor juridice anterioare apariției legii noi, prev.de Legea nr.71/2011, precum și aplicabilitatea art.581, 586 al.3 și 693 al.4 din N.C.C.

      Prin întâmpinarea depusă de intimata A. N. A. R. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.

      Referitor la motivul de recurs prevăzut la art.304 pct.7 Cod pr.civ., intimata a arătat că nu se poate stabili cu certitudine dacă recurenta - reclamantă ar fi edificat respectivul dig motivat de faptul că nici reclamanta nu a invocat o posesie a acesteia în ultimii zece ani. Pe de altă parte este de reținut că prima instanță a motivat că barajul face parte din domeniul public al statului.

      În privința motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civ., s-a arătat că în mod corect a reținut prima instanță că reclamanta nu a făcut dovada certă că este cea care a construit barajul, pe de o parte, iar pe de altă parte sunt de reținut disp. art.7 din Legea nr.213/1998 care prevăd, printre alte moduri de dobândire a bunurilor din domeniul public al statului și pe acela a dobândirii " pe cale naturală"; unui astfel de bun. Acest mod de dobândire fiind aplicabil și bunului în cauză, așa cum a reținut prima instanță.

      Pe fondul cauzei se arată că reclamanta a încercat să inducă în eroare prima instanță pentru interesul său, sau un alt interes, încercând să obțină o hotărâre judecătorească pe care să o opună S. ui R., pentru obținerea unor privilegii.

      Intimata A. B. de A. S. -T. a solicitat respingerea recursului ce neîntemeiat.

      Intimata a apreciat hotărârea legală și temeinică.

      A arătat că râul S. ul Mare figurează în domeniul public al statului în administrarea Administrație Naționale "A. R. "; și este înregistrat la Ministerul Finanțelor Publice cu nr.63736.

      Pentru evidențierea aparținerii domeniului public al statului, al râului S. ul Mare și a regimului juridic al acestuia, intimata a invocat disp.3 din Legea nr.107/1996 și art.11 din Legea nr.213/1998.

      S-a apreciat că, inexistența unei hotărâri de Guvern care să includă și barajul din litigiu în domeniul public al statului este motivată de faptul că acest baraj este o ruină.

      Intimata reproșează recurentei lipsa demersurilor pentru restituirea acestui baraj în baza Legii nr.10/2001, situația barajului încadrându-se în disp.art.10 lit.";i"; din legea menționată.

      Referindu-se la actele depuse de recurentă ca dovadă a dreptului de proprietate asupra barajului intimata arată că:

    • Actul de autorizație nr.9003/2001, relevă că Fondurile Centrale Școlare și de Stipendii Districtul N. ului a obținut autorizația doar pentru asigurarea funcționării morii de făină, respectiv pentru întreținerea barajului și a instalațiilor, astfel că, acest act nu face dovada dreptului de proprietate asupra barajului;

    • memoriul justificativ din anul 1949 a fost emis pentru lucrările de construire a unei uzini hidraulice pe râul S., fără menționarea proprietarului;

    • actul întitulat "Turbine și uzina electrică"; constituie un răspuns la un articol, fără a face dovada construirii barajului.

Raportându-se la dispozițiile anexei nr.1 pct.3 și 5 la Legea nr.213/1998,

intimata, concluzionează că din actele depuse recurenta nu face dovada că fosta asociație grănicerească a cărei succesoare se consideră, construit barajul.

Invocând disp.art.40 al.2 din Legea nr.10/1996, care stipulează lățimea zonei de protecție inclusiv asupra construcțiilor hidraulice realizate pe ape, subliniază teza ultima din aliniat care prevede că dreptul de proprietate asupra lucrărilor menționate la lit.d, e și f se extinde și asupra zonelor de protecție a acestora.

  1. B. de A. S. - T. prin S. ul de Gospodărire a apelor Bistrița N., cu sediul în Bistrița, însușindu-și caracterul neîntemeiat al susținerilor intimatei A. B. de A. S. - T. cu sediul în C. N., cu privire la criticile recurentei ce se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art.304 pct.7 și 9 din Codul pr.civ. arată, în privința solicitării recurentei de instituire a unui drept se superficie că nu poate fi primită, întrucât textul art.13 al.1 din Legea nr.213/1998 a fost abrogat prin disp.Legii nr.71/2011 pe de o parte iar pe de altă parte textul se referea la servitute nu la superficie.

    1. arătată cu sediul în Bistrița a invocat și dispozițiile art.693 al.1 și 864 din N.C.C., concluzionând că reclamanta nu a făcut dovada certă cu acte juridice și nu a invocat o posesie în ultimii 10 ani a barajului pe de o parte iar pe de altă parte că, dreptul de proprietate publică nu poate fi dezmembrat sub forma unui drept de superficie.

În privința invocării de către recurentă a disp.art.693 al.4 din N.C.C. arată că acesta nu este aplicabil în speță, întrucât dreptul de proprietate este prevăzut că un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată - Titlul III din N.C.C. al 693-702 și nu al dreptului de proprietate publică.

În privința dovezilor depuse de recurentă la fond și în recurs, intimata arată că acestea nu dovedesc că aceasta ar fi construit barajul ci doar faptul că a

întreținut anumite instalații hidraulice.

Intimatul orașul N. prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.

Prin întâmpinare intimatul a ridicat trei excepții, admisibile în opinia ei a fi invocate în recurs având în vedere disp.art.162 din Codul pr.civ., după cum urmează:

- excepția inadmisibilității acțiunii raportat la Decizia nr.38/2008 a I.C.C.J. dată în interesul legii.

La motivarea excepției intimatul arată că este fără echivoc ca acțiunea reclamantei este o acțiune de drept comun întemeiată pe disp.art.580 Cod civil.

Raportându-se la dispozițiile art.15 al.2 din Constituția R. iei și la art.1 C.civil și reținând că imobilul în cauză a fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, intimata a arătat astfel că situația juridică a imobilului creată, durează în timp,căzând sub incidența Legii nr.10/2001, dispozițiile cărei sunt de imediată aplicare.

A apreciat intimatul că Legea nr.10/2001 a suprimat acțiunea de drept comun, concluzia reieșind și din Decizia nr.33/2008 a Î.C.C.J. care a statuat că"; concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogantm chiar dacă acesta nu este prevăzut de lege";.

Raportându-se și la disp.art.6 al.2 din Legea nr.213/2008 și reținând că bunul din litigiu a fost preluat abuziv, intimatul a apreciat că, acțiunea reclamantei este inadmisibilă, fiind formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 și a Deciziei nr.33/2008 a I.C.C.J.

  • excepția inadmisibilității capetelor 1 și 3 din cererea introductivă raportat la disp.art.111 Cod pr.civ.

    Raportându-se la aceste dispoziții legale intimatul arată că recurenta avea la dispoziție acțiunea de revendicare iar nu acțiunea în constatare a dreptului, aceasta în condițiile în care ar fi ignorate dispozițiile Legii nr.10/2001.

  • excepția lipsei calității procesuale active a recurentei.

Această excepție este formulată subsidiar celor de inadmisibilitate anterior arătate și este motivată de faptul că în situația calificării acțiunii ca fiind una în revendicare, atunci trebuie să se observe că recurenta trebuie să facă dovada calității de proprietar a bunului litigios succesoare a proprietarului.

Sub acest ultim aspect, arată intimata, recurenta se recomanda ca succesoare de drept și continuatoare a Asociației pentru administrarea bunurilor grănicerești invocând sentința civilă nr.1148/2011 a Judecătoriei N., hotărâre care însă nu enumeră printre denumirile sub care a funcționat asociația și denumirea "A. Fondurilor Școlare de Stipendii din Districtul N. ului";.

Mai mult, arată intimata, antecesoarea recurentei nu a avut niciodată calitatea de proprietar al bunurilor comunelor grănicerești ci doar calitatea de administrator, fapt ce rezultă din actele depuse de aceasta.

În acest sens sunt invocate actele constitutive ale asociației respectiv: Hotărârea Adunării Generale din_ și Statutul denumit "Instrumentul Fundațional"; adoptat de adunarea generală din 1965 și aprobat de guvernul maghiar în anul 1871, acte care arată expres că această asociație a fost înființată cu scopul de administra cumulativ fondurile bănești și bunuri imobile ale fostului regiment de graniță, care se declară " proprietatea cumulativă a celor 33 de comune grănicerești";.

În sprijinul concluziei că, averea celor 44 de comune grănicerești era proprietatea acestora s-a invocat contractul din 12 martie 1872 încheiat între ministrul de finanțe, ca reprezentant al statului ungar și reprezentanții împuterniciți ai celor 44 de comune grănicerești; Legea despre administrarea pădurilor comunale, despre administrarea pădurilor comunale și pacea procesuală de la 3 iunie 1890, care a anunțat expres că " averile grănicerești s-au declarat de avere comunală"; .

Față de cele arătate, intimata a concluzionat că "Asociația pentru administrarea bunurilor grănicerești năsăudene"; față de care recurenta se declară succesoare, nu a fost proprietatea bunurilor grănicerești.

În privința motivelor de recurs intimata a făcut următoarele precizări.

- critica, că prima instanță s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, este neîntemeiată întrucât se încearcă o speculare a unei erori de redactare, întrucât instanța a tratat-o ca succesoare a celor care susțin că a edificat construcția și nu a pus în discuția părților momentul de formare a Uniunii C.

  1. față de momentul construirii barajului în discuție, ci doar faptul că din probatoriul administrat nu se poate determina care a edificat imobilul și în proprietatea cui s-a aflat acesta;

    • în privința criticii, referitoare la concluzia primei instanțe că terenul aferent barajului a fost preluat la stat, intimata a făcut referire la lipsa dovedirii calității de proprietar al Administrației Fondurilor N., sens în care a invocat raportul nr.368/1949 întocmit de M. Învățământului Public-A. Fondurilor Școlare din N. unde acest bun nu apare în patrimoniul asociației arătate.

      S-a subliniat că, critica este neîntemeiată în condițiile în care chiar recurenta afirmă că A. Fondurilor Școlare și de Stipendii din Districtul N. ului a fost desființată de regimul comunist, iar la acea epocă ca și în prezent nu putea exista un patrimoniu fără titular, adică un bun al nimănui având în vedere disp. Decret 111/1951 la care face trimitere art.2 al.1 lit.";e"; din Legea nr.10/2001.

      În privința criticii în discuție, intimatul arată că recurenta face o interpretare greșită a disp.art.2 lit.";i"; din Legea nr.10/2001 și ignoră cu totul faptul că sintagma "lipsa unui titlu valabil"; se referă inclusiv la absența unui act de preluare.

      A apreciat intimata, că lipsa enumerării barajului în discuție din D.176/1948 nu are relevanță întrucât decretul nu se referea și la diverse lucrări hidraulice pe de o parte, iar lipsa enumerării bunului din decretul arătat nu poate face dovada faptului că acest imobil a rămas al nimănui după desființarea, 10 ani mai târziu, a asociației.

      Intimata a subliniat că recurenta nu a făcut dovada cu extrasul de CF a proprietății asupra barajului.

    • referitor la critica îndreptată asupra calificării de către prima instanță a barajului ca lucrare hidraulică, intimata, contrar susținerilor recurentei că barajul ar fi construcție hidrotehnică arată că din actul de Autorizație nr.9003/1905 din Memoriul Justificativ din_ și Memoriul Tehnic din 8 august 1939 rezultă textual că barajul este "instalație hidraulică";.

S-a arătat că deși recurenta în sprijinul calificării barajului ca și construcție hidrotehnică, aduce în discuție pct.13,18,21 și 22 din anexa nr.1 a Legii nr.213/1999, neglijează disp.pct.20 din anexă precum și dispozițiile din"; Precizarea din_, privind întocmirea și actualizarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului pentru punerea în aplicare a Legii 213/1998(M.O. Partea a I-a nr.186 din_ ) potrivit cu care fac parte din domeniul public al statului "lucrările de regularizare a cursurilor de apă și terenul aferent cât și alte lucrări hidraulice aferente gospodăriei apelor și terenul aferent";.

Or, arată intimata, chiar prin raportul de expertiză extrajudiciar depus de recurentă, expertul Talpoș M., concluzionează că ";scopul barajului este de regularizare a cursului de apă, respectiv baraj pentru acumulare a apei";.

În cadrul considerațiilor privind critica în discuție, intimata arată că recurenta ignoră nu numai disp. Legii nr.213/1998 dar și disp.art.136 al.3 din Constituția R. iei. În același timp s-a apreciat că, lipsa actualizării inventarului

domeniului public al statului de către autoritățile competente, cu ignorarea Precizărilor din_, nu echivalează cu scoaterea bunului din domeniul public al statului, cât timp la nivel constituțional, este declarat ca aparținând domeniului public al statului.

În privința fondului cauzei intimatul a arătat următoarele:

- recurenta nu a făcut dovada că Asociația Fondurilor Școlare și de Stipendii din Districtul N. ului, ar fi construit în anul 1905, un baraj din lemn și piatră pe râul S. .

A apreciat intimatul că mărirea capacității unei mori sau instalarea unui generator electric, decisă de comisia de administrarea a fondurilor nu probează edificarea barajului, ci că, fondurile grănicerești beneficiază de efectele lucrării.

Nici arendarea morii, de care amintește recurenta, în aprecierea intimatului nu poate face dovada construirii barajului, chiar în condițiile în care, așa cum susține acesta, din actul de concesiune rezultă"; înscrierea în patrimoniul asociației grănicerești"; a barajului întrucât în realitate acesta nu a fost înscris în cartea funciară pe numele Asociației Fondurilor Școlare și de Stipendii din Districtul N. ului.

Intimatul, în privința actului de autorizare nr.9003/1905, ca dovadă a dreptului de proprietate asupra bunului a solicitat înlăturarea lui, întrucât valabilitatea lui nu face obiectul cauzei, iar instanța civilă nu poate verifica legalitatea unui act administrativ și în plus instanța nu este ținută de dispozițiile unei legi străine.

În privința aspectului în discuție intimatul a arătat că, chiar acceptând că barajul a fost edificat în anul 1905, atunci ar fi suspus Constituției din 1866, potrivit căruia art.19 - râurile navigabile și flotabile erau de domeniul public, reglementare prealabilă într-o altă formulare în Constituția din 1923 care stabilea că apele folosibile erau de domeniul public și faptul că erau bunuri publice și apele ce produc forță motrice.

Cursul de apă unde este amplasat barajul, arată intimatul, a fost considerat flotabil, chiar în actul de autorizare invocat de recurentă, pe de o parte, iar pe de altă parte cursul de apă s-a încadrat întotdeauna în cele "ce pot produce forță motrice";.

În aceste condiții arată intimatul, apare neîntemeiată susținerea recurentei că, pentru prima dată Constituția din 1965 a prevăzut că apele fac parte din domeniul public al statului.

În privința dreptului de superficie intimata a arătat următoarele:

  • recurenta nu a făcut dovada edificării barajului de A. Fondurilor Școlare și de Stipendii din Districtul N. ului;

  • greșit se susține că S. R., a preluat albia râului S. cu sarcina dreptului de folosință a acestei albii, aceasta în raport de dispozițiile art.11 din Legea nr.213/1998 care este în prezent abrogată;

  • recurenta face confuzie între dreptul de superficie, care este un dezmembrământ al dreptului de proprietate și dreptul de servitute, care este o sarcina ce se constituie, fie în temeiul unui act juridic, fie prin uzucapiune.

Referitor la relevanța apreciată de recurentă în cauză a disp. art.34 al.3 și al.5 din Legea nr.107/1996, intimatul a precizat că, instanța a arătat că textul se referă la întreținerea albiei minore a râurilor și nu la întreținerea lucrărilor de barare.

An al iz ând ho tăr âre a atac ată pr in pr is ma cr itic ilor d in mo tiv ele de recurs,

aprec iaz ă c ă ace as ta es te leg al ă, iar re cursul nef undat pen tru mo tivele ce se v or

ar tă în con tinu are

Cerere a recl aman te i ș i c al if ic are a e i.

Reclamanta prin acțiunea introductivă a solicitat:

- să se constate că fosta asociație grănicerească denumită "A. Fondurilor Centrale Școlare și de Stipendii din Districtul N. ului"; a edificat un baraj pentru acumularea apei de pe râul S. ul Mare în zona străzii Poderei- Bărduțiu (fost Entradam) a orașului N., între CSA nr.271 și CSA nr.272 albia

  1. ul, fiind înscrisă în CF nr.67 Prislop nr.top 712.

    • să se dispună înscrierea ca și corp distinct în CF nr.67 Prislop nr.top.712 a barajului precum și a dreptului de proprietate asupra acestuia în favoarea Uniunii C. G. N., succesoarea de drept a fostei asociații grănicerești, așa cum s-a constatat prin sentința civilă nr.1148/2011 a Judecătoriei N. .

    • obligarea pârâților să se recunoască dreptul de proprietate asupra barajului.

În motivarea acțiunii a arătat că U. C. G. N. a construit în anul 1905 un baraj, din lemn și piatră pe râul S., pentru acumularea apei necesară unei mori proprietatea acesteia.

Pentru dovada faptului construirii reclamanta a depus la dosar autorizația de construire, planul de situație, precum și Memoriul Justificativ al Comitetului Provizoriu al orașului N. în anul 1949, ca de altfel și cartea "Electricitatea și electrificarea în județul Bistrița N. publicată în anul 1992.

Cu privire la asociația grănicerească calificată drept constructoare și proprietară a barajului a precizat că era compusă din 14 comune foste grănicerești ce a funcționat sub diferite denumiri în perioada 1951-1958, în acest an 1958 fiind desființată abuziv prin decizia nr.14/1958 a fostului Comitet Executiv al Sfatului P. ular al orașului N. .

A arătat în cerere că, prin Sentința civilă nr.1148/2011, s-a stabilit că U.

C. G. N. este succesoarea și continuarea fostei asociații pentru administrarea bunurilor grănicerești și a bunurilor deținute și administrate de aceasta sub diverse denumiri printre acelea regăsindu-se și Fondul Central Școlar de Stipendii din Districtul N. ului"; cel care a construit barajul.

În drept reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe disp.art.111 Cod pr.civ., 480 Cod civil, art.17 al.20, art.22, art.27 și art.58 din Legea nr.71/1996 și art.19 și art.45 din Decret Lege115/1938.

Atât prin petitele formulate cât și prin dispozițiile în drept invocate, cererea reclamantului se califică ca o acțiune de drept comun, de revendicare inițial, completată ulterior de o cerere confesorie de recunoaștere sau de dobândire a unui drept de servitute.

Aplicarea legii civile în timp.

Faptul construirii bunului în litigiu este situat în perioada de constituire a Asociației celor 44 de comune grănicerești, respectiv între anul 1865 și anul 1905 când în vigoare era Codul civil din anul 1865, precum și cele speciale pentru bunurile aparținând comunelor grănicerești, respectiv contractul din 12 martie 1872 încheiat între ministrul de finanțe reprezentant al S. ui Maghiar și reprezentanții celor 44 de comune grănicerești, Legea despre administrarea pădurilor comunale din fostul district al N. ului, Legea despre regularea raporturilor de posesiune în comunele din fostul District al N. ului, L.XVII/1890, Legea apelor nr.XXIII/1885.

Faptul material al construirii barajul a generat raporturi juridice cărora le sunt aplicabile dispozițiile legale de la acel moment, în conformitate cu art.6 al.2 din N.C.C., respectivul fapt neputând genera alte efecte juridice potrivit textului arătat altele decât cele prevăzute de lege la data săvârșirii sau producerii legii.

În consecință dispozițiile N.C.C. invocate de recurentă dar și de intimatul orașul N., nu sunt pertinente cauzei.

S tare a de f ap t rezul tă d in prob aț iune a ad min is tr ată .

Barajul din litigiu a fost construit, fapt necontestat, inițial cu scopul inițial de asigurare a funcționării morii amplasată lângă malul stâng al râului S., așa cum rezultă din planul de situații anexat actului de autorizare, iar ulterior pentru funcționarea unui generator electric.

Ulterior, urmare a degradării acestuia și a hăitașului, în anul 1905 A. Fondurilor Centrale N. obține actul de autorizație nr.9003/905 de la Subprefectura Județului Bistrița pentru întreținerea instalațiilor hidraulice: baraj pentru acumularea apei, un canal de moară, un stăvilar, un fruntar și a albiei și malurilor pentru împiedicarea sloiurilor de gheață, stabilindu-se și obligații privind tolerarea plutăritului

Din memoriul justificativ Comitetul Provizoriu, oraș N. din anul 1949 rezultă starea bună a barajului realizat în urmă cu cca 15 ani (respectiv în perioada 1935-1939), fiind afirmat ca proprietar de atunci al morii, a construit un baraj de beton, îndreptând apa spre canalul morii.

În replică data unui ziar local probabil din perioada anilor 1939-1940, dată de A. Fondurilor G. consemnează, contribuțiile fondului la realizarea barajului.

Scriptul întitulat "Nota Oficioasa"; din_ și planul de situație anexat, relevă posibila existență a unui fost raport juridic de arendare între fondurile centrale și numitul Newmann, scriptul evidențiind fără participarea cel căruia i s-ar fi arendat anumite bunuri, între care nu figurează și barajul din lemn la acea vreme.

În anul 1949, cu ocazia începerii demersurilor de mărire a capacității de producere a energiei electrice s-a întocmit memoriul justificativ, care la pct.B al.3, se arată că, pentru atingerea scopului, barajul instalațiile anexe, mai puțin canalul, sunt în stare bună de funcționare.

Terminologie.

În privința barajului există între recurent și intimatul orașul N. diferențe de terminologie în definirea acestuia în aprecierea cel puțin al recurentei ca relevantă privind apartenența la domeniul public sau privat.

Se constată din actele depuse de recurent pentru probarea edificării construcției - actul de autorizare - cel mai relevant apreciat de recurentă pentru dovada faptului construirii barajului că bunul din litigiu aparține instalațiilor hidraulice, cum textual se pronunță actul arătat.

Față de o asemenea situație, controversa trebuie acceptată ca tranșată în sensul actului sus arătat.

Eventualele schimbări terminologice de ordin tehnic apărute urmare a unor reglementări ulterioare nu prezintă relevanță. Deslușirea raporturilor juridice create de edificarea barajului, impune raportarea la momentul edificării lui.

Regim juridic.

Barajul a fost construit sub regimul Codului civil din anul 1865 și al Constituției din anul 1866.

În conformitate cu disp.art.19 din Constituția R. iei din anul 1866 ";libera și neîmpiedicata întrebuințare a râurilor navigabile și flotabile a șoselelor și a altor căi de comunicare este de domeniul public";, iar în conformitate cu art.20.al.1 din Constituția R. iei din anul 1923 " Căile de comunicații și spațiul atmosferic, apele navigabile și flotabile sunt de domeniul public iar al. 2 prevede că sunt bunuri publice apele ce produc forțe motrice și acele ce pot fi folosite în interes obștesc coroborate cu disp.Legii nr.107/1996 art.1/1 al.2, 4 și 5 și 29 alin.1.

În același sens au fost și disp.art.18 din Constituția din anul 1938, ale art.6 din Constituția din 1948, ale art.7 din Constituția din 1952 și art.7 din Constituția din 1965 și art.136 al.3 din Constituția R. iei.

Este reținut în acest sens că în actul de autorizare pct.4 coroborate cu pct.3 al.2 lit.";b";, rezultă că sectorul de apă unde este amplasat barajul este apă flotabilă în sensul dispozițiilor constituționale sus arătate.

Se poate constata ca dispozițiile constituționale menționate infirmă susținerea recurentei că sectorul de apă pe care s-a edificat barajul, la momentul edificării acestuia, se afla în proprietatea comunei Prislop.

De altfel reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate cu înscrierea în CF a proprietății sectorului de apă în favoarea comunei Prislop. Dar în condițiile în care ar fi făcut-o nu prezenta relevanță față de dispozițiile Constituționale menționate.

Așadar apa și albia cursului râului S. pe care s-a edificat barajul a aparținut și aparține domeniul public al S. ui.

În aceste condiții regimul juridic civil al barajului se impune a fi abordat și din perspectiva disp.art.492 și 494 cod civil care nu justifică constructorului pe terenul altuia un drept de proprietate asupra edificatului, cu atât mai puțin când terenul constituie domeniul public.

Regimul juridic al bunului din litigiu este afectat și de calitatea sa de bun imobil prin destinație art.468 din Cod civil.

Caracterul de bun imobil prin destinație a barajului este de necontestat, fiind afirmat chiar de recurentă, care a relevat că barajul a fost construit pentru funcționarea morii, prin utilizarea forței motrice a apei.

Este afirmat de recurentă că fondul, moara, a fost dezafectată în anul 1952 odată cu dispunerea încetării activității asociației. Consecințele ce derivă dintr-o asemenea situație, sunt că bunul devine un imobil prin natura lui.

Acesta este răspunsul,nefiind de conceput cât timp el există fizic, să se afirme dispariția lui odată cu moara.

Pe de altă parte, perspectiva juridică a barajului sub aspectul discutat este relevantă și din perspectiva naționalizării morii, așa cum se va arăta în cele ce urmează.

Ho tăr âre a atac ată.

Respingerea acțiunii reclamantei se bazează pe lipsa dovedirii certe a calității de proprietar a acesteia asupra barajului și căderea bunului sub incidența Legii nr.10/2001, ca urmare a preluării la stat.

An al iz a cr itic ilor d in mo tivele de recurs și a excepț iilor d in întâmp in are a

depus ă de in timatu l or așul N. .

Analiza excepț iilor

- Este neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei întemeiată pe disp.art.111 Cod pr.civ., întrucât reclamanta a solicitat și recunoașterea dreptului de proprietate asupra barajului precum și înscrierea dreptului în cartea funciară, ceea ce face ca acțiunea să fie în realizarea dreptului.

În conformitate cu art.111 Cod pr.civ. partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cerere "realizarea dreptului";.

Textul nu este aplicabil în speță.

Chiar dacă reclamanta a formulat un capăt de cerere de constatare a edificării barajului, a formulat și două capete de cerere, mai sus arătate, respectiv de obligare a pârâților la recunoașterea dreptului de proprietate asupra barajului și de înscriere a acestui drept în C.F. Aceste două ultime capete de cerere sunt de confirmare a dreptului de proprietate a reclamantei asupra barajului și de modificare a raporturilor juridice existente între reclamantă și pârâți cu privire la acest baraj.

În această situație este evident ca finalitatea urmărită de reclamant prin acțiune a fost de realizare a dreptului.

  • Nu este întemeiată nici excepția lipsei de calitate procesuală activă, a reclamantei întrucât așa cum rezultă din probațiunea administrată reclamanta are un interes legitim, actual și personal în promovarea acțiunii, justificat de faptul intervențiilor sale asupra barajului în reparația, respectiv întreținerea acestuia.

    Se impune a fi apreciat că recurenta are interesul de a-și lămuri raporturile juridice cu pârâtele privind barajul și că are și un drept născut și actual și personal derivat de lucrările din intervenție făcute, pe care dorește să și-l lămurească.

  • Este întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, determinat de incidența Lg.10/2001 și a Deciziei nr.33/2008 a I.C.C.J dată în interesul legii.

Așa cum s-a arătat la secțiunea regimul juridic, aplicabil imobilului, acesta încă de la edificare a constituit și constituie și în prezent proprietate publică și urmează regimul juridic de drept public al cursului râului S., unde este amplasat.

Barajul fiind construit în regim privat pe albia minoră a râului S., care a constituit la momentul edificării și al întreținerii așa cum s-a arătat proprietatea statului, acestuia îi sunt aplicabile disp.art.492 și 494 Cod civil.

Până la introducerea acțiunii reclamantului, S. nu și-a manifestat opțiunile prev. de art.494 Cod civil, acest lucru prezentând importanță pentru speță, întrucât proprietar în temeiul art. 492 Cod civil a fost S. R. încă de la edificarea barajului.

Din această perspectivă este evident că nu se pune problema incidenței Legii nr.10/2001.

Având însă în vedere, că probatoriul cu înscrisuri administrat relevă din partea autorităților din perioada anului 1909 - 1952 un comportament ce ignoră dispozițiile Constituționale arătate referitoare la proprietatea publică, iar disp.art.492 și 494 Cod civil, tratează Fondurile Centrale Școlare și de Stipendii din Districtul N. ului, ca pe un proprietar al barajului, se impune și o analiză a evoluției în timp a proprietății acestui baraj.

Astfel, ulterior anului 1909, când se dă autorizație fondului din partea autorităților pentru întreținerea barajului are loc, în baza Decretului nr.214/3 august 1949, naționalizarea Fondurilor Școlare N. (f.129 dosar de recurs) iar ulterior la 3 luni, prin procesul verbal nr.694 din 20 octombrie 1948 propusă pentru lichidarea bunului aparținând asociației de către Organul de Control.

Din cuprinsul procesului verbal arătat (pct.2 lit.b) și din tabelul (f.133 dosar recurs) rezultă ca obiect al naționalizării și lichidării a fost și moara pentru a cărei funcționare a fost edificat barajul.

Așadar contrar susținerilor reclamantei că nu există act de preluare la stat al barajului, acesta a fost naționalizat odată cu moara, fiind un imobil prin destinație așa cum s-a arătat.

Disp.art.2, al.1, lit.";a"; din Legea nr.10/2001 prin imobilele preluate abuziv

înțeleg și cele naționalizate prin alte acte normative de naționalizare în afara celor enumerate în text.

Așadar nu era necesar un act individual de preluare a imobilului.

Chiar dacă s-ar aprecia că Decretul 214/1948 ar fi un act individual de naționalizare și astfel nu s-ar aplica disp.art.2 al.1 lit.";a";, ar fi incidente disp.art.2 al.1 lit,";h"; din Legea nr.10/2001.

Aplicabile sunt dispozițiile Legii.10/2001 și în situația în care barajul nu ar fi considerat ca imobil prin destinație, ci imobil prin natura lui(cel puțin după dezafectarea morii) întrucât după naționalizarea morii și desființarea Fondurilor ca entitate juridică imobilul a devenit fără stăpân, situație în care sunt aplicabile disp. art.8 din Decretul 111/1951 rap. la art. 2 al.1 lit.";e"; din Legea nr.10/2001.

Nu poate fi admisă teza reclamantei că deși antecesoarea sa desființată cu entitate juridică a continuat să aibă în proprietate barajul, proprietate preluată apoi de la ea în calitate de succesoare.

Este evident că de la desființarea Fondurilor (1948) și până la confirmarea reclam. ca succesoare(2011) barajul nu putea fi fără stăpân, iar acesta nu putea fi decât statul, conform decretului de naționalizare arătat.

Caracterul personalizat al patrimoniului, care cuprinde o universalitate juridică impune ca fiecare patrimoniu și implicit bun să aibă un titular.

Concluzia nu poate fi alta decât că după desființarea ca entitate juridică a Fondurilor, acceptând și ideea că acest avea un patrimoniu, deși potrivit statului fondurile, avea doar în administrare bunurile aparținând celor 44 comune grănicerești, barajul a devenit proprietatea S. ui, iar situația în care o persoană îndreptățită la restituire,ca o consecință a naționalizării, devin incidente disp.Legii 10/2001.

Reclamanta care consideră că barajul a fost proprietatea Fondurilor a căror succesoare se consideră potrivit Sentinței civile nr.1148/2011 a Judecătoriei N.

, trebuia, pentru reintrare în proprietate să urmeze procedura Legii 10/2001 și nu acțiunea de drept comun.

În acest sens, este Decizia nr.33/2008 publicată în M.O.nr.108/_ care a statuat că "concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în formarea legii speciale, conform principiului "specialia generalibus";derogant chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

În raport de cele arătate în mod corect prima instanță a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr.10/2001 și drept consecință acțiunea de drept comun a reclamantei nu poate fi admisă.

În pr iv inț a cr itic ilor re f erito are l a f ondul recursulu i:

Aceasta vizează reținerea greșită de către prima instanță că nu a fost dovedită calitatea sa de proprietar în calitate de succesoare a Fondurilor Centrale Școlare și de Stipendii din Districtul N. ului.

Critica nu este întemeiată.

Dispozițiile legale aplicabile pentru dovada proprietății barajului sunt cele din Codul civil și cele din Dispozițiile D.L.115/1938.

Reclamanta a folosit pentru dovada dreptului de proprietate exclusiv înscrisuri a căror putere doveditoare se raportează la dispozițiile art.1176 și urm. din Codul civil.

Înscrisurile depuse de reclamantă nu sunt dintre cele prevăzute de dispozițiile sus arătate și nici nu are opozabilitatea necesară față de pârâți.

Actul de autorizare invocat produce efecte doar în plan administrativ și nu are putere doveditoare asupra proprietății, pe de o parte iar pe de altă parte acest act nu se referă la edificarea, construirea barajului, ci la efectuarea întreținerii acestuia.

Planurile de situație invocate sunt documente tehnice care ele însele nu pot constitui dovada proprietății reclamantei asupra barajului și nu pot constitui această dovadă nici coroborat cu actul de autorizare și nici cu memoriile invocate care și ele sunt tot documente tehnice.

Declarația oficioasă invocată de reclamantă nu poate constitui confirmarea calității de proprietară a antecesoarei reclamantei asupra barajului și oricum nu poate fi opozabilă părților.

Dovada pe care reclamanta trebuia să o facă era depunerea unui extras de CF care să evidențieze înscrierea ei în calitate de proprietar asupra barajului dovadă pe care nu a făcut-o.

Sub acest aspect este de observat că antecesoarea reclamantei avea posibilitatea înscrierii în CF dreptul de proprietate asupra barajului, întrucât

disp. D.115/1938 au fost puse în aplicare prin Legea nr.241/1947, respectiv anterior desființării ei.

Faptul că barajul din litigiu nu ar fi trecut în Registrul Național al barajelor, nu constituie o dovadă că acesta este proprietatea reclamantei, așa cum tinde să susțină, având în vedere cele deja arătate, precum și faptul că este opțiunea legiuitorului care baraje trebuie înscrise în registrul arătat, pe baza unor criterii prestabilite.

Caracterul neîntemeiat al criticii în discuție se evidențiază și prin considerațiile făcute privind incidența în cauză a disp.art.492 și 494 din Codul civil.

Față de cele arătate se constată că în mod corect prima instanță a reținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra barajului.

Deși nu îmbracă forma unei critici exprese, considerațiile din motivele de recurs privind dreptul de superficie tind să aducă o critică și sub acest aspect al hotărârii.

Considerentele făcute privind natura juridică a dreptului de superficie pe baza existenței unor reglementări în domeniu, nu pot fi apreciate ca valabile.

Astfel în privința faptului că superficia nu atinge caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică, trebuie observat că dreptul de superficie, nereglementat până la apariția N.C.C., a fost recunoscut de doctrina și practica judiciară, fiind calificat ca un dezmembrământ real al dreptului de proprietate, adică ca o înstrăinare în sensul art.11 din Lg.213/1998, în timp ce servituțiile ca obligații, respectiv sarcini ce pot greva dreptul de proprietate.

Distincția între cele două drepturi, așa cum a fost prezentată, este relevantă sub aspectul caracterului inalienabil al dreptului de proprietate publică, fiindcă în timp ce, dreptul de superficie aduce atingere prerogativelor dreptului de proprietar, fapt incompatibil cu regimul proprietății publice derogările de la acest regim fiind necesar a fi expres prevăzute de lege, dreptul de servitute nu, proprietarul păstrându-și toate atributele dreptului de proprietate.

Împrejurările invocate de recurentă privind existența unor obligații reglementate de Legea nr.107/1996, pentru deținătorii prezenți de baraje, regăsiți în Registrul Național al Barajelor, nu pot fi reținute ca o derogare de la regimul proprietății publice, privind caracterul de inalienabilitate al acesteia, ci doar ca obligații ce revin deținătorilor actuali a acestor baraje pentru asigurarea scopului pentru care au fost construite și a întreținerii corespunzătoare, respectiv pentru evitarea realizării riscurilor pe care le implică.

Stabilirea acestor obligații a fost în opțiunea legiuitorului pentru considerentele ce nu țin de regimul proprietății publice, care nu poate fi modificat decât expres.

În aceste condiții constituirea, recunoașterea, ca în speță, a dreptului de superficie a reclamantei asupra terenului aferent barajului este incompatibilă cu regimul proprietății publice.

Pe de altă parte reclamanta, așa cum s-a arătat nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra barajului, pentru a fi aplicabile disp.art.492 Cod civil.

Oricum, dreptul de superficie este compatibil doar cu dreptul de proprietate privată, indiferent de titular.

Susținerea recurentei că recunoașterea în favoarea sa a unui drept de superficie asupra terenului aferent barajului, ce constituie albia râului S., este justificată de dispozițiile Legii nr.107/1996, nu poate fi reținută ca întemeiată, întrucât dispozițiile legale invocate reglementează regimul dreptului de servitute asupra proprietății publice și nu regimul dreptului de superficie.

Între cele două drepturi nu se poate pune semnul egalității.

Doctrina și practica judiciară a caracterizat dreptul de superficie ca un dezmembrământ al dreptului de proprietate, în timp ce servituțiile ca obligații, respectiv sarcini ce pot greva dreptul de proprietate.

Invocarea principiului neretroactivității legii civile, este corectă, însă în motivarea în drept a acestui drept, în afara dispozițiilor legale arătate din dispozițiile Legii nr.107/1996 analizate de instanță, recurenta nu a invocat și alte dispoziții legale, afirmând doar nașterea unui drept de superficie extratabular, în beneficiul ei pe baza unei stări de fapt prezentată de ea.

O asemenea abordare nu este în concordanță cu disp.art.26 și 27 din D.L.115/1938, aplicabile prin prisma principiului neretroactivității legii civile, prevederi care menționează situațiile de naștere a unui drept de proprietate extratabulară.

Pentru motivele arătate, î baza disp.art.312 al.1 din Cod pr.civ. urmează să fie respins ca nefundat recursul.

Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

În temeiul art.312 al.1 Cod procedură civilă, respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta U. C. G. N., cu sediul în oraș N., Bulevardul G., nr.14, județul Bistrița N., împotriva sentinței civile nr.752/2012 pronunțată de Judecătoria Năsăud, în dosar nr._ .

Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată în prezentul recurs de către intimatul orașul N., iar ceilalți intimați nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Dată și pronunțată azi,25 ianuarie 2013 în ședință publică.

PREȘEDINTE,

JUDECĂTORI,

GREFIERI,

M. N. B.

I.

S.

-S.

I. E.

M.

M.

← Decizia civilă nr. 1/2013. Actiune in constatare  Decizia civilă nr. 295/2013. Actiune in constatare →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 31/2013. Actiune in constatare