Decizia civilă nr. 378/2013. Actiune in constatare
| Comentarii |
|
R O M Â N I A TRIBUNALUL SĂLAJ SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr. _
Date cu caracter personal Nr. operator: 2516
DECIZIA CIVILĂ NR. 378/2013
Ședința publică din 09 Aprilie 2013 Completul compus din:
Președinte: I. D., judecător
Judecător: K. M., președinte Tribunal Judecător: L. M., judecător
Grefier: C. P. E.
Pentru azi fiind amânată pronunțarea asupra contestației în anulare formulată de recurenta pârâtă S. B. C. R. S., cu sediul în B., B-dul R. E.
, nr. 5, sector 3 și cu sediul procesual ales la S. N. N. D. K. P. în
, Șos. B. -Ploiești, nr.1A, intrarea A, et.4, sector 1, Complexul Bucharest Business Park, împotriva deciziei civile nr. 872 din 23 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr._, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților, procedura de citare este legal îndeplinită, fără citarea părților.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care :
Mersul dezbaterilor și susținerile părților sunt consemnate în încheierea de ședință din 02 aprilie 2013 care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
T R I B U N A L U L
Prin contestația formulată de S. B. C. R. S. s-a solicitat anularea Deciziei civile nr. 872/_ a Tribunalului S. pronunțată în dosarul nr._ și în urma rejudecării admiterea în totalitate a recursului formulat de contestatoare în sensul respingerii cererii de chemare în judecată a reclamanților, cu cheltuieli de judecată.
Ca și critică a deciziei atacate se arată că aceasta este susceptibilă de desființare conform art. 318 Cod procedură civilă.
Dezlegarea dată recursului este rezultatul omisiunii instanței de control judiciar de a cerceta motivul principal invocat de subscrisa în cadrul cererii de recurs și anume art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Contestatoarea arată că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivului de recurs invocat prin cererea de recurs.
Prin Decizia civilă nr. 872/2012, instanța de recurs a omis cu desăvârșire să se pronunțe asupra următorului motiv de recurs invocate de subscrisa prin cererea de recurs: Clauză indicată ca fiind abuzivă se asociază cu obiectul principal al contractului de credit fiind redactată într-un limbaj clar și ușor inteligibil. Pentru
acest motiv, comisionul de risc, ca element al prețului contractului, nu putea fi analizat din perspectiv clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională, cât mai ales prevederile comunitare.
Sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 318 teza II Cod procedură civilă, arată contestatoarea pentru a fi admisibilă contestația în anulare respectiv, instanța de recurs a omis să analizeze un motiv cu care a fost învestită, recursul a fost respins sau admis în parte, motivul omis trebuia să fi fost formulat în termen.
În ceea ce privește îndeplinirea primei condiții, instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac va constata că, în analiza pe care o face comisionului de risc instanța de recurs pierde din vedere faptul că acest comision face parte din prețul contractului de credit.
Este evident faptul că comisionul de risc face parte din prețul contractului, reprezentând contraprestația datorată de clienți Băncii pentru serviciile sale.
Soluția de respingere a recursului subscrisei a avut la bază neanalizarea de către instanță a motivului principal invocat de subscrisa, respectiv acela că, comisionul de risc face parte din prețul contractului, clauza fiind redactată într-un limbaj clar, care nu necesită cunoștințe de specialitate.
Instanța de recurs trebuie să analizeze inclusiv apărările intimatului, cu atât mai mult aceasta este ținută să analizeze toate motivele invocate de către recurent prin cererea de recurs.
Prin întâmpinarea lor intimații C. C. și C. O. au solicitat respingerea contestației în anulare, cu cheltuieli de judecată, arătând că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor celor invocate de pârâtă în cererea de recurs, în urma analizării legislației în materie precum și a probelor depuse în dosarul cauzei, ajungând la concluzia că comisionul de urmărire de riscuri este de fapt o dobândă mascată disimulată sub denumirea comision.
Asupra contestației în anulare instanța reține următoarele :
Prin Sentința civilă nr. 1216 din_ a Judecătoriei Z. s-a respins excepția inadmisibilității cererii privind restituirea prestațiilor executate în baza contractului de credit, invocată de către pârâta SC B. C. R. SA.
S-a admis cererea reclamanților C. C. S. și C. O., în contradictoriu cu pârâta SC B. C. R. SA..
S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la pct. 9 lit. f, din contractul de credit bancar nr. 308 AS/_ încheiat de pârâtă cu reclamantul C.
S. în calitate de împrumutat și cu reclamanta C. O. în calitate de coplătitor.
S-a anulat clauza prevăzută la pct 9 lit. f din contractul de credit bancar nr.
308 AS/_ încheiat de pârâtă cu cei doi reclamanți.
S-a obligat pârâta să restituie reclamanților, în integralitate, sumele de bani încasate de către pârâtă cu titlu de comision de urmărire riscuri, de la data_ și până la data pronunțării prezentei hotărâri.
S-a obligat pârâta să plătească reclamanților dobânda legală calculată potrivit art.3, alin.1 din O.G. 9/2000, cu modificările și completările ulterioare, asupra fiecărei sume de bani plătite pârâtei cu titlu de comision de urmărire riscuri
de la data plății fiecărei sume de bani în parte și până la data restituirii efective de către pârâtă a fiecărei sume de bani în parte.
S-a obligat pârâta S. B. C. R. S. la plata sumei de 350 lei cheltuieli de judecată în favoarea fiecărui reclamant.
Împotriva acestei sentințe pârâta B. C. R. a declarat recurs, solicitând respingerea în întregime a acțiunii reclamanților.
În motivul de recurs s-a arătat că instanța de fond în mod greșit a respins excepția inadmisibilității restituirii prestațiilor executate în baza contractului de credit întrucât anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.
Hotărârea primei instanțe sub acest aspect este nelegală. Singura sancțiune care se poate dispune în speță fiind modificarea pentru viitor a clauzei comerciale.
S-a arătat de asemenea în motivele de recurs că instanța de fond în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților de a solicita restituirea cuantumului comisionului de risc, achitat recurentei în perioada_ -_, având în vedere că reclamanții au introdus acțiunea la data de_ aceștia au dreptul de a solicita restituirea prestațiilor.
După împlinirea termenului general de prescripție de trei ani, reclamanților li s-a prescris dreptul de a solicita restituirea comisionului de risc anterior datei de_ .
În ceea ce privește fondul cauzei, ca și critică în recurs s-a arătat că sentința recurată este nelegală prin interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.
Pentru a ajunge la o soluție corectă, prima instanță ar fi trebuit să procedeze la verificarea condițiilor referitoare la aplicarea Legii nr. 193/200 din punctul de vedere al calității de consumator al reclamanților și calificarea abuzivă a clauzei invocate.
Înlăturarea clauzelor privind comisionul de urmărire riscuri din contract, afectează de asemenea echilibrul contractual.
În analiza pe care o face comisionului de risc (pag. 6 pag. 8 din sentința recurată) instanța pierde din vedere faptul că acest comision a fost de la început agreat de părți și că face parte din prețul contractului de credit.
Comisioanele au altă finalitate decât o are dobânda și sub nici o formă nu se poate susține că ar fi o dobândă disimulată.
Condițiile pe care Legea nr. 193/2000 le impune pentru a putea califica ca abuzive anumite clauze din contractele de credit analizate nu sunt întrunite în prezentul litigiu. Astfel clauza indicată ca fiind abuzivă și a cărei anulare se solicită se asociază cu obiectul principal al contractului (ea privește însuși prețul contractului), a fost negociată și nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Este evident faptul că dobânda și comisioanele fac parte din prețul contractului, reprezentând contraprestația datorată de clienții Băncii pentru serviciile sale. Clauzele indicate ca fiind abuzive au fost negociate cu clienții.
B. nu a impus clienților să semneze convenții de credit pe care nu doreau să le încheie.
Dimpotrivă, clienții au avut inițiativa demarării raporturilor contractuale cu banca, prin formularea cererii de acordare a creditului.
Clauzele indicate ca fiind abuzive nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Pentru a putea verifica existența unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, instanța trebuia să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului de credit analizat.
Fiind vorba de contracte de credit, obiectul acestora este reprezentat de punerea la dispoziție a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț.
Prețul est4e format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le suportă pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin decizia civilă nr. 872 din 23 octombrie 2012 a Tribunalului S. a cărui anulare se solicită s-a reținut că în mod corect și legal instanța de fond a respins excepția inadmisibilității cererii privind restituirea prestațiilor executate în baza contractului de credit, invocate de către pârâta B.C.R. S. B. și a admis cererea reclamanților C. C. S. și C. O. constatând caracterul abuziv al clauzei, prevăzute la pct. 9 lit. f din Contractul de credit bancar nr. 308 AS din_ încheiat între părți.
Tot în mod corect și legal prima instanță a anulat clauza prevăzută de art. 9 lit. f și a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele de bani încasate cu titlu de comision de urmărire riscuri, cu dobânda legală, precum și la plata de cheltuieli de judecată în sumă de 350 lei către reclamanți.
Pentru a se pronunța în acest sens, prima instanță a reținut că clauza cuprinsă la pct. 9, lit. f, privind comisionul de urmărire riscuri este un a abuzivă întrucât nu a fost negociată și a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe.
În mod corect instanța de fond a respins excepția inadmisibilității restituirii prestațiilor dat fiind faptul că dacă clauzele privind comisionul de urmărire riscuri este abuzivă, ar fi avut loc o îmbogățire fără just temei a pârâtei, în cazul în care nu ar fi restituit reclamanților în sume de bani deja încasate.
Și excepția prescripției dreptului material la acțiune este nefondată, deoarece aplicarea principiului restitutio din integrum drept consecință a anulării clauzei abuzive face obligatorie restituirea tuturor prestațiilor deja executate de către reclamanți în baza acestei clauze, respectiv restituirea sumelor de bani încasate de către bancă cu titlu de comision de urmărire riscuri.
Referitor la fondul cauzei, instanța de recurs a reținut următoarele:
Condițiile pentru a fi catalogată o clauză ca abuzivă rezultă din interpretarea Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993 și a actului normativ care a transpus în dreptul intern această directivă, respectiv Legea 193/2000, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, relevante în cauză sunt prevederile art. 1 alin. 3 și art. 4 alin. 1, 2 și 3 din legea 193/2000, modificată. Prevederile art. 1 alin. 3 din acest act normativ statuează:"; Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii";.Prevederile art. 4 alin. 1, 2 și 3 din același
act normativ statuează:"; (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.";
Contractul prefomulat a fost definit de Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr.92/2007 ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu - adică exact situația contractelor subsemnaților. Prin urmare, lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant și imposibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei. Legislația privind protecția consumatorului, instituie o prezumție relativă de lipsă a negocierii directe a clauzelor contractuale atunci când ne aflăm în prezența unor contracte preformulate și/sau a unor condiții generale de vânzare. Clauza abuzivă ce formează obiectul prezentei acțiuni intră sub incidența acestor prevederi legale, fiind evident că acest contract pe care l-am încheiat cu pârâtele face parte din categoria contractelor de adeziune și a condițiilor generale de vânzare, fiind preformulat.
Cea de-a doua condiție pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă se referă la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune contrar principiului bunei credințe, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului. Principiul bunei credințe a fost preluat de art. 3 pct. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE și desemnează respectul reciproc al părților contractante adoptarea unui comportament onest și rezonabil care să aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului.
În materia contractelor de consum, legiuitorul național și cel european a urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt servanda dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține acesta cuprinde clauze abuzive. O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art.969 cod civil întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută și discreționară de a contracta. Un contract are putere de
lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei credințe și cu bunele moravuri. în caz contrar, el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis faptul că art.969 Cod civil nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art.970 alin.l Cod civil, executarea cu bună credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau nu încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună credință a prestațiilor. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esența contractului este alcătuită nu numai din voința părților contractante, ci și din interesul contractual al fiecăreia dintre ele.
Clauza cuprinsă în art. 9, lit.f din contractul de credit bancar are următorul conținut:";Comision de urmărire riscuri de 103,5 Euro lunar, reprezentând un procent de 0,23% din valoarea creditului contractat";.
Conform art.3.8 din Condițiile generale de creditare "Comisionul de urmărire riscuri se calculează flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat la pct.1 din contract. Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de urmărire riscuri se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună.";
Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată, disimulată sub denumirea de comision. Dezechilibrul pe care-l generează această clauză este dat de faptul că, acest comision nu reprezintă un cost actual al creditului, ci, în cel mai rău caz, reprezintă o asigurare pe care banca și-o ia împotriva riscului intrării consumatorului în incapacitate de plată. Prin urmare, acest cost este unul eventual și nu unul actual. Comisionul de urmărire a riscului este perceput de bancă pentru a-și acoperi propriul risc. Așadar pe lângă faptul că un consumator trebuie să suporte propriul risc, este obligat prin această clauză abuzivă să suporte și riscul băncii.
Este de observat că acest comision de urmărire riscuri este calculat și perceput la valoarea inițială a creditului, și nu la soldul acestuia,ceea ce va face, ca dobânda aplicată la soldul creditului să ajungă să fie chiar mai mică decât comisionul care se va aplica la suma inițială împrumutată, indiferent de valoarea de credit rambursată deja la un moment dat.
Acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul creditului.
De reținut că prin clauzele cuprinse în art. 5 și 6 din condițiile generale ale convenției încheiată între părți, s-a stipulat obligația părților de a garanta plata ratelor creditului și a dobânzilor și toate costurile legate constituirea unor garanții asupra unor bunuri aflate în proprietatea consumatorilor. De asemenea, s-a stipulat obligația consumatorilor de a încheia contracte de asigurare de viață, cu o societate
de asigurări agreată de bancă și totodată de a cesiona în favoarea băncii drepturile izvorâte din polița de asigurarea respectivă
Având în vedere faptul că banca nu este o instituție de caritate, este întru totul legitim a-și proteja interesele prin inserarea în cuprinsul convențiilor de credit a acestor clauze privind constituirea unor garanții asupra bunurilor proprietatea consumatorilor, având o valoare mai ridicată decât valoarea creditului. Însă, clauzele inserate în art. 5 și 6 din condițiile generale ale convenției, sunt suficiente pentru a proteja interesele băncii, în cazul nerambursării creditului de către consumatori. În concluzie, orice risc al băncii în privința acordării creditului a fost eliminat, prin constituirea de către consumatori a garanțiilor în condițiile mai sus enunțate. Nu se poate reține apărarea Băncii care arată că, clauzele cuprinse în art. 5 și 6 din condițiile generale ale convenției, creează în favoarea băncii doar o vocație și nu un drept, contractul fiind guvernat de principiul pacta sunt servanta, banca, în baza garanțiilor oferite, putând declanșa, în caz de neplată executarea silită împotriva reclamanților debitori.
În consecință, inserarea în convenția de credit, pe lângă clauzele din art. 6 și 7 și a clauzei cuprinsă în art. 9, lit. f referitoare la comisionul de urmărire riscuri nu își găsește legitimitatea, fiind eliminat riscul băncii.
Susținerile pârâtei făcute în motivarea recursului, potrivit cărora aplicând raționamentul instanței la un alt contract spre exemplu de vânzare a unui televizor, ar însemna că prețul acestuia să poate fi constatat ca fiind abuziv pentru că nu detaliază structura de componente a televizorului și prețul acestora precum și motivul pentru care ele compun televizorul respectiv nu sunt fondate, deoarece nu se poate face o comparație corectă și echilibrată între un produs bancar și un produs electrocasnic de larg consum, cum este un televizor. Inserarea unor clauze abuzive în contractul de credit are tocmai rolul de a-i asigura pârâtei o îmbogățire nejustificată, fără justă cauză, pe care reclamanții nu au prevăzut-o și de care aceștia nu au știut la semnarea contractului de credit dintre părți.
Drept consecință a anulării clauzei abuzive, în mod corect și legal instanța de fond a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele de bani încasate în mod nelegal cu dobânda legală precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Din analiza acestei decizii se poate constata că aceasta a răspuns la toate motivele de recurs invocate de S. B. C. R. S. .
Contestatoarea este nemulțumită de fapt de modul de soluționarea a comisionului de risc, arătând că instanța de recurs pierde din vedere faptul că acest comision face parte din prețul contractului de credit.
Ori, instanța de recurs a calificat acest comision ca reprezentând o dobândă mascată, disimulată sub denumirea de comision, a analizat comicionu8l în sine și nu ca parte sau neparte a prețului, acesta fiind și obiectul acțiunii de a analiza natura abuzivă a clauzei care cuprind comisionul de risc.
Chiar în motivele sale de recurs contestatoarea de astăzi a arătat că înlăturarea clauzelor privind comisionul de urmărire riscuri din contract, afectează de asemenea echilibrul contractual.
În analiza pe care o face comisionului de risc (pag. 6 pag. 8 din sentința recurată) instanța pierde din vedere faptul că acest comision a fost de la început agreat de părți și că face parte din prețul contractului de credit.
Comisioanele au altă finalitate decât o are dobânda și sub nici o formă nu se poate susține că ar fi o dobândă disimulată.
Comisionul de urmărire riscuri are altă finalitate decât o au garanțiile constituite în favoarea Băncii (pag. 6-9 din întâmpinare).
Interpretarea contestatoarei că acest comision face parte din preț, reprezintă punctul ei de vedere care cu coincide cu cel al instanței de recurs.
Ori pe calea contestației în anulare nu se poate critica neînsușirea motivului de casare de către instanță, dacă aceasta l-a analizat, în caz contrar, s-ar transforma contestația în anulare într-o cale ordinară de atac, îndreptată împotriva deciziei instanței de recurs.
Trebuie făcută deosebirea între motivele de casare și argumentele arătate în sprijinirea acestor motive.
Art. 318 Cod procedură civilă are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină. Instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare, pentru a răspunde printr-un considerent comun, este suficient ca instanța de recurs să arate considerentele pentru care a găsit că motivul de casare este neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului.
Aceste considerente fac astfel să nu fie îndeplinite condițiile prevăzute de art. 318 teza II Cod procedură civilă, contestația în anulare fiind astfel nefondată, urmând a fi respinsă.
Pentru aceste motive,
În numele L E G I I,
D E C I D E :
Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea S.
C. R. S. față de decizia civilă nr. 872/_ a Tribunalului S. . Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
D. K. M., L. M. C. P. E.
Red. KM/_ /dact. ECP/_ /2 ex.
| ← Încheierea civilă nr. 177/2013. Actiune in constatare | Decizia civilă nr. 1/2013. Actiune in constatare → |
|---|
