Decizia civilă nr. 3536/2013. Legea 10/2001
| Comentarii |
|
R O M Â N I A CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3536/R/2013
Ședința publică din data de 18 septembrie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
M. -C. V.
JUDECĂTORI:
ANA I.
C. -M. CONȚ
GREFIER:
M. -L. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul P. M. C. -N.
, împotriva sentinței civile nr. 227 din 16 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosar nr._, privind și pe reclamantul D. G., având ca obiect plângere în baza Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă reprezentantul reclamantului- intimat D. G., avocat C. L., lipsă fiind reprezentantul pârâtului- recurent P. M. C. -N. .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 3 septembrie 2013, reclamantul-intimat a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii pronunțată de instanța de fond ca fiind temeinică și legală.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 306 alin. 2 C.pr.civ., invocă excepția autorității de lucru judecat a celor statuate prin decizia civilă nr. 1129/R/_, pronunțată de Tribunalul Cluj, pentru motivul de recurs vizând neretroactivitatea Legii nr. 10/2001 în privința cererii înregistrate sub nr._ .
În temeiul art. 306 alin. 2 C.pr.civ., raportat la obiectul prezentei cauze, instanța pune în discuția reprezentantului reclamantului-intimat prevederile art. 4 din Legea nr. 165/2013, conform cărora, dispozițiile acestei legi sunt aplicabile tuturor litigiilor aflate pe rolul instanțelor, și acordă cuvântul asupra celor două aspecte invocate.
Reprezentantul reclamantului-intimat solicită admiterea excepției de lucru judecat, întrucât tribunalul s-a pronunțat cu privire la acest aspect, iar în ceea ce privește incidența Legii nr. 165/2013 în prezenta cauză, lasă la aprecierea instanței acest aspect.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului. Reprezentantul reclamantului-intimat solicită respingerea recursului ca nefondat și în consecință menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 lei. Aspectul care rămâne în discuție este calitatea reclamantului-intimat de persoană îndreptățită, deoarece se susține că nu ar fi putut formula cerere întrucât nu și-a dovedit calitatea de proprietar. Având în vedere că art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituie prezumția
de proprietate, stabilind faptul că în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului se prezumă a fi cea recunoscută prin actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, această susținere nu poate fi primită, întrucât din actul de expropriere, respectiv Decretul nr. 168/1983 rezultă foarte clar că terenul în litigiu a fost expropriat de la reclamant și nu de la proprietarii tabulari.
C U R T E A
Pr in sen tinț a c iv il ă n r. 227/_, pronunț ată de T ribun alul Clu j în dos ar n r._ , s-a admis acțiunea civilă formulată de către reclamantul D. G., în contradictoriu cu pârâtul P. municipiului C. -N. .
A fost anulată Dispoziția nr. 4056/_ emisă de P. municipiului C.
-N. și în consecință:
S-a stabilit îndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent ce vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, în principal, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în abuziv, în subsidiar, pentru imobilul înscris inițial în CF nr. 14865 C. cu nr. topo 12846/43, teren în suprafață de 600 mp și imobilul înscris inițial în CF nr. 14864 C. cu nr. topo 12846/42, teren în suprafață de 600 mp, expropriate, urmând a se ține cont de despăgubirile încasate.
A fost obligat pârâtul să achite reclamantului 1000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței următoarele:
"Prin Decizia civilă nr. 1129/R/_, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._, având ca obiect anularea Hotărârii nr. 934/2009 dată de Comisia județeană privind restituirea în temeiul legii fondului funciar a aceluiași teren litigios care face obiectul prezentei cauze, s-a anulat în parte această hotărâre cu privire la soluția dată cererii de restituire formulate, Comisia locală a municipiului C. -N. fiind obligată să o înainteze Comisiei locale de aplicare a Legii nr. 10/2001 spre soluționare.
Din motivarea acestei decizii tribunalul reține faptul că hotărârea de respingere a cererii emisă de Comisia județeană a fost dată în considerarea faptului că terenul face obiectul Legii nr. 10/2001 și nu al Legii nr. 18/1991, situație în care instanța de recurs a apreciat că în mod corect s-a reținut acest aspect însă, raportat la momentul înregistrării cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, respectiv anul 1998, se impunea ca toate aceste cereri nesoluționate să fie trimise de către Comisia locală de fond funciar Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, în măsura în care terenurile intrau în sfera de reglementare a acestui din urmă act normativ.
Aceeași instanța de recurs a concluzionat că în condițiile în care cererea a fost soluționată de o instituție care nu are competență pe Legea nr. 10/2001 și că prin soluția dată s-a refuzat practic soluționarea pe fond a cererii de reconstituire, se impune a fi soluționată de către comisia competentă.
Așadar, raportat la cele menționate anterior, s-a statuat cu putere de lucru judecat obligația Comisiei locale de fond funciar, al cărei președinte este P. municipiului C. -N. de a remite Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2011 care
soluționează notificările formulate tot prin intermediului P. ui C. -N., ceea ce presupune automat că soluționarea notificării nu poate fi refuzată din perspectiva înregistrării premature a acesteia.
Chiar dacă s-ar face abstracție de acest proces anterior, este de remarcat faptul că se sancționează cu respingerea notificării doar acele cereri care nu au fost formulate în termen dar, pentru cele formulate anterior, atâta timp cât nu au fost soluționate sub imperiul unei legi vechi dacă cererea respectivă se încadrează în dispozițiile unei legi noi, acestea sunt deplin aplicabile de la momentul intrării în vigoare.
Față de cele ce preced, Tribunalul va anula dispoziția în discuție și va analiza pe fond îndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii.
Astfel, prin cererea la care s-a făcut referire anterior, reclamantul a solicitat restituirea suprafeței de teren care i-a fost expropriată (f.19).
Potrivit Decretului de expropriere nr. 168/1983, suprafața de 380 mp situată în C. -N., str. Observatorului nr. 131 și cea de 790 mp situată în C. -
N., str. Observatorului nr. 129 a fost expropriată de la reclamant, conform tabelului anexă (f.27-29).
În dosarul de fond funciar la care s-a făcut referire anterior, s-a efectuat o expertiză tehnică topografică de identificare a terenului, stabilindu-se faptul că acest teren se suprapune peste parcela înscrisă în CF nr. 14865 C. cu nr. topo 12846/43, teren în suprafață de 600 mp și parcela înscrisă în CF nr. 14864 C. cu nr. topo 12846/42, teren în suprafață de 600 mp, prima parcelă aparținând lui M. I. și cea de a doua lui P. V., de la care reclamantul susține că a dobândit terenul prin antecontract sub semnătură privată, unul dintre acestea, respectiv cel cu M. I. fiind depus în copie la fila 22.
De asemenea, s-a arătat că imobilul în discuție este ocupat cu construcții și respectiv cu alei de acces spre blocurile de locuințe situate în str. Observatorului nr. 107, existând o suprafață de 90 mp respectiv 143 mp spațiu verde.
De remarcat că, în temeiul Legii Micii Reforme, această expertiză a fost comunicată și P. ui, între termene, conform dovezii de la fila 49 dosar.
Din Adresa nr. 261290/431/_ emisă de Direcția de Urbanism și Dezvoltare Urbană (f.94) rezultă că aceste două suprafețe menționate sunt cuprinse în Unitatea Teritorială de Referință (UTR)-V1a care are destinația de zona spațiilor plantate - parcuri, grădini publice orășenești și de cartier, scuaruri în subansambluri rezidențiale și fâșii plantate publice, conform regulamentului de construire aferent PUG, reprezentând spații verzi adică fâșii plantate publice și căi publice pentru circulație pietonală, astfel că nu se impune restituirea în natură a acestora.
În baza art. 11 alin. 4, 6, 7 și 8, art.10 coroborat cu art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 și având în vedere Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001 aprobate prin HG 250/2007 care definesc sintagma de amenajări de utilitate publică în această noțiune încadrându-se și aleile, trotuarele, amenajările de spații verzi din jurul blocurilor, la punctul 10.3, Tribunalul va stabili îndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent ce vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, cu acordul persoanei îndreptățite, în principal, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în abuziv, în subsidiar, pentru imobilul înscris inițial în CF nr. 14865 C. cu nr. topo 12846/43, teren în suprafață de 600 mp și imobilul înscris inițial în CF nr. 14864 C. cu nr. topo 12846/42, teren în suprafață de 600 mp, expropriate, urmând a se ține cont de despăgubirile încasate.
În temeiul art. 274 C.pr.civ. va fi obligat pârâtul să achite reclamantului 1000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, reținând culpa procesuală a acestuia";.
Împ o tr iv a aces te i s en tințe a decl ar at r ecurs, în ter men leg al, p âr âtul P. municipiului C. -N. , solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 299 si urm. vechiul C.pr.civ., admiterea recursului, modificarea hotărârii, în sensul respingerii cererii de chemare in judecata, respectiv, exonerarea paratului de la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, au fost reproduse în întregime petitele cererii de chemare în judecată, soluția primei instanțe, arătându-se că sentința recurată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
Prin soluția pe care a pronunțat-o, Tribunalul Cluj a dispus aplicarea retroactivă a Legii nr. 10/2001, deși este evident că aceasta nu poate retroactiva, întrucât cererea reclamantului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului a fost formulata in temeiul Legii 169/27 oct. 1997 pentru modificarea si completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, înregistrata cu nr._ .
Prin Dispoziția nr. 4056/_ s-a propus respingerea cererii înregistrata sub nr._, având in vedere prevederile art. 22 din Legea 10/2001- terenul fiind revendicat înainte de apariția Legii 10/2001.
Modificarea si completarea Legii nr.10/2001 prin titlul I din Legea nr. 247/2005 si ulterior prin Legea 1/2009 nu l-a repus pe reclamant in termenul de 12 luni pentru înregistrarea notificării.
Potrivit dispozițiilor legale menționate mai sus, precum si in temeiul art. 22 alin. 5, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita in justiție masuri reparatorii in natura sau prin echivalent
Reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului in condițiile Legii nr. 169/1997, fata de acest aspect recurentul amintește ca cererea înregistrata de reclamant a fost prematur formulata.
Având in vedere rațiunea pentru care a fost stabilit termenul de decădere (art. 22 alin. 1 Legea 10/2001), si anume, preocuparea legiuitorului de a dinamiza procedurile de punere in aplicare si finalizare a operațiunilor de retrocedare in natura sau prin echivalent a bunurilor trecute in proprietatea statului sau preluate in orice mod de acesta, recurentul apreciază că Dispoziția de respingere a notificării pentru neretroactivitatea Legii 10/2001 este temeinica si legala.
Legea speciala de reparație nu retroactivează in timp, astfel ca dispozițiile art. 22 stabilesc in mod clar in alin. 1 ca persoana îndreptățită va notifica in termen de 6 luni de la data intrării in vigoare a prezentei legi (Legea 10/2001) persoana juridica deținătoare, solicitând restituirea in natura a imobilului. In cazul in care sunt solicitate mai multe imobile, se va face cate o notificare pentru fiecare imobil.
Totodată, notificarea face dovada deplina in fata oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin 1, chiar daca a fost adresata altei unități decât cea care deține imobilul ( alin. 4). Cu toate ca, acest termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001, respectiv prin O.U.G. nr. 145/2001 termenul limita de depunere a notificărilor a fost stabilit pentru 14 februarie 2002.
In conformitate cu prevederile art. 22 alin. 5 din Legea 10/2001, conform cărora nerespectarea termenului atrage pierderea dreptului de a solicita in justiție acordarea de masuri reparatorii in natura sau echivalent.
Potrivit legislației române, reclamantul nu se poate prevala de invocarea necunoașterii legii, potrivit principiului nemo ignorare legem censetun.
În speță, reclamantul titular al dreptului de a depune notificare in baza Legii 10/2001 pana la termenul stabilit este prezumat a fi avut cunoștința de aceasta reglementare.
Principiul neretroactivității in timp a legii civile este consacrat atât in Noul Codul civil art. 6 alin 1 din Titlul Preliminar, capitolul II. Aplicarea in timp a legii civile Legea civila este aplicabila cat timp este in vigoare. Aceasta nu are putere retroactiva. cat si in Constituția României art. 15 alin, 2 "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile."
Prin completarea adusa la revizuirea legii fundamentale se prevăd ca singure excepții de la principiul relatat mai sus următoarele: aplicarea pentru trecut a legii penale mai favorabile extinsa, apoi si asupra legii contravenționale* Acest principiu reprezintă un factor de stabilitate a circuitului civil.
Aplicarea legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranța raporturilor juridice civile, determinând neîncredere in actele normative, conducând in cele din urma Ia nerespectarea legalității si ordinii de drept.
Astfel, pentru ca o excepție de la principiul neretroactivității legii civile sa își poată găsi aplicare se impune consacrarea expresa a acestui aspect normativ in noua lege, in cazul de fata Legea 10/2001, deoarece excepțiile nu se prezuma. ele fiind de stricta interpretare si aplicare.
Așadar, dispozițiile constituționale nu permit instituirea unor noi excepții de la principiul neretroactivității in materie civila, raportat la cuprinsul Legii 10/2001 ale cărei reglementari nu retroactivează.
Astfel, prin dispoziția emisa in temeiul Legii 10/2001 pentru soluționarea cererii formulate in anul 1998 in baza legilor fondului funciar, s-a urmărit atât stabilirea cadrului legal prin raportare la solicitările expuse in baza Legii 169/1997, Legea 18/1991, cat si respectarea principiilor normative in vigoare la momentul soluționării, potrivit Legii 10/2001.
Sentința recurată este nelegală și pentru că nu s-a ținut seama de lipsa calității de persoana îndreptățită a reclamantului, potrivit art. 3 din Legea 10/2001, în condițiile în care acesta a solicitat un teren "dobândit" prin antecontract sub semnătura privata in_ (încheiat deci după intrarea in vigoare a Decretului nr. 221/1950 care prevedea expres forma autentica ad validitatem pentru terenuri); reclamantul nu poate face dovada calității de proprietar conform C.F. 14865 C. -N., topo. 12846/43 (600 mp.) si C.F. 14864 C. -N., topo. 12846/42 (600 mp.).
În ceea ce privește terenul "dobândit"; prin antecontract sub semnătura privată, în cuprinsul considerentelor Sentinței Civile nr. 227/2013 (pag. 3, paragraful 7) instanța retine ca "In dosarul de fond funciar la care s-a făcut referire anterior, s-a efectuat în expertiza tehnica topografica [.,.] stabilindu-se faptul ca acest teren se suprapune peste parcela înscrisa in C.F. nr. 14865 C. cu nr. topo. 12846/43, teren in suprafața de 600 mp. si parcela înscrisa in CE nr. 14864 C. cu nr. topo. 12846/42, teren in suprafața de 600 mp., prima parcela aparținând lui M. I. si cea de a doua lui P. V., de la care reclamantul susține ca a dobândit terenul prin antecontract sub semnătura privata, unul dintre acestea respectiv cel cu M. I. fiind depus in copie la fila 22";.
In ceea ce privește modul de dobândire al unui imobil teren prin antecontract, instanța de fond in mod greșit a stabilit dreptul reclamantului la masuri reparatorii, ținând cont ca printr-un antecontract se prefigurează o anumita înstrăinare viitoare, acordul de voințe al promitenților purtând asupra lucrului înstrăinat, asupra prețului, asupra obligației de a face demersurile menționate, respectiv asupra faptului de a reitera consimțământul in forma ceruta de lege sau asumata de părți prin voința lor.
In acest sens, apreciază recurentul, că prin antecontractul la care instanța de fond face referire nu s-a realizat transferul proprietății asupra imobilului teren parcela cu nr. topo. 12846/42 in suprafața de 600 mp. situat in str. Observatorului C.F. vechi 3267 C. -N. .
Actul sub semnătura privata încheiat intre reclamantul intimat si numitul
M. I. nu reprezintă un "act doveditor" al dreptului de proprietate, in sensul prevăzut de dispozițiile art. 23.1 din Normele Metodologice aprobate prin HG nr. 250/2007, nefiind respectata cerința încheierii actului in forma autentica, cerința prevăzuta de lege ad validitatem.
La data încheierii actului sub semnătura privata era in vigoare si Decretul nr. 221/1950, care in art. 2 prevedea ca "împărțirile sau înstrăinările intre vii de orice fel a terenurilor cu sau fara construcțiuni, care se afla pe teritoriul Capitalei R.P.R.,_ nu se pot face decât prin acte autentice si cu autorizarea prealabila a Sfatului P. ular respectiv."
Pe de alta parte, dispozițiile din art. 23.1 din Normele Metodologice aprobate prin HG nr. 250/2007 care, constituind norma speciala, se aplica cu prioritate, prevăd expres ca in categoria actelor doveditoare ale dreptului de proprietate sunt incluse actele sub semnătura privata, insa numai cele încheiate înainte de intrarea in vigoare a Decretului nr. 221/1950.
În ceea ce privește lipsa calității de proprietar, conform înscrierilor din C.F. 14865 C. -N., topo. 12846/43 (600 mp.) si C.F. 14864 C. -N., topo.
12846/42 (600 mp.), este de precizat faptul că, în acest sens, dispozițiile art. 32 alin. (1) din Decretul Lege nr. 115/1938, prevăd următoarele: daca in cartea funciara s-a înscris un drept real in folosul unei persoane se prezuma ca acel drept real exista in folosul ei (in speță, in favoarea numiților P. V. si M. I.
).
Așadar, in C.F. 14865 C. -N., topo. 12846/43 (600 mp.) este înscris ca proprietar: P. V., respectiv in C.F. 14864 C. -N., topo. 12846/42 (600 mp.) figurează înscris ca titular al dreptului de proprietate: M. I. .
S. ul cărților funciare asigura evidenta juridica a imobilelor, proprietatea persoanelor fizice si juridice, fiind înscrise toate actele si faptele juridice prin care se transmit sau se constituie drepturi reale imobiliare.
Având in vedere absenta oricăror acte de proprietate ale revendicatorului asupra parcelei cu nr. topo. 12846/43 (600 mp.) înscrisa in C.F. 14865 C. -N., (proprietar fiind P. V. si nu D. G. ) instanța de fond, in mod greșit, stabilește totuși dreptul reclamantului intimat la masuri reparatorii și asupra acestui imobil teren întrucât nu sunt respectate cerințele legii.
Astfel, este vorba de un simplu antecontract sub semnătura privata (pt. parcela nr. 12846/42- 600 mp. aparținând lui M. I. ), respectiv de absenta oricărui act doveditor al transferului proprietății in patrimoniul revendicatorului (pt. parcela nr. 12846/43- 600 mp. aparținând lui P. V. ) reclamantul nu poate face dovada calității de persoana îndreptățită in conformitate cu dispozițiile art. 3, coroborat cu art. 23 din Legea 10/2001.
Recurentul solicită așadar instanței de recurs admiterea caii de atac declarate si respingerea cererii de chemare in judecata, fata de împrejurarea ca reclamantul intimat nu deține niciun titlu de proprietate valabil pentru imobilele solicitate.
Cu privire la cheltuielile de judecata stabilite in sarcina paratului recurent in cuantum de 1000 lei, recurentul apreciază ca nu sunt incidente in prezentul litigiu prevederile art. 274 vechiul C.pr.civ., deoarece la baza obligației de plata a cheltuielilor de judecata sta culpa procesuala, pe cale de consecința, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie sa suporte cheltuielile făcute justificat de partea câștigătoare. Prin urmare, recurentul înțelege să critice temeinicia si
legalitatea hotărârii recurate, întrucât instanța de judecata a obligat paratul recurent la plata cheltuielilor de judecata Ia fond, in cuantum de 1000 lei in lipsa cuplei procesuale a acestuia.
Prin dispoziția a cărei anulare a fost solicitata prin cererea de chemare in judecata s-a ținut cont atât de aspectele legale, cat si de cele procedurale necesare soluționării notificării formulata in baza Legii 10/2001. Nu instituita primarului a stabilit condiția formulării unei notificări in temeiul Legii 10/2001, ci însuși legiuitorul atât prin instituirea procedurii speciale de reparație cuprinsa in Legea 10/2001, cat si prin Normele Metodologice de aplicare a acesteia. Totodată prin Dispoziția de respingere nr. 4056/_ s-au respectat prevederile constituționale privind neretroactivitatea legii in timp, având in vedere cererea formulata de reclamant in temeiul Legii 169/1997.
In considerarea argumentelor prezentate mai sus, recurentul solicită exonerarea paratului recurent de la plata cheltuielilor de judecata stabilite in cuantum de 1000 lei in sarcina acestuia
In subsidiar, in măsura in care instanța de recurs va aprecia întemeiata dispunerea obligării paratului recurent la plata cheltuielilor de judecata in baza culpei procesuale, se solicita diminuarea acestora.
Fata de cuantumul sumei de 1000 lei reprezentând cheltuielile de judecata recurentul invocă dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 492 din_, publicata in Monitorul Oficial nr. 583 din 5 iulie 2006.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamantul D. G. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii pronunțate de către instanța de fond ca fiind temeinică și legală. Cu obligarea recurentului pârât și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul recurs, în sumă de 1.000 lei, reprezentând onorar de avocat.
În motivarea întâmpinării pârâtul arată că, așa cum se poate observa din conținutul motivelor de recurs, criticile aduse hotărârii pronunțate de către instanța de fond nu sunt altceva decât apărările pe care pârâtul le-a făcut și în fața instanței de fond, apărări ce au fost analizate de către instanță.
Mai întâi recurentul-pârât arată că cererea reclamantului cu nr._ a fost în mod legal respinsă pentru faptul că această cerere a fost înregistrată înainte de apariția Legii 10/2001.
Așa cum s-a arătat și în fața instanței de fond recurentul-pârât nu a respins cererea pe fond, ca fiind nedovedită ci a respins-o pentru un motiv, cel puțin bizar pentru reclamant, și anume că a fost înregistrată prea devreme.
Prin această soluție de respingere, recurentul-pârât a încălcat flagrant cele stabilite în mod irevocabil de către Tribunalul Cluj.
În concluzie, atâta vreme cât cererea reclamantului a fost formulată înainte de expirarea termenului prevăzut de Legea 10/2001 -_, reclamantul apreciază că aceasta a fost tăcută în termen chiar dacă a fost formulată înainte de apariția Legii 10/2001, aspect hotărât și motivat foarte clar de către instanța de fond.
În ceea ce privește fondul cauzei, se poate observa că recurentul-pârât nu a respins cererea ca fiind nefondată, făcându-se referire la acest aspect doar în motivele de recurs.
Așa cum s-a arătat și demonstrat în fața instanței de fond, pentru terenul din litigiu, în suprafață de Î.200 mp, reclamantul a formulat, încă din anul 1998 cerere de reconstituire a dreptului de proprietate. Reclamantul a cumpărat acest teren de la proprietarii tabulari P. V., respectiv, M. I., în anul 1952, încheind cu aceștia doar contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, urmând ca în baza decretului de expropriere nr. 168/1983 terenul să fie preluat de către stat.
În motivele de recurs se arată că reclamantul nu ar fi persoana îndreptățită să solicite măsuri reparatorii pentru acest teren atâta vreme cât nu a fost încheiat un contract autentic, ci doar contract sub semnătură privată, uitându-se în mod intenționat să se amintească faptul că exproprierea imobilului s-a făcut de la reclamant și nu de la vânzătorii M. I. și P. V. .
Din decretul de expropriere nr.168/1983 rezultă foarte clar că terenul în litigiu a fost expropriat de la reclamant, și nu de la proprietarii tabulari, de la care cumpărase încă din 1952 acest teren, pe care reclamantul și-a construit și casa. Prin urmare, cel de la care a fost preluat în mod abuziv imobilul, cel efectiv expropriat are calitatea și dreptul de a solicita despăgubiri și nu alte persoane.
Legea 10/2001 reglementează foarte clar această problemă în art. 24, în care se arată că: "(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar text de lege ce a fost invocat și reținut în mod corect de către instanța de fond";.
In ceea ce privește ultimul motiv de recurs, referitor la cheltuielile de judecată, instanța de fond, în mod corect a făcut aplicarea dispozițiilor art.274 alin. l C.pr.civ. care prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Este adevărat că instanța de judecată în temeiul alin.3 din art.274 C.pr.civ. poate micșora onorariul avocatului dacă va constata motivat că este nepotrivit de mare raportat la valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
In opinia intimatului, dar și a instanței de fond, suma de 1.000 lei reprezentând onorariul de avocat nu este deloc exagerată având în vedere atât valoarea pricinii cât și munca prestată de avocat. Această sumă nu reprezintă nici măcar 1 % din valoarea terenului, la fel și munca prestată de avocat nu poate fi considerată neglijabilă.
In sensul celor arătate mai sus este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, investită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute.
Ori, în speța de față, aceste cheltuieli au fost necesare și făcute în mod real, dovadă fiind chitanța depusă la dosar.
Prin urmare, raportat la cele evocate mai sus, instanța de fond, în mod legal a apreciat că nu se impune diminuarea cheltuielilor de judecată, în sumă de
1.000 lei, cheltuieli dovedite și pe care recurentul-pârât a fost obligată să le achite.
In concluzie, raportat la cele evocate mai sus, se solicită respingerea recursului ca fiind nefondat, cu consecința menținerii hotărârii pronunțate de către instanța de fond ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
Recursul este fondat în parte, în limita motivul de recurs de
ordine public ă, in voc at d in of ic iu de in s tanț ă l a ter menu l de judecată
din_ .
Cu privire la motivul de recurs referitor la neretroactivitatea Legii nr. 10/2001 și la decăderea reclamantului din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent, întrucât nu a formulat în termen legal notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Recurentul a susținut că prin soluția pe care a pronunțat-o Tribunalul Cluj a încălcat principiul neretroactivității Legii nr. 10/2001.
Este știut faptul că, principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.
Acest principiu este expres consacrat în art.1 din Codul civil, astfel: "Legea dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă"; precum și în art.15 alin. 2 din Constituția României: "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.";
Acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. Aplicarea legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranță circuitului civil și ar crea neîncredere în lege, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept.
Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impune art. 15 alin. 2 din Constituția României și art. 1 C.civ., în timp ce neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
Curtea constată că în speță nu se poate vorbi despre o retroactivitate a Legii nr. 10/2001, având în vedere autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1129/R/_, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._ - excepția autorității de lucru judecat a acestei decizi fiind pusă în discuția părților de către Curte la termenul de judecată din data de_ -, decizie prin care a fost anulată în parte Hotărârea nr. 934/_, a Comisiei Județene de Aplicare a Legii Fondului Funciar nr. 18/1991 C., cu privire la soluția dată cererii formulată de reclamantul D. G. și înregistrată sub nr._ și, totodată, a fost obligată Comisia Locală de Aplicare a Legii Fondului Funciar a M. C.
-N. a fost obligată să înainteze Comisie Locale de Aplicare a Legii nr. 10/2001, spre soluționare, cererea înregistrată sub nr._, formulată de reclamant (f. 12-14 dosar nr._ al Tribunalului C., acvirat la prezentul dosar).
În considerentele acestei decizii s-a reținut faptul că prin această cerere reclamantul D. G. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în suprafață de 0,12 hectare, situat în C. -N., str. Observatorului nr. 129 și nr. 131, teren care se identifică în parte în CF nr. 14865 C. sub nr. top 12846/43 (600 mp) și în parte în CF nr. 14864 C., sub nr. top 12846/42 (600 mp). S-a mai reținut în considerentele aceleiași decizii că aceste terenuri au constituit proprietatea tabulară a numiților P. V. și M. I., însă, au fost expropriate de la numitul D. G., acesta figurând în Anexa la Decretul de expropriere nr. 168/1983.
Tribunalul Cluj a reținut în decizia civilă nr. 1129/R/2011 că terenul revendicat de reclamant prin cererea nr._, expropriat de la reclamantul D.
G. în baza Decretului de expropriere nr. 168/1983, nu face obiectul Legii fondului funciar, ci al Legii nr. 10/2001, fiind aplicabile prin analogie dispozițiile art. V din Legea nr. 10/2001.
Drept urmare, Tribunalul Cluj a dispus obligarea Comisiei Locale de Aplicare a Legii Fondului Funciar a M. C. -N. să înainteze Comisie Locale de Aplicare a Legii nr. 10/2001, spre soluționare, cererea înregistrată sub nr._, formulată de reclamant, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Curtea constată, așadar, că statuările Tribunalului C., făcute prin decizia civilă nr. 1129/R/2011, cu privire la; obligativitatea soluționării cererii
reclamantului, cu nr._, în temeiul Legii nr. 10/2001; exproprierea întregii suprafețe de teren de 1200 mp, teren care se identifică în parte în CF nr. 14865 C. sub nr. top 12846/43 (600 mp) și în parte în CF nr. 14864 C., sub nr. top 12846/42 (600 mp), prin Decretul de expropriere nr. 168/1983, de la numitul D. G. - chiar dacă în cartea funciară figurau ca și proprietari tabulari P. V. și M. I. -, se impun în prezenta cauză cu autoritate de lucru judecat, în acord cu dispozițiile art. 1201 C.civ. și art. 166 C.pr.civ.
Sunt reale susținerile recurentului, în sensul că, pe de o parte, reclamantul
G. nu a formulat efectiv o notificare în condițiile art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, în redactarea ei inițială, devenit art. 22 alin. 1 după republicarea acestei legi, în termenul de depunere a notificărilor prevăzut de Legea nr. 10/2001, respectiv, 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, iar pe de altă parte, neformularea notificării în termenul legal atrage decăderea din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, însă aceste susțineri intră sub incidența autorității de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 1129/R/2011 a Tribunalului C. .
Prin această decizie Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 C. a fost obligată să soluționeze în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, cererea formulată de reclamant cu privire la terenul litigios, înregistrată sub nr._, astfel încât, această statuare a Tribunalului C. nu mai poate fi cenzurată în niciun fel în actualul cadru procesual.
În condițiile în care, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a statuat cu putere de lucru judecat că cererea nr._ formulată de reclamantul D. G. trebuie calificată ca o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, cu consecința soluționării acesteia în conformitate cu prevederile acestei legi, este evident că nu se mai poate pune în discuție incidența în cauză a dispozițiilor art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Drept urmare, Curtea constată că acest motiv de recurs este nefondat.
Cu privire la motivul de recurs referitor la lipsa calității de persoană îndreptățită a reclamantului, potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii în înțelesul prezentei legi, constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, precum și, în conformitate cu art. 4 alin. 2, moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.
. 3 al aceluiași art. 4 prevede că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire având valoarea de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.
Art. 4 alin. 4 prevede că de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.
În același timp, art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată prevede următoarele:
"(1) In absenta unor probe contrare, existenta si, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezuma a fi cea recunoscuta in actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus in executare măsura preluării abuzive.
(2) In aplicarea prevederilor alin. (1) si in absenta unor probe contrare, persoana individualizata in actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus
sau, după caz, s-a pus in executare măsura preluării abuzive este presupusa ca deține imobilul sub nume de proprietar";.
Prin urmare, în raport de împrejurarea că imobilul litigios a fost expropriat, prin Decretul de expropriere nr. 168/1983, de la reclamantul D. G., chiar dacă în cartea funciară figurau ca și proprietari tabulari numiții P. V. și M.
I. - aspect reținut cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 1129/R/2011 a Tribunalului C. -, Curtea constată că reclamantul D. G. este prezumat că a deținut terenul în litigiu sub nume de proprietar, în acord cu dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Este adevărat că, potrivit art. 2 din Decretul nr. 221/1950, "împărțirile sau înstrăinările intre vii de orice fel a terenurilor cu sau fara construcțiuni, care se afla pe teritoriul Capitalei R.P.R., al comunelor învecinate prevăzute in tabelul anexat care face parte integranta din prezentul decret, al comunelor care au planuri de sistematizare aprobate, precum si al acelor comune care vor avea asemenea planuri aprobate după intrarea in vigoare a decretului de fata, nu se pot face decât prin acte autentice si cu autorizarea prealabila a Sfatului P. ular respectiv";, dar nu este mai puțin adevărat că nu se poate reține incidența în cauză a acestor dispoziții legale, în privința contractului provizoriu de vânzare- cumpărare încheiat de reclamant cu numitul M. I., la data de 0_, pentru 600 mp teren din CF nr. 3267, cu nr. top 12846/42, expropriat din moșia lui Davida Leo Junior (f. 36 dosar fond), câtă vreme, reclamantul nu s-a prevalat în susținerea pretențiilor sale exclusiv de acest antecontract de vânzare- cumpărare, ci și de faptul că acest teren a fost expropriat direct de la reclamant, iar nu de la numitul M. I. .
În aceste condiții reclamantul se circumscrie dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, fiind prezumat că el a fost proprietarul imobilului la data exproprierii.
Susținerea recurentului în sensul că reclamantul nu a făcut dovada antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat cu numitul P. V., urmează să fie înlăturată de către Curte, dată fiind statuarea Tribunalului C., reținută în decizia civilă nr. 1129/R/2011, conform căreia, și terenul care în cartea funciară figurează înscris pe numitul P. V., a fost expropriat prin Decretul de expropriere nr. 168/1983, tot de la reclamantul D. G. .
Drept urmare, Curtea constată că și în privința acestui teren reclamantului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Este irelevant faptul că în cartea funciară erau întabulate alte persoane decât reclamantul, câtă vreme în cauză își găsesc aplicare prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, și în raport de care nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938.
De altfel, în cauză s-ar fi putut discuta despre dispozițiile art. 23 pct. 1 din
H.G. nr. 250/2007, care prevăd ce anume se înțelege prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate dacă nu ar fi fost incidente speței prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Pe cale de consecință, în temeiul considerentelor mai sus expuse, coroborate cu statuările Tribunalului C., din decizia civilă nr. 1129/R/2011 - și care se impun în prezenta speță cu putere de lucru judecat -, Curtea constată că nu poate fi împărtășită susținerea recurentului, în sensul că reclamantul nu ar avea calitatea de persoana îndreptățită.
Drept urmare, Curtea urmează să respingă ca nefondat și acest motiv de recurs.
Cu privire la motivul de recurs prin care se critică obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată în sumă de 1.000 lei prin sentința fondului.
Potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cererea părții care a câștigat procesul, la plata cheltuielilor de judecată.
Prin urmare, în aplicarea art. 274 alin. 1 C.proc.civ., partea care a câștigat procesul este îndreptățită să solicite instanței obligarea părții care a căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate celui care a câștigat procesul, cu purtarea respectivei cauze.
Curta constată că, în speță, în lumina jurisprudenței C.E.D.O. și a dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., prima instanță a apreciat că este întemeiată solicitarea reclamantului, de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocațial, la pronunțarea acestei soluții instanța de fond având în vedere poziția pârâtului pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță, munca prestată efectiv de avocat, complexitatea cauzei și valoarea imobilului obiect al litigiului, valoare în raport de care onorariul avocațial în sumă de 1.000 lei ar reprezenta aproximativ 1% din valoarea obiectului litigiului.
Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 401/_, respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ., a statuat în sensul că nimic nu se opune, în absența unei prevederi constituționale exprese în acest sens, ca instanța să cenzureze, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.
O asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.
Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este un terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cer, lichid și exigibil.
În același sens s-a pronunțat constant și Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa, când, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
Astfel, în Hotărârea din 19 octombrie 2006, în cauza Raicu împotriva României (cererea nr. 28104/03), publicată în Monitorul Oficial nr. 597/_, Curtea a statuat în sensul că un "reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului";.
Examinând recursul pârâtului, sub aspectul susținerii conform căreia cheltuielile de judecată la care a fost obligat, nu sunt justificate, întrucât, pârâtul nu este în culpă procesuală și nu a căzut în pretenții, ori, că acestea sunt prea mari și s-ar impune a fi reduse, Curtea constată că acesta este vădit nefondat, motivat pe următoarele argumente:
Poziția procesuală a pârâtului a fost aceea de respingere a cereri reclamantului ca neîntemeiată, poziția exprimată în mod expres prin întâmpinarea depusă la filele 39-40 dosar fond.
În consecință, față de opoziția sa, expres manifestată, vis-a-vis de acțiunea reclamantului, pârâtul nu poate pretinde ca în privința sa să se facă aplicarea dispozițiilor art. 275 C.pr.civ., respectiv, să fie exonerat de la plata acestor cheltuieli.
Pe de altă parte, fiind căzut în pretenții față de reclamant, care a câștigat procesul, pârâtul, în mod legal, este ținut de a-i plăti reclamantului cheltuielile de judecată ocazionate acestuia cu judecarea în fond a cauzei, argumentele pentru care suma de 1.000 lei nu poate fi considerată prea mare, fiind expuse de Curte anterior.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 306 alin. 2 C.pr.civ., respectiv incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 165/2013.
După pronunțarea soluției fondului, la_, a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 278/_, lege care prevede în art. 4 că "dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, suspendate în temeiul Hotărârii - Pilot din_, pronunțată în Cauza
M. Atanasiu ș.a. împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi";.
În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 2 din această lege, în situația în care restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în Capitolul III.
Având în vedere dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, Curtea, în temeiul art. 306 alin. 2 C.pr.civ., coroborat cu art. 312 alin. 1 C.pr.civ., va admite în parte recursul pârâtului, în limitele acestui motiv de recurs de ordine publică și va modifica în parte sentința recurată, conform dispozitivului prezentei decizii.
În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ., recurentul fiind căzut în pretenții față de intimat - având în vedere că recursul pârâtului a fost admis doar în parte, în limitele motivului de recurs de ordine publică, fiind respins sub aspectul criticilor formulate de recurent -, Curtea va dispune obligarea recurentului la plata către reclamantul intimat a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial justificat prin chitanța de plată nr. 11/_, aferent contractului de asistență juridică nr. 82/_ (f. 14, 16).
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite în parte recursul declarat de pârâtul P. M. C. -N., împotriva sentinței civile nr. 227 din_ a Tribunalului C., pronunțată în dosar nr._, pe care o modifică în parte, doar cu privire la felul măsurilor reparatorii în echivalent, stabilite în favoarea reclamantului, în sensul că acestea se stabilesc prin compensare prin puncte, în conformitate cu prevederile Legii nr. 165/2013.
Menține restul dispozițiilor din sentința recurată.
Obligă pe recurentul P. municipiului C. -N. să plătească intimatului
D. G. suma de 1.000 lei, cheltuieli de judecată în recurs. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 18 septembrie 2013.
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
M.
C. V.
ANA I.
C.
-M. CONȚ
GREFIER
M. -L. T.
Red.CMC/dact.MS 3 ex./_
Jud.fond: O.C.T.
| ← Sentința civilă nr. 1512/2013. Legea 10/2001 | Încheierea civilă nr. 14/2013. Legea 10/2001 → |
|---|
