Decizia civilă nr. 4/1. Anulare act

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2013)

R O M Â N I A

TRIBUNALUL BISTRIȚA NĂSĂUD SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._ *

DECIZI A CIV IL Ă Nr. 4 1 1 /R/20 1 3 Ședința publică din data de 23 octombrie 2013

Tribunalul constituit din: PREȘEDINTE: R. - I. B., judecător JUDECĂTOR: M. L. B.

JUDECĂTOR: G. C. F., președinte secție

GREFIER: N. G.

S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantul P. J. împotriva sentinței civile nr.10356/2011, din data de_, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._ *, având ca obiect anulare act.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru reclamantul- recurent avocat Magdea Delia M. în substituirea avocat M. Letiția-G. cu delegație de substituire la dosar; pentru pârâtul intimat C. E. se prezintă avocat Milea Bogdan cu împuternicire avocațială la dosar; pentru pârâții-intimați Ș. I., Ș.

M., H. F. se prezintă avocat O. Emese în substituirea avocat Lombrea D. -

A. cu delegație de substituire la dosar iar pentru pârâtele-intimate P. municipiului B. și C. local al municipiului B. se prezintă consilier juridic Mileșan G., cu delegație de reprezentare la dosar, lipsă fiind celelalte părți.

Procedura de citare este legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei, după care:

Instanța constată că este competentă să soluționeze prezentul recurs.

Reprezentantul reclamantului-recurent, avocat Magdea Delia M., depune la dosar delegație de substituire și arată că nu formulează cereri prealabile dezbaterii recursului.

Reprezentantul pârâtului-intimat C. E., avocat Milea Bogdan, arată că nu formulează cereri prealabile dezbaterii recursului.

Reprezentantul pârâților-intimați Ș. I., Ș. M. și H. F., avocat O. Emese, depune la dosar delegația de substituire și arată că nu formulează cereri prealabile dezbaterii recursului.

Reprezentantul pârâților P. municipiului B. și C. local al municipiului B., consilier juridic Mileșan G., depune la dosar delegația de reprezentare în instanță și arată că nu formulează cereri prealabile dezbaterii recursului.

Nemaifiind cereri prealabile soluționării recursului, tribunalul închide faza de cercetare judecătorească și dispune dezbaterea acestuia.

Reprezentantul reclamantului-recurent, avocat Magdea Delia M., solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris, cu cheltuieli de judecată efectuate la fond și în recurs. Depune la dosar chitanța privind plata onorariului avocațial.

Reprezentantul pârâtului-intimat C. E., avocat Milea Bogdan, solicită respingerea recursului ca nefondat pentru motivele arătate în întâmpinare, fără cheltuieli de judecată.

Reprezentantul pârâților-intimați Ș. I., Ș. M. și H. F., avocat O. Emese, solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar chitanța privind plata onorariului avocațial.

Reprezentantul pârâților P. municipiului B. și C. local al municipiului B.

, consilier juridic Mileșan G., solicită respingerea recursului.

T R I B U N A L U L

Deliberând constată:

Prin sentința civilă nr. 2649/2013, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._ *, instanța de fond respinge acțiunea formulată de reclamantul P.

J., cu domiciliul procesual ales în B., str. Liviu Rebreanu, nr.29, județul B.

N., în contradictoriu cu pârâții C. E., domiciliat în B., C. U., nr.104, județul B. N., P. M. B., PRIN P., cu sediul în B., P. C., nr.6, județul B. N., C. LOCAL AL M. B. - PRIN P., cu sediul în

B., P. centrală, nr.6, județul B. N., I. P. J. B. -N., cu sediul în B., P. P. R., nr.1, județul B. N., H. F., domiciliată în T.

, nr. 598, județul B. N., Ș. I. și Ș. M., ambii domiciliați în T., nr.256, județul B. N., și C. J. B. -N. PENTRU S. D. DE

P. A. T., cu sediul în B., P. P. R., nr.1, județul B. N. ; obligă reclamantul la plata în favoarea pârâților H. FIRONICA, Ș. I. și Ș. M. a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.380 lei, reprezentând onorariu avocațial.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că inițial acțiunea formulată de reclamantul P. J. a fost soluționată prin sentința civilă nr. 10356/_, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._, aceasta fiind respinsă.

Urmare a promovării recursului de către reclamantul P. J., prin decizia civilă nr.166/R/2012 din 30 mai 2012, a Tribunalului B. N., s-a admis recursul, sentința a fost casată și cauza trimisă spre rejudecare, Judecătoriei B. și a fost reînregistrată sub nr._ *.

Analizând actele și lucrările din dosar, instanța de fond reține următoarele:

Din extrasul CF nr. 162 U., nr. top. 200, 201/1, 201/2, rezultă că defuncții P. Mihai și P. M. au fost proprietari asupra construcțiilor și asupra cotei de 5760/5916 părți din terenul situat în U., cota de 408/5918 fiind deținută de Statul Român, unde sunt înscrise imobilele casă, curte și grădină intravilan în suprafață totală de 5918 mp (f. 96-98). Prin Decizia nr. 226/_ eliberată de fostul Consiliu P. ular al județului B. -N. s-a preluat, în baza art. 2 și 4 din Decretul nr. 223/1974, imobilul construcție și terenul în suprafață de 250 mp situat în U., înscrise în CF 162 U., nr. top. 201/2, 200, 201/1 au trecut în proprietatea Statului Român.

Ulterior, pârâtul C. E. a devenit chiriaș al imobilului construcție, pe care l-a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, așa cum rezultă din contractul de vânzare- cumpărare nr. 647/_ (f. 245-246).

În ceea ce privește terenul în litigiu, la data de_, în temeiul Legii nr. 18/1991, pârâtul a formulat cerere de atribuire a suprafeței de 5000 mp în U. 104 - grădina casei (f. 71), care a fost soluționată prin emiterea titlului de proprietate nr. 7122/_ (f. 64-65), în acest sens fiind emis și procesul-verbal de punere în posesie nr. 134/_ (f. 66-70).

Prin Decizia în recurs în interesul legii nr. 33/_, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că în caz de concurs între legea specială și legea

generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Totodată, Înalta Curte a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, această prioritate putând fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că, ori de câte ori persoanele care au fost deposedate abuziv de stat de proprietatea acestora nu au urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, pot solicita restituirea bunului preluat abuziv pe calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cu condiția de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În speța pendinte, reclamanții au urmat procedura specială în vederea restituirii imobilelor preluate de stat, formulând notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând fie restituirea în natură a imobilelor, fie, în caz de imposibilitate, despăgubiri. Notificarea a fost înregistrată la Primăria Bistrița sub nr. 18647/_ (f. 175).

Prin Dispoziția P. ului municipiului B. nr. 884/_ (f. 172-173), s-a stabilit că nu este posibilă restituirea în natură a imobilelor, astfel că reclamanților li s- a stabilit calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în cartier U. nr. 104, CF nr. 162 nr. top 200, 201/1, 201/2, casă și teren 5760/5914 mp.

La emiterea acestei dispoziții, s-au avut în vedere următoarele elemente: proprietarii tabulari erau decedați la data preluării imobilului de către stat, astfel că preluarea de către stat nu s-a făcut urmare a plecării acestora din țară în anul 1986 și, în consecință, nu sunt aplicabile dispozițiile lit. B pct. 2 din H.G. nr. 498/2003, ci cele ale art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind preluat de stat fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, petenții fiind îndreptățiți la măsuri reparatorii conform prevederilor Legii nr. 10/2001 (f. 172- 173). Totodată, prin procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării imobilului, au fost calculate despăgubiri în cuantum de 35.000 lei pentru P. Mihai și P. M., aspect care nu a fost contestat de părți.

Prin urmare, instanța constată că, potrivit dispoziției nr. 884/_, reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură a imobilului, acesta fiind vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, ci doar la despăgubiri.

În acest context, instanța are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza M. Atanasiu și alții împotriva României - în sensul că

"existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului";(paragraful 140). În lipsa unei hotărâri judecătorești prin care să se constate calitatea de proprietari a reclamanților asupra imobilelor care fac obiectul prezentului dosar, instanța reține, în lumina celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza mai sus menționată, că imobilul revendicat nu reprezintă un "bun actual";, în sensul art. 1 din Protocolul 1, de care reclamanții s-ar putea prevala (paragraful 144).

În cauză, în temeiul dispoziției P. ului municipiului B. nr. 884/_ și al dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în baza cărora a fost emisă aceasta, reclamanții au drept de despăgubire. Or, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat într-o decizie de

speță (decizia nr. 6008/_ pronunțată de Secția civilă și de proprietate intelectuală) că "în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse";. Înalta Curte a mai reținut în aceeași decizie că proprietarul care nu deține un "bun actual"; nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât, dacă reclamanții nu mai au drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, este inutilă evaluarea cerinței existenței unui "bun"; și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Astfel, raportat la cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiției, instanța reține că, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat mai sus, reclamanții nu au un "bun actual";, ci doar un drept de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, nu se mai pune problema comparării titlurilor, operațiune care este de esența acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil. Prin urmare, acțiunea în revendicare formulată de către reclamanți în temeiul art. 480 cod civil este neîntemeiată.

Aceeași concluzie rezultă și prin prisma considerentelor Deciziei nr. 33/_ pronunțată în interesul legii de I., conform cărora, de principiu, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat de jurisprudența CEDO. În speță, reclamanții au apelat la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar această procedură le-a asigurat dreptul de acces la instanță, așa cum rezultă din promovarea dosarului nr._ al Tribunalului B., în cadrul căruia reclamanții au contestat Dispoziția nr. 884/_ emisă de P. ul municipiului B. . Acest dosar a fost soluționat prin sentința civilă nr. 3511/F/_, prin care instanța a admis excepția perimării acțiunii constatând lipsa oricărei manifestări exprese de voință de a continua judecata.

Tribunalul B. a reținut că la data de_ s-a dispus la solicitarea reclamanților suspendarea cauzei în temeiul art. 244 C.pr.civ., până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr._ al Judecătoriei B., că la data de_ din oficiu s-a reluat judecata constatându-se că încă din data de_ s-a soluționat irevocabil cauza prejudicială, că la data de 26 ianuarie 2009 s-a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 242 alin.1 pct. 2 C.pr.civ., din acel moment rămânând în nelucrare mai mult de 1 an din vina reclamanților.

Pe de altă parte, instanța constată ca imobilul construcție revendicat a fost înstrăinat către pârâtul C. E. în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 647/_, iar terenul în suprafață de 5000 mp a fost atribuit acestuia în temeiul Legii nr. 18/1991, urmare a cererii de atribuire, fiind emis titlul de proprietate nr. 7122/_ . Prin Ordinul P. nr. 195/_ (f. 72-73, 233-234), emis în considerarea dispozițiilor art. 36 alin. 2 și 6 din Legea nr. 18/1991, art. 10 alin. 4 din Legea nr. 85/1992, art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 33 din H.G. nr. 20/1996, i s-a atribuit terenul înscris în CF nr. 162 U., top 200, în suprafață de 408/1260 mp, conform tabelului de mișcare parcelară și a documentației anexate, parte integrantă a ordinului (f. 236-250), terenul reprezentând suprafața aferentă casei de locuit, cumpărată de către pârât în baza Legii nr. 112/1995. Suprafața de 1500 mp, teren arabil, constituind parcela cu număr nou 655/2, tarlaua 12, a fost înstrăinată de pârâtul C. E. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4892/_ către pârâții Ș. I. și Ș. M. (f. 93), iar suprafață de 1500

mp, teren arabil, constituind parcela cu număr nou 655/1, tarlaua 12, a fost înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4891/_ către pârâta H. F. (f. 92).

De asemenea, din întreg probatoriul administrat în cauză a rezultat inexistența oricăror demersuri efectuate de reclamanți pentru restituirea în natură a imobilelor, anterior notificării în baza Legii nr. 10/2001, și nici că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu chiriașul nu ar fi fost respectate dispozițiile legale în vigoare sau că acesta ar fi fost de rea-credință. Totodată, reclamanții nu au făcut dovada nerespectării dispozițiilor legale la emiterea Ordinului P. nr. 195/_ și a Titlului de proprietate nr. 7122/_ emis de C. județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din B. -N. .

În ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtul C.

E. cu pârâții Ș. I. și Ș. M., și respectiv cu pârâta H. F., autentificate de BNP Bria E. sub nr. 4892/_ și nr. 4891/_, instanța constată că cererea de constatare a nulității acestora, formulată pe calea unei completări a acțiunii civile, a fost depusă la termenul de judecată din data de_ (f. 186,187) și nu la termenul considerat prima zi de înfățișare, aspect invocat de pârâți prin întâmpinările depuse la filele 192,193 și 198, solicitându-se respingerea ca tardivă a cererii.

Conform prevederilor art. 132 Cod procedură civilă, există două categorii de cereri: de întregire și de modificare a cererii inițiale. Cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale, cum ar fi, de exemplu, prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt. Din contră, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată.

Mai mult, art. 134 din același act normativ menționează că cererea de modificare a acțiunii nu poate fi primită, fără acordul celorlalte părți, decât la prima zi de înfățișare, care este aceea în care părțile pot pune concluzii.

Având în vedere că cererea de constatare a nulității contractelor nr. 4892/_ și nr. 4891/_ a fost depusă cu depășirea acestui termen iar pârâții s-au opus într-un mod neechivoc modificării, instanța constată decăderea reclamanților din dreptul de a modifica acțiunea.

În atare situație, instanța reține că dreptul de proprietate al pârâtului C. E. și, implicit, al pârâților subdobânditori Ș. I. și Ș. M., respectiv H. F., s- a consolidat, iar o eventuală judecare și admitere a acțiunii în revendicare ar conduce la încălcarea dreptului de proprietate al acestor persoane și a principiului securității raporturilor juridice. Or, din dispozitivul deciziei nr. 33/_ pronunțată de I. în interesul legii rezultă clar că se poate acorda prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, doar în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În același sens s-a pronunțat și practica judiciară în materia drepturilor omului, respectiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Raicu împotriva României, unde a statuat că "diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate"; și, în acest sens, "legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri";.

Potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ., instanța va obliga reclamanții la plata sumei de 2.380 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea pârâților H. Fironica, Ș.

I. și Ș. M., reprezentând contravaloarea onorariului avocațial.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamantul P. J. solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 304 pct.6, 7, 8 respectiv 9 C.pr.civ., precum și dispozițiile art. 304 ind. 1 C.pr.civ., cu cheltuieli de judecată; astfel: să se constate nulitatea absolută a Ordinului P. nr. 185/_ emis în favoarea pârâtului C.

E. ;să se constate nulitatea absolută a Titlului de proprietate nr. 7122/_ emis de

  1. județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor B. -N.

    ; să se dispună rectificarea înscrierilor în cartea funciară nr. 162 U., în sensul anulării întabulărilor efectuate prin încheierile de c.f. nr. 184/1998; nr._ ; nr. 14344-14351/2003; să se dispunăi de asemenea rectificarea înscrierii în cartea funciară nr. 2324, în sensul anulării întabulărilor efectuate prin încheierile de c.f. nr. 14344-14351/2003, dispunând pe cale de consecință sistarea acestei cărți funciare; să se constatate nulitatea absolută actului de parcelare teren autentificat de BNP Bria E. având nr. 4890/2003, cumpărător fiind pârâtul C. E., iar cumpărători fiind pârâții Ș. I. și M., respectiv H. F. ; să se constate nulitatea absoluta a contractelor de vanzare-cumparare nr. 4891/_ încheiat intre paratul C. E. vânzător si parata H. F., in calitate de cumpărător, respectiv contractul de vânzare cumpărare nr. 4892/_ încheiat intre paratul C. E. in calitate de vânzător si parații S. IO AN si M., in calitate de cumpărători;să se dispună rectificarea înscrierilor în cartea funciară nr. 2325, respectiv 2326 U., în sensul anulării întabulărilor efectuate prin încheierile de c.f. în favoarea pârâților Ș. loan și M., respectiv H. F., dispunând pe cale de consecință sistarea acestor cărți funciare;să fie obligați pârâții C. E., respectiv pârâții Ș. loan și M., H. F. să îmi predea în deplină proprietate imobilele la care am făcut anterior referire, înscrise actualmente în cf nr. 162 U., 2324 U., 2325 U., 2326 U., constatând preferabilitatea titlului subsemnaților reclamanți față de titlurile acestor pârâți.

    Se susține că sentința atacată profund netemeinica si nelegală, încălcând în primul rând în mod grav dispozițiile imperative ale art 315 C.pr.civ, neglijându-se astfel în totalitate statuările obligatorii ale instanței de casare, instanță care a admis recursul promovat de către el.

    Instanța învestită cu rejudecarea cauzei nu face altceva decât să reia practic concluziile sentinței care a finalizat primul ciclu procesual.

    Într-o atare situație, este pus în situația de a reitera practic considerentele primului recurs formulat în cauză.

    1. La fel ca în primul caz, și de această dată, judecătorul fondului se concentrează într-o maniera cvasiexclusivă asupra petitului de revendicare, el înțelegând inițial sa-și expus ulterior punctul de vedere asupra acestui aspect.

În primul rând arată că se ignoră in totalitate aspectele invocate prin considerentele acțiunii civile inițiale, cu referire la istoricul imobilelor care fac obiectul prezentului litigiu, ceea ce îl pune in situația de a le relua, întrucât au un caracter extrem de important pentru aflarea adevărului în cauză

Din extrasul cf nr. 106, nr.top. 201/2, 200, 201/1 unde sunt înscrise casă, curte și grădină intravilan în suprafață totală de 5918 mp, rezultă că antecesorii recurentului reclamant, defuncții P. J. și P. M., au fost proprietari asupra construcțiilor, precum și asupra cotei de 5760/5916 părți teren -conform încheierii de cf nr. 688/5916, coindivizar în ceea ce privește terenul fiind Statul Român.

Prin decizia nr. 226 din 9 august 1986 eliberată de fostul Consiliu P. ular al județului BN, s-a preluat, în baza Decretului nr. 223/1974, imobilul construcție și terenul în suprafață de 250 mp situat în U., însrise în cf 162 U., nr.top. 201/2, 200, 201/1, au trecut în proprietatea Statului Român, iar terenul în suprafață de 5510 mp, aferent imobilelor anterior menționate, a trecut în proprietatea CAP B. . La data preluării imobilelor, casa era locuită de aceștia, care au fost alungați efectiv de către autoritățile de la acea vreme, pârâtul C. E. devenind chiriaș. Ulterior, la apariția Legii 112/1995, acesta a început demersurile de cumpărare a imobilului pe care îl ocupa.

Deși aceste imobile au fost preluate în temeiul actului normativ anterior invocat, dreptul de proprietate al Statului Român nu a fost înscris în cartea funciară, motiv pentru care pârâtul C. E. a promovat acțiune civilă înregistrată în dosarul nr. 3799/1997 al Judecătoriei B., solicitând să se constate că Statul Român a dobândit un drept de proprietate aupra imobilului fhscris în cf 162 U. nr.top. 201/2, 200, 201/1, să se dispună întabularea în cf în favoarea Statului Român și, de asemenea, Statul Român să fie obligat la încheierea contractului de vânzare cumpărare în temeiul art. 9 din Legea 112/1995.

Acțiunea a fost admisă doar în parte, înlăturându-se solicitarea ca Statul Român să fie obligat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Ulterior, imobilul a fost vândut pârâtului de către fosta RATL (al cărei succesor în drepturi și obligații este C. Local) prin contractul nr. 647/1998. In continuare, în favoarea pârâtului C. E. a fost emis Ordinul P. nr. 185/1999 și titlul de proprietate nr. 7122/1993, prin care i s-au atribuit prin constituire imobilul teren aparținând lor, dreptul de proprietate al acestui pârât a fost înscris în cf. 2324. O parte din acest teren a fost vândut pârâților Ș. loan și M., respectiv H. F., aceștia întabulându-și dreptul de proprietate în cf 2325, respectiv 2326 U. .

Împotriva sentinței nr. 3893/1997, introdusă cu rea credință de pârâtul

C. E. împotriva proprietarilor tabulari, antecesorii recurentului, P. Mihai și

P. M., deși cunoștea că aceștia sunt decedați, s-a declarat apel, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 48/A/2006 a Tribunalului B. -N., sentința nr. 3893/1997 fiind desființată în mod irevocabil, dispunându-se rejudecarea cauzei. Prin sentința civilă nr. 1124/2007 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei B. prin care s-a finalizat fondul cauzei în rejudecare, s-a admis acțiunea lui C. E. și în consecință s-a constatat că Municipiul B. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, acesta fiind admis prin decizia civilă nr. 97/A/2007, acțiunea civilă a numitului C. E. fiind respinsă ca neîntemeiată, această decizie fiind menținută de către Curtea de Apel C., ca urmare a recursului promovat de C. E. și P. M.

B. .

Cele două instanțe de control judiciar au apreciat în mod corect că decizia administrativă emisă de fostul Consiliu P. ular al județului B. -N. în baza Decretului nr. 223/1974 nu poate constitui un titlu valabil, dispozițiile acestui act normativ fiind în contradicție atât cu însăși Constituția României în vigoare la acea dată și cu tratatele la care România era parte, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul internațional cu privire la drepturile economice și sociale și culturale. Mai mult decât atât, această decizie nu a fost comunicată, astfel că nu s-au respectat disp. art. 4 din Decretul nr. 223/1974, care permitea atacarea deciziei adminstrative de preluare la instanțele judecătorești, evident, după îndeplinirea formalității de comunicare a actului. De

altfel, la data emiterii deciziei, proprietarii tabulari erau decedați, și nu plecați din țară, astfel cum prevedeau dispozițiile acelui act normativ.

Astfel, avându-se în vedere aceste considerente, s-a statuat că în speță nu erau îndeplinite condițiile art. 111 Cod procedură civilă, neputându-se constata dobândirea în mod legal a dreptului de proprietate de către Municipiul

B. .

Prin urmare, desființarea irevocabilă a sentinței 3893/1997 desființează dreptul de proprietate al Statului și face ca înscrierea dreptului de proprietate în temeiul acestei sentințe, prin înscrierea de cf (cf nr. 162 U. ) nr. 184/1998 să fie nulă, întrucât în temeiul art. 311 Cod procedură civilă hotărârea casată nu are nici o putere. A nu da eficienta acestei hotărâri echivalează cu a lipsi de efecte o hotărâre judecătoreasca irevocabila, ceea ce instanța de fond a făcut de fapt prin respingerea acțiunii civile.

Cu toate ca această hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat a fost depusa la dosarul cauzei, în mod absolut surprinzător judecătorul fondului arata la fila 9 a sentinței pronunțate alin 2 "faptul ca la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare cu chiriașul nu ar fi fost respectate dispozițiile legale în vigoare sau ca acesta ar fi fost de rea credință".

Cu toate ca aceasta hotărâre care a intrat in puterea lucrului judecat a fost depusa la dosarul cauzei, in mod absolut surprinzător judecătorul fondului arata la fila 11 a sentinței pronunțate, alin 2 "faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare cu chiriașul nu ar fi fost respectate dispozițiile legale in vigoare sau ca acesta ar fi fost de rea credința".

Aceasta reprezintă preluarea punctuală a statuărilor primului judecător din cauză - fila 9 din prima sentință).

Reaua credință a paratului C. E. rezulta fara putința de tăgada avându-se în vedere toate manevrele de tip dolosiv pe care acestea le-a efectuat pentru a Fi posibilă încheierea contractului de vânzare-cumpărare în favoarea sa, chestiuni care au fost dovedite și contracarate de instanțele precedente prin hotărârile emise, hotărâri care. Astfel cum învederam sunt astfel golite de orice efecte.

Astfel cum învedera, acest aspect reiese cu evidență de netăgăduit și prin împrocesuarea în calitate de pârâți a antecesorilor lui decedați, deși cunoștea foarte bine că moștenitorii acestora, ei sunt în viată, având relații amicale, acesta vizitându- ne în repetate rânduri în Germania.

Acesta a fost de altfel motivul pentru care s-a admis apelul promovat împotriva sentinței prin care Statul roman a devenit proprietar al imobilelor noastre.

Data fiind puterea lucrului judecat de care se bucura decizia civilă nr. 97/A/2007, mi se mai punea problema probării aspectelor învederate de instanța in prezentul cadru procesual.

Revenind Ia problema revendicării, astfel cum a învederat pe întreg parcursul soluționării acestei cauze, petituI nostru de revendicare nu are ca temei legal Legea 10/2001, fiind o acțiune de drept comun, intemeiata pe dispozițiile art.480-481 C.civ, art.l Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța fiind cea in măsura sa compare titlurile de proprietate dupa epuizarea probatoriului.

Instanța de fond face aceeași greșeală ca și judecătorul inițial. Reamintim și prin intermediul prezentului recurent că ÎN PREZENTA CAUZĂ S-A RESPINS ÎN EXCEPȚIA PRESCRIPȚIEI D. LA ACȚIUNE SI CEA A INADMISIBILITATII TOCMAI AVANDU-SE IN VEDERE ACEST TEMEI DE DREPT. însă și de această

dată, intr-o manieră absolut contradictorie, instanța își întemeiază concluziile pe dispozițiile Legii 10/2001, interpretând eronat si jurisprudența Î. și pe cea a CEDO,

cauzele indicate nefiind relevante cu privire la speța de față, ceea ce ne pune în situația de a repeta aceleași susțineri inițiale.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului ratificat prin Legea nr. 30/18 mai 1994, dispoziții care se aplica prioritar legii naționale, in temeiul art. 11 alin. 2 si al art. 20 alin. 2 din Constituția României. Acest articol prevede că " Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza, de utilitate publica si in condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional. "

In ceea ce privește decizia in interesul Legii nr. 33/2008, invocata de către ambele instanțe de fond, arătam ca in cuprinsul acesteia s-a statuat ca "existenta Legii nr. 10/2001 nu exclude, in toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea in revendicare, caci este posibil ca reclamantul intr-o atare acțiune sa se poată prevala la rândul sau de un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol adițional trebuie sa i se asigure accesul la justiție" în temeiul art. 6 lin. 1 al Convenției.

Acest drept la un proces echitabil in fata unei instanțe trebuie să aibă în vedere principiul preeminentei dreptului, care trebuie interpretat în lumina unui alt principiu fundamental, principiul securității raporturilor juridice, (cauza Brumarescu contra României, par. 61).

Astfel, prin aceeași decizie s-a statuat că "in cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001 si Convenția Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei acțiuni in revendicare, întemeiata pe dreptul comun, in măsura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".

Aceasta este statuarea corecta, definitiva, obligatorie a I.C.C.J, și nu cea conform căreia acțiunea în revendicare este inadmisibila sau neîntemeiata dupa intrarea în vigoare a Legii 10/2001.

Așa cum arătam anterior, astfel a decis si Tribunalul B. -N. prin decizia nr. 218/R/2009 pronunțata în dosarul nr._ s-a casat in totalitate sentința civila nr. 37/_ pronunțată de către Judecătoria Năsăud, statuându-se ca aceasta a încălcat decizia în interesul legii nr. 33/9 iunie 2008 dată de I. în interesul legii, pentru considerentele pe care le-am expus anterior, aceasta decizie fiind depusa la dosarul cauzei.

Recurentul a reluat toate aceste argumente, însă aceste chestiuni AU FOST TRANȘATE PRIN DECIZIA DE CASARE CARE A ÎNVESTIT INSTANȚA DE

REJUDECARE, lucru de care această ultimă instanță nu 1-a avut sub nici o formă în vedere.

La fel de omisivă este motivarea instanței și cu privire la aplicabilitatea art 132, respectiv 134 C.pr.civ., apreciindu-se din nou că subsemnatul suntem decăzut din dreptul de a solicita nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 4892/2003 si 4891/2003, încheiate cu parații H. F., respectiv S. I. si M., se apreciază intr-o maniera ajuridică faptul ca suntem DECĂZUȚI din dreptul de a modifica acțiunea.

O atare sancțiune nu este prevăzuta de Codul de procedură civilă. Nu numai ca judecătorul fondului "inventează" o noua sancțiune, dar omite si să o pună in discuția pârtilor, in temeiul principiului contradictorialității care guvernează procesul civil.

Subsemnatul, împreuna cu defuncta mea mama, am solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu sus numiții parați după depunerea la

dosarul cauzei a acestor contracte. In cauza se putea cel mult cel mult discuta despre o eventuala disjungere, chestiune care, repet, trebuia discutata in contradictoriu.

Evident și în această situație, judecătorul din această etapă procesuală NU FACE DECÂT SĂ PREIA EFECTIV MOTIVAREA PRIMEI INSTANTE, ANTERIOR CASĂRII, FĂRĂ A TINE CONT NICI ÎN ACEASTĂ SITUAȚIE DE

OBLIGATIVITATEA DECIZIEI DE CASARE, de argumentele pe care le-am susținut cu privire la aiuridicitaea susținerii inițiale.

În conformitate cu prevederile art. 32, terenul atribuit conform art. 19 alin. 1, art. 21 și art. 43 nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani socotiți de la începutul anului următor celui in care s-a făcut înscrierea proprietății, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare.

Constatarea nulității absolute poate fi ceruta in instanța de primărie* prefectura procuror, precum si de către oricare persoana interesata.

Prin urmare, data fiind calitatea lor de persoană interesată au solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, data fiind interdicția strict prevăzute de lege, avandu-se in vedere ca cele doua instrainari ale dreptului de proprietate, dobândit prin constituire, incaica prevederile art. 32 alin 1 din Legea nr. 18/1991, aceasta fiind anterioara expirării termenului de 10 ani imperativ consacrat prin lege.

Prin urmare, in aceasta situație, fiind o nulitate absoluta, expresa, nu se mai pune problema verificării bunei credințe a cumpărătorului, aceasta nulitate fiind incidența de jure, statuarea instanței in ceea ce privește buna credința a cumpărătorilor parați H. si S. fiind si aceasta in afara prevederilor legale.

Dată fiind calitatea lui de persoana interesată, a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, dată fiind interdicția strict prevăzuta de lege, având în vedere ca cele doua înstrăinări ale dreptului de proprietate, dobândit prin constituire, care încalcă prevederile art. 31 alin 1 din Legea nr. 18/1991, sunt anterioare expirării termenului de 10 ani imperativ consacrat prin lege.

3. Evident că nici instanța de rejudecare nu dă nici o importanță solicitării lor din cadrul petitelor care au învestit-o de aici, neavând nici o justificare cu privire la nelegalitatea emiterii atât a Ordinului P. nr. 195/1999 si a Titlului de proprietate nr. 7122/1993.

Actele depuse la dosarul cauzei sunt extrem de relevante, dovedind cu certitudine ca pârâtul C. E. nu era îndreptățit a fi beneficiarul acestora.

Astfel cum învedera, desființarea irevocabilă a sentinței civile nr. 3893/1997 desființează dreptul de proprietate al statului și face ca înscrierea dreptului de proprietate în temeiul acestei sentințe, prin înscrierea în cf ( cf 162 U. ) nr. 184/1998 să fie nulă.

Pe cale de consecință, ca urmare a aplicării principiului resoluto jnure dantis resolvitur jur accipientis se impune nu doar anularea atât a contractelor de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, dar și a actelor de atribuire a terenului aferent construcției respectiv a Ordinului prefectului nr, 195/1999 și a TP nr. 7122/1998 precum și a înscrierilor în cartea funciară efectuate în baza acestor întrucât actele în baza cărora s-au făcut înscrierile nu mai sunt valabile.

Totodată, subzistă motive proprii de nulitate a acestora, astfel după cum urmează:

Titlul de proprietate a fost eliberat in favoarea lui C. E. conform cererii nr. 6018/_ prin care a solicitat atribuirea in folosința a suprafeței de 5000 mp situat in gradina casei.

Așadar, are in vedere doar un drept de folosință, care nu poate sta la baza dobândirii unui drept de proprietate în temeiul art. 23 din Legea nr. 18/1991. Aceasta pentru ca, in temeiul acestui act normativ, operează RECONSTITUIREA dreptului de proprietate, de care beneficiază membrii cooperatori sau succesorii acestora CARE ACUM SUNT PROPRIETARI AI CASELOR SI ANEXELOR GOSPODĂREȘTI, CONSTRUITE DE ACEȘTIA PE TERENURI CARE AU FOST P. A LOR, ÎNAINTE DE COOPERATIVIZARE.

Or, in ceea ce-l privește pe paratul C., nu poate fi vorba sub nici o formă despre un teren ce i-a fost atribuit acestuia anterior colectivizării, acesta apartinându- i lui si antecesorilor lui, astfel cum rezulta din toate probele aflate la dosarul cauzei.

Mai mult decât atât, paratul nu si-a edificat casa pe acest teren, casa aparținând de asemenea familiei sale.

Si un alt aspect extrem de important, la acea data PARATUL NU AVEA CALITATEA DE MEMBRU COOPERATOR, astfel cum rezulta din actele depuse de el însuși la dosarul cauzei, nefiind așadar aplicabile nici prevederile art. 18 din Legea nr. 18/1991, publicată în M.Of. nr. 37/_, prevederi legale in vigoare la data eliberării TP.

Date fiind toate aceste considerente, recurentul solicită admiterea recursului.

Intimatul C. E., prin avocat a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat arătând că recurentul nu are un bun actual, astfel că nu poate formula o acțiune în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2010 iar cu privire la nulitatea actelor de atribuire a terenului se arată că aceste actele sunt legale și temeinice nefiind dat nici un motiv de nulitate.

Intimații pârâți H. F., S. I. și S. M. , prin avocat, au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat ca nefondat și obligarea recurentului la cheltuieli de judecată.

În susținerea acestei poziții se arată că în mod legal instanța a constat decăderea din dreptul de a formula modificare de acțiune. La al 13-lea termen de judecată, după ce pârâții au aflat de existenta litigiului, s-a pus în discuție împrejurarea ca aceștia sunt cumpărători de buna credință si că au dobândit imobilele din litigiu in baza unor contracte de vânzare cumpărare. În acest moment, reclamanții si-au ,, întregit" cererea de chemare în judecata solicitând si constatarea nulității acestor contracte de vânzare cumpărare.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei acești pârâți s-au opus acestei întregiri de acțiune, invocând art.132 Cod procedură civilă.. In această ipoteză singura soluție pe care o putea pronunța instanța era de a nu se investi cu soluționarea acesteia. Făcând o interpretare corectă a dispozițiilor art. 132 Cod procedură civilă instanța de fond nu s-a investit cu soluționarea cererii de întregire a acțiunii.

Susținerile recurenților în sensul ca instanța trebuia sa pună în discuția pârtilor o eventuala disjungere a acestor capete de cerere este eronată. Soluțiile de disjungere sunt strict si limitativ reglementate de Codul de procedura civila. În nici un caz întregirea de acțiune nu poate fi disjunsă.

Criticile care vizează soluționarea pe fond a pricinii, sunt nefondate. În primul rând este de observat că recurenții reproduc prin memoriul lor o stare de fapt, care în cea mai mare parte nu-si are nici un suport probatoriu în cauză. Speța a ridicat două probleme de drept, soluționate în mod legal de către instanța de fond. Prima ar fi aceea daca urmașii persoanei căreia i-a fost preluat la stat un imobil îl poate revendica pe calea acțiunii de drept comun în condițiile in care prin dispoziția emisa în baza Legii nr. 10/2001 s-a stabilit calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri

si cea de-a doua problema de drept este daca dobânditorului de buna credința i se poate opune titlul de către persoana deposedata.

Așa cum a statuat si instanța de fond în considerentele hotărârii sale, reclamanții au formulat o notificare la C. municipala B. înregistrata sub nr.18647/_ prin care au solicitat restituirea in natura a imobilelor din litigiu. Prin Dispoziția P. ului municipiului B. nr.884/_ s-a stabilit ca nu este posibila restituirea in natura a imobilelor, astfel ca reclamanților li s-a stabilit calitatea de persoane îndreptățite la masuri reparatorii in baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele din litigiu. Prin contestația ce a format obiectul dosarului nr._ al Tribunalului B. -N. contestatorii P. au solicitat anularea deciziei emise de primar si restituirea in natura a imobilelor din litigiu, preluate la stat. Prin sentința civila nr.351 l/F/_, Tribunalul B.

-N. a constatat perimarea contestației ce a format obiectul acestui dosar. Cu alte cuvinte, Dispoziția nr.884/_ a P. ului municipiului B. a devenit irevocabilă. Așa cum am precizat, prin aceasta dispoziție s-a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la acordarea de despăgubiri.

Cu privire la aceasta împrejurare Înalta Curte de Casație si Justiție a statuat prin decizia nr.6008/2010 ca in măsura in care reclamantul se prevalează de un " bun " în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeana, nu numai ca cererea in revendicare formulata ulterior intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibila, însa obliga instanța de judecata la analiza existentei unui asemenea drept de proprietate in patrimoniul reclamantului si, in caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse. În speță, prin Dispoziția P. ului municipiului B. s-a stabilit calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților la despăgubiri pentru imobilul preluat. Pe cale de consecința prin aceasta decizie reclamanții "nu au dobândit un bun actual" ci o despăgubire. Dispoziția P. ului a devenit irevocabila ca efect al perimării contestației împotriva acesteia. În aceste condiții reclamanții nu pot revendica bunurile preluate la stat atâta vreme cat au optat pentru Legea nr.10/2001, iar în final s-a dispus acordarea de despăgubiri pentru acest imobil. A accepta un alt punct de vedere ar însemna ca toți proprietarii care nu obțin restituirea in natura a bunurilor preluate în baza Legii nr.10/2001 sa formuleze acțiuni de drept comun prin care sa se eludeze dispozițiile emise in baza acestei legi. În condițiile în care dispoziția emisa în baza Legii nr. 10/2001 prin care s-a stabilit calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri a devenit irevocabilă, dreptul de proprietate al paratului Creta E. si al pârâților subdobânditori S. I. și M. s- a consolidat. Cu privire la aceasta împrejurare I. s-a pronunțat prin dispozitivul deciziei nr.33/2008 că se poate acorda prioritate CEDO în cadrul unei acțiuni in revendicare întemeiata pe dreptul comun, doar în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui drept ori securității raporturilor juridice. In același sens, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproporționate si că legislația ar trebui să permită să se ia in considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care si-au dobândit bunurile cu buna credința sa fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității

Statului care a confiscat in trecut aceste bunuri.

În speță, pârâtul Creta E. a cumpărat imobilele din litigiu în baza Legii nr.112/1995. Pana la acea data, reclamanții nu au depus nici o cerere de restituire a imobilelor din litigiu. Ulterior, imobilele au fost înstrăinate pârâților H. si S. prin contracte autentice. În aceste condiții este evident ca atât Creta E., cât si H. si S. sunt dobânditori de buna credință a acestor imobile.

Ordinul P. si Titlul de proprietate au fost emise în baza Legii nr.18/1991 a fondului funciar si cu respectarea strictă a acesteia. În calitate de proprietar al construcțiilor, Creta E. a solicitat atribuirea în proprietate a terenului aferent in baza art.36 alin.2 si 6 din Legea nr.18/1991, ale art.10 alin.4 din Legea nr.85/1992, ale

art.9 din Legea nr.112/1995 si ale art.33 din HG nr.20/1996. Aceasta atribuire in proprietate a terenului aferent construcțiilor este perfect legala prin prisma textelor invocate. Diferența de teren i-a fost atribuita paratului Creta E. in baza art. 18 din Legea nr.18/1991. Reclamanții nu au nici o calitate de a critica modalitatea in care i- au fost atribuite terenurile din litigiu paratului Creta E. .

Prin dispoziția primarului s-a dispus acordarea de despăgubiri reclamanților si pentru acest teren. Pe cale de consecința aceștia nu mai justifica nici un interes de a critica modalitatea atribuirii terenurilor, atâta vreme cat nu pot emite nici un drept asupra acestuia. Deoarece reclamanții nu sunt proprietarii imobilelor revendicate, acțiunea lor in revendicare nu putea fi admisă. Interpretarea data de reclamanți deciziilor I. si CEDO invocate sunt greșite, raportat la starea de fapt care rezulta din dosar.

Recursul declarat nu este fondat, sentința atacată fiind legală și temeinică nefiind dat nici un motiv de modificare a acesteia.

Criticile recurentului referitoare la modul de motivare a sentinței nu constituie o justificare pentru a reține nulitatea sentinței pentru nemotivarea acesteia cât timp instanța de fond a motivat detaliat soluția pronunțată.

Sunt neîntemeiate și criticile referitoare la faptul că instanța a constatat decăderea reclamantului din dreptul de a formula modificarea de acțiune, întrucât dispozițiile art.132 din codul de procedură civilă din 1865, prevăd că modificare acțiunii se poate formula până la prima zi de înfățișare iar după această dată doar cu acordul părților adverse.

Cât timp prin întâmpinare pârâții s-au opus modificării de acțiune, în mod legal instanța a reținut că reclamantul a formulat modificarea de acțiune după termenul prevăzut de art.132 C.pr.civ. și că sancțiunea nerespectării acestui termen este decăderea.

Modificarea de acțiune este un act de procedură care se impune a fi efectuat într-un anumit termen și cum sancțiunea nerespectării termenelor procedurale este decăderea, corect a statuat prima instanță că reclamantul era decăzut din dreptul de a-și modifica acțiunea și prin urmare nu a analizat cererile formulate prin modificarea de acțiune.

În speță nu se impunea disjungerea cererilor din modificarea de acțiune, întrucât disjungerea presupune că cererile de învestire a instanței au fost formulate cu respectarea termenului prevăzut de lege și că pentru soluționarea acestora se impune administrarea de probe, în timp ce fie acțiunea inițială, fie alte cereri, sunt în este în stare de judecată.

Statuările instanței de fond sunt legale și temeinice și în privința soluției date asupra cererilor având obiect constatarea nulității ordinului de atribuire a terenului aferent construcției cumpărate în temeiul legii nr.112/1995, precum și titlului de proprietate, eliberat intimatului C. E. în temeiul Legii nr.18/1991, prin care acestuia i s-a atribuit în proprietate prin constituire terenul arabil, teren care este excedentar celui aferent construcțiilor, ce a făcut obiectul ordinului prefectului.

În ce privește terenul aferent locuinței cumpărate de intimatul C. E., în temeiul Legii nr.112/1995, tribunalul reține că atâta timp cât contractul de vânzare cumpărare cu privire le construcții nu a fost anulat, fiind în vigoare, intimatul în calitate de proprietar al locuinței era îndreptățit la atribuirea terenului aferent acesteia prin ordin al prefectului, urmând ca terenul să aibă soarta construcțiilor, aspecte care vor fi analizate de tribunalul, cu ocazia analizării soluției dată cu privire la acțiunea în revendicare. .

Constituirea dreptului de proprietate, prin titlul de proprietate emis în temeiul Legii nr.18/1991, în favoarea intimatului C. E. este, de asemenea, legală și temeinică.

Susținerile recurentului în sensul că terenul nu era la dispoziția comisiei locale de reconstituire a dreptului de proprietate apar ca neîntemeiate cât timp preluarea faptică a terenului de la autorii recurentului nu este negată, terenul fiind preluat prin decizia nr. 226 din 9 august 1986 a fostului Consiliu P. ular al județului BN, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, construcția și terenul în suprafață de 250 mp situat în

U., înscrise în cf 162 U., nr.top. 201/2, 200, 201/1, au trecut în proprietatea Statului Român, iar terenul în suprafață de 5510 mp, aferent imobilelor anterior menționate, a trecut în proprietatea CAP B. și acest teren, aflat în patrimoniul fostului CAP, a făcut obiectul legilor fondului funciar.

Prin urmare, recurentul trebuia să formuleze cerere de reconstituire cu privire la terenul ce a făcut obiectul legilor fondului funciar în termenul prevăzut de legea nr.18/1991 sau ulterior potrivit legilor speciale.

Or, recurentul a formulat cerere doar în temeiul Legii nr.10/2001.

Cum terenul pentru care s-a emis titlul de proprietate a fost la dispoziția fostului CAP, criticile recurentului în sensul că terenul nu putea face obiectul atribuirii în proprietate prin constituire intimatului, motivat de faptul că nu se afla la dispoziția comisiei nu sunt întemeiate.

Prin adresa aflată la fila 27 dosar fond, rejudecare, comisia municipală a comunicat instanței că intimatului i s-a atribuit terenul de 5000 m.p. în proprietate, în calitate de membru cooperator, care nu a adus teren în CAP sau care a dus teren în suprafață mai mică de 5000 m.p., iar calitatea de membru cooperator a acestuia este dovedită cererea de înscriere în fostul CAP aflată în copie la fila 28 dosar fond rejudecare.

Așa fiind, titlul de proprietate a fost legal emis, cât timp fostul proprietar sau moștenitorii acestuia de la care terenul a fost preluat de fostul CAP, nu au formulat cerere de reconstituire anterior atribuirii terenului în proprietate intimatului C. E., pe amplasamentul respectiv, titlul de proprietate fiind emis în anul 1993, cu mult înainte de formularea de către recurent a notificării, prin care solicită restituirea construcțiilor și a terenului conform Legii nr.10/2001.

Referitor la acțiunea în revendicare tribunalul constată că și sub acest aspect soluția instanței de fond este legală și temeinică.

Recurentul a obținut satisfacție în baza Legii nr.10/2001, sub formă de despăgubiri, modalitate de reparare devenită definitivă.

Nici prin acțiune, nici prin recursul inițial și nici prin prezentul recurs recurentul reclamant nu a indicat, în mod concret, care sunt neconcordanțele dintre legea specială, Legea nr.10/2001 și Convenția pentru apărarea drepturilor fundamentale și libertăților omului, pentru a justifica temeinica acțiunii sale în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, deoarece prin Decizia nr.33/2008 a Î. se tranșează în mod clar că, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, acțiunea în revendicare este inadmisibilă și numai, ca excepție, este admisibilă o acțiune în revendicare dar numai dacă există neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană și numai dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

În speță nu se pune problema existenței vreunei neconcordanțe între Legea nr.10/2001 și Convenția europeană, sub aspectul respectării dreptului de proprietate privată.

Titlul inițial al autorilor recurenților nu este un titlu actual, în condițiile în care recurentul nu deține un titlu valabil de restituire în natură a imobilelor conform legii speciale, deoarece prin anulare întabulării statului din cartea funciară dreptul de proprietate nu a devenit actual ci s-a născut vocația recurentului de a obține restituirea în natură pe calea legii speciale și totodată dreptul de a solicita constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare a locuinței.

Legea nr.10/2001 a oferit reclamantului mai multe mijloace juridice pentru a obține restituirea în natură.

Astfel, deși recurentul a avut la îndemână o acțiune pentru constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de Stat cu intimatul C. E., nu a formulat o astfel de acțiune. Or, prima premisă pentru a obține restituirea în natură era ca reclamantul să conteste contractul de vânzare cumpărare a locuinței.

Apoi, dispoziția de acordare a despăgubirilor deși contestată de recurent a devenit definitivă, urmare a pasivității recurentului, contestația formulată de recurent fiind perimată(dosar atașat nr.,2523/2006 al tribunalului B. -N. ).

În consecință, Legea nr.10/2001, a oferit suficiente garanții reclamantului- recurent pentru a obține restituirea imobilelor construcții și a terenul aferent acestora ce a intrat sub incidența acestei legi însă recurentul nu le-a exercitat efectiv, nefiind formulată nici cerere de reconstituire în temeiul legilor fondului funciar pentru restituirea terenului care era la dispoziția fostului CAP î aul 1990.

Reclamantul neavând un titlu actual, prin care să-i fi fost restituit în natură bunul, acesta obținând reparație sub formă de despăgubiri, nu se impune compararea titlurilor acestuia cu titlul intimaților.

Totodată, în speță, se pune și problema respectării securității raporturilor juridice civile, cât timp imobilele au fost înstrăinate și a intrat în proprietatea unor terți.

Față de aceste considerente, în baza art.312 alin.1 C.pr.civ., va respinge recursul ca nefiind fondat și sentința atacată va fi menținută ca fiind legală și temeinică.

În baza art. 274 C.pr.civ. recurentul va fi obligat să plătească intimatei Ș.

M. suma de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței aflate la fila 45 dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefiind fondat, recursul declarat de reclamantul P. J. împotriva sentinței civile nr.10356/2011, din data de_, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._ *, pe care o menține.

Obligă recurentul să plătească intimatei Ș. M. 700 lei, cheltuieli de judecată în recurs.

Decizia este irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 23 octombrie 2013. PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,

B. R. -I. B. M. -L. G. N.

F. G. -C.

Redactat BRI/tehnoredactat BRI/_ ./2 ex. Judecător fond VV

← Decizia civilă nr. 561/2013. Anulare act  Decizia civilă nr. 218/2013. Anulare act →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 4/1. Anulare act